INTEGRAREA EURO-ATLANTICA . EFECTE IN PLAN DOCTRINAR SI INSTITUTIONAL

INTEGRAREA EURO-ATLANTICA . EFECTE IN PLAN DOCTRINAR SI INSTITUTIONAL

Doctrinele si institutiile politice, cum s-a precizat in sinteza si cum este pe larg prezentat in curs, traverseaza in prezent o perioada revoluta, mai intensa si mai dinamica in metamorfoze decat perioadele anterioare. Cauzele sunt numeroase, dar unele dintre acestea se pare ca imprima cursul evolutiei generale sau regionale, intre care se detaseaza procesele integrarii comuni-tatilor in structuri transnationale, care tind sa-si armonizeze obiectivele, desi antagonisme se manifesta inca sau refuleaza cu virulenta episodic.

Intr-o lume in schimbare si care este orientata sa evolueze in sistem integrat din ce in ce mai pregnant, potrivit strategiei mondializarii si a demersurilor intreprinse in acest sens, doctrine si ideologii mai vechi se readapteaza schimbarilor, altele se prabusesc, iar cele mai noi, care ocupa spatiile ramase libere, tind sa reflecte noul trend al evolutiei umanitatii. In acest context, noi doctrine concep alte directii evolutive regionale sau universale, doctrine care se exprima in prezent inclusiv in planul concretului politic prin structuri politice deja institutionalizate.

Desigur, noile tendinte nu sunt atat de noi cum par la prima vedere. Exista trimiteri indepartate ale acestora la initiative de federalizare sau internationalizare a unor structuri politice (Uniunea Interparlamentara, Societatea Natiunilor etc.), ceea ce denota ca in viziunea oamenilor politici integrarea, ca proces politic cu valoare internationala, reprezenta nu numai un deziderat sau o aspiratie asumata, ci chiar mai mult, o comanda sociala inevitabila.

Dupa al doilea razboi mondial, divizarea lumii in blocuri politice si militare parea sa impieteze procesul inceput cu mai multe decenii in urma, care va cunoaste insa o viguroasa ascendenta dupa prabusirea regimurilor comuniste din Centrul si Rasaritul Europei. Revenirea statelor foste comuniste in familia democratiilor de tip occidental regenereaza procesele integrationiste, care tind sa cuprinda noi spatii geo-politice.

Cadrul institutional "vechi" se largeste considerabil, prin absobtia de noi membri (Consiliul Europei, N.A.T.O.etc.), in paralel cu aparitia unor noi institutii politice si implicit a unor noi doctrine (Partidul Socialistilor Europeni, creat in noiembrie 1992, la Congresul Confederatiei Partidelor Socialiste din C.E.E., care a avut loc la Haga, pentru a oferi un exemplu in acest sens).

Obiectivele acestor institutii converg prioritar spre crearea unui sistem integrator de raporturi (regionale, continentale, mondiale). Socialistii si social-democratii europeni sunt pe deplin angajati in procesul de integrare europeana. Comunitatea Europeana este un stimulent pentru promovarea pacii, prosperitatii, bunastarii si dreptatii sociale. Ea este o ancora a "stabilitatii in Europa" - se releva in Declaratia Partidului Socialistilor Europeni din 1992, a carei orientare si conceptie este astfel sintetizata de Rudolf Scharping, in 2002, in sapte teze privind responsabilitatea globala a Europei: 1) Europa: un model de civilizatie al lumii intregi. 2) Europa: responsabilitate globala datorita intereselor globale. 3) Europa: contributie la solutionarea principalelor probleme cu care se confrunta omenirea.

4) Europa: o singura voce. 5) Europa: cooperare regionala si cooperare intre regiuni. 6) Europa: organizatii internationale si cooperarea intre ele. 7) Europa: asumarea unui rol activ in lumea globalizata.

Un proces asemanator se produce si in sfera organizatiilor internationale cu atributii militare, care, in ultimul deceniu, au accentuat semnificativ si rolul lor politic. In acest sens, Alianta Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creata in urma semnarii Tratatului de la Washington din 4 august 1949, isi modifica politica corespunzator noilor situatii.

Vechiul proiect al Statelor Unite ale Europei isi regaseste astfel materializarea intr-o formula care evidentiaza intentia crearii unui spatiu comunitar care sa gestioneze resursele, sa dirijeze politicile economico-financiare, sociale, educationale etc., sa coordoneze orientarile externe ale statelor membre, inclusiv in probleme de securitate colectiva. Intregul angrenaj institutional si politicile pe care le promoveaza confera un alt inteles si are alte efecte asupra relatiei dintre statele membre ale U.E. sau candidate la admiterea in Uniunea Europeana. Fiecare dintre acestea trebuie sa se conformeze exigentelor Comunitatii Europene, inclusiv sub raport institutional. In acest sens, structurile politice se modifica pe relatia cu U. E. astfel incat sa asigure integrarea (ministere, departamente, agentii cu atributii exprese in aceasta directie - Ministerul Integrarii Europene, spre exemplu, sau departamente de integrare la nivel ministerial) si deopotriva sa orienteze intregul set de politici interne in directia adaptarii din mers a societatilor la exigentele integrarii. In acelasi timp, functioneaza si isi dezvolta atributiile institutiile europene de tip comunitar (Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de Ministri, Comisia Europeana, Curtea de Justitie Europeana, Curtea de Conturi, Comitetul Economic si Social, Comitetul Regiunilor, Consiliul de Asociere, Comitetul Parlamentar Mixt si de Asociere). Schimbarile care se produc in sistemul institutiilor politice genereaza, firesc, si un proces de evaluare a doctrinelor, de modificare a lor in raport de contextele socio-politice sau de aparitie a altor doctrine, ca efect al promovarii unor politici cu obiective si constructii ideatice renovate sau noi. "Comunitarismul", "euro-regionalismul", "mondialismul" sunt noi configuratii doctrinare, care se afla in diverse faze de evolutie si consacrare, cautand inca raspunsuri la provocarile proceselor integrationiste atat in planul raporturilor internationale, cat si al schimbarilor in plan intern.

Ca doctrina "compozita" a epocii "post-ideologice", ce imprumuta elemente teoretice din conservatorismul clasic (tezele lui Burke despre comunitate si altele) si neoliberalismul american, comunitarismul sustine teza transformarii statului din "mare capitalist" in manager care sa determine racordarea pietii la cerintele societatii si nu invers. Adeptii noii doctrine nu sustin insa minimalizarea rolului statului in plan economic ("statul minimal"), ci plaseaza o parte din responsabilitati comunitatilor locale, ale caror atributii sporesc considerabil. Comunitarismul considera ca societatea si statul liberal pot fi reformate prin intarirea ideii de comunitate, care in viziunea teoreticienilor acestuia reprezinta un dat natural al indivizilor, locul specific existentei lor politice si economice. Prin apartenenta la comunitate se realizeaza o corelare intre scopul si mijloacele de infaptuire sau dezvoltare a democratiei. In acest sens, se reconsidera locul si rolul pe care comunitatea trebuie sa il aiba in adoptarea deciziilor si subordonarea acestor decizii intereselor membrilor sai si nu intereselor abstracte ale statului. Comunitarismul se pronunta pentru o descentralizare a politicilor pana la nivel local si implicarea cetatenilor in aceste decizii. Numai cetatenii sunt cei care trebuie si pot sa rezolve problemele comunitatii si sa se implice in luarea deciziilor ce ii privesc. Statul democratic devine, astfel, un stat al comunitatilor ce isi orienteaza si desfasoara activitatea in directia implicarii comunitatilor intr-o retea bine organizata si structurata (devenind un stat pe orizontala), cat si in directia solutionarii problemelor specifice fiecarei comunitati, dar care nu pot fi rezolvate doar de acestea.

Interactiunea dintre guvernarea nationala si structura de conducere a U.E. a fost considerabil imbunatatita in ultimul deceniu. Coordonarea la nivel macroeconomic, politicile sociale si reformele structurale dau un contur cat mai clar procesului de guvernare europeana, in care demersurile nationale coordonate si cele comunitare se completeaza si se sprijina reciproc. Marile provocari ale noului secol, cum ar fi si globalizarea, reclama intensificarea acestui proces. Pentru o guvernare cat mai eficienta a Europei este nevoie de institutii puternice, o viziune colectiva, un control democratic si o implicare cat mai activa si eficienta.

Globalizarea deschide noi perspective pentru comert, investitii si dezvoltarea tehnologica, dar are si efecte secundare negative. Procesul se dovedeste a fi mai degraba unul care exclude, decat unul care include, incurajand inegalitatile intre state, categorii sociale si regiuni. Actori internationali importanti pot generaliza efecte de marginalizare a mecanismelor democratice si deopotriva pot periclita politicile de dezvoltare economica viabila.