Razboi si pace. 1940-1947 (Al doilea razboi mondial. 1940-1944;Tranzitia. 1944-1947)

Razboi si pace.

(Al doilea razboi mondial. 1940-1944;Tranzitia. 1944-1947)

Datorita institutiilor care i-au calauzit dezvoltarea si spiritului in care evoluase, incepand cu jumatatea secolului al XlX-lea, Romania se apropiase de Europa. Pe plan politic, modelul de urmat a fost democratia parlamentara, desi, uneori, practica nu se ridica la inaltimea idealului. Mai lent, dar tot atat de ferm, si economia facuse pasi spre sistemul occidental orientat spre intreprinderi capitaliste si piata libera; structura sociala dobandise treptat un aspect occidental, manifestat prin predominanta clasei de mijloc in viata politica si economica din perioada interbelica; dar majoritatea intelectualilor si oamenilor politici nu se indoisera nici o clipa ca faceau parte din Europa. insusi procesul edificarii natiunii - crearea Romaniei Mari si apararea ei - era in esenta un fenomen european.

Dar aceasta realitate romaneasca a fost curand inlocuita de alta. Procesul a inceput cu al doilea razboi mondial. Dictatura de patru ani a lui Ion Antonescu si eforturile razboiului impotriva Uniunii Sovietice au actionat extrem de violent asupra institutiilor si mentalitatilor si nu mica a fost contributia lor la pregatirea terenului pentru accederea la putere a unei ordini sociale si politice straine. Dupa rasturnarea dictaturii lui Antonescu, in august 1944, cursul de dezvoltare a tarii a cunoscut o schimbare brusca, indepartandu-se de Europa si indreptandu-se spre Est. Ocuparea tarii de armata sovietica si ascensiunea rapida la putere a Partidului Comunist, prin sprijinul autoritatilor sovietice, au dus la demolarea structurilor existente si la ingroparea afinitatilor intelectuale si spirituale cu Occidentul intr-un etos strain. in viata politica, autoritarismul fara precedent a inlocuit experimentul de un secol al democratiei parlamentare; in viata economica, planificarea si conducerea centralizata rigida au inlocuit amestecul liber de intreprinderi private si coordonare de la nivel de stat; iar in ceea ce priveste domeniul intelectual si spiritual, intelectualii si creatorii au fost obligati sa-si puna talentele in slujba crearii unei "societati noi'.

Al doilea razboi mondial. 1940-1944. Cedarea Basarabiei si a Bucovinei
de Nord, a sudului Dobrogei si a nordului Transilvaniei in vara anului
1940 au sporit aversiunea fatisa a partidelor National Taranesc si National
Liberal fata de dictatura regala, iar tendintele ucigase ale Garzii de Fier fata
de rege l-au obligat pe Carol, al carui prestigiu ajunsese la nadir, sa apeleze
la generalul Ion Antonescu (1882-1946), ca singura persoana capabila sa
tina sub control aceasta situatie dificila. Alegerea lui Antonescu nu a fost
un lucru usor pentru ca acest devotat ofiter de cariera nu facea nici un
secret din dispretul pe care-l nutrea fata de Carol si nici din propriile sale
ambitii.

Ceea ce l-a determinat pe Carol sa-l aleaga pe Antonescu pentru a forma guvernul a fost dorinta de a se salva. Dorea sa foloseasca legaturile lui Antonescu cu Garda de Fier pentru a realiza o reconciliere intre liderii acestora si tron, relatiile sale bune cu national-taranistii si national-liberalii pentru a le neutraliza opozitia la dictatura regala si contactele sale stranse cu membrii legatiei germane de la Bucuresti pentru a demonstra atasamentul ferm al Romaniei la noua ordine a lui Hitler in Europa, cu scopul de a asigura sprijinul Germaniei fata de regele ei si independenta politica a tarii. Dar Carol a facut o grava eroare de calcul. El nu a perceput amploarea ambitiilor lui Antonescu si nici profunzimea urii sale fata de rege.

Antonescu a acceptat sprijin din partea Germaniei si a principalelor partide politice fara a-si schimba catusi de putin conceptia cu privire la viitorul Romaniei. El a fost si a ramas un nationalist, al carui scop era crearea unui stat etnic puternic si prosper, o putere de marime medie respectata, care-si indeplineste indatoririle internationale la nivel regional, in armonie cu sistemul mai larg al statelor europene. Era totodata un sustinator al autoritarismului, convins ca, in conditiile dezvoltarii politice si economice a Romaniei si ale pericolelor externe care amenintau tara, el isi putea atinge scopurile numai daca isi asuma controlul absolut asupra destinelor natiunii.

Antonescu nu avea nici o intentie de a accepta vasalitatea politica si economica fata de Germania. in primul rand, el nu era filogerman. Ca majoritatea ofiterilor romani, era profrancez si proenglez, iar in decembrie 1937 si-a conditionat participarea la guvernul lui Goga de evitarea de catre acesta a unor legaturi stranse cu Germania. Fusese chiar de parere ca Romania ar fi trebuit sa se alature eforturilor tarilor occidentale de a-l impiedica pe Hitler sa distruga Cehoslovacia. Cand, in cele din urma, a hotarat sa-si lege soarta de Germania, a facut-o fiind convins ca acest lucru era necesar pentru salvarea tarii. Sentimentele sale fata de Occident au ramas aceleasi, dar situatia internationala se schimbase in mod dramatic. Fusese profund afectat de infrangerea Frantei, izolarea Marii Britanii de continent si comportamentul agresiv al Uniunii Sovietice fata de vecinii ei mai mici. Convins ca Germania va castiga razboiul, in vara anului 1940 el a avut convorbiri cu oficialii de la legatia germana si a pus bazele aliantei sale politice cu Germania. intelegerea cu Antonescu era extrem de satisfacatoare pentru Germania. Desi, prin Garda de Fier, aveau la indemana un instrument in slujba politicii germane, multi oficiali germani se indoiau de eficienta acesteia, pentru ca miscarea nu avea in randurile sale niste oameni capabili si era lipsita de un program clar. Antonescu, pe de alta parte, oferea acele garantii de ordine si stabilitate pe care ei le considerau esentiale pentru continuarea efortului de razboi german.

La inceputul lui septembrie, in timp ce Antonescu desfasura negocieri cu diversi lideri politici pentru formarea guvernului, a devenit evident ca solutionarea crizei politice era imposibila atata timp cat Carol se afla la putere. Pe data de 5 septembrie, Antonescu i-a cerut categoric regelui sa abdice si sa paraseasca tara. Carol a ezitat, dar, in final, a cedat unui ultimatum din partea lui Antonescu in sensul ca, daca nu abdica imediat, viata sa se va afla in pericol, iar tara va fi sfasiata de razboi civil si confruntata cu ocuparea de catre o "putere straina'. La 6 septembrie, Carol a renuntat la tron in favoarea fiului sau de 19 ani, Mihai, si a doua zi a parasit tara.

in acest moment de criza pentru dinastie, Antonescu pare a fi luat in consideratie posibilitatea abolirii monarhiei. Dar nu a trecut la actiune din cauza opozitiei principalelor partide politice fata de o schimbare atat de radicala. Maniu si Constantin Bratianu, care au intampinat cu bucurie abdicarea lui Carol, au cerut insistent pastrarea monarhiei constitutionale. Antonescu se temea totodata ca taranii, care traisera in spiritul veneratiei fata de rege, vor recurge la violenta daca ar fi actionat impotriva monarhiei. Dar el nu era dornic sa suporte tutela unui nou Carol si, in consecinta, a hotarat sa reduca puterea noului rege la atributii cu caracter ceremonial, in timp ce adevarata autoritate era exercitata de el insusi.

La 6 septembrie, la urcarea sa la tron, Mihai a emis un decret prin care ii acorda lui Antonescu puteri depline, in functia sa de conducator al statului roman. Dar decretul continea o prevedere importanta: regele numea presedintele Consiliului de Ministri. La vremea respectiva prevederea a trecut neobservata dar, patru ani mai tarziu, aceste cateva cuvinte au furnizat justificarea juridica pentru demiterea lui Antonescu de catre Mihai si numirea unui nou sef al guvernului. Antonescu a pus capat crizei politice la 15 septembrie, formand un guvern de coalitie cu Garda de Fier. El a preluat presedintia Consiliului de Ministri si a devenit ministru al Apararii Nationale, in timp ce Garda de Fier s-a instituit drept forta politica dominanta in noul guvern. Horia Sima, succesorul lui Codreanu ca lider al Garzii de Fier, era vicepresedinte al Consiliului de Ministri si gardistii detineau cinci ministere, inclusiv cel de Interne, Afaceri Externe si invatamantului si Cultelor. De asemenea, Garda controla presa si serviciul de propaganda, majoritatea posturilor de secretari si directori permanenti din cadrul ministerelor si 45 din cele 46 prefecturi de judet. Mihai Antonescu (1904-1946), profesor de drept la Universitatea din Bucuresti si prieten apropiat, dar nu ruda a generalului, a devenit ministrul justitiei, in timp ce experti care nu apartineau unor partide politice au fost numiti la Ministerul Economiei Nationale si la departamentele acestuia. Anuntarea noului cabinet a fost insotita de proclamarea Romaniei ca "Stat national legionar' in care singura miscare politica autorizata era Garda de Fier.

Antonescu a trecut imediat la inlocuirea vechii ordini politice cu una noua, pe care a descris-o ulterior drept "statul national totalitar'. El si-a exprimat clar dezgustul total fata de partidele politice si practicile democratiei romanesti pe care o considera deficitara. La baza esecului acesteia, se afla, dupa parea sa, cultivarea libertatii care punea interesele indivizilor mai presus de cele ale colectivitatii si ale statului. in consecinta, in noua sa ordine, el nu a facut loc partidelor politice. Propunerile anterioare adresate lui Maniu si Bratianu pentru formarea unui guvern de unitate nationala fusesera doar o modalitate care sa-i permita sa se inspire din experienta Partidelor National Taranesc si National Liberal, iar faptul ca impartea puterea cu Garda de Fier era un expedient strict temporar.

in afacerile externe, preocuparea cea mai urgenta a lui Antonescu a fost consolidarea aliantei cu Germania. Succesul acestei actiuni necesita indeplinirea prevederilor dictatului de la Viena, pe care, desi personal il ura, era hotarat sa-l puna in aplicare repede. De asemenea, Antonescu a pus bazele noului rol pe care Romania avea sa-l joace intr-o Europa de Sud-Est dominata de Germania, intarind legaturile militare si economice cu Germania. Astfel, el a repetat cererea facuta anterior Germaniei de a trimite o misiune militara si a inceput negocieri pentru incheierea unui nou tratat economic romano-german.

Viteza cu care Berlinul a raspuns la avansurile lui Antonescu arata cat de importanta devenise Romania in planurile strategice ale Germaniei pentru Europa de Sud-Est. in urma esecului invaziei italiene in Grecia, Hitler hotarase ca era necesara o operatiune germana de salvare si ca aceasta va trebui sa treaca prin Romania si Bulgaria. Dar rolul Romaniei in Est nu avea sa se limiteze exclusiv la cel de baza de organizare si sursa de materii prime. inrautatirea relatiilor cu Uniunea Sovietica il determinase pe Hitler sa accelereze elaborarea planurilor pentru rezolvarea diferendelor germano-sovietice prin mijloace militare. in cazul unui razboi, el intentiona sa atribuie Romaniei rolul-cheie de ancora sudica a frontului german de est. Primele trupe germane au sosit in Romania la 10 octombrie 1940.

Pentru a se asigura de cooperarea totala a romanilor, intre 21-24 no
iembrie, Hitler l-a invitat pe Antonescu la Berlin. Motivul oficial al vizite
a fost definitivarea conditiilor de aderare a Romaniei la pactul germa
no-italo-japonez, pe care Antonescu l-a semnat, de fapt, pe 23 noiembrie
Mult mai importante au fost insa convorbirile dintre Hitler si Antonesci
din 22 noiembrie, care au avut o influenta hotaratoare asupra cursului reia
tiilor germano-romane. Antonescu i-a facut lui Hitler o impresie favora
bila, de om vrednic de incredere, o convingere pe care Hitler a nutrit-c
pana la caderea-lui Antonescu, in august 1944. intr-o expunere de dous
ore a nazuintelor Romaniei si a propriilor planuri de cooperare, Antonesci
a insistat asupra revizuirii dictatului de la Viena. Hitler nu a facut nici c
promisiune, afirmand pur si simplu ca dupa razboi situatia va fi diferita, dai
Antonescu a luat aceste cuvinte ca un angajament de a schimba termenii
dictatului. incepand de atunci, si pe tot parcursul razboiului cu Uniunea
Sovietica, el s-a gandit in mod constant la Transilvania, fiind sigur ca o
cooperare stransa cu Germania era singura cale pentru a asigura redoban
direa teritoriului pierdut. ,

In timp ce Antonescu isi realizase astfel obiectivul principal al politicii externe - o alianta ferma cu Germania -, cooperarea sa pe plan intern cu Garda de Fier nu a reusit sa creeze linistea publica si progresul economic pe care le dorise. Gardistii s-au dovedit a fi parteneri incompetenti si iresponsabili, care, era evident, nu impartaseau viziunea lui Antonescu despre noua Romanie.

Ambitiile conducatorilor Garzii nu aveau limite. Ei au contestat autoritatea lui Antonescu, incercand sa dobandeasca controlul asupra politiei si armatei, institutii care anterior fusesera imposibil de penetrat de catre influenta gardista. Ei au creat, de asemenea, o forta separata, politia legionara, pentru a fi folosita impotriva opozantilor. Membrii acesteia erau recrutati din randul elementelor celor mai joase ale societatii si nu aveau nici o meserie. in armata, Garda de Fier nu a avut succes. Corpul ofiteresc fusese intotdeauna ostil miscarii legionare, pe care o privea drept un element de dezordine si subordonare fata de Germania. Garda a reusit sa castige cativa aderenti doar in randul gradelor inferioare.

Antonescu a luat masuri drastice pentru a impiedica "spiritul legionar' sa prinda radacini in armata. La 5 decembrie 1940, el a emis un decret care impunea pedepse severe pentru "rebeliune' si "insubordonare', inclusiv moartea, pentru instigatorii la astfel de actiuni. Aceste masuri erau fara indoiala o reactie la atrocitatile comise de detasamentele legionare ale mortii in ultima saptamana a lunii noiembrie. Printre victime se numarase Nicolae Iorga si Virgil Madgearu, ridicati de la casele lor si impuscati, si un numar de fosti ministri si alti oficiali aflati printre cei 64 prizonieri ucisi intr-o actiune gardista sangeroasa in inchisoarea Jilava de langa Bucuresti.

Conflictul intre Antonescu si Garda de Fier, care acum ajunsese in punctul culminant, provenea din diferente fundamentale in conceptia cu privire la statul totalitar si modul de administrare a acestuia. Horia Sima a cerut ca tara sa fie guvernata in "spirit legionar', adica puterea sa fie exercitata exclusiv de Garda, iar activitatea politica a oricaror alte grupuri sa inceteze. A mers pana acolo incat, la 28 octombrie, l-a acuzat pe Antonescu ca, permitand partidelor National Taranesc si National Liberal sa functioneze, el a violat decretul care infiinta statul national legionar. O astfel de activitate politica, avertiza el, contravenea principiilor statului totalitar. Sima a criticat si sistemul de organizare economica a tarii, cerand o "revolutie economica'. Prin aceasta sintagma intelegea aplicarea in Romania a principiilor national-socialismului german, pentru ca toate domeniile vietii economice sa treaca sub control centralizat. I-a cerut insistent lui Antonescu sa desfiinteze structura economica liberala care exista la vremea aceea si sa introduca un sistem economic compatibil cu ordinea politica national legionara. Dar Antonescu nu avea intentia de a permite ca statul sau economia sa fie conduse de catre legionari. Pana la sfarsitul toamnei, acumulase dovezi numeroase ale perfidiei si incompetentei acestora, si-si intarise convingerile anterioare referitoare la incapacitatea Garzii de a guverna. Totusi, disputa sa cu Garda de Fier nu a fost legata de eficienta administratiei sau de o politica economica coerenta, ci a avut drept cauza lupta pentru putere, Antonescu urmarind sa subordoneze miscarea legionara propriei sale viziuni, aceea a unui stat disciplinat, in care domneste ordinea.

Deoarece relatiile tensionate dintre Antonescu si Horia Sima se indreptau inexorabil spre un conflict fatis, Antonescu l-a consultat pe Hitler. La o intalnire din 14 ianuarie 1941, el i-a acuzat pe conducatorii Garzii de Fier ca adusesera tara in pragul anarhiei si a propus sa preia conducerea exclusiva a statului national legionar. La inceput, Hitler a fost evaziv. A explicat cum el insusi se confruntase^ cu o provocare similara cu cativa ani in urma in cadrul propriului sau partid si fusese obligat sa lichideze acele elemente, dar, apoi, i-a sugerat lui Antonescu ca ar putea face acelasi lucru. Ulterior, inainte ca Antonescu sa plece spre casa, Hitler l-a asigurat ca era singurul om capabil sa conduca destinele Romaniei. Aceasta scurta convorbire a risipit ultimele indoieli ale lui Antonescu cu privire la pozitia lui Hitler fata de lupta pentru putere cu Garda de Fier.

Antonescu s-a intors la Bucuresti in seara de 14 ianuarie, hotarat sa elimine Garda de Fier. El se bucura de sprijinul deplin al armatei si nu se indoia de rezultatul favorabil al ciocnirii dintre aceasta si Garda. Pe 21 ianuarie, cand a parut ca cedeaza cererilor legionarilor de retragere a armatei in cazarmi si de schimbare a unor ministri in guvern, Sima a considerat aceasta actiune drept semn de slabiciune si a cerut "retragerea' lui Ante nescu si formarea unui guvern legionar "pur'.

In ziua urmatoare, Antonescu a hotarat sa treaca la actiune si a trim armata impotriva fortaretelor Garzii din Bucuresti. Pana seara, situatia fost decisa. Sima si ceilalti conducatori ai Garzii au solicitat in van ir terventia oficialitatilor germane, acestea i-au sfatuit sa capituleze, prom tand doar ca vor cere lui Antonescu permisiunea ca liderii Garzii sa s refugieze in Germania. Considerau ca era intelept sa mentina Garda intr-forma oarecare, pentru a putea exercita presiuni asupra lui Antonesc daca, in viitor, acesta ar fi decis sa actioneze contrar intereselor germane La 23 ianuarie, trupele legionare s-au predat, dar seful serviciului secre german in Romania a aranjat scoaterea din tara, in secret, a conducatorilc Garzii si ducerea lor in Germania.

Dupa inabusirea rebeliunii, toate actiunile lui Antonescu arata clar c nu avea intentia de a repune Garda intr-o pozitie puternica; el i-a exclui pe membrii acesteia din noul guvern. A incercat din nou, asa cum facuse s in septembrie, sa starneasca interesul Partidului National Taranesc si ; altor partide pentru formarea unui guvern de unitate nationala, dar nu s reusit. Iuliu Maniu, liderul recunoscut al fortelor democratice, a refuzat dir nou participarea la un guvern care dispretuia democratia parlamentara s interzicea practicile normale de partid. Astfel, cabinetul pe care Antonesci l-a anuntat la 27 ianuarie 1941 era compus in special din militari, a caroi principala misiune era de a asigura ordinea publica si o administratie efi cienta. Cu aceasta echipa, el a inceput sa puna bazele tipului propriu de autoritarism. La 5 februarie a emis un decret care impunea pedepse severe celor ce tulburau ordinea publica, un act care, in consecintele sale, atingea toate domeniile vietii politice si publice. in practica, interzicea infiintarea oricarui tip de organizatie, politica, religioasa sau culturala fara acordul guvernului si interzicea adunarile publice, oricat ar fi fost de mici si intamplatoare, considerandu-le a fi subversive.

Regimul instituit de Antonescu nu poate fi caracterizat drept fascist. 0 descriere mai exacta ar fi dictatura militara. Spre deosebire insa de dictatura lui Hitler in Germania si a lui Mussolini in Italia, aceasta era lipsita de o ideologie, nu era sustinuta de un partid politic de masa. Existenta acesteia nu era justificata de consideratii filozofice, ci de ordine si securitate, pe care Antonescu le considera esentiale pentru progresul oricarei societati. El nu se baza nici pe mase, nici pe politicieni. in locul acestora, folosea armata si aparatul de siguranta pentru a conduce si a suprima disidenta.

Dupa instituirea dictaturii sale militare, Antonescu a strans si mai mult relatiile cu Germania. El a declarat in mod repetat ca Romania se afla in Axa din motive de constiinta si nu din calcule politice. Desi asemenea cuvinte pot fi clasate cu termenul de floricele retorice, ele masoara totusi exact profunzimea angajarii sale in slujba noii ordini politice si economice germane in Europa. El si-a demonstrat credinta sprijinind campaniile germane din Balcani in lunile aprilie si mai, si participand din toata inima la invadarea Uniunii Sovietice in iunie.

In primavara anului 1941, in timp ce se pregatea atacul impotriva Uniunii Sovietice, Hitler si comandantii de armata germani prevedeau un rol limitat pentru armata romana, deoarece aveau indoieli cu privire la capacitatea acesteia de a desfasura actiuni ofensive independente. Ei erau mult mai preocupati de apararea zacamintelor petrolifere romanesti impotriva unui atac sovietic, incredintand apararea acestora sefului misiunii fortelor aeriene germane in Romania. Nu se indoiau ca, o data cu declansarea razboiului, livrarile romanesti de petrol vor deveni decisive, deoarece, evident, transporturile din Uniunea Sovietica, celalalt furnizor important al Germaniei, vor inceta. La 12 iunie, Hitler l-a informat pe Antonescu, la Miinchen, despre planul sau de a ataca Uniunea Sovietica. Ca raspuns, Antonescu a promis participarea economica si militara deplina a tarii sale in aceasta campanie.

La 22 iunie 1941, la cateva ore dupa ce incepuse invazia germana a Uniunii Sovietice, regele Mihai si Ion Antonescu au proclamat inceperea "razboiului sfant' pentru eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord de ocupatia sovietica. Acest razboi s-a bucurat de sprijinul covarsitor al poporului roman, care vedea in el un mijloc de a indeparta amenintarea sovietica la adresa existentei tarii sale odata pentru totdeauna.

Ofensiva generala pe frontul romanesc s-a pus in miscare abia la 2 iulie deoarece era mult mai departe spre est decat baza din Polonia de unde Grupul de Armate Sud german incepuse operatiile. Pana la mijlocul lui iulie, armatele romana si germana atinsesera cursul superior si de mijloc al Nistrului. in sud, Armatei a IV-a romane i se alaturasera unitati din Do-brogea, care traversara Dunarea pe 21 iulie, si, pana la 26 iulie, ajunsesera la cursul inferior al Nistrului. Astfel, in decurs de o luna de la inceperea ostilitatilor, obiectivele militare principale ale romanilor - eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord - fusesera atinse. Dar Antonescu hotarase deja sa trimita trupele romane dincolo de Nistru. Era incredintat ca victoria germana va urma in viitorul apropiat si intentiona, dupa cum ii scrisese lui Hitler pe 20 iulie, sa lupte alaturi de Germania pana cand aceasta isi va realiza scopul final, distrugerea Uniunii Sovietice. La 6 august, cand Hitler si Antonescu s-au intalnit la Statul Major al Grupului de Armate Sud, ei au cazut de acord ca armata romana va ocupa teritoriul intre Nistru si Nipru, ca anumite unitati vor fi folosite la est de Nistru si ca zona dintre Nistru si Bug, numita acum Transnistria, va trece sub administratie civila romaneasca.

La sfarsitul anului 1941 Romania se afla in razboi cu Aliatii occid tali. Sub presiunea Uniunii Sovietice, Marea Britanie a declarat raz: Romaniei la 7 decembrie. Dupa intrarea in razboi a Statelor Unite, G mania a obligat Romania sa-si onoreze angajamentele cuprinse in Pac Tripartit din noiembrie 1940 si sa declare razboi Statelor Unite, lucru c s-a produs la 12 decembrie. Statele Unite au raspuns declarand raz Romaniei la 5 iunie 1942. Era evident ca Antonescu si majoritatea pe ticienilor romani erau parteneri lipsiti de tragere de inima in razboiul i potriva Aliatilor occidentali.

In vara anului 1942, un numar mare de efective romanesti au li parte la ofensiva germana de amploare din sudul Rusiei si din Cauc Aproximativ opt divizii au fost angajate in operatii la est de Marea Azov, iar grosul fortelor romane a participat la ofensiva spre Volga. F zitiile repartizate se aflau la flancurile de nord si sud ale fortei princip: germane. in timpul ofensivei de iarna, care a inceput la 19 noiembrie, f tele sovietice au reusit sa faca o bresa hotaratoare in aceste zone. Pana sfarsitul lunii decembrie, ele au reusit sa incercuiasca Armata a Vi-a g mana la Stalingrad. Unitatile romane luptasera bine dar, fiind lipsite blindate si artilerie suficiente, nu au putut face fata atacului sovieti Romanii au suferit pierderi imense: cea mai mare parte dintre cele optspr zece divizii, doua-treimi din fortele lor de pe frontul de est, au fost distrus

Dezastrul de la Stalingrad a avut o influenta hotaratoare asupra pol ticii romanesti. L-a convins pe Antonescu ca Germania nu poseda for militara pentru a infrange Uniunea Sovietica si ca trebuiau gasite al mijloace pentru a proteja tara impotriva unei invazii a Armatei Rosii. El facut apel la Occident. in primavara anului 1943, l-a autorizat pe Mih; Antonescu, adjunct al presedintelui Consiliului de Ministri, sa initie; contacte cu Marea Britanie si Statele Unite.

Pe masura ce razboiul continua, si pierderile, sacrificiile ceru) populatiei civile sporeau, dictatura militara a intensificat controlul asupi frontului intern. in perioada in care Antonescu a exercitat puterea absc Iuta in calitate de Conducator al Statului Roman, ordinea si supunera era cuvintele-cheie. El avea autoritatea de a initia si promulga toate legile ne si de a le modifica pe cele in vigoare; de a numi si concedia orice func tionar al statului, inclusiv ministrii, de a incheia tratate, a declara razboi s a incheia pacea. Pentru actiunile sale interne sau externe nu dadea soco teala nimanui.

Principiile autoritare de guvernare s-au extins la toate nivelele admi nistratiei. Prefectii erau stapanii necontestati ai guvernarii locale. Ei erai numiti de conducator si raspundeau doar in fata lui. in octombrie 1942 puterile acestora, deja substantiale, au fost largite pentru a le permite con trolul asupra tuturor domeniilor administratiei si personalului din jurisdic;ia lor. Cetatenii nu aveau nici un cuvant in alegerea autoritatilor locale, din moment ce ministrul de Interne ii numea pe primarii oraselor, iar prefectul pe primarii localitatilor rurale. Consiliile locale alese au fost dizolvate si inlocuite cu organisme compuse din oficiali din administratie si, cu incepere din octombrie 1942, din reprezentanti ai industriei, corner' tului si profesiilor libere, numiti de prefect, si alte oficialitati locale.

Dictatura antonesciana a tratat economia in acelasi mod in care a tratat partidele politice si administratia publica. Controlul si inregimentarea erau la ordinea zilei. Decretul din 18 februarie 1941 era caracteristic; acesta prevedea militarizarea intreprinderilor de stat si particulare ori de cate ori "interesele superioare ale statului' o cereau. Acest proces a adus atat conducerea economica, cat si angajatii sub indrumarea generala si la ordinele ofiterilor din armata. Un alt decret, din 10 martie 1941, impunea populatiei rurale servicii obligatorii in munca si acorda Ministerului Agriculturii si comitetelor agricole comunale puteri aproape nelimitate de rechizitionare a fortei de munca si coordonare a productiei. La 15 mai, aceste prevederi s-au extins la toate persoanele adulte. incepand de la acea data, persoanele capabile sa munceasca, dar care nu erau angajate intr-o slujba in productie, puteau fi mobilizate sa lucreze pentru "binele public'. Razboiul impotriva Uniunii Sovietice a intensificat pretentiile asupra populatiei active si inregimentarea acesteia.

Intre 1941-1944, economia romaneasca s-a dezvoltat sub presiuni germane ferme de crestere a productiei de materii prime necesare efortului de razboi, rezistand incercarilor tot atat de tenace ale germanilor de a dobandi controlul asupra industriilor-cheie romanesti. Oficialii germani de la toate nivelurile au descoperit, spre regretul lor, ca Antonescu era foarte putin inclinat sa faca concesii economice majore fata-de Germania. El era influentat in mare masura de cercurile economice si bancare liberale, care abandonasera desigur politica "prin noi insine' dar cautau cu disperare sa pastreze controlul romanesc asupra resurselor economice si asupra dezvoltarii.

Antonescu a incercat in diferite moduri sa limiteze patrunderea Germaniei in economia romaneasca. Un decret din 17 iulie 1942 reducea volumul de capital strain in industria petroliera, in favoarea capitalului romanesc si facea concesii speciale acelor firme in care etnicii romani aveau cel putin 75% din actiuni. Nici una dintre aceste masuri de autoaparare economica nu a fost eficienta in totalitate, in special dupa inceperea razboiului impotriva Uniunii Sovietice, deoarece, la acea data, economia romaneasca devenise prea strans legata de cea germana pentru a functiona independent.

"Problema evreiasca', cum a fost numita incepand din a doua jumatate a secolului al XlX-lea, a fost cea mai importanta in domeniul minoritatilor cu care s-a confruntat regimul antonescian. Factorii care au determinat incercarile de "rezolvare' a acesteia au fost sentimentele nationale puternice si unele scopuri tactice de politica externa si nu un antisemitism doctrinar. Populatia evreiasca se ridica in 1940 la 800 000. Dupa cedarea de teritorii catre Uniunea Sovietica si Ungaria, populatia evreiasca ramasa in cele doua treimi din Romania Mare a scazut la 315 000, dar s-a ridicat din nou la 375 000 in vara anului 1941, cand Basarabia si Bucovina de Nord au fost redobandite.

Pe masura ce Romania s-a apropiat de Germania, in vara anului 1940, situatia evreilor s-a deteriorat continuu. Legate direct de alinierea Romaniei in politica externa, deciziile luate de Cabinetul Gigurtu, la 9 iulie 1940, de a indeparta toti evreii din randul functionarilor publici si, la 8 august, de a redefini situatia juridica a evreilor au fost actiuni care i-au deposedat efectiv pe acestia de drepturi politice si civile.

Dupa infiintarea statului national legionar in luna septembrie, Anto-nescu si Garda de Fier au trecut la romanizarea economiei. Garda s-a folosit de acest prilej pentru a da frau liber antisemitismului sau violent. Dar, pentru Antonescu, romanizarea economiei era un mijloc de a crea o burghezie puternica, care sa se bazeze pe fortele proprii, care sa formeze coloana vertebrala politica si sociala a tarii. intr-un rastimp scurt, dupa venirea sa la putere, el a initiat indepartarea evreilor si a strainilor din structurile economice ale tarii si inlocuirea lor cu etnici romani. O serie de decrete au avut ca scop exproprierea proprietatilor rurale detinute de evrei (4 octombrie 1940), a celor forestiere (17 noiembrie 1940), a transporturilor pe rauri (4 decembrie 1940) si a proprietatilor urbane (28 martie 1941). Un alt decret (16 noiembrie 1940) cerea firmelor si intreprinderilor industriale particulare si organizatiilor fara profit sa-si inlocuiasca angajatii evrei cu etnici romani pana la 31 decembrie 1941. Desi statisticile oficiale aratau ca numarul evreilor fusese redus de la 28 225 in noiembrie 1940, la 16 292 pana la termenul acordat, si apoi la 6 506 pana la 1 martie 1943, rapoarte secrete mai credibile estimau numarul de angajati evrei la 21 000 in primavara anului 1943. Ei si-au pastrat locurile de munca pentru ca activitatea lor era esentiala pentru functionarea eficienta a intreprinderilor respective. Si in celelalte domenii ale economiei, romanizarea pare sa fi facut progrese modeste.

Masurile luate impotriva evreilor inaintea atacului impotriva Uniunii Sovietice au fost in primul rand de natura economica, cu exceptia actelor violente comise de legionari impotriva unor persoane particulare. Deportarea evreilor a inceput dupa recuperarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. Un numar mare de evrei, probabil aproape 130 000, fugisera deja de acolo in Uniunea Sovietica in timp ce armatele romana si germana inaintau spre aceste provincii. Uciderea a 4 000 de evrei la Iasi si in timpul deportarii lor in Muntenia, la 28-30 iunie, de catre trupele germane si romane a confirmat intelepciunea celor care se refugiasera. indata ce armata romana a ocupat Transnistria, autoritatile romane au inceput sa-i deporteze in masa pe evreii din Basarabia si din Bucovina de Nord cat mai departe spre est posibil. Tratatul de la Tighina, din 30 august 1941, prin care se recunostea administratia civila romaneasca a Transnistriei, specifica faptul ca evreii trimisi acolo vor fi tinuti in tabere de concentrare si folositi ca mana de lucru. Probabil ca in perioada 1941-1943 aproape 100 000 au fost deportati in Transnistria. Din cauza conditiilor groaznice si a atrocitatilor comise au pierit mii de evrei.

Regimul antonescian nu a participat la deportarea in masa a evreilor pe care oficialii nazisti au organizat-o in cadrul "solutiei finale' a lui Hitler la problema evreiasca in Europa. La inceput, a aratat un oarecare interes fata de aceasta problema si a consimtit ca, incepand din septembrie 1942, evreii apti de munca fortata din judetele Arad si Timisoara, din Banat si Turda, din Transilvania sa fie ridicati si trimisi la Lublin. Deportarile pareau a fi inceput conform planurilor, dar curand dupa aceea, in decembrie 1942, ele au incetat, deoarece guvernul si-a schimbat politica fata de evrei, in primul rand ca reactie la deteriorarea situatiei militare pe frontul de est dupa batalia de la Stalingrad si pe masura ce se faceau incercari pentru a se ajunge la o intelegere cu Aliatii occidentali.

Pe langa razboiul de pe frontul de est, intre 1941-1943, problema de politica externa cea mai presanta pentru guvernul roman era redobandirea nordului Transilvaniei. Departe de a fi rezolvat situatia, dictatul de la Viena nu a facut decat sa exacerbeze relatiile tensionate intre Romania si Ungaria. Nu a rezolvat problema nationala, separandu-i pe toti maghiarii de toti romanii. Aproximativ 1 150 000-l 300 000 romani sau 48 pana la 50% din populatia teritoriului cedat, in functie de provenienta statisticilor care se folosesc, au ramas la nord de noua frontiera, in timp ce aproximativ 500 000 maghiari (unele surse unguresti apreciaza numarul lor la 800 000, iar sursele romanesti la 363 000) au continuat sa locuiasca in sud. Pe toata durata razboiului, cele doua guverne au esuat total in rezolvarea diferendelor.

Dezastrul de la Stalingrad a fost un punct de cotitura decisiv in participarea Romaniei la al doilea razboi mondial. Convins ca Germania nu mai putea acum castiga razboiul, Antonescu si-a concentrat toate eforturile spre a proteja Romania de "marele pericol' din est. Acesta, de fapt, fusese motivul principal pentru care intrase in razboiul impotriva Uniunii Sovietice. Astfel, in ciuda tensiunilor crescande in relatiile cu Germania, pe masura ce fortele sovietice inaintau implacabil spre vest, politica sa demonstreaza o continuitate remarcabila. El a mentinut alianta cu Germania si i-a furnizat, ca si pana atunci, oameni si materiale pentru efortul de razboi, dar, in acelasi timp, a intreprins actiuni pentru a castiga intelegerea Aliatilor occidentali fata de "situatia dificila' a Romaniei. L-a incurajat astfel pe colaboratorul sau cel mai apropiat, Mihai Antonescu, sa-i contacteze pe acestia si sa le atraga atentia asupra pericolului pe care il reprezenta Uniunea Sovietica pentru intreaga Europa, nu numai pentru partea de rasarit a acesteia.

Pana in primavara anului 1944 si alte forte politice se unisera in efortul de a scoate tara din razboi. Figura-cheie era Iuliu Maniu, conducatorul opozitiei democratice la dictatura antonesciana. intre noiembrie 1942 si martie 1943, acesta trimisese, prin diferite canale, inclusiv diplomati elvetieni si turci, un sir de mesaje guvernului britanic, in care explica rolul Romaniei in razboi si aspiratiile sale. El a subliniat ca opinia publica din Romania se opusese continuarii razboiului impotriva Uniunii Sovietice dincolo de Nistru si acum cerea doar apararea integritatii teritoriale a tarii, inclusiv a Transilvaniei de Nord. Pretindea ca romanii purtau in suflet aceleasi idealuri ca si puterile anglo-saxone, dar nu puteau actiona in concordanta cu propriile convingeri deoarece tara lor era efectiv ocupata de armata germana. Maniu isi exprima convingerea ca opinia publica era gata sa actioneze in favoarea cauzei aliate si nu se indoia ca si armata romana putea fi castigata pentru a sustine aceasta cauza, dar, pretindea el, toata lumea avea retineri pana cand guvernele britanc si american nu vor garanta integritatea teritoriala a tarii. in toate aceste mesaje era evident ca Maniu, ca si Mihai Antonescu si politicienii romani in general, considerau Uniunea Sovietica drept amenintarea cea mai importanta la independenta Romaniei si vedeau in Occident singura speranta pentru a evita o catastrofa.

Raspunsul initial din partea Marii Britanii a fost descurajator. in ianuarie 1943, Foreign Office-ul l-a informat pe Maniu ca, dupa razboi, granitele Romaniei vor fi trasate in conformitate cu obiectivele generale aliate si cu recunoasterea de catre Marea Britanie a intereselor de securitate ale Uniunii Sovietice de-a lungul frontierei sale vestice. Se afirma clar ca Romania nu va putea spera sa trateze doar cu Aliatii occidentali, ci va trebui sa ajunga la o intelegere cu Uniunea Sovietica.

Atat Maniu, cat si Mihai Antonescu aveau acum contacte directe cu guvernul sovietic, dar scopul lor principal era mai de graba de a testa atitudinea acestuia fata de Romania, decat de a incepe negocieri, deoarece inca mai sperau ca vor capitula in fata Aliatilor occidentali. Maniu a obtinut sprijinul lui Eduard Benes, seful guvernului cehoslovac in exil la Londra, de a prezenta cazul Romaniei in fata guvernului sovietic. Benes a avut convorbiri cu Molotov si Stalin intre 14-18 decembrie 1943 la Moscova, in timpul carora acestia din urma au fost aparent de acord sa considere regimul Antonescu si nu poporul roman responsabil de atacul impotriva Uniunii Sovietice si sa favorizeze Romania in detrimentul Ungariei in rezolvarea problemei Transilvaniei.

Celalalt canal romanesc spre Moscova trecea prin Stockholm, unde, intre decembrie 1943 si ianuarie 1944, ministrul roman Frederic Nanu a avut convorbiri cu oficialii de la legatia sovietica in ceea ce priveste interesul exprimat de "anumite cercuri' din Romania (evident Mihai Antonescu) de a negocia retragerea Romaniei din razboi. in februarie, Nanu a informat Bucurestiul ca guvernul sovietic promisese sa respecte suveranitatea si independenta Romaniei si sa o ajute sa recupereze Transilvania daca iesea din razboi. Mihai Antonescu nu a dat insa nici un raspuns pentru ca i se parea mai sigur ca Romania sa trateze cu Occidentul.

La vremea aceea, Maniu si Mihai Antonescu erau profund angajati in initiativele de pace cu Marea Britanie si Statele Unite. La sfarsitul anului

Aliatii occidentali acceptasera propunerea lui Maniu privind trimite
rea unui reprezentant al opozitiei pentru a negocia direct cu puterile occi
dentale. Maniu si colaboratorii sai l-au ales pe printul Barbu Stirbey, care
prezidase un cabinet de tranzitie in 1927, si, in februarie 1944, l-au trimis
la Cairo, unde se afla statul major al Comandamentului Aliat pentru Ori
entul Mijlociu.

Ion Antonescu a continuat sa coopereze cu Germania, in ciuda dovezilor tot mai clare ale catastrofei militare, pentru ca nu vedea nici o alta alternativa posibila. Desi dorea cu orice pret sa evite subjugarea tarii de catre Uniunea Sovietica, el se confrunta cu pericolul mult mai direct al unui regim germano-legionar, care, era convins, va distruge in totalitate suprastructura politica si economica a tarii, lasand-o la discretia "altora'. Acest pericol nu era catusi de putin imaginar, deoarece, la 26 ianuarie 1944, Hitler ordonase elaborarea planurilor de ocupare a Romaniei in cazul unei lovituri antigermane. Dar tensiunea din relatiile romano-germane a fost atenuata de un nou acord economic semnat la 9 februarie si, in special, de reinnoirea asigurarilor de sprijin din partea lui Antonescu date la intalnirea cu Hitler din 28 februarie. in ziua aceea, Hitler, recapatandu-si increderea in Antonescu, a ordonat incetarea elaborarii planurilor pentru ocuparea Romaniei.

In aprilie 1944, negocierile intre Stirbey si Aliati de la Cairo au ajuns intr-un punct critic. Uniunea Sovietica a inceput sa-si asume un rol tot mai activ pe masura ce armatele sale au ajuns la Prut si erau pe punctul de a intra adanc in Romania. Pentru a grabi capitularea Romaniei, Molotov a anuntat la 2 aprilie ca Uniunea Sovietica nu urmarea sa dobandeasca nici un teritoriu romanesc sau sa modifice sistemul social din tara. La 12 aprilie, reprezentantul sovietic la Cairo i-a prezentat printului Stirbey conditiile sovietice minime, elaborate dupa consultari cu guvernele britanic si american pentru incheierea unui armistitiu. Ele au fost comunicate lui Ion Antonescu si luliu Maniu prin diplomatii romani de la Ankara. Se cerea ruperea totala de Germania si lupta comuna a armatelor romane si aliate impotriva Germaniei; restabilirea frontierei romano-ruse de la 22 iunie 1941; plata despagubirilor catre Uniunea Sovietica; eliberareea tuturor prizonierilor de razboi aliati; miscarea nestingherita a Armatei Rosii pe teritoriul Romaniei, anularea dictatului de la Viena si sprijinul sovietic pentru revenirea la Romania a nordului Ardealului.

Reactia la Bucuresti a fost complexa. Maniu a raspuns la 19 aprilie cu contrapropuneri. Deoarece, evident, acorda putina crezare promisiunilor sovietice de respectare a suveranitatii Romaniei, el a acceptat propunerea de armistitiu, dar a insistat ca nici un fel de trupe straine (prin care intelegea sovietice) sa nu aiba permisiunea de a intra in tara, cu exceptia cazului in care erau invitate. Dornic sa evite ocupatia sovietica, ceruse deja Comandamentului Aliat pentru Orientul Mijlociu sa trimita in Romania doua divizii aeropurtate. La 21 aprilie, Aliatii au refuzat continuarea negocierilor si au cerut acceptarea sau respingerea clara a conditiilor armistitiului. Dupa ce cateva noi incercari de a modera ultimatumul aliat au esuat, la 10 iunie, Maniu a acceptat fara entuziasm armistitiul pe baza celor sase puncte din 12 aprilie. Dar chiar si acum, in loc sa-i contacteze direct pe rusi, el a preferat sa lucreze prin Cairo, pentru a se asigura ca Marea Bri-tanie si Statele Unite erau parteneri cu puteri depline in orice intelegere.

La 15 mai, guvernul Antonescu a respins conditiile Aliatilor. Cei doi Antonescu le-au considerat drept o capitulare in fata Uniunii Sovietice, convinsi fiind ca o astfel de actiune punea in pericol insasi existenta tarii. Sperau totodata ca, in urma unei intorsaturi favorabile a situatiei, trupele occidentale vor putea ajunge in Romania si, prin urmare, intentionau sa astepte cat mai mult posibil inainte de a se angaja.

In primavara anului 1944, gruparile politice din Romania care se opuneau razboiului si dictaturii lui Antonescu au devenit tot mai indraznete. Nevoia de coordonare a condus Partidele National Taranesc, Liberal, Social Democrat si Comunist sa creeze, la inceputul lunii iunie, Blocul National Democrat. Obiectivele declarate ale acestuia erau incheierea imediata a unui armistitiu cu Aliatii; retragerea din Axa si sprijinirea totala a efortului de razboi aliat; rasturnarea dictaturii antonesciene si inlocuirea acesteia cu un regim democratic. Totodata, blocul a afirmat clar ca membrii sai, desi sunt de acord sa coopereze pentru atingerea scopurilor imediate, intentioneaza sa-si pastreze caracterul ideologic si politic distinct.

Intre timp, hotararile care afectau dezvoltarea politica a Romaniei fusesera deja luate. La jumatatea lunii mai 1944 guvernele britanic si sovietic au cazut de acord sa imparta Europa de Sud-Est in zone militare operative. Britanicii, care luasera initiativa, au propus ca Grecia sa se afle in zona lor, iar Romania in zona sovietica. Apoi au intrebat guvernul american daca poate accepta acest plan. Dar, inainte de a se primi vreun raspuns, la 8 iunie, Churchill a propus ca Bulgaria sa fie inclusa in zona sovietica iar Iugoslavia in cea britanica. La 12 iunie, Roosevelt, fara prea multa tragere de inima, si-a dat acordul pentru acest angajament. Nici una dintre parti nu a intentionat sa considere aceasta drept o delimitare finala a sferelor de influenta, dar cursul ulterior al evenimentelor a confirmat totusi apartenenta Romaniei la sfera de influenta sovietica.

Situatia a ajuns intr-un punct critic o data cu ofensiva sovietica initiata la 20 august pe frontul romanesc. Armata Rosie a strapuns pozitiile defensive in cateva locuri. La 22 august, Antonescu a vizitat statele majore de campanie si si-a dat seama imediat de gravitatea situatiei. Daca trupele sovietice patrundeau prin linia de aparare Focsani-Galati intre Carpati si Dunare, soarta Romaniei era pecetluita "definitiv'.

Succesiunea rapida a evenimentelor, in special prabusirea frontului, a luat opozitia democratica prin surprindere. Desi in cadrul Blocului National Democrat se purtasera discutii cu privire la forma si componenta noului guvern si la aspectele militare ale loviturii de stat planuite, pana la 20 august nu se stabilise ziua rasturnarii lui Antonescu. In conditiile ofensivei sovietice, aceasta hotarare devenise imperativa. Maniu si Bratianu, in stransa cooperare cu regele Mihai, principalii organizatori ai loviturii de stat, au stabilit data de 26 august ca data a actiunii, dar, cand au aflat ca Antonescu urma sa plece din nou pe front la 24 august, au schimbat data pentru ziua de 23. in dupa-amiaza acelei zile, regele l-a invitat pe Antonescu la Palat. Cand Antonescu a refuzat sa accepte incheierea imediata a armistitiului, regele a ordonat arestarea lui si a lui Mihai Antonescu, care il insotise. Ceilalti colaboratori apropiati ai lui Antonescu au fost convocati la Palat pentru o presupusa intalnire a Consiliului de Coroana si arestati. Apoi regele, exercitandu-si prerogativele constitutionale, l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sanatescu (1885-1947), unul dintre comandantii armatei care contribuise la elaborarea planurilor de rasturnare a lui Antonescu. La randul sau, el a numit prin decret membrii guvernului. Acesta era compus in principal din militari, dar ii includea, de asemenea, pe Maniu, Bratianu, Constantin Titel Petrescu, seful Partidului Social Democrat, si Lucretiu Patrascanu, din partea Partidului Comunist, ca ministrii fara portofoliu, care aveau rolul de a indruma noul guvern din partea Blocului National Democrat. In seara zilei de 23 august, la ora 10, postul de radio a difuzat proclamatia regelui adresata natiunii in care anunta ruperea relatiilor diplomatice cu Germania si incheierea armistitiului cu Natiunile Unite. El a declarat ca Romania se alaturase Aliatilor impotriva Axei si isi va mobiliza toate fortele pentru a elibera nordul Transilvaniei. Sanatescu a transmis instructiuni emisarilor romani la Cairo sa accepte armistitiul pe baza conditiilor propuse de Aliati la 12 aprilie.

Intorsatura dramatica a evenimentelor i-a luat pe reprezentantii diplomatici si militari ai Germaniei in Romania prin suprindere. Desi un numar de ofiteri au cerut insistent evacuarea tuturor fortelor germane din Romania spre teritoriul controlat de trupele ungare, unde se putea organiza o noua linie de aparare, Hitler a ordonat fortelor germane sa ocupe Bucurestiul si sa infiinteze un nou guvern, condus de un general progerman. Dar actiunea a esuat. Comandantii germani aveau la dispozitie trupe prea reduse pentru a invinge o armata si un popor hotarate sa schimbe tabara. Pana la 28 august, trupele romane neutralizasera pericolul german care ameninta orasul Bucuresti, iar la 31 august, fortele germane se aflau in retragere pe tot cuprinsul tarii. in ziua acea, Armata Rosie a ocupat Bucu-restiul. incepea o noua era in istoria Romaniei.

Tranzitia. 1944-1947. Sarcina cea mai presanta a guvernului Sanatescu era stabilizarea relatiilor cu Aliatii, in special Uniunea Sovietica. Armata Rosie invada Romania si comandantii sovietici tratau tara ca pe un teritoriu cucerit. La insistentele lui Iuliu Maniu si ale lui Constantin Bratianu, care erau nerabdatori sa reduca amestecul ofiterilor sovietici in problemele civile, infiintand zone libere de ocupatia Armatei Rosii, Sanatescu s-a straduit sa incheie un armistitiu oficial cat mai curand posibil. Guvernul sovietic a fost receptiv la aceasta idee, deoarece era dornic sa-si asigure liniile de comunicatie cu frontul din Transilvania si Ungaria, in nord si cu Balcanii, in sud si sa beneficieze pe deplin de angajarea fortelor si resurselor romane in lupta.

Proiectul unui armistitiu, intocmit de oficialitatile sovietice, a fost comunicat guvernelor american si britanic la 31 august. Pentru acestea era foarte clar ca Uniunea Sovietica trata Romania ca pe o tara cucerita. Ei au obiectat in special la articolul care prevedea controlul exclusiv al indeplinirii conditiilor armistitiului de catre inaltul Comandament Sovietic. La insistentele americane si britanice, Molotov si-a schimbat putin pozitia. El a consimtit la crearea unei Comisii Aliate de Control pentru Romania, care sa cuprinda reprezentanti ai Statelor Unite si Marii Britanii, dar a afirmat clar ca inaltul Comandament Sovietic isi va rezerva toate hotararile importante referitoare la Romania.

Delegatia romana la Moscova, condusa de Lucretiu Patrascanu, a primit proiectul la 10 septembrie si a facut eforturi intense pentru a-i modera termenii. S-a dorit, in special, ca Romaniei sa i se recunoasca statutul de cobeligeranta in razboiul impotriva Germaniei, sa se stabileasca termene precise pentru perioada ocupatiei sovietice, autoritatilor romane sa li se: acorde mai multa libertate in ceea ce priveste administratia interna, indeosebi in probleme de siguranta si politie, si sa se obtina angajamentul! Aliatilor ca intreaga Transilvanie va reveni la Romania.

Armistitiul a fost semnat in noaptea de 12 spre 13 septembrie si cuprindea, in principal, conditiile detaliate prezentate in timpul negocierilor de la Cairo. Cerea guvernului roman sa se angajeze in efortul de razboi aliat cu cel putin douasprezece divizii de infanterie echipate complet, sa permita deplasarea libera a Armatei Rosii pe teritoriul sau si sa sprijine financiar si logistic operatiile militare ale Aliatilor impotriva Germaniei si Ungariei. Romania isi asuma, de asemenea, povara de a plati despagubiri care se ridicau la 300 milioane dolari catre Uniunea Sovietica pentru pierderile cauzate in operatiile militare de pe teritoriul acesteia si sa inapoieze toate bunurile luate de pe teritoriul ei. Singurul punct favorabil pentru Romania era abrogarea dictatului de la Viena si redobandirea Transilvaniei de Nord, desi hotararea finala cu privire la apartenenta teritoriului era rezervata pentru conferinta generala de pace de la sfarsitul razboiului.

Delegatia romana a parasit Moscova cu sentimentul ca, avand in vedere situatia de ansamblu, tara lor scapase usor. Dar, in tara, liderii partidelor politice democratice erau profund ingrijorati de modul in care autoritatile sovietice vor interpreta si pune in practica termenii armistitiului. Nelinistea lor era impartasita de Averell Harriman, ambasadorul american la Moscova, care luase parte la negocierile in vederea semnarii armistitiului si discutase cu membrii delegatiei romane. El nu avea nici o indoiala ca armistitiul daduse Uniunii Sovietice control politic si economic total asupra Romaniei, cel putin pana la incheierea tratatului de pace final.

Preocuparea principala a sovieticilor in toamna anului 1944 a fost campania impotriva fortelor germane si ungare ramase la nord si est de Carpati. Trupele romane, numarand aproximativ 385 000 militari, au fost concentrate cu o viteza remarcabila in vederea desfasurarii acestei campanii. La 20 septembrie a inceput o ofensiva de amploare a trupelor sovietice si romane si, pana la 25 octombrie, intregul teritoriu al Romaniei de dinainte de razboi a fost recucerit. Pierderile romanilor in batalia pentru Transilvania au fost considerabile - aproximativ 50 000 morti si raniti

In ciuda cooperarii pe campul de lupta, guvernul Sanatescu si autoritatile de ocupatie sovietice s-au aflat intotdeauna in conflict. Consilierii sovietici, civili si militari, prezenti in numar mare in tara, erau cei care hotarau directia dezvoltarii politice a Romaniei. O dovada izbitoare a predominantei sovietice era lipsa de autoritate a Comisiei Aliate de Control, inaltul Comandament Sovietic emitea pur si simplu instructiuni catre guvernul roman in numele acesteia. Puterile occidentale impartaseau raspunderea pentru consecintele acestor acte, dar nu aveau nici un rol in formularea lor. Presedintele sovietic al Comisiei Aliate de Control o considera drept un instrument pentru infaptuirea politicii sovietice si ii trata pe colegii sai occidentali ca pe niste simpli observatori. Totusi, guvernele american si britanic au decis sa nu transforme problema intr-un litigiu atata timp cat razboiul impotriva Germaniei era inca in plina desfasurare.

In viata politica interna din Romania, toamna anului 1944 a fost o perioada de mobilizare pentru principalele partide. Toate suferisera in urma intreruperii activitatii lor normale in timpul dictaturilor lui Carol si An-tonescu, iar acum, dupa sase ani, ele si-au concentrat toate eforturile pentru reinfiintarea organizatiilor nationale si locale si cresterea numarului de membri. in acest proces, coalitia care a infaptuit rasturnarea lui Antonescu la 23 august, Blocul National Democratic, s-a dezmembrat sub presiunea unor ambitii politice contradictorii.

Dintre cele patru partide care compuneau blocul, Partidul Comunist era cel mai slab. in timpul razboiului, numarul membrilor sai fusese redus la aproximativ 1 000, iar inainte de lovitura de stat din august majoritatea liderilor erau in inchisoare. in zilele de declin ale dictaturii antonesciene, cativa dintre ei, printre care Gheorghe Gheorghiu-Dej, care fusese intemnitat din 1936 din cauza rolului pe care il jucase in greva muncitorilor ceferisti, au scapat din puscarie sau au fost pusi in libertate. Dar li s-au alaturat alti comunisti romani care petrecusera multi ani la Moscova, cum era Ana Pauker, si care acum au sosit la Bucuresti, pe urmele Armatei Rosii. incercarea comunistilor locali si a asa-numitilor "muscoviti' de a reinvia partidul a beneficiat enorm de prezenta autoritatilor sovietice de ocupatie si de sprijinul diplomatic al Moscovei. La o saptamana dupa rasturnarea lui Antonescu, Comitetul Central al Partidului Comunist Roman si-a declarat intentia de a transforma Blocul National Democratic intr-o organizatie de masa si i-a chemat pe muncitori sa organizeze propriile lor comitete politice sub egida Blocului.

Partidele National Taranesc si National Liberal, care au ajuns sa fie cunoscute in aceasta perioada sub numele de partide istorice, actionau si ele intens pentru a-si revitaliza organizatiile din Bucuresti si din provincie, in octombrie, Iuliu Maniu si Ion Mihalache au anuntat noul program al partidului. in aproape toate privintele acesta ramanea fidel vechilor teze economice si sociologice taraniste si ideii de stat taranesc elaborate in perioada interbelica. in toamna anului 1944, liberalii au constatat ca se afla intr-o stare de dezorganizare considerabila. Multe dintre organizatiile din provincie ale partidului nu aveau lideri, fiind prada fractionarii, iar conducatorii partidului nu au reusit sa intocmeasca un program la fel de cuprinzator ca acela al Partidului National Taranesc. Bratianu a dat publicitatii o declaratie generala conform careia partidul va ramane credincios principiilor sale traditionale si va apara drepturile politice si civile ale tuturor cetatenilor. Problema interna cu consecintele cele mai daunatoare pentru Partidul Liberal a fost disputa intre acesta si factiunea condusa de Gheorghe Tatarescu, disputa care s-a transformat intr-o ruptura in momentul in care Tatarescu a format un Partid National Liberal disident.

Pana la mijlocul lunii octombrie a prins contur noua coalitie politica promovata de Partidul Comunist, Frontul National Democrat. Pe langa comunisti, el cuprindea Partidul Social Democrat si Frontul Plugarilor, o organizatie a taranilor saraci infiintata de Petru Groza in Transilvania, in 1933. Programul Frontului evita retorica revolutiei sociale. Acesta era menit sa atraga sprijinul larg al organizatiilor democratice si persoanele care nu doreau o reintoarcere la sistemul social si viata politica din perioada interbelica.

Frontul National Democrat a fost infiintat oficial la 12 octombrie. in aceeasi zi, a invitat Partidele National Taranesc si National Liberal sa i se alature, dar Maniu si Bratianu au refuzat categoric. Doua zile mai tarziu, Patrascanu si Titel Petrescu i-au informat ca partidele lor paraseau Blocul National Democratic, act ce a pus capat coalitiei care rasturnase dictatura antonesciana si armistitiul politic incomod pe care il crease.

Formarea Frontului National Democrat a precipitat declansarea crizei in cadrul guvernului Sanatescu. Acesta se bucurase doar de un sprijin simbolic din partea comunistilor, care-l considerau, in mod corect, drept un instrument al celor doua partide politice si al regelui. Ei au atacat constant guvernul in presa comunista si la demonstratiile publice, iar in septembrie si la inceputul lui octombrie, atacurile s-au intensificat. La 16 octombrie comunistii si social-democratii au parasit guvernul, iar pe 18 octombrie, Consiliul National al Frontului a cerut formarea unui nou guvern in frunte cu Petru Groza, conducatorul Frontului Plugarilor. National-taranistii si liberalii au respins ideea, dar, la 4 noiembrie, cabinetul a fost reorganizat. National-taranistii si liberalii au primit zece locuri in cabinet, Frontul sapte, Groza fiind yiceprim-ministru, Gheorhiu-Dej, liderul Partidului Comunist, ministru al Comunicatiilor si Patrascanu, ministru al Justitiei. Faptul ca Frontul era reprezentat oficial in Cabinet indica sporirea fortei sale si, in special, sustinerea lui de catre Uniunea Sovietica, care era principalul responsabil pentru contestarea guvernului Sanatescu; Sanatescu, simtindu-se tot mai frustrat din cauza incapacitatii sale de a guverna tara in conditiile obstructiilor comuniste si ale amestecului sovietic, si fiind izolat de proprii sai sustinatori (printre care se numara si Maniu, care era de parere ca nu fusese destul de dur in modul de a-i trata pe comunisti), a demisionat la 2 decembrie.

La 6 decembrie a fost instalat un nou guvern, care nu diferea prea mult de cel precedent. Era condus de generalul Nicolae Radescu (1876-1953), cunoscut pentru modul sau taios de a se exprima, caracteristica a personalitatii din cauza careia, in timpul razboiului, a ajuns intr-un lagar de concentrare pentru ca denuntase ocupatia germana din Romania.

Dar, de aceasta data, initiativa politica era in mainile comunistilor, iar guvernul Radescu a exercitat o influenta redusa asupra cursului evenimentelor, pentru ca hotararile cruciale erau luate in alta parte. La mijlocul lunii ianuarie 1945, Gheorghiu-Dej si Ana Pauker au plecat la Moscova pentru convorbiri cu liderii de partid sovietici. Aceasta intalnire s-a dovedit hotaratoare pentru Romania, deoarece Gheorghiu-Dej si compania au fost asigurati de ajutorul de care aveau nevoie in ofensiva pentru luarea puterii. Dupa ce delegatia s-a intors acasa, Frontul National Democrat - de fapt, comunistii - au inceput o campanie sistematica in vederea inlocuirii guvernului Radescu cu un guvern comunist.

Pe masura ce lupta pentru putere a luat amploare, autoritatile sovietice au intervenit direct si decisiv. Situatia a ajuns intr-un punct critic la 28 februarie, cand Andrei Vasinski, ajunctul ministrului de externe, trimis de la Moscova pentru a conduce ofensiva comunistilor pentru preluarea puterii, a cerut regelui sa inlocuiasca imediat guvernul Radescu cu un guvern al Frontului, condus de Petru Groza. Cand regele i-a replicat ca va trebui sa astepte rezultatul consultarilor cu liderii partidelor, Vasinski i-a dat doua ore pentru a-l demite pe Radescu si a-l numi pe succesorul acestuia. Era clara implicatia ca Vasinski, care actiona pe baza unor instructiuni precise de la Moscova, va folosi toate mijloacele necesare pentru a instala un guvern prosovietic. In plus a declarat el, daca regele nu accepta un guvern Groza, el nu putea raspunde de existenta in continuare a Romaniei ca stat independent, o amenintare care pare sa fi fost decisiva in rezolvarea crizei. Groza a trimis regelui un mesaj mai linistitor: oficialitatile sovietice ii promisesera o imbunatatire substantiala a relatiilor sovieto-ro-mane in momentul formarii unui guvern al Frontului, inclusiv o atenuare a conditiilor armistitiului si inapoierea Transilvaniei de Nord. Neavand nici o promisiune semnificativa de ajutor din partea Aliatilor occidentali, regele nu a mai putut rezista presiunilor sovietice, si la 6 martie, a anuntat formarea unui guvern prezidat de Petru Groza.

Uniunea Sovietica a actionat ferm pentru a-si consolida pozitiile castigate in Romania mai curand decat in toate celelalte tari de Europa de Est, pentru ca, ca si pe vremea tarilor, Romania era poarta spre Balcani si spre Stramtori. Declaratia cu privire la Europa eliberata, la care Uniunea Sovietica aderase impreuna cu Statele Unite si Marea Britanie la Ialta, la 12 februarie 1945, cu cateva saptamani inainte de numirea lui Petru Groza in functia de prim-ministru, nu a jucat nici un rol in determinarea politicii sovietice fata de Romania. Declaratia cerea infiintarea, prin alegeri libere, a unui guvern larg reprezentativ si democratic, care sa raspunda dorintelor cetatenilor, ceea ce contravenea teoriei si practicii sovietice, si daca prevederea s-ar fi pus in aplicare intocmai in acest caz, ea ar fi impiedicat instalarea la Bucuresti a unui guvern prosovietic docil. Antipatia pe care majoritatea romanilor o simteau fata de Uniunea Sovietica si dorinta lor de a pastra legaturile traditionale cu Occidentul faceau foarte putin credibila perspectiva venirii la putere a unui regim prosovietic prin alegeri libere. Liderii comunisti romani, constienti de lipsa de popularitate a partidului lor, nu doreau sa lase alegerea guvernului la latitudinea electoratului.

In momentul in care sovieticii au incalcat pe fata acordul de armistitiu

cu Romania, Aliatii occidentali nu au facut altceva decat sa protesteze, o actiune care nu putea avea efect asupra cursului evenimentelor. Deoarece razboiul se afla inca in desfasurare, iar aspectele mai largi ale acordului general european nu fusesera inca reglementate, in plus, atacul final impotriva ]aponiei nefiind inca intreprins, guvernele american si britanic s-au simtit obligate sa-si tempereze opozitia fata de atitudinea sovieticilor.

Guvernul prezidat de Petru Groza era un guvern minoritar, impus de catre Uniunea Sovietica si nu reprezenta vointa majoritatii romanilor. Nici un membru al celor doua partide mari - National Taranesc si National Liberal - nu facea parte din acest guvern in care toate pozitiile-cheie erau detinute de comunisti. Desi Gheorghe Tatarescu, liberalul disident, era ministru de externe, iar Anton Alexandrescu, disident al Partidului National Taranesc, ministru al cooperativelor, ei reprezentau doar factiuni restranse ale partidelor respective.

Lipsit in ansamblu, de sprijin intern, noul guvern a luat o serie de masuri pentru a se intari si pentru a lovi opozitia. Cele mai importante au fost schimbarile de amploare din administratia locala, introduse de Ministerul de Interne in mai 1945. In fiecare judet au fost numiti prefecti co-muiiisti si au fost create consilii cu puteri largi, dominate de comunisti. Aceste consilii erau formate din cate un membru al partidelor reprezentate in guvern, national-taranistii si liberalii fiind, in felul acesta, exclusi. Absenta partidelor care, in mod traditional, exercitasera o influenta cruciala asupra afacerilor locale a facilitat activitatea noilor consilii. Ele aveau rolul de a pune in practica politica guvernului central si erau imputernicite sa se ocupe de toate problemele importante ale zilei - reconstructia economica, reforma sistemului administrativ, ordinea publica si "democratizarea aparatului de stat' -, purtand raspunderea pentru mobilizarea sprijinului acordat acestei politici de catre populatia locala. Organisme similare au fost instituite la orase si sate. De asemenea, guvernul Groza a creat "comitete vigilente' locale, care au preluat atributiile politiei si ale jandarmeriei in multe locuri si, asemenea consiliilor politice, au servit drept instrumente ale politicii sale. in zonele rurale, guvernul a incurajat comitetele taranesti nou formate sa exproprieze si sa imparta marile mosii, iar in centrele urbane a instigat comitetele muncitoresti sa ia controlul asupra fabricilor si a altor intreprinderi, deposedandu-i pe proprietari, chiar daca aceste organizatii nu aveau autoritatea juridica sa actioneze astfel. Toate aceste orga
nisme administrative si comitete ad hoc aveau ca scop final subminarea
structurilor politice si economice existente, ca mijloc de a netezi calea spre
instaurarea noii ordini.

National-taranistii si liberalii lui Bratianu au continuat sa reprezinte principala forta de opozitie la guvernul Groza si comunisti. Maniu a devenit liderul tuturor celor care doreau sa creeze o adevarata democratie parlamentara, dupa modelul occidental, si sa protejeze tara impotriva dominatiei sovietice. Dar, in ceea ce priveste viitorul, el nu era prea optimist. in iunie, ajunsese la concluzia ca Romania nu mai era un stat suveran, deoarece guvernul era format aproape in totalitate din persoane dornice sa indeplineasca ordinele Moscovei si pentru ca acordurile economice propuse intre cele doua tari aveau sa instituie controlul sovietic asupra industriei romanesti si, prin urmare, vor "comuniza' intreaga structura economica a , tarii. Cu toate acestea, el era pregatit sa riste o confruntare cu Groza si comunistii, recomandand regelui sa demita guvernul ca fiind nereprezentativ, ceea ce viola prevederile armistitiului si acordurile ulterioare cu Aliatii. Dar considera ca o astfel de initiativa riscanta trebuie sa depinda de sprijinul american si britanic pe care, in final, nu a reusit sa-l obtina. Oficialitatile americane i-au declarat clar ca politica Statelor Unite se baza pe armistitiu si pe Declaratia cu privire la Europa eliberata si ca ele vor interveni in afacerile Romaniei doar in masura in care acest lucru era necesar pentru a asigura indeplinirea prevederilor acestor doua acorduri.

Infrangerea Germaniei, in luna mai, a pus capat grelelor incercari prin care a trecut Romania in cei patru ani de razboi. Contributia sa la campaniile din Ungaria si Cehoslovacia fusese substantiala. Unsprezece divizii romane luptasera in asa-numita operatie Budapesta, in centrul si nordul Ungariei, desfasurata de la sfarsitul lui octombrie 1944 pana la mijlocul lunii ianuarie 1945, inregistrand pierderi care s-au ridicat la 11 000 morti si raniti. intre decembrie 1944 si mai 1945, aproape 250 000 de soldati romani se aflasera chiar in centrul actiunii ofensive intreprinse prin Slovacia si Moravia catre Boemia, ajungand pana la 80 de km de Praga, locul unde se aflau pe data de 12 mai, cand au primit ordinul sa se opreasca. Si aceste forte au suferit pierderi grele: 70 000 morti si raniti, adica aproximativ 30% din cei angajati in lupta.

In vara si toamna anului 1945, Partidul Comunist si aliatii lui au devenit mai puternici in lupta politica care s-a intensificat in Romania. Liderii comunisti si-au indreptat atentia spre instituirea disciplinei de partid si, la 16 octombrie, au convocat prima conferinta nationala a partidului. Delegatii au ales un comitet central si un birou politic, formate din Gheor-ghiu-Dej, secretar general, cu Ana Pauker si Teohari Georgescu, ministru de interne, ca secretari. Acestia trei, impreuna cu alti cativa colegi aveau, in realitate, sa conduca Romania pana in 1952. Se pare ca la aceasta conferinta rolul principal a fost jucat de Ana Pauker. Fapt surprinzator, Lu-cretiu Patrascanu, ministrul justitiei, care se bucura de un sprijin larg in randul intelectualilor din cadrul partidului nu a fost ales intr-o functie inalta. Desi era devotat programului comunist si, in urmatorii doi ani, se pare ca nu a obiectat la metodele pe care partidul le-a folosit pentru eliminarea opozitiei si intarirea controlului asupra tarii, este posibil sa fi fost suspectat de colegii sai, si in special de sovietici, probabil pentru ca era inclinat mai de graba sa conduca decat sa se supuna conducerii.

In timp ce evenimentele din Romania erau in curs de desfasurare, la Conferinta de la Moscova, din 16-26 decembrie 1945, Occidentul si Uniunea Sovietica au cazut in cele din urma de acord asupra unui plan pentru solutionarea propriei dispute asupra reorganizarii Romaniei. Uniunea Sovietica a fost de acord cu includerea in guvern a unui ministru din partea Partidului National Taranesc si unul din partea Partidului National Liberal, reprezentanti autentici ai partidelor respective. Guvernul urma apoi sa stabileasca data alegerilor anticipate si sa garanteze tuturor partidelor libertate totala de asociere, libertatea de intrunire si libertatea presei. In schimb, Statele Unite si Marea Britanie au promis recunoasterea noului guvern. O luna mai tarziu, Emil Hatieganu, membru al Partidului National Taranesc si Mihai Romniceanu, membru al Partidului National Liberal, cu state vechi in partidele lor, dar nu din randul membrilor marcanti, au luat locul in guvern ca ministri de stat fara portofoliu. Groza a consimtit sa organizeze alegeri fara intarziere si, la 4 februarie 1946, Statele Unite si Marea Britanie au recunoscut guvernul lui Groza.

Acest aranjament a reprezentat o infrangere severa atat a partidelor istorice din Romania, cat si a tarilor occidentale. Noul cabinet nu era catusi de putin reprezentativ pentru vointa majoritatii romanilor si a continuat sa fie- dominat de comunisti si de mentorii lor sovietici. Recunoasterea lui de catre occidentali, inainte de desfasurarea alegerilor, a fost o gafa tactica, pentru ca Statele Unite si Marea Britanie au renuntat la singurul mijloc eficient pe care-l aveau la dispozitie de a face presiuni asupra guvernului Groza pentru ca acesta sa respecte hotararile de la Moscova. Dupa cum aveau sa dovedeasca evenimentele, nici guvernul, nici Uniunea Sovietica nu aveau intentia de a permite desfasurarea unor alegeri libere, de care se temeau, pe buna dreptate, pentru ca ele ar fi adus la putere partidele istorice. De aceea, comunistii, care nu erau siguri ca vor fi capabili sa controleze rezultatul alegerilor daca acestea ar fi avut loc imediat, le-au amanat pana in noiembrie.

Inca de la preluarea puterii, in primavara anului 1945, guvernul Groza fusese angajat in eliminarea ramasitelor dictaturii din vremea razboiului. Un aspect important al acestei campanii a fost judecarea unor persoane acuzate de comiterea unor crime de razboi sau de responsabilitate pentru situatia dezastruoasa in care se afla tara. O lege promulgata la 21 aprilie 1945 a definit larg aceste categorii de persoane si a infiintat noi organisme judecatoresti, printre care sunt de remarcat tribunalele poporului, in care procedurile legale obisnuite au fost eliminate pentru a se obtine rezultatele dorite. Tinta campaniei au constituit-o inaltele oficialitati din guvernul Antonescu si functionarii de toate felurile. Arestarea lor avea avantajul suplimentar de a slabi opozitia, pentru ca guvernul insusi era cel care hotara cine era si cine nu era "criminal de razboi'. Cel mai spectaculos a fost procesul lui Ion si Mihai Antonescu, inceput la 4 mai 1946. in privinta rezultatului nu a existat nici un dubiu pentru ca atat judecatorii, cat si avocatii apararii, care fusesera numiti de catre guvern, stiau ce se astepta din partea lor. La 17 mai curtea i-a declarat pe acuzati vinovati si i-a condamnat la moarte. Amandoi au fost impuscati in inchisoarea Jilava, la 1 iunie.

La jumatatea lunii octombrie 1946 guvernul a stabilit in cele din urma data alegerilor, 19 noiembrie, dar, de* fapt, campania incepuse inca din vara. Atat Blocul Partidelor Democrate, dominat de comunisti, cat si na-tional-taranistii, care se aflau in fruntea opozitiei, au considerat alegerile drept batalia decisiva in lupta pentru putere. Comitetul Central al Partidului Comunist a incredintat organizarea alegerilor Ministerului de Interne, condus de comunistul Teohari Georgescu. El a avut misiunea de a forta magistratii din intreaga tara, care aveau responsabilitatea de a interpreta legea electorala, sa urmeze directivele ministerului, adica, ale Partidului Comunist. Comunisti de frunte au fost trimisi in toate colturile tarii pentru a se ocupa de campania electorala. Un aparat administrativ impresionant a fost mobilizat pentru a promova candidatii Blocului si, in special, pentru a impiedica opozitia sa organizeze o campanie eficienta. Politia si alte autoritati au impiedicat distribuirea ziarelor si manifestelor opozitiei si, impreuna cu echipe, special formate, de comunisti si simpatizanti ai acestora, au imprastiat intruniri ale partidelor national-taranesc si liberal. S-au straduit, de asemenea, din rasputeri, sa excluda un numar cat mai mare de alegatori ai opozitiei de pe listele electorale, iar in zonele rurale, unde national-ta-ranistii erau deosebit de puternici, au amplasat urnele la distante mari de centrele populate pentru ca taranilor sa le fie greu sa voteze. Pe masura ce se apropia ziua alegerilor, politia si jandarmeria au fost intarite cu un nu-mar mare de trupe auxiliare recrutate din randul comunistilor, "pentru a mentine ordinea'. Protestele din partea opozitiei adresate guvernului si oficialitatilor sovietice din cadrul Comisiei Aliate de Control au fost ignorate. Gheorghiu-Dej nu a facut nici un secret din intentiile Partidului Comunist. in toiul campaniei electorale, i-a informat pe membrii misiunii americane de la Bucuresti ca alegerile sunt o lupta in care inamicul, partidele istorice, trebuie sa fie invinse, si a recunoscut deschis ca, in dorinta de a castiga alegerile, guvernul profita de orice slabiciune a opozitiei. A marturisit, de asemenea, ca autoritatile sovietice se asteptau ca guvernul roman sa castige.

Alegerile de la 19 noiembrie s-au desfasurat intr-o atmosfera de tensiune maxima. Guvernul era asteptat sa anunte rezultatul alegerilor pe 20, dar, din motive pe care nu le-a putut explica satisfacator, a intarziat 48 ore. Abia in 22 noiembrie cifrele au fost in sfarsit publicate. Acestea indicau o victorie coplesitoare a Blocului, cu aproximativ 70% din voturi si 349 de locuri in noua Adunare, fata de 32 de locuri ale national-taranistilor si 33 ale altor partide care nu faceau parte din Bloc. Dar dovezile descoperite dupa 1989 arata ca, in ziua alegerilor, s-a intamplat exact contrariul, ca national-taranistii erau pe punctul de a castiga o victorie zdrobitoare. Se pare ca in momentul in care liderii comunisti si-au dat seama de amploarea infrangerii lor iminente, ei au suspendat anuntarea rezultatelor si au trimis instructiuni tuturor prefectilor "sa revizuiasca' cifrele, astfel incat ele sa indice o victorie a Blocului. Se pare ca Ana Pauker si alti comunisti au consultat Moscova si au primit aprobarea de a falsifica rezultatele alegerilor. Aceasta a fost cauza neobisnuitei intarzieri in anuntarea rezultatului alegerilor.

Desi Statele Unite si Marea Britanie au denuntat alegerile ca fiind nereprezentative pentru vointa poporului roman si au invinuit guvernul Groza ca nu si-a respectat promisiunea de a organiza alegeri libere, nici una dintre ele nu era pregatita sa mearga mai departe in sprijinul celor pe care, mai inainte ii incurajasera sa se opuna presiunilor comuniste si sovietice. Alegerile au reprezentat sfarsitul incercarilor celor trei aliati din timpul razboiului de a hotari impreuna situatia Romaniei. Dupa acea data, influenta occidentala asupra cursului evenimentelor din Romania practic a incetat.

Negocierile pentru incheierea acordului final de pace cu Romania, care incepusera la Paris in august 1946, au fost finalizate la inceputul anului urmator. Tratatul, semnat la 10 februarie 1947, a inclus hotarari luate anterior, in cadrul armistitiului din 1944, referitoare la granite si reparatiile de razboi. Trebuie mentionata confirmarea reintegrarii nordului Transilvaniei in Romania, care s-a produs in 1945, la scurta vreme dupa instaurarea guvernului Groza. Uniunea Sovietica a fost de acord sa-si retraga armata din Romania la trei luni dupa intrarea in vigoare a tratatului, cu exceptia acelor unitati care erau necesare pentru mentinerea comunicatiilor cu fortele de ocupatie din Austria (forte terestre si aeriene sovietice numeroase au fost, de fapt, stationate in Romania pana in 1958). in articolul 3, guvernul Romaniei se angaja sa apere drepturile fundamentale ale cetatenilor, inclusiv libertatea de exprimare si cea a presei, libertatea de asociere si de intrunire, dar, asa cum aveau sa arate evenimentele, el nu avea catusi de putin intentia de a respecta aceste angajamente.

Noul guvern, care s-a instalat in urma alegerilor, la 1 decembrie 1946, era prezidat de Petru Groza si dominat de comunisti, care detineau toate ministerele importante. El se confrunta cu probleme imense. Una dintre cele mai urgente era redresarea economiei dupa razboi, pentru ca agricultura, industria si intreaga infrastructura economica suferisera mari distrugeri si pierderi in timpul celor aproape patru ani de razboi, intai impotriva Uniunii Sovietice, apoi impotriva Germaniei.

O povara in plus pentru economia romaneasca era prezenta coplesitoare a Uniunii Sovietice. Plata despagubirilor, in care se includeau alimente si materii prime de toate felurile, prada de razboi, in special echipament industrial si obligatia de a furniza armatelor sovietice din teren tot felul de bunuri au secatuit tara de resurse de care avea mare nevoie pentru propria redresare economica. Autoritatile sovietice isi faceau rechizitiile fara a lua in consideratie capacitatea Romaniei de a le furniza. in acelasi timp, in perioada de dupa razboi, guvernul sovietic era hotarat sa monopolizeze productia romaneasca si comertul exterior printr-o serie de tratate pe termen lung. Dintre acestea, tratatul cu implicatiile cele mai ample pentru dezvoltarea politica si economica a tarii fusese deja semnat la 8 mai 1945, la Moscova. Acesta stipula infiintarea unor companii mixte sovie-to-romane, Sovromurile, care, teoretic, erau intelegeri intre parteneri egali, menite sa asigure relatii economice reciproc avantajoase, dar care, in practica, au devenit instrumente prin care sovieticii au exploatat resursele economice ale Romaniei.

In prima jumatate a anului 1947, Partidul Comunist a actionat pentru a-si mari controlul asupra tuturor ramurilor economiei. Planificarea si conducerea centralizata erau la ordinea zilei, si toate masurile pe care le-a luat s-au dovedit a fi doar faza pregatitoare in vederea nationalizarii industriei si colectivizarii agriculturii. La 5 aprilie, un nou Minister al Industriei si Comertului, care combina atributele a numeroase alte agentii de stat, si-a asumat puteri largi in strangerea si distributia bunurilor agricole si industriale de consum, alocarea materiilor prime pentru industrie, regularizarea investitiilor in intreprinderile particulare si detinute de stat si in controlarea creditelor. Transformarea economiei romanesti in conformitate cu modelul sovietic a fost insotita de integrarea ei in blocul sovietic. Un tratat comercial cuprinzator, semnat in februarie 1947 la Moscova, referitor Ia schimburile de marfuri si plati, a pus bazele relatiilor economice roma-no-sovietice. O consecinta nefasta a patrunderii masive a Uniunii Sovietice in economia romaneasca a fost ruperea legaturilor traditionale cu Occidentul, o izolare si mai completa decat cea din timpul suzeranitatii otomane din secolul al XVIII-lea.

in viata politica, comunistii erau hotarati sa elimine ceea ce ramasese din opozitie. Ei au considerat ca venise vremea unui atac frontal impotriva Partidului National Taranesc. Maniu, Mihalache si ceilalti conducatori ai partidului au fost judecati de curtea martiala la 29 octombrie 1947. Procesul avea ca scop preluarea totala a puterii de catre comunisti, fiind totodata o noua runda in lupta inegala dintre Est si Vest pentru Romania, caci Uniunea Sovietica urmarea sa distruga influenta democratiilor occidentale prin inlaturarea reprezentantilor celor mai de frunte ai acestora din viata publica.

Maniu si colegii sai au fost acuzati de tradare, si, in mod specific, de a fi conspirat cu agenti secreti de la legatiile americana si britanica din Bucuresti pentru a rasturna guvernul Groza. in momentul in care si-a justificat actiunile, Maniu a subliniat ca fusese angajat intr-o lupta pentru restaurarea alegerilor libere, a libertatilor politice, si a drepturilor fundamentale ale omului st a declarat ca era hotarat sa foloseasca toate mijloacele pe care le avea la dispozitie pentru a atinge aceste scopuri. El a recunoscut ca avusese contacte frecvente cu reprezentantii americani si britanici, dar a evidentiat ca discutarea problemelor interne si internationale era una dintre indatoririle fiecarui om de stat. Demnitatea cu care s-a purtat pe tot parcursul acestui proces nedrept i-au sporit reputatia de probitate si curaj. Dar verdictul nu a fost nici o clipa in cumpana. La 11 noiembrie 1947, tribunalul i-a condamnat pe Maniu si Mihalache la inchisoare pe viata si pe ceilalti acuzati la termene cuprinse intre cinci ani si inchisoare pe viata. Maniu a murit in inchisoare in 1953, Mihalache in 1963.

Comunistii si-au indreptat atentia si asupra celorlalte grupari politice aflate inca in afara controlului lor. in toamna anului 1947, atacurile sustinute s-au indreptat impotriva Partidului Socialist Independent si a conducatorului acestuia, Constantin Titel Petrescu. Socialistii independenti au devenit anatema pentru comunisti nu numai pentru ca erau sustinatori ai democratiei parlamentare, ci si pentru ca reprezentau un punct de unire pentru ceilalti socialisti care se opuneau fuziunii cu Partidul Comunist. Prin urmare, curentul impotriva socialistilor a fost covarsitor, iar in final, la un congres comun care a avut loc la 21-23 februarie 1948, Partidul Social Democrat Roman a fost "unit' cu Partidul Comunist, astfel formandu-se Partidul Muncitoresc Roman. Partidul lui Titel Petrescu a fost dispersat prin intimidarea si arestarea activistilor sai, el insusi fiind arestat in mai 1948 si intemnitat fara judecata.

in cele din urma a sosit ziua socotelilor si pentru Tatarescu si factiunea sa liberala, singura grupare politica semnificativa din guvern care nu era inca controlata de Partidul Comunist. Atata timp cat comunistii considerasera necesar sa mentina aparentele acesta se dovedise util ca ministru de externe in relatiile cu puterile occidentale. Ei l-au pastrat, dar incompatibilitatea dintre ei era evidenta. Comunistii l-au obligat sa demisioneze din functia de ministru de externe la 6 noiembrie, fiind imediat inlocuit de Ana Pauker.

Pe masura ce comunistii s-au indreptat inexorabil spre monopolul asupra puterii politice, monarhia devenise o anomalie. Temandu-se ca acest ultim vestigiu al vechii ordini ar putea inca sa mai serveasca drept centru de opozitie fata de noua societate, Partidul Comunist a facut ultimul pas logic in asigurarea dominatiei sale asupra tarii, fortandu-l pe regele Mihai sa abdice la 30 decembrie 1947. Proclamarea Republicii Populare Romane in aceeasi zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii. La un nivel, actiunea a marcat subordonarea tarii modelului politic si economic sovietic pe plan intern si intereselor sovietice in relatiile internationale. La un nivel mai profund, a marcat momentul in care epoca moderna a istoriei Romaniei, care incepuse o data cu slabirea legaturilor cu Estul si deschiderea fata de Vest, a luat sfarsit.