Roma imperiala (31 i.H. - 476 d.H.)

Roma imperiala (31 i.H. - 476 d.H.)

Dupa marile cuceriri, Republica romana va fi zdruncinata de grave convulsii sociale si politice generate de saracirea taranilor liberi, de cresterea abuzurilor aristocratiei care au dus la nemultumirea cetatenilor romani, la care se adauga unele infrangeri suferite de armatele romane in confruntarea cu diversi dusmani externi. De asemenea, Republica romana      va fi slabita de razboaiele civile intretinute de interese politice adverse ale unor grupari din randul marilor familii patriciene. In acest context una din gruparile politice ale Romei a sustinut pe generalul Marius sa fie ales consul, in urma unor victorii militare pe care le obtinuse la comanda armatei romane. Marius a infaptuit o reforma militara prin care soldatii devin militari de profesie, motivandu-si interesul in lupta prin solda si prazile de razboi primite. In aceste conditii efectivele legiunilor au fost marite si perfectionate in tactica de lupta, prin angajarea unor cetateni saraci care primeau solda si echipamentul necesar, iar la sfarsitul stagiului militar, in calitate de veterani, erau improprietariti. Reforma lui Marius in cadrul armatei a avut consecinte nu numai pentru combatantii angajati, ci si pentru cresterea rolului generalilor, comandanti ai legiunilor romane.

Statul roman cunoaste o puternica rascoala a locuitorilor din spatiul italic intre anii 90-88 i.H., amplificata de razboiul civil purtat cativa ani intre Marius si Sulla. Lupta dintre cei doi generali romani se incheie cu victoria lui Sulla, care in 82 i.H. se declara dictator pe viata, iar reformele intreprinse de el au dus la consolidarea puterii aristocratiei din Senat, restrangand drepturile triburilor si intarind autoritatea politica a armatei.

Dupa disparitia lui Sulla, viata politica a Romei este dominata de popularitatea a trei generali (Pompei, Crassus si Cezar) care in anul 60 i.H. incheie o alianta numita triumvirat. Triumvirii isi impart intre ei provinciile romane, dar intelegerea se destrama repede, determinata de moartea lui Crassus in Asia si de disputele dezlantuite intre Cezar si Pompei, care in final imbraca forma veritabila a unui razboi civil. In disputa pentru suprematie s-a impus Cezar caracterizat de contemporanii sai prin rezistenta fizica, capacitate intelectuala si orizont cultural, vointa politica si vocatie oratorica, prin care va armoniza fermitatea si flexibilitatea in actiunile pe care le-a intreprins. In timp ce Pompei, ginerele lui Cezar, desi un general valoros s-a dovedit lipsit de curaj pe plan politic, pierzand in final competitia.

Cezar are spada ocrotitoare cu ajutorul careia trece Rubiconul (granita dintre Italia antica si Galia cisalpina) fara sa mai ceara incuviintarea Senatului, cucereste Galia pe care a transformat-o in provincie romana. Dupa cinci ani de eforturi sustinute, Cezar ramane singurul conducator al Republicii romane preluand toate functiile de conducere a statului, in calitate de dictator pe viata, sef suprem al armatei si mare preot. Legile erau acum alcatuite de Cezar fiind apoi aprobate de Senat si de Adunarile poporului din Roma. De asemenea, referitor la proprietatea asupra pamantului, Cezar repartizeaza loturile de pamant proportional gradelor ocupate in armata. "Problema agrara primea in sfarsit o solutie economica, problema economica o solutie sociala, problema sociala a solutie politica"[1]. In aceste conditii reorganizarea armatei, imbunatatirea administratiei provinciilor, amplul program de constructii la Roma, numirea in functiile publice importante sunt hotarate conform vointei lui Cezar.

Sprijinindu-se pe armata in conducerea statului Cezar imprima puterii politice forma dictaturii militare (dezvoltata doctrinar ulterior sub forma cesarismului), ceea ce marca de fapt apusul democratiei in Republica romana. Asasinarea lui Cezar in Senat (15 martie 44 i.Hr.), prin lovitura de pumnal data de Brutus pe la spate, evidentia esecul traditiei republicane de a stopa tendinta Romei de a incredinta puterea unui singur conducator.

Dupa moartea lui Cezar se formeaza al doilea triumvirat, alcatuit din Marcus Antonius, Lepidus si Octavianus (nepotul si fiul mostenitor al lui Cezar), care preia conducerea statului. Peste putin timp triumviratul se destrama, incheindu-se cu razboiul civil dintre Octavianus si Antonius cel coplesit de gratiile Cleopatrei, regina Egiptului. Octavian conduce batalia decisiva la Actium (31 i.Hr.). Vazandu-l pe Octavianus in fata Alexandriei, Antonius se sinucide si dupa el si Cleopatra. Flota egipteana este distrusa iar Egiptul se transforma in provincie romana. Ramas singurul conducator al statului, Octavianus semneaza decesul Republicii romane, prin instituirea unei noi forme de guvernare, denumita principat (princeps) sau imperiu. Dictatura militara a lui Cezar pregatire conditiile ca intreaga putere de stat sa fie preluata si incredintata unui singur om, primul intre cetateni (primus inter pares). Octavianus reuseste sa concentreze in mainile sale prerogativele consulilor si censorilor, devine comandantul suprem al armatei (imperator) si seful cultului religios (pontifex maximus); epitet prin care i se acorda titlul de Augustus (cel demn de veneratie-sacru). El conduce si controleaza activitatea legislativa, administrativa si financiara, in asa fel incat institutiile reprezentative ale republicii romane sa-si piarda efectiv puterea. Inainte de a fi rector rei publicae, va vedea deciziile sale privind puterea de lege (leges de imperis) in anul 13 d.Hr. De altfel, in secolul al III-lea d.Hr., Senatul ramanea sa recunoasca si sa ratifice hotararea armatei cu privire la succesiunea la tron a imparatului pe cale ereditara sau prin adoptie, iar cand imparatul nu-si desemna succesul, legiunile vor fi acelea care vor alege si proclama noul imparat.

Dupa moartea lui Octavian (anul 14 d.Hr.) Imperiul Roman a recrutat imparati din cadrul a 4 mari dinastii, in ordine cronologica, dupa cum urmeaza: intre anii 14-68 dinastia Iulia-Claudia; 69-96 dinastia Flaviilor; 96-193 dinastia Antoninilor din care a facut parte si imparatul Traian, perioada de apogeu in dezvoltarea imperiului si 193-235 dinastia Severilor.

Principatul instituit de Octavian Augustus ca forma de conducere a statului roman era de fapt expresia unei dictaturi personale bazate pe puterea militara prin care imparatul, cu sprijinul armatei, isi exercita functiile puterii in stat. Principatul lui Octavian s-a mentinut in organizarea Imperiului Roman pana in anul 284 d.H., cand Dioclitian, confruntat cu o profunda criza care a afectat toate sferele vietii economice, social-politice precum si din considerente strategice de aparare a imperiului, introduce dominatul ca o noua forma de guvernare.

Asupra Romei se aseaza emblema anarhiei prin care destinul sau imperial isi "mentine unitatea prin filiatia naturala sau adoptiunea dinastica si o succesiune de grupuri etnice, spanioli, africani, sirieni, iliri, gali care au guvernat din afara din strainatate"[2]. De acum inainte armatele romane nu mai sunt purtatoarele prestigiului si maretiei Romei ci ele marsaluiesc in toate zarile imperiului sub povara gravelor crize care-i macina puterea, hotarandu-i catastrofa destinului sau istoric.

Dominatul va supravietui pana la ocuparea Romei de catre Odaocru, in anul 476, cand se produce sfarsitul Imperiului Roman de Apus.

Imperiul Roman, indiferent de formele de dictatura pe care le-a cunoscut in evolutia sa, a realizat din Roma metropola antichitatii in jurul careia au gravitat multe popoare europene, afro-asiatice si mai ales cele cu acces la apele Mediteranei. Politica imperiala a Romei a imprimat comunitatilor aflate sub dominatia sa un nou standard de viata, o limba de comunicatie si alte valori ale culturii si civilizatiei romane prin care a reusit sa uniformizeze structurile economice, politico-administrative, juridice, inclusiv cele de ordin lingvistic.

Provinciile imperiului, inca din timpul lui Octavianus, erau organizate in doua categorii: 10 provincii senatoriale (din interior cucerite de mult timp si pacificate) administrate de proconsuli si 8 provincii imperiale, aflate la granita imperiului, administrate de legati imperiali numiti pentru un an de imparat si revocati de el. Consecinta politicii de cucerire a Romei imperiale s-a manifestat, in timp, in procesul complex de interferenta dintre cultura si civilizatia romana cu diversele culturi si civilizatii autohtone intrate sub autoritatea romanilor. Simbioza valorilor spirituale si materiale dintre aceste stiluri diferite de culturi si civilizatii a germinat in spatiul Imperiului Roman cel mai amplu proces cultural al antichitatii - ROMANIZAREA - definit ca un vector esential si constant in evolutia civilizatiei europene.

Romanizarea, in sfera culturii spirituale si a civilizatiei materiale a fost rezultanta a doua procese, care s-au conjugat in mod obiectiv in spatiu si in timp, unul este legat de colonizarea sistematica a populatiei latinofone, in provinciile cucerite de romani si al doilea priveste asimilarea, de catre populatiile autohtone cucerite, a valorilor superioare ale Romei. Istoria evidentiaza adevarul incontestabil ca in contactele dintre civilizatii in afara celor cu caracter distructiv, s-a impus totdeauna civilizatia cu standardul cel mai ridicat, reprezentat in acest caz de civilizatia romana, care a fost asimilata de populatiile autohtone cucerite aflate in stadii inferioare de dezvoltare culturala.

Un rol esential in procesul de romanizare al popoarelor europene cucerite de romani l-au jucat limba latina si grafia latina, care alaturi de alte valori spirituale si de civilizatie preluate din patrimoniul Romei antice, au contribuit la constituirea popoarelor romanice (neolatine) ale Europei (romani, italieni, francezi, spanioli, portughezi retroromani catalani si alte grupuri de origine latina). Referindu-se la consecintele colonizarii romane in Dacia, imparatul Traian era comparat de S. Mehedinti cu ceea ce a reprezentat Cezar pentru Galia. Cucerirea de catre Traian a Daciei si ocupatia romana a acestei provincii a reprezentat "un moment hotarator pentru etnogeneza Europei, caci colonizarea romana in muntii si sesurile stapanite pana atunci de daci, s-a dovedit a fi o opera de dimensiuni seculare - ramanand pana azi in fiinta".[3]

Pentru spatiul culturii si civilizatiei din Europa, romanizarea, alaturi de elenism, se constituie din antichitate pana in contemporaneitate intr-un izvor hotarator al constantelor definitorii ale spiritualitatii europene.