Rezistenta anticomunista din Bucovina condusa de Ion Vatamaniuc

Rezistenta anticomunista din Bucovina condusa de Ion Vatamaniuc

Rezistenta armata anticomunista din Romania sau 'rezistenta din munti', cum a mai fost numita, a reprezentat decenii la rand un fenomen istoric despre care s-a stiut extrem de putin.
Descoperita dupa 1989 ca tema publica, in conditiile unei relativ abundente memorialistici si afluxului de surse arhivistice, rezistenta armata nu a scapat mitizarii (paradoxal intr-o epoca a demitizarii), exagerarilor, dar a si continuat sa fie supusa demonizarii, cum se intamplase in timpul regimului
comunist. Subiectul trebuie insa abordat istoric, analizandu-i cauzele, etapele, zonele de manifestare,componenta politica si sociala, precum si semnificatiile.

Cauze
Cauzele acestui fenomen se gasesc in contextul istoric de la jumatatea si de la sfarsitul anilor 1940. Ocuparea Romaniei de catre Armata Rosie spre sfarsitul celui de-al doilea doilea razboi mondial, cu intregul cortegiu de abuzuri care a urmat, impunerea la conducerea tarii a Partidului Comunist si a satelitilor acestuia, fara legitimitate in ochii populatiei, aplicarea masurilor care vizau
transformarea in spirit sovietic a statului si societatii, altfel spus restrangerea libertatilor politice, represiunea pe scara larga, inclusiv aparitia Gulagului romanesc, desfiintarea Bisericii Greco-Catolice, nationalizarea (confiscarea) bunurilor unor intregi categorii sociale, colectivizarea fortata a agriculturii
etc. au fost cauzele majore ale aparitiei fenomenului rezistentei armate anticomuniste. Niciodata foarte extinsa, rezistenta armata anticomunista a reprezentat totusi o realitate pe care nu au ignorat-o nici liderii comunisti, nici structurile represive ale Bucurestiului.

Etape si zone
S-au propus pana acum mai multe date privind durata rezistentei armate anticomuniste: 1944-
19581, 1944-19622, 1945-19623 sau 1946-19584. Credem ca despre acest fenomen putem discuta intre anii 1944-inceputul anilor 1960, cu maxima intensitate pana la inceputul anilor '50. Fara a exista o delimitare rigida, pot fi depistate doua etape ale rezistentei: 1944-1947 si 1948-inceputul anilor 1960.
In prima faza a rezistentei statul inca nu era deplin controlat de comunisti - desi ei au ajuns sa joace principalul rol in guvern dupa 6 martie 1945 -, existand forte care se opuneau 'inrosirii' depline a puterii. Faza a doua a rezistentei s-a desfasurat in conditiile existentei statului totalitar, care facea
demersuri accelerate de controlare a teritoriului si populatiei, inclusiv prin perfectionarea instrumentelor represive, ceea ce facea situatia anticomunistilor cu atat mai grea.
Fenomenul pe care il avem in vedere a aparut in 1944, odata cu intrarea trupelor sovietice in nord-estul Romaniei. Din pricina abuzurilor savarsite de soldatii sovietici, dar si a practicii generalizate a efectuarii de rechizitii de catre Armata Rosie, precum si a evacuarii populatiei autohtone din zona frontului in spatele acestuia, numerosi locuitori de la poalele Obcinelor Bucovinei s-au
refugiat in paduri, intre liniile frontului. Pentru a se putea apara impotriva atacurilor unor patrule rusesti si cu ajutorul fortelor militare regulate din Bucovina, localnicii au constituit mai multe grupuri de partizani sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, Ion Vatamaniuc, Vladimir Tironeac si Constantin Cenusa, reunind cate 15-20 de membri - tarani, premilitari, dispensati sau militari aflati in concediu -, bine inarmati si instruiti de catre instructori germani si romani. Misiunile indeplinite de partizanii bucovineni au vizat aducerea populatiei locale refugiate intre cele doua fronturi in zona ramasa sub administratie romaneasca, patrulari in paduri, actiuni de recunoastere si culegerea de informatii despre fortele sovietice din zona, dar si efectuarea unor diversiuni in spatele Armatei Rosii.
Lovitura de stat desfasurata in Bucuresti la 23 august 1944 a determinat incetarea activitatii grupurilorde partizani bucovineni. Unii dintre ei au reusit sa iasa din dispozitivul german, in vreme ce altii au fost nevoiti sa se retraga spre Vest. Sovieticii - care nu aveau obiceiul de a-i ierta pe cei care indraznisera sa li se opuna - i-au supus represiunii pe partizanii romani, acestia fiind judecati
condamnati si aruncati in imensitatea Gulagului. Urmariti cu insistenta, unii partizani au continuat lupta, fiind anihilati in anii urmatori, in vreme ce altii au (re)intrat in rezistenta dupa 19485.
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a dus la iesirea Romaniei din Axa, ceea ce a reprezentat un dezastru pentru Germania, motiv pentru care aceasta a incercat sa recastige pozitiile pierdute.
Germanii au mizat pentru atingerea scopurilor pe Miscarea Legionara (care insa avea si obiective proprii, urmarind refacerea structurilor ei teritoriale si revenirea la putere in Bucuresti), dar si pe Grupul Etnic German. Cercurile politice romanesti traditionale sperau ca vor avea parte de sprijinul
Occidentului, care sa-i tempereze pe sovietici si chiar sa-i determine pe acestia sa paraseasca Romania.
In masura in care in contextul ultimelor luni de razboi o contraofensiva germana ar fi determinat o interventie anglo-americana, aceasta nu ar fi putut decat sa avantajeze aceasta tara. Insa planurile germanilor si legionarilor, implicand forte (inclusiv grupuri de gherila) si contacte diverse au fost
sortite esecului. Romania era ocupata de forte sovietice puternice, constand atat in trupe ale Armatei Rosii, cat si in unitati NKVD. Unii dintre comandantii Armatei Romane asupra carora existau banuieli de infidelitate au fost neutralizati, in vreme ce liderii actiunii antisovietice au fost capturati si au sfarsit in Gulag. Pentru a preveni repetarea unor asemenea actiuni, dar si pentru ca era in logica propriului lor sistem, sovieticii au luat masuri care sa slabeasca opozitia interna din Romania. Incercarea Germaniei
de readucere a Romaniei sub controlul sau se dovedise o utopie, iar rezistenta progermana si-a pierdut rostul de a fi prin infrangerea in transee a puterii care o inspirase6.