RELATIILE INTERNATIONALE INTRE ANII 1921-1939

RELATIILE INTERNATIONALE INTRE ANII 1921-1939

Dupa Conferinta de pace de la Paris, conferintele de la Washington (din decembrie 1921 - februarie 1922) si Lausanne (noiembrie 1922 - iulie 1923) au completat si incheiat sistemul tratatelor de organizare a lumii dupa primului razboi mondial. Noul raport de forte aparut in lumea postbelica si care si-a aflat reflectarea in tratatele de pace trebuia sa fie aparat si mentinut, fapt care a determinat noi masuri si actiuni diplomatice.

- Mica Antanta: Acest sistem de aliante a fost initiat de ministrul de externe al Cehoslovaciei, Eduard Benes, materializat intr-o prima etapa prin tratatul de alianta cehoslovaco-iugoslav, semnat la 14 august 1920. In a doua etapa, la 23 aprilie 1921 s-a incheiat tratatul de alianta defensiva romano-cehoslovac, iar - in final - la 7 iunie 1921 tratatul de alianta defensiva romano-iugoslav. Acest sistem de aliante bilaterale intre cele trei state a fost cunoscut in epoca ca Mica Antanta sau Mica Intelegere. Tarile semnatare se angajau astfel sa se ajute reciproc in cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei (evenimentele din primavara si vara anului 1919 impunandu-le o asemenea masura de precautie), iar Romania si Iugoslavia si in cazul unui atac neprovocat din partea Bulgariei. In arhitectura politica a noii Europe Mica Antanta a fost cea dintai alianta cu caracter regional, care se baza pe pactul Societatii Natiunilor, avand un scop pur defensiv, de a crea un climat de pace si securitate colectiva in Europa Centrala si de Sud-Est.

- Conferinta de la Londra din 16 august 1924 a reprezentantilor puterilor invingatoare in primul razboi mondial adopta Planul Dawes, privind plata reparatiilor de razboi datorate de Germania; marcheaza inceputul afluxului de capital strain, mai ales a celui nord-american in economia Germaniei.

- Conferinta si tratatele de la Locarno. Intre 5-16 octombrie 1925 s-a desfasurat la Locarno o conferinta internationala la care au participat reprezentantii Angliei, Frantei, Germaniei, Italiei, Belgiei, Cehoslovaciei si Poloniei. Desi, oficial, SUA n-au participat la negocierile de la Locarno, Casa Alba a urmarit cu atentie mersul tratativelor, iar mai apoi a aprobat tratatele incheiate, intrucat acestea completau politiceste planul Dawes. La conferinta au fost adoptate mai multe documente, dintre care cel mai important a fost Pactul de garantii renan, parafat la 16 noiembrie 1925 si semnat de catre Marea Britanie, Franta, Germania, Italia si Belgia la Londra, la 1 decembrie 1925. Partile contractante garantau mentinerea statu-quo-ului teritorial, inviolabiltiatea granitelor franco-germane si germano-belgiene si zona demilitarizata a Rinului. Puterile garante ale Pactului erau Anglia si Italia. Tratatele de la Locarno au consfintit reintrarea Germaniei in viata politica internationala ca mare putere. Pe de alta parte, imperialismului german, in curs de refacere, i se deschideau cai de expansiune si agresiuni catre rasaritul Europei.

- Pactul Briand-Kellog. Dupa negocierile de la Locarno, cabinetul francez a incercat ca printr-o izbanda diplomatica se redreseze situatia Frantei pe arena internationala. In acest scop, Aristide Briand, ministrul de externe al Frantei, a propus, in aprilie 1927, guvernului american incheierea unui pact de "prietenie vesnica", interzicand "recurgerea la razboi" in relatiile dintre cele doua state. Timp de cateva luni, americanii n-au dat nici un raspuns initiativei franceze, dar mai apoi, pentru a castiga opinia publica internationala de partea sa, Frank Billings Kellog, secretar al Departamentului de Stat, a remis o nota guvernului francez prin care sugera ideea incheierii unui pact multilateral la care sa participe toate tarile lumii. Guvernul francez n-a putut sa refuze aceasta propunere si, drept urmare, la 27 august 1928, la Paris, alaturi de Franta si SUA, pactul a fost semnat de Germania, Anglia, Canada, Australia, Noua Zeelanda, Uniunea Sud-Africana, Irlanda, India, Italia, Japonia, Belgia, Polonia, Cehoslovacia. Desi Uniunea Sovietica n-a fost invitata sa participe la tratative si la incheierea pactului, diplomatia sovietica si-a exprimat acordul cu pactul Briand-Kellog si a luat initiative pentru a grabi aplicarea lui. Astfel, la 9 februarie 1929, prin "Protocolul de la Moscova", URSS, Romania, Polonia, Estonia si Letonia semnau intelegerea cu privire la punerea in aplicare cu anticipatie a prevederilor pactului, fara sa mai astepte ratificarea lui de catre toate celelalte state semnatare. Un an mai tarziu, la 24 iulie 1929, Pactul Briand-Kellog a fost pus in practica de toate tarile semnatare. In 1934 numarul acestora avea sa fie de 63.

- Chestiunea reparatiilor de razboi. Inca de la inceputul anului 1929 una din problemele cele mai spinoase a fost cea a reparatiilor de razboi. Beneficiind de sprijinul unor oameni politici din SUA, cercurile guvernante din Germania s-au pronuntat tot mai deschis impotriva tratatului de la Versailles si pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparatiilor de razboi. In cele din urma, guvernele englez si francez s-au declarat de acord cu reexaminarea acestei chestiuni. Drept urmare, a fost formata o comisie internationala de experti in februarie 1929, care - pe parcursul a cinci luni - a dezbatut problema reparatiilor de razboi, elaborand un nou plan privind solutionarea acestora, numit planul Young, dupa numele presedintelui comisiei financiare nord-americane, Owen D. Young. Din pacate, puterile occidentale au fost doar interesate de reparatiile germane, lasand nerezolvate cele orientale, in care erau interesate tarile mici si mijlocii din sud-estul Europei. Pentru definitivarea si acceptarea planului Young au fost necesare doua conferinte internationale, ambele avand loc la Haga (august 1929 si ianuarie 1930). Cu acest prilej, dupa dezbateri furtunoase si dispute intre marile puteri s-au incheiat totusi mai multe acorduri si s-au realizat diferite aranjamente prin care se reglementau platile reparatiilor datorate de Germania pe baza planului Young, precum si a reparatiilor datorate de Austria, Ungaria si Bulgaria. Prin prevederile sale, planul Young a permis refacerea potentialului economic al militarismului german, mai ales ca reparatiile datorate de Germania au fost reduse la suma de 38 miliarde marci-aur, platibile in 59 de ani, fata de 132 miliarde marci-aur, cota stabilita de comisia reparatiilor in aprilie 1921. De subliniat faptul ca, o alta prevedere importanta a planului Young se referea la desfiintarea comisiei reparatiilor si a controlului strain asupra cailor ferate si a altor intreprinderi germane si crearea in locul ei a Bancii Reglementarilor Internationale. Ca urmare a modului ferm in care Nicolae Titulescu a aparat interesele Romaniei, tara noastra urma sa primeasca din reparatiile datorate de Germania cate 20.100.000 marci-aur, timp de 37 de ani, cu incepere din 1929, si cate 41.800.000 marci-aur, timp de 22 de ani, incepand din 1966. De asemenea, Romaniei ii reveneau 13% din reparatiile datorate de Ungaria si Bulgaria.

Din nefericire, pentru tarile beneficiare, existenta planului Young a fost extrem de scurta, caci sub presiunea gravelor dificultati economice ridicate de marea criza care cuprinsese si Germania, presedintele tarii, Hindenburg, a cerut cu insistenta bancilor americane sprijin financiar. In atari imprejurari, Herbert Clark Hoover, presedintele SUA, a propus, in iunie 1931, suspendarea pe durata unui an a platii tuturor reparatiilor de razboi, propunere care a creat multa indispozitie la Paris, Bruxelles si Belgrad. De aceea, Ramsey Mac Donald, prim-ministrul britanic, a luat initiativa convocarii la Londra, in august 1931, a unei conferinte a tuturor tarilor interesate pentru a discuta propunerea presedintelui american. Participantii la conferinta, cu exceptia reprezentantilor Iugoslaviei, au adoptat moratoriul Hoover. Intrucat controversele in problema reparatiilor au continuat si dupa conferinta de la Londra, la 16 iunie 1932 si-a deschis lucrarile la Laussane ultima conferinta in chestiunea reparatiilor. Sub presiunea reprezentatilor Marii Britanii si SUA, guvernul francez a fost nevoit sa se declare de acord ca Germania sa achite numai 3 miliarde marci-aur, si numai in masura in care situatia ei economica se redresa. Aceasta insemna practic anularea datoriilor germane, si implicit, anularea reparatiilor orientale, adica ale Ungariei si Bulgariei.

Mai ramanea insa de rezolvat o problema internationala la fel de dificila, si anume chestiunea datoriilor de razboi contractate de statele europene de la SUA. Guvernul american, desi ii sprijinise pe germani sa scape de povara platii reparatiilor de razboi, nu putea sa renunte la plata datoriilor de razboi contractate de europeni. Cu toate acestea, in octombrie 1932, guvernul francez a incetat sa plateasca datoriile catre SUA, iar exemplul sau a fost urmat, in 1933 de guvernul englez, iar mai tarziu si de guvernele celorlalte tari de pe continent, in afara de Finlanda.

- Conferinta navala de la Londra. Intrucat conferinta de la Washington, din 1921-1922, limitase numai tonajul vaselor de linie si al portavioanelor, SUA s-a folosit de marea sa forta economica, sporindu-si considerabil numarul de crucisatoare, contratorpiloare, submarine si alte nave de tonaj redus. Marea Britanie era ceea mai ingrijorata de aceasta situatie, vazand cum americanii voiau sa-i smulga suprematia maritima. In atari imprejurari, a fost convocata o conferinta navala internationala, desfasurata la Londra, intre 21 ianuarie - 22 aprilie 1930, la care au participat reprezentantii SUA, Marii Britanii, Frantei, Italiei, Japoniei, Indiei si ai dominioanelor britanice. La conferinta, americanii si englezii s-au pronuntat pentru interzicerea construirii de submarine, in schimb francezii si italienii, dimpotriva, au pledat in favoarea sporirii flotei lor prin construirea de vase usoare si in special submarine.

La 22 aprilie 1930 se semneaza, in sfarsit, tratatul privind inarmarile navale, Anglia fiind nevoita sa accepte egalitatea tonajului flotei sale cu tonajul flotei americane. Japonia a obtinut dreptul de a avea o flota de submarine egala cu cele americana si engleza, care insa nu au satisfacut pretentiile cercurilor militare nipone. Intrat in vigoare la 1 ianuarie 1931, tratatul era valabil pe o perioada de cinci ani. Dar el, nici pe departe, n-a oprit competitia inarmarilor navale dintre marile puteri. Japonia, in primul rand, a initiat un vast program de inarmare si a denuntat, in decembrie 1934, acordurile navale din 1921 si din 1930, inlaturand astfel orice restrictii cu privire la construirea flotei de razboi. Acelasi lucru il va face si Germania dupa venirea lui Hitler la putere, in 1933.

- Conferinta dezarmarii. Intre 2 februarie 1932 - 11 iunie 1935 se intruneste la Geneva, in Elvetia, conferinta internationala pentru dezarmare la care participa 63 de state, dintre care 54 membre ale Ligii Natiunilor. In ziua de 18 februarie 1932 URSS propune un proiect de dezarmare generala si totala, respins insa de majoritatea delegatilor. Litvinov, conducatorul delegatiei sovietice, a venit apoi cu noi propuneri privind reducerea proportionala si progresiva a inarmarilor, respinse si acestea. Totusi, in cadrul dezbaterilor s-au cristalizat cateva opinii. In primul rand, propunerea franceza, cunoscuta sub numele de Planul Tardieu, care reducea chestiunea dezarmarii la constituirea unor forte armate internationale puse la dispozitia Societatii Natiunilor. Pe acest temei, fortele de "politie internationala" trebuiau sa ocupe teritoriile unde ar fi fost posibila izbucnirea unui conflict armat. Ulterior, se putea trece si la limitarea inarmarilor. Delegatia romana, alaturi de cele ale Poloniei, Cehoslovaciei si Bulgariei, a sustinut, cu unele rezerve, propunerile franceze. Al doilea proiect, acceptat ca baza de discutii, a fost cel britanic, dar el nu se ocupa decat de interzicerea submarinelor si pleda deschis pentru necesitatea limitarii radicale a fortelor militare de uscat. In cele din urma, proiectul britanic a fost respins. Pe de alta parte, reprezentanti Germaniei au cerut - in proiectul lor - egalitatea deplina cu celelalte state apusene in materie de inarmare. In ciuda disputelor, prima sesiune a conferintei pentru dezarmare s-a incheiat la 23 iulie 1932 cu o hotarare privind reducerea armamentelor mondiale, impotriva armelor de distrugere in masa si pentru interzicerea bombardamentelor aeriene.

La reluarea lucrarilor conferintei, din initiativa britanicilor a fost abordata cererea reprezentantilor germani, in ciuda opozitiei guvernului francez. In cele din urma, Conferinta de la Geneva a adoptat la 11 decembrie 1932 o rezolutie prin care sefii statelor si guvernelor Angliei, SUA, Frantei, Italiei si Germaniei recunosteau egalitatea in drepturi a Germaniei cu celelalte state in materie de armamente. In atari imprejurari, militarismul german a obtinut o noua victorie in dauna cauzei pacii si securitatii popoarelor.

In martie 1933 si-a inceput lucrarile cea de-a doua sesiune a conferintei pentru dezarmare, pe ordinea de zi figurand proiectul de plan propus de englezi, care prevedea reducerea fortelor militare pana la limita care facea imposibila declansarea razboiului de agresiune. Dupa dezbateri furtunoase, planul britanic a fost respins. Ba, mai mult, Germania hitlerista a parasit conferinta de dezarmare la 14 octombrie 1933. Drept urmare, reprezentantii Uniunii Sovietice au propus transformarea conferintei pentru dezarmare intr-un organ permanent pentru apararea pacii, dar si aceasta propunere a fost respinsa.

- Actul final al Conferintei de la Lausanne. Acest document este semnat la 9 iulie 1932, prin care reprezentantii Marii Britanii, Frantei, Germaniei si Italiei hotarasc anularea Planului Young.

- La 15 iulie 1933 se semneaza la Roma Pactul de intelegere si colaborare a celor patru puteri (Anglia, Franta, Germania si Italia), care urmarea constituirea unui directorat al semnatarilor in problemele europene, fara participarea celorlalte state (parafat la 7 iunie). Sub presiunea opiniei publice, Franta n-a ratificat pactul si, astfel, el a devenit caduc.

- Pactul Intelegerii Balcanice. Semnat la Atena, la 9 februarie 1934, de catre delegatiile Romaniei, Iugoslaviei, Greciei si Turciei, pactul respectiv isi fixa ca scop principal mentinerea statu-quo-ului teritorial.

- Conferinta de la Stresa din 11-14 aprilie 1935, la care participa Franta, Anglia si Italia, condamna oficial actiunea Germaniei privind introducerea serviciului militar obligatoriu.

- Conferinta de la Montreux. La 10 aprilie 1936 Turcia se adreseaza statelor participante la Conferinta de la Lausanne cu cererea de a se modifica regimul stramtorilor Bosfor si Dardanele. Cu exceptia refuzului Italiei, statele invitate (URSS, Anglia, Australia, Franta, Turcia, Bulgaria, Grecia, Romania, Iugoslavia si Japonia) au abordat problema remilitarizarii stramtorilor, pusa de turci. Dezbaterile s-au axat asupra a doua chestiuni: trecerea navelor de razboi prin stramtori si intrarea in Marea Neagra a flotelor militare ale altor state decat cele riverane. In final, conferinta de la Montreux proclama libertatea de trecere si de navigatie prin stramtori si transfera guvernului turc atributiile Comisiei Internationale a Stramtorilor. S-a stabilit totodata un acord intre Conventia Stramtorilor si posibilitatea functionarii normale a sistemelor de aliante, existente in Europa.

- Comitetul de neinterventie in razboiul civil din Spania. La 19 august 1936, la Londra, 27 de state europene semneaza un acord international prin care s-a creat comitetul de neinterventie in razboiul civil din Spania. Dar Germania si Italia, membre ale comitetului, au incalcat dintru inceput prevederile acordului, trimitand "specialisti" si unitati militare in ajutorul rebelilor lui Franco. In atari imprejurari, protestand vehement, guvernul sovietic si-a retras reprezentantul din comitet si a dat curs cererilor guvernului republican spaniol de a-i furniza armament si materiale de razboi. La fel a procedat si guvernul mexican al presedintelui Lazaro Cardenas.

- Axa Roma-Berlin si Pactul anticomintern. La 25 octombrie 1936 se semneaza un tratat de colaborare germano-italian prin care cele doua state fasciste isi impart sferele de influenta in tarile balcanice si din bazinul dunarean. Se crea astfel Axa Roma-Berlin. O luna mai tarziu, la 25 noiembrie 1936, Germania si Japonia au incheiat o intelegere la Berlin indreptata impotriva comunismului, adica impotriva Internationalei a III-a, intelegere denumita Pactul anticomintern. Italia a aderat la aceasta intelegere la 6 noiembrie 1937, constituindu-se astfel alianta agresiva Axa Berlin-Roma-Tokyo.

- Pactul de la Saadabad din 8 iulie 1937, incheiat intre Iran, Irak, Turcia si Afganistan a dus la constituirea Antantei Orientului Apropiat.

- Declaratia cu privire la neutralitate a statelor nordice este semnata la 27 mai 1938 de guvernele Danemarcei, Norvegiei, Finlandei si Suediei. In aprilie 1940 Germania hitlerista a ignorat total aceasta declaratie, dezlantuind agresiunea impotriva Danemarcei si Norvegiei, ocupandu-le.

- Acordul de la Mnchen din 29-30 septembrie 1938. Dupa cotropirea Austriei (12 martie 1938), urmatorul obiectiv al politicii externe naziste viza Cehoslovacia. In acest scop, avand sprijinul material si moral al Berlinului, partidul germanilor sudeti, condus de Konrad Henlein, lanseaza in congresul de la Karlovy Vary (24 aprilie 1938) programul "Cele opt puncte de la Karlsbad", declansand astfel o puternica campanie politica in favoarea unirii cu Germania a teritoriilor sudete din Cehoslovacia. Puterile occidentale, promovand o politica conciliatorista fata de statele fasciste, au sfatuit guvernul cehoslovac sa caute o intelegere cu Henlein. Drept urmare, la 17 mai 1938 au inceput negocierile intre Henlein si guvernul de la Praga. Dar cum acestea n-au ajuns la un rezultat concret, presiunile anglo-franceze sunt reluate in memorandumul din 19 septembrie prin care guvernului cehoslovac i se propunea cedarea regiunii sudete Germaniei, sub supravegherea unei comisii internationale, si se garanta solemn restul teritoriului Cehoslovaciei. Evident, guvernul de la Praga a protestat, dar in fata atitudinii categorice a lui Neville Chamberlain si Eduard Daladier, a consimtit sa respecte memorandumul anglo-francez. In aceste imprejurari nefaste pentru Cehoslovacia, cercurile conducatoare din Polonia si Ungaria au formulat, la randul lor, pretentii teritoriale la adresa ei. Evenimentele se precipita, pretentiile Germaniei naziste cresc, iar la Praga se formeaza un guvern de concentrare nationala, condus de generalul Jan Sirovy, care decreteaza la 23 septembrie mobilizarea generala, fiind decis sa respinga cererile germane. Se ajunge la un acord privind convocarea unei conferinte la Mnchen (29-30 septembrie 1938), la care au participat Hitler, Mussolini, Chambarlain si Daladier, fara reprezentantii Cehoslovaciei, pentru satisfacerea noilor pretentii ale dictatorului nazist. La Mnchen cei patru sefi de state au semnat un acord prin care regiunea sudeta era rupta din teritoriul Cehoslovaciei si cedata Germaniei hitleriste. Cehoslovacia a fost pusa in fata faptului implinit, iar a doua zi trupele germane ocupa regiunea sudeta. Ba, mai mult, la 2 octombrie guvernul cehoslovac a trebuit sa satisfaca si pretentiile Poloniei privind cedarea orasului si a regiunii Teschen (Tesin) si Friestadt, iar prin Dictatul de la Viena, din 2 noiembrie 1938 ("primul arbitraj") mai pierde 12.000 km² din Slovacia si Rutenia (cu o populatie de 1 milion de locuitori) in favoarea Ungariei horthyste. Dar Germania nazista nu se multumeste numai cu mutilarea Cehoslovaciei; in 15 martie 1939 ocupa regiunile cehe, iar a doua zi instituie Protectoratul Cehiei si Moraviei. Slovacia, restransa teritorialiceste, s-a proclamat la 14 martie 1939 stat autonom, in frunte cu dr. Jozef Tiso (Partidul Populist al lui Hlinka). Din nou profita si Ungaria, care in zilele de 15-17 martie ocupa intreaga Ucraina subcarapatica.

Asadar, Mnchenul a insemnat dezmembrarea Cehoslovaciei si, totodata, disparitia Micii Intelegeri, naruirea sistemului de aliante francez, pierderea increderii ultimilor aliati ai Frantei si Angliei in aceasta parte a Europei.

- Pactul sovieto-german de la 23 august 1939. Incepand din martie 1939 - mai intai prin Litvinov, apoi prin succesorul sau la Ministerul de Externe, Molotov - guvernul sovietic a lansat o serie de propuneri de alianta guvernelor francez si englez, insa convorbirile tripartite de la Moscova in vederea incheierii unui tratat de asistenta mutuala vor esua in luna august a aceluiasi an datorita cercurilor occidentale, care au trimis la negocieri delegatii de mana a doua, fara imputerniciri speciale. In aceste conditii, in august 1939, cursul politicii externe sovietice se va schimba brusc si radical. La 21 august Molotov a redactat un proiect de comunicat, anuntand ca Germania si Uniunea Sovietica au convenit sa incheie un pact de neagresiune. In aceeasi zi, Vorosilov propunea delegatilor occidentali amanarea sine die a negocierilor, desfasurate pana atunci sub semnul unor taraganari si clauze care nu-i satisfacusera pe sovietici. Drept urmare, la 23 august 1939 se semneaza la Moscova de catre cei doi ministri de externe, Molotov, respectiv Ribbentrop, un pact de neagresiune sovieto-german, care a avut "efectul unei bombe in Vest", caci imposibilul se produse. Nimeni din lume pana atunci nu putea concepe ca cei doi dusmani ideologici declarati fatis, Germania nazista si Rusia comunista, s-ar putea alia.

Incheiat pe o perioada de zece ani, pactul era insotit de un protocol aditional secret (ce va fi facut cunoscut opiniei publice abia in 1946), care - impartind sferele de influenta - recunostea drepturile Uniunii Sovietice asupra Finlandei, Letoniei, Estoniei si Basarabiei si prevedea impartirea Poloniei. Noua frontiera trecea de-a lungul raurilor Pisa, Narev, Weichsel si San. Germanii si sovieticii n-au cazut insa de acord asupra chestiunii privind mentinerea sau nu a unui mic stat polon, stabilind ca aceasta o vor reglementa la o data ulterioara.

La 1 septembrie 1939 armatele hitleriste invadeaza Polonia, marcand astfel inceputul celui de-al doilea razboi mondial. Conform intelegerilor stipulate in pactul sovieto-german si in protocolul aditional secret, unitati ale Armatei Rosii trec la 17 septembrie frontiera polono-sovietica, anexand nu numai Ucraina apuseana si Bielorusia apuseana, ci si teritorii poloneze pana la Bug, insumand 47,5% din teritoriul tarii, iar "a patra impartire a Poloniei devine fapt implinit".

In aceste imprejurari, Ribbentrop revine la Moscova pentru a transa definitiv chestiunea polona. Drept urmare, la 28 septembrie 1939 se semneaza un tratat de prietenie si trei protocoale aditionale secrete, in urma carora cele doua parti semnatare fac un schimb convenabil de teritorii, fixand partajul teritoriilor poloneze pe linia Curzon, astfel incat, de acum, Lituania cade in sfera de influenta a URSS, in timp ce voievodatul Lublin si parti ale voievodatului Varsovia sunt cuprinse intr-un "Guvernamant general" sub administratie germana.