Sfarsitul comunismului in Europa de Est

Sfarsitul comunismului in Europa de Est

Triumful filozofiei revizioniste la Kremlin a afectat nu numai imperiul interior, ci si pe cel exterior, intreaga comunitate a "natiunilor socialiste" care alcatuiau blocul sovietic. Noua pozitie sovietica a avut un impact urias in Europa Rasariteana prin slabirea fortelor conservatoare in conducerile unor tari ai caror lideri respingeau pana si ideea de reforma.

Cand Gorbaciov a lansat conceptele de perestroika si glasnost, tarile din blocul rasaritean n-au reactionat in aceeasi maniera. Gustav Husak in Cehoslovacia, Nicolae Ceausescu in Romania, Erich Honeker[1] in R.D.Germana au fost ostili oricarei schimbari. In Bulgaria, Tudor Jivkov a acceptat o parte din reformele din domeniul economic, insa le-a considerat foarte periculoase pe cele din domeniul politicii. In Ungaria si Polonia, perestroika a fost depasita constant prin interpretare si maniera de actiune.

Polonia a fost prima tara din Europa de Rasarit unde perestroika si glasnost-ul gorbaciovist s-a transformat intr-o revolutie anticomunista. Iesirea nonviolenta a Poloniei[2] dintr-un regim totalitar bazat pe dictatura ideologica a partidului comunist a fost posibila datorita existentei unor grupari atat pentru elitele de la putere, cat si din opozitie, care au inteles necesitatea compromisului.

Adeptii reformelor din cadrul partidului comunist polonez au reusit la plenara din decembrie 1988 - ianuarie 1989 sa schimbe cursul politic al partidului de guvernamant. A fost luata hotararea de a introduce pluralismul politic, de a initia un dialog cu toate fortele din societate pentru a depasi criza. In februarie 1989, liderul comunist W. Jaruzelski[3] a initiat un dialog cu liderul miscarii Solidaritatea si au convenit sa se organizeze alegeri parlamentare, in care opozitia putea dispune de 35% din locurile in Dieta, iar in Senat alegerile vor fi libere. Se mai prevedea alegerea unui presedinte al Republicii de catre cele doua camere ale Parlamentului.

Dupa o campanie electorala dominata de candidatii Solidaritatii, alegerile de la 4 si 18 iunie 1989 se vor incheia cu o zdrobitoare victorie a opozitiei. Comunistii au castigat doar un singur fotoliu in Senat si numai unul dintre cele 35% din locurile Senatului. A fost nevoie de ajutorul Solidaritatii in al doilea tur de scrutin pentru a se evita o criza majora .

Cele doua camere il aleg (cu o majoritate de un singur vot) pe generalul W.Jaruzelski presedinte al Republicii, si acesta este obligat sa incredinteze conducerea guvernului unui membru al Solidaritatii, Tadeusz Mazowiecki. S-a format, astfel, primul guvern necomunist al tarii dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.

La urmatorul (si ultimul) sau Congres, in ianuarie 1990, Partidul Comunist din Polonia s-a scindat, ambele formatiuni nou aparute s-au botezat cu apelative de "Social-Democrat"[4]. Insa, acestea la un loc nu mai aveau decat 67.000 de membri, in raport cu cele mai mult de doua milioane de membrii cat numara Partidul Comunist.

Se poate spune din aceasta perspectiva ca in Polonia, comunismul a luat sfarsit printr-o discreditare totala morala si politica.

Intr-o succesiune destul de rapida, initierea revolutiei radicale, pasnice, politice si legale spre democratie si drepturile omului a fost urmata si apoi insotita de o remarcabila convalescenta a economiei poloneze.

In vara anului 1990, guvernul polonez a trecut la aplicarea "terapiei de soc", o trecere brusca de la planificarea socialista la deschiderea pietelor, impusa de Ministrul de Finante, L. Belcerowicz. Costul imediat al "terapiei de soc" a fost suportat de populatie, care a fost silita sa se adapteze la o ambianta cu "preturi din Lumea Intai si salarii din Lumea a Treia" .

In decembrie 1990, generalul Jaruzelski a demisionat. Alegerile prezidentiale i-au dat castig de cauza lui Lech Waesa, dupa un al doilea tur de scrutin.

Aceste alegeri si deznodamantul lor au inchis definitiv era comunista din istoria Poloniei postbelice. Deschiderea poloneza din anii 1988-1989 a avut un impact substantial in intreaga regiune. Sperantele au renascut in Ungaria si Cehoslovacia.

Abandonul comunismului in Ungaria s-a facut sub presiunea a o parte din tinerii comunisti maghiari. In mai 1988 a fost inlocuit J. Kadar din fruntea Partidului Comunist cu o conducere colectiva in frunte cu Reszo Nyers. Secretar general al partidului a fost numit K. Grosz, o personalitate stearsa, curand contestata si pusa in plan secund de aripa reformatoare, in frunte cu Imre Pozsgay[6].

Ca si Gorbaciov, Pozsgay si-a mentinut convingerile comuniste, insa a tras o linie de demarcatie clara intre socialismul "uman" si totalitarismul stalinist. Nyers, specialist in problemele economice, a pregatit un ansamblu de masuri care sa duca la economia de piata in Ungaria. In octombrie 1989, Partidul Comunist a hotarat sa-si schimbe denumirea in Partidul Socialist Maghiar, renuntand la ideologia lui bolsevica.

In anii 1988-1989, in Ungaria au aparut cateva partide politice importante: Federatia Tinerilor Democrati (FIDESZ); Forumul Democratic; Alianta Democratilor Liberi; Partidul Social-Democrat, Partidul Popular Crestin Democrat. Acestea au organizat, in vara anului 1989, discutii cu guvernul si s-a ajuns la intelegerea cu privire la organizarea de alegeri in 1990.

In primavara anului 1990 au loc alegerile in Ungaria, castigate de Forumul Democratic si, astfel, comunistii au fost rasturnati de la putere prin vointa societatii. Acesta s-a pronuntat pentru construirea unui stat de drept, autoconducere democratica, privatizarea intreprinderilor falimentare si pentru trecerea mai rapida la economia de piata. Liderul Forumului Democratic, J.Antall[7] a devenit prim-ministru si a format un guvern de coalitie in care au mai intrat Partidul Independent al Micilor Proprietari.

In august a fost ales presedinte al Republicii Ungaria Arpad Goncz, lider al Aliantei Democratilor Liberi. Astfel, in Ungaria s-a pus capat dictaturii comuniste. Reformele economice promovate in anii '70-'80 au pregatit, in mare masura, trecerea accelerata la economia de piata. Din primele luni ale anului 1900 statul a sistat investitiile in agricultura. Intreprinderile industriale au trecut la un rapid proces de privatizare.

In Cehoslovacia[8], prabusirea regimului comunist s-a facut prin ceea ce istoricii si opinia publica au denumit "revolutia de catifea". Radicalizarea opozitiei fata de regimul comunist a devenit vizibila inca din ianuarie 1989, cand au fost organizate demonstratii pentru comemorarea liderului studentesc, Jan Palach, care isi daduse foc, in semn de protest, cu douazeci de ani in urma. In iunie, un grup de intelectuali, in frunte cu V. Havel , au redactat un memoriu intitulat "Doar cateva propozitii", prin care cereau democratizarea imediata a tarii.

In tot timpul verii anului 1989 demonstratiile din pietele si de pe strazile oraselor din Cehoslovacia au continuat. Scanteia care a aprins butoiul cu pulbere a constituit interventia in forta a politiei, la 17 noiembrie 1989, pentru a inlatura o manifestatie studenteasca neviolenta. Grevele si mitingurile s-au generalizat in Cehoslovacia. La 25 noiembrie 1989, conducerea comunista a demisionat in bloc, insa schimbarile cosmetice n-au convins pe nimeni. Sute de mii de oameni s-au adunat iarasi in Piata Wenceslav () ca sa-i asculte pe Vaklav Havel si Alexandru Dubcek denuntand incercarile neostalinistilor de a ramane la putere . In zilele urmatoare opozitia s-a cristalizat in doua aliante: Forumul Civic la Praga si Publicul Slovac Impotriva Violentei la Bratislava. Intr-un document elaborat de Forumul Civic se insista pe separarea puterilor in stat, dezvoltarea unei economii de piata, fara interventie birocratica.

Greva generala din 27 noiembrie 1989 a paralizat conducerea politica si a obligat guvernul sa accepte cererile opozitiei. La 29 noiembrie Adunarea Federala a abolit prevederea constitutionala ce asigura partidului comunist rolul conducator in societate. Dupa doua remanieri, sub presiunea strazii, s-a format, la 10 decembrie 1989, o coalitie guvernamentala cu o majoritate necomunista. La 29 decembrie, fondatorul Forumului Civic a fost ales presedinte al Cehoslovaciei.

La 4 decembrie 1989, la Moscova a avut loc o intalnire a Pactului de la Varsovia. Kremlinul a recunoscut. oficial, ca invadarea Cehoslovaciei in august 1968 a fost ilegala si a repudiat doctrina Brejnev. S-a dat lumina verde fortelor revolutionare pentru a inlocui comunismul nu numai in Cehoslovacia, ci si in celelalte tari satelit.

Prabusirea comunismului in Germania de Est[11] a venit ca o consecinta logica a evenimentelor care se succedau cu repeziciune in blocul sovietic, dar mai ales ca urmare a hotararii Moscovei de a nu mai ajuta regimurile comuniste neostaliniste aflate in profunda criza de sistem. In ciuda marsurilor si mitingurilor cu grija orchestrate de liderii comunisti est-germani, in frunte cu Erich Honecker, nemultumirea fata de regim crestea, incepand cu vara anului 1989, pe zi ce trecea.

In Berlinul de Est, Dresda, Leipzig[12] protestatarii s-au incaierat cu fortele de ordine. Liderul comunistilor est-germani a respins miscarea de reforma initiata de M. Gorbaciov, subliniind pe de o parte diferentele de situatie dintre URSS si RDG, iar pe de alta parte imposibila corelatie dintre liberalizarea sistemului si reusita economica.

Pentru a scapa de presiunea lui M. Gorbaciov, Honecker a adaptat tactica "pasilor marunti". Aceasta nu mai era adecvata in imprejurarile descatusarii energiilor unor societati tinute, decenii in sir, sub presiuni si teroare. Ca si Cehoslovacia, liderii est-germani si-au dat seama ca de vreme ce sovieticii nu numai ca nu mai agreau folosirea violentei pentru inabusirea nemultumirilor, ci chiar o descurajau, ei vor trebui sa sacrifice pe duri si sa promita lansarea imediata a unor reforme generale. La 18 octombrie 1989, la doar cateva zile dupa "sarbatorirea celei de-a 40-a aniversari a crearii R.D.G", CC al P.S.Unit German l-a eliberat din functie pe Erich Honecker si l-a ales pe Egor Krenz.

Noul secretar general s-a angajat la o serie de reforme. Insa pentru el, ca pentru intreaga conducere a PSUG, era clar ca mergerea cu reformele pana la organizarea de alegeri libere si la reformarea sistemului politic, acestea ar fi dus imediat la disparitia regimului comunist si la RDG ca stat. In aceasta privinta un jurnalist vest-german scria: "Doar socialismul prusac sprijina pretentia Berlinului de Est la un stat separat. Renuntand la aceasta, nu mai exista nicio ratiune de a fi a Germaniei Rasaritene. Sa permitem astazi alegeri libere si maine vom putea la fel de bine sa sarbatorim anshluss-ul cu Germania de Vest"[13].

La sfarsitul lunii octombrie si inceputul lunii noiembrie sute de mii de protestatari cereau, in principalele orase est-germane, legalizarea miscarilor de opozitie, separarea puterilor intre stat si partidul comunist, libertatea cuvantului, alegeri libere si desfintarea STASI.

La 7 noiembrie 1989, intregul Birou Politic al PSUG a demisionat, iar la 9 noiembrie "Zidul Berlinului" - expresia materiala a Razboiului Rece, a fost daramat. In fata unei impresionante multimi de est si vest-berlinezi, adunate la primaria Berlinului de Vest, cancelarul H. Kohl a afirmat: "Vreau sa le spun tuturor celor din Republica Democrata Germana: suntem cu voi, suntem si ramanem o singur natiune.Suntem un singur popor"[14].

La jumatatea lunii noiembrie 1989, un Congres extraordinar al PSUG a recunoscut falimentul partidului. In incercarea de a se salva, aripa reformista a schimbat denumirea partidului in Partidul Socialismului Democratic si l-a ales in fruntea sa pe avocatul Gregor Gyse. Acesta considera ca partidul trebuia sa rupa cu mostenirea stalinista si sa se angajeze spre valorile pluralismului si a democratiei. Nemultumirea populatiei era atat de mare incat, in decurs de cateva luni, chemarea la unificarea germana a capatat o dimensiune nationala, partidele de opozitie fiind de acord cu accelerarea acestui proces. In lipsa sprijinului extern in Germania de Est "comunismul s-a prabusit jalnic si neplans de nimeni"[15].

In Bulgaria, pentru inceput, liderul comunist Todor Jivkov a reusit, prin manevre abile, sa lase impresia ca va imita politica de reforme initiata de Mihail Gorbaciov. In vara anului 1987 a declarat ca atotputernicia unui singur partid va lua sfarsit si ca este nevoie de "un model nou al socialismului"[16], de reforme economice si administrativ-teritoriale. Printr-o rezolutie a Biroului Politic a partidului comunist au fost indepartate portretele lui T. Jivkov din locurile publice.

In 1988 s-a lansat un grup neoficial pentru drepturile omului. Desi liderii acestuia au fost arestati sau exilati in primavara anului 1989, grupul a capatat o audienta mai mare, din el desprinzandu-se un sindicat independent si alte noua organizatii dizidente.

In vara anului 1989, situatia din Bulgaria s-a inrautatit si pozitia liderului comunist bulgar este in pericol sub presiunea populatiei nemultumite.

Pe 10 noiembrie 1989, Tudor Jivkov a fost inlocuit cu un grup de "aparatnici" in frunte cu Petar Mladenov. Noul lider, agreat de Moscova, a anuntat inceperea de reforme pentru ca Bulgaria sa devina, in scurt timp, "o tara moderna, democrata si de drept".

Dupa caderea lui T.Jivkov[17] la Sofia si alte orase au avut loc mari demonstratii de strada, in care se cerea inlaturarea dictaturii si trecerea la un sistem multipartidic. La 13 decembrie 1989, C.C al partidului comunist a hotarat sa-l elimine din randurile sale pe T. Jivkov, iar in ianuarie 1990 acesta a fost pus sub arest la domiciliu. Ulterior, Partidul Comunist din Bulgaria si-a schimbat numele in Partidul Socialist Bulgar, ca o despartire simbolica de dogmele leniniste.

La inceputul anilor '90, Albania ramasese singura "pepiniera"[18] a stalinismului in Europa. Desi Ramiz Alia i-a succedat in fruntea statului si a Partidului Comunist lui E. Hodja, in acelasi an in care M. Gorbaciov venea la putere la Moscova, acesta a respins ideea de reforma a regimului, considerand-o nerelevanta pentru Albania. Fortata de imprejurari, conducerea comunista a procedat la o serie de deschideri, astfel ca in ianuarie 1990 s-a hotarat o relaxare in domeniul conducerii economice, mai ales in agricultura, si in ceea ce priveste drepturile omului. A permis cetatenilor sa calatoreasca in afara si s-a abrogat interzicerea religiei. Albania a restabilit relatiile diplomatice cu Moscova, Bonn-ul si capitalele est-europene, iesind, astfel, din autoizolare.

Conducerea albaneza a renuntat la stalinism, insa nu si la marxism-leninism si a acceptat sistemul multipartidic. Partidele politice si ziarele de opozitie s-au impus in societate rapid. Lider al opozitiei a devenit Sali Berisha. Primele alegeri libere s-au desfasurat in primavara anului 1991, iar in iunie s-a constituit primul guvern de coalitie care-i includea si pe comunistii botezati acum socialisti[19].

In Romania, spre deosebire de alte tari ale blocului sovietic, comunismul a fost inlaturat printr-o lupta deschisa violenta. Lipsa unei opozitii reale in interiorul Partidului Comunist a facut ca in Romania sa nu poata avea loc o tranzitie pasnica de la comunism la democratie.

Dupa venirea lui Gorbaciov la putere in URSS, Nicolae Ceausescu[20] a inceput sa fie tot mai izolat in plan extern. Dupa schimbarile de politica externa de la Moscova si adoptarea unui alt comportament al Kremlinului fata de tarile din blocul rasaritean, politica de autonomie si pozitia de rebel pe care statul roman o avea fata de URSS n-au mai impresionat Occidentul si acest lucru a inceput sa se simta.

In 1988, clauza natiunii celei mai favorizate care se acorda de SUA Romaniei in baza Amendamentului Jackson-Vanick n-a mai operat datorita politicii regimului de ingradire a emigrarilor si a incalcarii tot mai mult a drepturilor omului.

Liderul comunist roman, cu vanitatea-i cunoscuta, a denuntat clauza inainte de publicarea oficiala a hotararii SUA si fara sa informeze conducerea partidului sau pe primul ministru.

Relevant pentru irealismul cu care Nicolae Ceausescu actiona in sistemul relatiilor internationale la sfarsitul deceniului noua a fost si pozitia sa in cadrul tarilor socialiste. La jumatatea anului 1989, in consfatuirea statelor participante la Tratatul de la Varsovia, liderul comunist de la Bucuresti a condamnat "rapida alunecare a socialismului din toate tarile europene, pe panta prabusirii si a cerut masuri urgente pentru salvarea lui in Polonia"[21].

Pe plan intern, cu cat situatia populatiei se inrautatea, cu atat mai mult crestea pozitia ferma de singur aparator al socialismului pe care o afisa Partidul Comunist din Romania. Toata toamna anului 1989 s-au desfasurat sedinte la nivel central "cu factorii de raspundere" din ministere, mari intreprinderi, de la sindicate, pentru strangerea randurilor.
Scrisoarea adresata, la inceputul lui martie 1989, de foste cadre de varf ale Partidului Comunist din Romania lui Nicolae Ceausescu[22] n-a avut niciun ecou. Nici chiar la cel de-al XIV-lea Congres al partidului, in ultimul ceas, n-a fost schitata vreo idee de reforma, o ameliorare in privinta libertatilor cetatenesti, a nivelului de trai. Conducerea partidului a insistat pe ideea de austeritate, pe construirea de noi si mari obiective industriale.

Pe durata Congresului partidului, izolarea Romaniei Socialiste a fost scoasa in evidenta de absenta delegatiilor partidelor "fratesti" din Ungaria, Italia si, spre surprinderea comunistilor de la Bucuresti, din RDG. "Cu mai putin de doua luni in urma, Germania Rasariteana fusese sustinatorul cel mai apropiat a lui Ceausescu in refuzul lui hotarat de a accepta reforme. Intre timp echipa E. Honecker fusese debarcata si Germania de Est luase drumul reformelor.

Revolutia romana a izbucnit la Timisoara, scanteia a fost aprinsa de pastorul reformat al Bisericii calviniste, L. Tokes, si o parte din majoritatea etnica maghiara. Actul de nesupunere civica al pastorului reformat a generat o revolta a nemultumitilor din Timisoara, care a fost reprimata, la 17 decembrie 1989, de catre fortele de securitate. Nicolae Ceausescu[23] n-a fost dispus sa urmeze modelul est-german de a se abtine de la utilizarea fortei si a folosit orice mijloc pentru a ramane la putere.

La 18 decembrie, zeci de mii de muncitori timisoreni au organizat proteste pasnice in curtile fabricilor, iar la 20 decembrie s-au revarsat pe strazi si au pus efectiv capat stapanirii regimului comunist in oras. Multimea a proclamat Timisoara oras liber, iar aceasta s-a intamplat cu doua zile ca Nicolae Ceausescu sa fuga din Bucuresti[24].

Sfidand gravitatea situatiei, Ceausescu a facut o scurta vizita in Iran. La intoarcere, a facut o cascada de greseli care au grabit sfarsitul regimului comunist. Necunoscand starea de spirit din tara si crezand ca se bucura de asentimentul populatiei, a condamnat pe manifestantii timisoreni, calificand demonstratiile drept "fasciste", iar pe participantii la aceasta drept "huligani" inspirati de iredentismul maghiar.

Greselile au culminat cu organizarea unui miting de sprijin in dimineata zilei de 21 decembrie. A fost momentul in care multimea a rupt "bariera psihologica"[25] si a condamnat politica regimului comunist. Ceausescu a fost huiduit. Dupa spargerea mitingului, grupuri masive de manifestanti au ramas in Piata Universitatii ridicand o baricada. Fortele de securitate si militie, sprijinite de unitati ale armatei, au incercat sa sparga baricada si sa imprastie pe demonstranti. Acest lucru a fost reusit dupa miezul noptii, dupa ce in randul manifestantilor au cazut morti si raniti. A doua zi, multimea s-a adunat din nou in Piata Universitatii. Sub presiunea multimii, Nicolae Ceausescu si cu o parte din apropiatii sai, au parasit sediul C.C al Partidului Comunist din Romania la bordul unui elicopter. In cele din urma, cuplul dictatorial a fost prins si tinut intr-o unitate militara din Targoviste. Un tribunal improvizat a acuzat pe sotii Ceausescu de genocid si subminarea economiei nationale, si executati "in ziua de Craciun a anului 1989" .

In aceeasi zi, s-a format Frontul Salvarii Nationale[28], care a ales in fruntea sa pe Ion Iliescu, un opozant al cuplului Ceausescu, iar pe un tanar profesor de la Politehnica, Petre Roman, ca prim ministru. Romania a incetat sa mai fie o democratie populara dupa disparitia Partidului Comunist, iar partidele istorice au fost reinfintate. A inceput drumul de tranzitie spre o societate democratica.

Prabusirea ca si nasterea comunismului ca forma de organizare politica a unei societati au fost, in viziunea istoricilor si a opiniei publice, evenimentele care au marcat in mod deosebit istoria secolului al XX-lea.