Bazele teoretice ale bunastarii sociale. Concepte

Bazele teoretice ale bunastarii sociale. Concepte

Scopul declarat al politicii sociale este bunastarea, cu rezerva ca se impune o distinctie neta intre politica sociala si incercarile de a o eticheta cu atributele bunastarii. Politicile bunastarii sunt izvorate nu atat din preocuparea umanitara de a raspunde nevoilor populatiei, ci mai ales ca urmare a modificarilor sociale contemporane care necesita instrumente de atenuare a conflictelor sociale.

Conceptul de bunastare se fundamenteaza pe conceptul de standard de viata normal, decent, la nivelul unei colectivitati. De aici decurg doua precizari:

Conceptul de standard de viata al unei colectivitati se refera la o stare a aspiratiilor respectivei colectivitati, modelate in mod special de disponibilitatile interne, dar si de cele externe, de sistemul de valori al acestuia.

El este mai degraba un concept care se refera la o stare difuza, cu posibilitati mari de variatii. Asupra standardului de viata considerat ca normal/dezirabil de o colectivitate actioneaza doi factori in sensuri opuse:

pe de o parte, noile bunuri si servicii inventate, care desi nu sunt disponibile la nivel de masa, genereaza aspiratii (dorinta de a intra in posesia lor);

pe de alta parte, raritatea resurselor care actioneaza in sens invers, in directia moderarii acestor aspiratii, apropiindu-le de posibilitatile existente (constrangerile bugetare).

Conceptul de bunastare colectiva implica un anumit tip de egalitate: toti membrii colectivitatii trebuie sa dispuna de un volum minim de bunuri si servicii, considerat a fi decent, normal, minimal.

Societatile actuale prezinta o puternica orientare spre asigurarea unei bunastari colective. Aceasta inseamna ca bunastarea colectiva a devenit o valoare centrala, dezirabila care orienteaza intreaga activitate a colectivitatilor actuale.

In secolul XX s-au confruntat doua modele radical distincte privind producerea bunastarii colective:

a)      statul capitalist al bunastarii dezvoltat in occident pe baza unei economii de piata (ca o reactia sau ca dezvoltarea inevitabila a societatii capitaliste din sec. XIX);

b)      statul socialist al bunastarii aparut ca o replica a economiei de tip socialist la provocarile "societatii abundentei".

Ambele modele ale statului bunastarii constituie o reactie la limitele economiei de piata, scopul fiind o bunastare colectiva.

Prin urmare, politica sociala are ca produs modern statul bunastarii sociale: aceste doua concepte urmaresc activitati specifice referitoare la conditiile de viata ale populatiei atat pe termen scurt, cat si cu deschideri de perspectiva.

In producerea bunastarii, economia de piata actioneaza prin urmatoarele mecanisme:

a)      alocarea optima a resurselor si orientarea productiei catre cerere;

b)      stabilirea unui castig individual suficient de ridicat ca motivatie pentru performanta, productivitate si cresterea calitatii muncii;

c)      distribuirea veniturilor si redistribuirea ulterioara a veniturilor;

d)      orientarea si mobilizarea fortei de munca in cautarea unui loc de munca cat mai performant.

In prezent in societatile industriale avansate, guvernele sunt angajate intr-o competitie pe cat de stransa pe atat de intensa. Aceasta competitie se poarta pentru atingerea stadiului de bunastare si priveste urmatoarele directii:

satisfacerea cererii publice in crestere si diversificare, care vizeaza o bunastare inalt calitativa;

satisfacerea cererii publice privind reducerea nivelurilor de fiscalitate;

mentinerea ritmului inalt de crestere economica;

cresterea sanselor electorale prin formularea unor obiective de politica sociala promitatoare.

Esenta bunastarii este asigurata prin caracterul de "prevedere" al serviciilor publice, iar suprafata de intindere a bunastarii se realizeaza prin finantarea serviciilor publice.

Daca in sistemul socialist bunastarea colectiva era produsa in cadrul unui complex economic-politic (statul orienta intreaga productie in asa fel incat obiectivele sale politice sa fie prioritar realizate), in sistemul economiei de piata diferentierea dintre economic si politic in producerea bunastarii colective este deosebit de transanta. In aceste societati, bunastarea colectiva este produsa printr-un sistem combinat de mecanisme.

Se poate vorbi de doua mecanisme distincte: unul primar, prin intermediul economiei de piata si altul secundar, prin mecanismele politicii sociale.

Distributia primara a bunastarii se realizeaza in cadrul si prin piata economica, care reprezinta producatorul principal al bunastarii.

In cea mai mare parte a lor, veniturile sunt obtinute prin eforturi personale in sfera activitatii economice; cele mai multe bunuri si servicii sunt achizitionate de catre fiecare persoana prin piata, prin cumparare.

Redistribuirea bunastarii se realizeaza prin actiunile social corective care iau in principal doua forme:

politica sociala propriu-zisa, sau mecanismele statale (la nivel national sau local) cu caracter social;

activitati voluntare (non-guvernamentale) care pot fi organizate la nivel national sau local.

Ambele tipuri de activitati au un element comun: nu sunt activitati de tip economic (orientate spre profit), ci organizate in jurul unor obiective sociale, utilizand pentru atingerea lor resurse secundare, provenite prin redistribuirea resurselor primare.

Redistribuirea bunastarii se realizeaza in mai multe forme:

Finantarea de catre stat (dar si de catre colectivitate in formele sale specifice) a bunurilor publice sau de interes public: cheltuielile urbanistice, de protectie a naturii (depoluare), infrastructura vietii urbane si economice (sosele, sisteme de comunicatii), stiinta, cultura, sanatate, educatie. De bunurile publice beneficiaza in mod colectiv toti membrii colectivitatii. De educatie, cultura, sanatate beneficiaza indivizii, dar acest consum este considerat de catre societate a fi deosebit de important, fapt care genereaza sprijinul sau social si sustinerea materiala.

Consumul individual de bunuri de interes social este sprijinit pe diferite cai de catre colectivitate:

a)         gratuitatea, bunuri de care indivizii in nevoie pot beneficia gratuit - educatie, sanatate, mese pentru scolari, tabere etc.;

b)         subventia - statul sau alte instante acopera o parte din costul respectivelor bunuri. Consumatorul va trebui sa plateasca o parte din pret, fapt care duce la cresterea si incurajarea consumului;

c)         alte forme de sustinere a consumului: reducerea de taxe/impozite pentru consumul respectivului bun (cazul construirii de locuinte sau cumpararea de asigurari private de batranete)

2. Transferuri financiare de la cei cu resurse mai multe si mai mari la cei cu resurese mai putine (aflati in nevoie).

Exista doua tipuri de transferuri:

a)      transferuri banesti - cand indivizii primesc o suma de bani pe care o pot utiliza asa cum doresc: pensii, ajutor de somaj, ajutor de boala, alocatii familiale, asistenta sociala;

b)      transferul in natura - bunuri si servicii care se primesc gratuit: educatie, ingrijire medicala, alimente, tabere. In aceasta categorie intra sfera larga a asistentei sociale: serviciile sociale oferite gratuit (sau in mare masura gratuit) persoanelor in situatii de dificultate.

Exista 3 mecanisme distincte de transfer financiar:

asigurarile sociale: transfer financiar contributoriu;

transferuri universale (categoriale) non-contributorii;

asistenta sociala financiara: transfer financiar non-contributoriu bazat pe testarea mijloacelor financiare.

Intre aceste trei forme exista diferente atat ca mod de obtinere a resurselor financiare, cat si ca forme de ajutor.

Asigurarile sociale sunt forme de sprijin contributorii. Cea mai importanta forma de asigurare sociala o constituie pensiile. Acestea, de regula, se acorda doar persoanelor care au adus o anumita contributie minima la formarea respectivului fond, iar marimea acestui sprijin se face in functie de marimea contributiei (numarul de ani in care a contribuit si marimea anuala a acelei contributii).

Transferurile universale (categoriale) non-contributorii cuprind acele transferuri care sunt determinate doar de detectarea simplei nevoi, fara conditia vreunei contributii oarecare si nu pe masura unei contributii prestabilite. Cele mai importante transferuri sunt: alocatii familiale - alocatii pentru copii, pentru mame cu mai multi copii, pentru mame care raman sa ingrijeasca copiii - alocatii pentru persoane handicapate, pentru invalizi de razboi etc. In aceasta categorie poate intra si educatia gratuita, bursele pentru elevi si studenti, ingrijirea medicala.

Asistenta sociala financiara se asigura celor aflati in nevoie (pornind de la dimensiunile nevoii existente) si pe baza testarii resurselor financiare ale familiei care indica faptul ca respectiva persoana nu-si poate asigura prin efort propriu (munca) resursele necesare.

3. Asistenta sociala

Ea este acordata pe baza dimensionarii resurselor individuale in prealabil si utilizeaza in mod special bugetul de stat.

In asistenta sociala sunt incluse trei mari tipuri de activitati:

a)         ajutor in bani sau in natura - se acorda familiilor sarace aflate sub un anumit nivel de viata: burse pentru copiii familiilor cu venituri scazute, ingrijire sanitara gratuita pentru persoanele cu venituri scazute, alocatii pentru copii, mese gratuite pentru copiii saraci etc.;

b)         finantarea unor institutii care se ocupa de persoane ce necesita ingrijire speciala permanenta: orfelinate pentru copii, institutii pentru copii/maturi handicapati, institutii pentru batrani etc.;

c)         furnizarea de servicii specializate celor care le solicita: suport social si psihologic, sprijin terapeutic, plasamentul familial sau adoptia pentru copii, sprijinirea tinerelor mame singure in situatii dificile, furnizarea de locuinte pentru familiile sarace lipsite de adapost, diferite tipuri de consultatii (educationale, maritale etc.).

Statul, sau diferite fonduri de stat, angrenate in politica bunastarii isi colecteaza fondurile prin urmatoarele mecanisme:

- taxe/impozite;

- contributii la diferite forme de asigurare;

- imprumuturi externe sau interne;

- emisiunea monetara.

Taxele/impozitele formeaza bugetul de stat. Contributiile la asigurarile sociale formeaza de regula separat bugetul asigurarilor sociale.

8. Originile statului bunastarii

Pentru majoritatea specialistilor, statul bunastarii este un produs al perioadei imediat urmatoare celui de-al II-lea Razboi Mondial. De fapt, statele bunastarii au aparut acum aproape o suta de ani, fiind precedate de miscarile de masa social-democratice.

In mod semnificativ, statele bunastarii au avut tendinta sa apara in societati in care capitalismul si statul national erau deja bine definite, iar aceste formatiuni statale si economice timpurii au conturat limitele dezvoltarii ulterioare a acestui model de stat.

Originile statului bunastarii sunt determinate pe baza a 3 mari criterii:

Introducerea pentru prima data a asigurarilor sociale.

Acesta este un indicator des folosit in aprecierea nivelului statului bunastarii. Desi foarte modeste, avand in vedere standardele contemporane, atat in ceea ce priveste raspandirea cat si modul lor de aplicare, acestea sunt programele din care s-au dezvoltat ulterior elementele institutionale (si financiare) ale statului bunastarii. Ele au atras dupa sine recunoasterea faptului ca incapacitatea de castig pentru asigurarea unui trai decent in situatii de batranete, boala sau somaj este o conditie normala in societatile industrializate bazate pe piata si deci, statului ii revine sarcina unor prevederi colective care sa previna pierderea veniturilor in aceste imprejurari.

Extinderea drepturilor si indatoririlor cetatenesti

Legitimizarea asigurarii sociale reprezinta o schimbare a relatiei dintre stat si cetatean si dintre acestea si asigurarea bunastarii publice.

In primul rand, interesul statului pentru bunastarea publica s-a extins dincolo de preocuparile traditionale legate de eliminarea saraciei si mentinerea ordinii publice (chiar daca acestea raman elementele majore si ale celor mai dezvoltate state ale bunastarii).

In al doilea rand, asigurarea sociala este vazuta din ce in ce mai mult ca o parte a sistemului de drepturi si indatoriri atat ale statului cat si ale cetatenilor.

In al treilea rand, acceptarea bunastarii publice nu devine o bariera politica, ci un beneficiu al cetateniei depline. Simplele indicii ale extinderii drepturilor si indatoririlor cetatenesti reprezinta datele de "inaugurare a votului barbatilor" si a "votului universal" si data la care acceptarea bunastarii publice inlatura orice bariera in calea drepturilor cetatenesti.

Cresterea cheltuielilor sociale

Unul dintre cele mai importante aspecte ale statului bunastarii dezvoltat este administrarea cheltuielilor publice.

In secolul XX, statul bunastarii a impus un procent de crestere rapida a produsului national. Nu exista o cifra prag de la care se poate spune ca statul bunastarii a pornit, dar putem lua drept indicator al importantului aspect cantitativ al dezvoltarii statului bunastarii, cheltuielile sociale de 3 % din PNB, ca indicator national al originii statului bunastarii.

Dovezile privind aparitia statului bunastarii variaza cu aproximatie. De aceea, putem fi siguri numai intr-o anumita masura de datele de extindere a votului si ale introducerii pentru prima data a diferitelor masuri de asigurare sociala. Totusi, acestea din urma fac parte din programe cu mari variatii in ceea ce priveste domeniul, cheltuielile si criteriile de finantare, care pot masca diferente importante in impactul social si politic al initiatorilor in aparenta identice.

Referitor la aceste diferente, poate ca cea mai importanta a fost aceea a finantarii asigurarilor din taxe sau din contributii. Aceste elemente pot, de asemenea, sa ascunda masura in care politicile alternative (de exemplu efectuarea lucrarilor publice sau recalificarea ca alternative ale compensatiei pentru somaj) reprezinta o obligatie a societatii fata de redresarea publica a consecintelor nefaste ale pietei, prin alte mijloace. Cu toate aceste avertismente, datele concrete releva un model istoric impresionant.

In cei 30 de ani de la introducerea asigurarilor de sanatate in Germania in 1883, pana la izbucnirea razboiului in 1914, urmatoarele tari: Belgia, Olanda, Franta, Italia, Irlanda, UK, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Austria, Elvetia, Australia, Noua Zeelanda au introdus un sistem de compensare a muncitorilor sponsorizat de stat. Chiar si in S.U.A. au fost facute progrese, spre sfarsitul acestei perioade, in sensul prevederilor sociale. In aceasta perioada, 11 din cele 13 tari europene au introdus masuri de asigurare a sanatatii si 9 dintre ele au legiferat acordarea pensiilor pentru batranete.

Desi acordarea ajutorului de somaj a fost in general ultima dintre cele 4 masuri initiale ce urmau sa fie introduse, in 1920, 10 din tarile europene au recunoscut responsabilitatea statului in asigurarea unei protectii a somerilor. Pentru cele mai multe tari, alocatiile familiale fac parte din "generatia a doua" a legiferarii bunastarii. Doar o treime dintre statele amintite legiferasera alocatiile familiale in momentul izbucnirii celui de-al II- lea Razboi Mondial.

Revenind la expansiunea drepturilor cetatenesti, s-a constatat ca exista o legatura puternica intre aparitia dreptului la vot universal al barbatilor si dezvoltarea timpurie a asigurarii sociale. Intre 1894 si 1920, in 11 din cele 17 tari s-a acordat (cu mai multe sau mai putine restrictii) dreptul la vot universal persoanelor de sex masculin. Este de remarcat faptul ca, acele tari care au acordat mai devreme acest drept (Germania, Franta, Danemarca, Noua Zeelanda) au fost, de asemenea, printre primele inovatoare ale bunastarii. Astfel, Noua Zeelanda, care a extins cu o generatie mai devreme acordarea dreptului la vot femeii (in timp ce acesta era limitat in Europa), a introdus tot cu o generatie mai devreme si alocatiile familiale.

Tot spre sfarsitul acestei perioade s-au abolit legile car-i dezavantajau pe cei ce beneficiau de ajutorul public. Multe tari care au extins dreptul la vot la inceputul sec. XX au anulat hotararea de excludere a saracilor. Acordarea dreptului la vot saracilor a fost facuta in aceasta perioada in tari ca Marea Britanie (1918), Norvegia (1915) si Suedia (1921).

Acesta este un indicator important al tranzitiei de la bunastarea publica - vazuta ca alternativa a drepturilor cetatenesti - la bunastarea publica privita ca un drept cetatenesc.

In privinta datelor referitoare la cresterea cheltuielilor sociale din aceasta perioada timpurie, trebuie avut in vedere faptul ca in definirea "cheltuielilor sociale" criteriile nationale difera . De asemenea, diferentele de calcul a venitului national, dificultatile de agregare a cheltuielilor locale si nationale, datele putine dinaintea anului 1945 si inexactitatea acestora justifica aproximarea acestor cheltuieli. Totusi, pe total, datele creeaza o imagine convingatoare a cresterii moderate dar consistente a cheltuielilor sociale de-a lungul acestei perioade.

Cu exceptia Germaniei si Elvetiei, se pare ca nici una dintre tarile analizate nu a atins un nivel al cheltuielilor sociale de 3% in anii 1900. Insa prin anii 1920, mai mult de jumatate dintre aceste tari au atins acest prag, iar din 1930 toate depasisera procentul.