CONFLICTUL DIN NAGORNO-KARABAH

CONFLICTUL DIN NAGORNO-KARABAH

1. Aspecte teoretice asupra conflictul etnic.

Conflictul etnic poate fi tratat ca un element psihologic pornind de la o dihotomie majora pe relatia "noi/ei" , care in cazul conflictului se poate exprima prin, aparteneta etnica -atitudine etnica. "Aceasta diferenta de perceptie face parte din streotipia grupurilor, fiind o perceptie mutuala care poate fi mult mult mai favorabila cand grupurile se identifica ideologic si religios sau cand se opun inamicului sau odeologiei". In cazul de fata, grupurile armene si azere aveau perceptii diferite una asupra celeilalte inca de la includerea lor in Uniunea Sovietica .

Grupului azer cu indicatori identitari mai mici i s-a opus comunitatea etno-nationala a armenilor cu un grad mai mare din punct de vedere al identitatii. Explicatiile cercetatorilor asupra comunitatii etno-nationaliste ar fi ca "ele sunt grupuri etnice relativ mari, convietuind in cadrul unei tari cu populatie majoritara, de care pot fi deosebite prin modul de viata sau anumite trasaturi culturale particularizante. Miscarile lor politice sunt intretinute de speranta obtinerii unui grad mai mare de autonomie ori a statutului de independenta. Aceste pretentii sunt bazate de obicei pe faptul ca popoarele respective au fost ele insele candva, de-a lungul istoriei, neamuri formatoare de stat sau au existat perioade in care au dispus de o autonomie mai larga in cadrul unei structuri statatle mai mari" .

Aceste stereotipe negative au existat in spatiul Caucazului in forma latenta si doar o singura scanteie a trebuit ca in zona sa izbucneasca conflictul. O alta problema cu care s-a confruntat Caucazul a fost mobilizarea etnica, aceasta a fost posibila datorita factorilor politici care au folosit dimensiunea etnica a persoanei pentrua o implica in razboi.Sunt doua ratiuni pentru a intelege fenomenul mobilizarii etnice in Caucaza: "primul armenii din Karabah au avut o pozitie de autonomie cu multe cereri nesatisfacute, si al doilea niciodata autonomia nu a insemnat niciodata ameliorarea situatiei de autoguvernare a grupurilor etnice".

Discriminarea si identitatea grupului sunt cele doua elemente cruciale observabile asupra problemlor etnice din Caucaz, acestea reies din analizele lui Gurr si Harff asupra teoriei etnice .Daca identitatile celor doua grupuri sunt clar delimitate si definite, discriminarea a fost posibila datorita concentrarii geografice a populatiei armeana in Nagorno-Karabah si cea azera in Nachicevan, ambele aflandu-se destul de departe de centru, iar coridoiarele de acces fiind controlate in cazul fiecareia de cealalata tara. Astfel armenii din NKAO (Nagorno-Karbah Oblast Autonom), datorita plangerilor lor impotriva azerilor care le incalcau drepturile, a facut posibila ocuparea de catre Armenia a teritoriilor azere. Al doilea facotr care a dus la mobilizarea etnica a fost "puternica coerenta a liderilor organizati in NKAO si Armenia SSR, asa numitul (Comitetul Karabah), de fapt acesta crestea in Miscarea Nationala Armena". O alta dimensiune care trebuie luata in calcul este cea a cauzelor etno-demografice . "In Nagorno-Karabah aceasta apare ca jucand un rol major in conflict, desi au fost rareori reflectate in sloganele contemporane sau a fost deferita unei instante superioare. In anii '70 si '80 o tendinta spre o schimbare radicala in componenta etnica a populatiei a devenit evidenta in Nagorno-Karabah la fel cum a fost in majoritatea raioanelor rurale mixte dinspatiul armeano-azer din estul tascaucauazului".

Teoriile asupra conflictului etnic sunt ceva mai omogene decat cele asupra autonomiei dar cu particularitatile spatiului analizat. Caucazul de sud prezinta si azi aceleasi probleme ca si cele de acum 20 de ani, fiind o zona in care razboiul este omniprezent .

2. Conflictul din Nagorno-Karabah (dimensiunea istorica)

Conflictul din Nagorno-Karabah a fost primul razboi etnic care a erupt in fostul spatiu al URSS-ului ca urmare a cererilor din partea populatiei armene de revendicare teritoriala catre alta republica din URSS -Azerbaidjan.

Inceput inca din 1988 conflictul a avut mai multe faze de desfasurare, identificate de Yamskov in cateva etape distincte:

. "Etapa economica, lingvistica si national-culturala, s-a desfasurat intre populatia armeana, guvernul autonom OBLAST si Republica Azerbaidjanului, ca rezultat al incalcarii drepturilor populatiei locale armene. In timpul acestei perioade conflictul a fost restrictionat la zona Karabah (1987-1988).

. A doua etapa. Conflictul asupra statutului teritoriului Nagorno-Karabah care cuprindea populatia armeana si azera. Acest conflict a fost exclusiv conceptia grupurilor din teritoriile respective, in primavara-vara din 1988.

. Deschiderea confruntarilor etnice care au avut ca rezultat sute de oameni morti si refugieri masive din partea ambelor republici (primavara, 1988), numai tragicul cutremur de pamant din Armenia a putut stopa temporar aceasta disputa" .

Exportarea conflictului catre guvernul central de la Moscova, care a avut un rol dominant asupra desfasurarii acestuia, a dus la incurajarea partii armene de catre administratia lui Gorbaciov. Cererile de anexare care veneau din partea Armeniei au fost refuzate de catre autoritatile de la Baku considerndu-le ca fiind propriile ei teritorii .

3. Evolutia conflictului din Nagorno-Karabah

Intr-o prima faza intre 1990 si 1991 Armenia a dus o politica de epurare etnica in regiunea din Nagorno-Karabah ducand la un dezastru umanitar in care 300000 de azeri au fost obligati sa paraseasca regiunea.

In a doua faza a conflictului s-a desfasurat intre 1992 si 1994 si dupa cateva scurte victorii azere, "armata armeana a cucerit orasul asezat startegic Khojaly, ducand un masacru de proportii impotriva populatiei azere" . Conflictul a continuat cu ofensiva armeana sprijinita de noii voluntari veniti din tara. "In martie 1992, fortele armene au cucerit orasul Shusha, o traditionala comunitate azera in nordul Karabahului si in mai cucerirea orasului Lacin" . Orasul Lacin fiind un punct de legatura intre Armenia si Karabah, formand un coridor .

Pentru Armenia, coridorul Lacin a fost un punct stretgic de comunicatie intre cele doua regiuni pentru a alimenta Karabahului. "Din punct de vedere logistic aceasta legatura a fost cruciala pentru viitoare evolutie a razboiului. In martie si aprilie 1993 armenii din Karabah au continuat ofensiva lor majora, in acest moment ei fiind sustinuti de fortele armate armene si chiar de trupe rusesti" . In aprilie 1993 trupele armeano-rusesti au capturat regiunile Kelbajar si Fizuli cu populatie majoritar azera si in cateva zile au facut o curatire etnica la scara intregilor regiuni. Spre exemplu din Kelbajar au nevoiti sa plece catre est mai mult de 60.000 de civili .

Aproape un milion de azeri au fost dizlocati in timpul conflictului, in regiunea Nagorno-Karabah ramanand doar populatia de etnie armeana .

In mai 1994 s-au deschise negocierile de pace. In ciuda acestui fapt luptele nu au fost oprite imediat.

La procesul de negociere a pacii Natiunile Unite au ramas la periferia conflictului lasand locul si rolul CSCE de a se implica in efortul de a gasi o solutie politica de a rezolva conflictul. Din martie 1991 CSCE era format dun 11 membrii toti avand puterea de a manevra conflictul. "Masurile luate de cele 11 state nu au fost materializate niciodata iar grupul constituit a avut un rol informal si a ramas cu numele de Grupul de la Minsk. Acordul de pace a fost ingreunat de rolul pe care l-a avut Rusia in procesul de mediere a conflictului".

Conform lui David Rieff "aproximativ 25.000 de civili au fost omorati, ambele parti au raportat multe incidente referitoare la civili luati prizonieri si torturati." Conflictul a avut un rezultat dezastruos, Azerbaidjanul raportand ca aproximativ 844.000 de refugiati se aflau pe teritoriul sau.

Esuarea negocierilor de pace in acest conflict au dus la pastrarea status quo-ului din 1994, armistitiu mediat de Rusia. Armenia a pastrat coridorul Lacin, regiunea cucerita, Nagorno-Karabah, lasand regiunea Nachicevan fara nici o legatura terestra cu Azerbaidjanul.

Din 1994 relatiile dintre statele in conflict si statele membre OSCE, au inghetat, in ceea ce priveste regiunea Caucazului de Sud. Problema principala o constituie prezenta militara rusa in Armenia, aceasta fiind singurul garant al mentinerii starii de fapt.

Dupa armistitiu s-a cazut de acord ca negocierile sa ramana in acest stadiu, situatia conservandu-se pana in momentul in care se vor gasi noi termeni de solutionare a conflictului.

Organizatiile Internationale OSCE si NATO au conceput diverse scenarii de rezolvare a conflictului, algoritmul aplicat materializandu-se in semnarea acorduirlor de parteneriat al Armeniei, Azerbaidjanului si Georgiei cu UE din 1999 .

Efectul imediat a fost acela de detensionare a relatiilor cu SUA, aceasta din urma, a conceput un plan strategic propriu afirmand-si interesele in zona, incepand inca din 2002. Drept urmare s-au remarcat imbunatatiri in ceea ce priveste interdictiile economice impuse pe durata conflictului din Nagorno-Karabah. Acestea se inscriu in politica occidentala de stabilizare a zonei la care sa subscrie si comunitatea internationala.

Teritoriala, interstatala cu implicare internationala -Nagorno-Karabah este o regiune in Azerbaidjan cu o populatiemajoritar armeana. Inainte de anul 1920 Nagorno a fost parte a Armeniei, dar dupa acordul ruso-turc din anii '20 s-a decis ca zona apartine Azerbaidjanului. In timpul erei sovietice conflictul a fost suprimat. In data de 20 februarie 1988 consiliul regional din Nagorno a decis ca regiunea ar trebui integrata in Armenia. Actiunea a fost urmata imediat de impunerea unui control direct a Moscovei asupra teritoriului respectiv, care s-a incheiat pe 28 noiembrie 1989[9].

La 1 decembrie al aceluiasi an, Armenia a declarat regiunea ca parte a republicii armene unificate. In anul 1992, partile direct implicate in conflict s-au modificat: una a disparut odata cu colapsul Uniunii Sovietice din 1991, iar Armenia sustinea ca nu mai este interesata de regiune. Aceasta noua situatie nu a rezolvat totusi conflictul, dimpotriva disputa asupra statului teritorial al Nagorno a devenit si mai intensa. La 28 decembrie 1991, Nagorno-Karabah s-a autoproclamat republica. In perioada ulterioara, republica separatista a luptat pentru independenta cu noul stat Azerbaidjan. Administratia azera n-a acceptat declaratia, spre deosebire de Armenia, si a impus un control prezidential direct asupra enclavei. In anul 2005, liderul separatist din Nagorno a declarat din nou ca regiunea nu va renunta niciodata la obtinerea independentei.

4. Conflictul pe scurt

Disputa asupra statutului provinciei constituie o sursa majora de conflict intre guvernele Armeniei si Azerbaidjanului, pe de o parte, si conducerea autoproclamatei republici Nagorno-Karabah (RNK), pe de alta parte. Populatia de etnie armeana, destul de numeroasa, din RNK este nemultumita de extinderea influentei azerilor in regiune. Desi Azerbaidjanul si-a asumat controlul Nagorno- Karabah in 1923, colapsul Uniunii Sovietice a declansat o reinviere a sentimentelor etnice, ce au fost inabusite prin mijloace militare. Drept urmare, in anul 1991, lupte grele s-au dus intre fortele armene si azere .

Conflictul a permis fortelor karabah-armene sa restabileasca controlul asupra Nagorno - Karabah si a altor sapte districte din imprejurimi, considerate zona de securitate. Dupa aceasta perioada nefasta, in regiunea Nagorno-Karabah a inceput constructia unei entitati statale. Majoritatea factorilor de decizie din provincie sustin cu convingere necesitatea independentei totale de Azerbaidjan. Incepand cu anul 1992, negocierile de pace sunt purtate in cadrul Grupului de la Minsk al OSCE, format din Rusia, Franta si SUA. In ciuda intalnirilor regulate, partile nu au ajuns inca la un accord in ceea ce priveste statutul republicii.

5. Negocierile de pace

Negocierile de pace s-au desfasurat in general sub auspiciile OSCE, insa in anul 1993 acestea au fost mediate de ONU. Dupa negocierile de la Moscova din 4-5 mai 1994 cu delegatii CSI, s-a cazut de acord asupra unui protocol de incetare a focului si de desfasurare a unei forte de mentinere a pacii. Pe 27 iulie, acesta a fost extins pe o perioada nedefinita prin semnarea de catre ministrii apararii din Armenia si Azerbaidjan si liderul militar din Nagorno.

In anul 2004, Grupul de la Minsk a lansat asa-numitul Proces de la Praga, in cadrul caruia ministrii de externe din Armenia si Azerbaidjan vor examina toate aspectele legate de solutionarea conflictului din Nagorno-Karabah . In 2006 au inceput discutiile asupra unui plan de rezolvare comprehensiva, care stipula printre altele retragerea trupelor armene din zona imprejmuitoare Nagorno, acorduri internationale de securitate interimare asupra teritoriului aflat in disputa si, in final, un referendum care sa determine statutul provinciei. Din pacate, nu s-a ajuns la un consens. Conflictul s-a agravat din nou in anul 2005 ca urmare a ciocnirilor de la granita. In ultima perioada, Azerbaidjan si-a reafirmat dreptul de a recuceri Nagorno-Karabah chiar si prin forta armata.

6. Perspective pentru Azerdbaijan

Zona Asiei Centrale si a Marii Caspice reprezinta al treilea bazin petrolier al lumii, dupa Orientul Mijlociu si Siberia. Interesele pentru acest spatiu asa cum am aratat intr-un capitolul anterior, duc sa integreze acest spatiu la o zona economica si de interese comune .

In Azerdbaijan s-au descoperit uriase campuri petroliere si exploatarea acestora ar duce la imense beneficii economice. O problema pe care o intampina Azerbaidjanul referitor la platforma maritima din Marea Caspica o reprezinta chiar statutul acesteia. Nedefinitivarea statutului ar putea duce in viitor la incalcari grave asupra spatiului maritim azer din partea Iranului, asa cum s-a intamplat in 2001 . (a se vedea harta 4).

Includerea Azerbaidjanului in proiecte de tip TRACECA prin revitalizarea vechiului drum al matasii, nu va face decat sa sporeasca gradul economic al acestei tari. O crestere economica pentru Azerdbaijan este periculoasa pentru statele din jur. Puterea economica a dus intotdeauna la cresterea puterii culturale si militare si Azerdbaijan nu va face exceptie .

Relatiile Azerbaidjanului cu Armenia au stagnat din cauza conflictului dintre cele doua state, granitele lor fiind inchise si militarizate. Cresterea indicatorilor identitari ai populatiei azere datorita importantei geostrategice ale acestei tari ar putea redeschide conflictul din Nagorno - Karabah.

Faptul ca negocierile de pace care s-au derulat pana in prezent au esuat, se datoreaza in mare parte Rusiei, care sustine Armenia, si Organizatia de Securitate Comuna European, ca a mediatoare a negocierilor. Dupa esuarea tratativelor s-a ajuns la concluzia ca rolul OSCE nu este de ajuns si este nevoie de implicarea unor organisme internationale cu mecanisme de mediere mai puternice. In acest context trebuie sa luam in calcul factorul rusesc care are drept de veto in cadrul OSCE, acesta exprimandu-si de fiecare data dorinta de a sustine Armenia in medierea procesului de pace.

Azerbaidjanul in viitor daca isi va moderniza armata si va intari relatiile cu Turcia, in ceea ce priveste problema armeana, Nagorno - Karabah, se va ajunge la un echilibru de forte care ar putea deveni periculos pentru Armenia. Daca acest lucru se va intampla in viitor, vom avea un nou casus beli in sudul Caucazului.

Relatiile dintre Iran si Azerdbaijan s-au racit dupa ce Iranul s-a implicat in conflictul din Nagorno - Karabah de partea Armeniei .

Aceasta s-a datorat unei frici a Iranului asupra minoritatii azere de pe teritoriul acesteia care se ridica la aproximativ 20 milioane de azeri. Orice slabire de forte din partea Iranului ar putea duce la o crestere a nationalismuluiu in randul minoritatii azere, acestia putand declansa secesiunea regiunii de nord a Iranului, creand un spatiu identic din punct de vedere etnic care s-ar putea numi Azerdbaidjanul Mare.

Relatiile dintre Azerbaidjan si Georgia au fost intarite in ultima vreme prin cooptarea acestor tari in programe mai largi, formandu-se astfel pe axa Baku-Batumi coridorul energetic est european, ambele tari avand uriase beneficii economice din aceasta cooperare.

7. Perspective pentru Armenia

Situatia Armeniei pe viitor ar putea fi slabita datorita refuzului de cedare a teritoriilor azere. Armenia a fost exclusa din coridorul energetic european datorita acestui fapt, cu toate ca era mai atractiva din punct de vedere geostrategic decat Georgia .

Armenia este singurul aliat al Rusiei in zona Caucazului de sud, iar o retragerea a fortelor rusesti ar putea duce la o frustrare in randul populatiei in ceea ce privelte asigurarea securitatii. In momentul de fata in Armenia nationalismul a devenit politica de stat, ceea ce ar putea sa ingrijoreze nu numai Azerbaidjanul ci si Georgia prin minoritatea armeana de pe teritoriul acesteia, care a militat inca din 1990 pentru autonomie sau sescesiunea unor parti din Georgia.

Din punct de vedere al identitatii, cele trei state caucaziene, Armenia, Georgia, Azerbaidjan nu stau pe aceeasi scala. Daca Armenia si-a atins identitatea maxima a spatiului sau identitar in razboiul din Nagorno- Karabah, nu acelasi lucru se poate spune despre Azerbaidjan. In acest razboi, Azerbaidjanul a pierdut 20% din teritoriul sau, gasindu-si alinarea in tarile cu majoritate de etnie turca .

Un alt factor ingrijorator in sudul Caucazului sunt relatiile dintre Armenia si Turcia. Intre cele doua tari nu exista relatii diplomatice datorita acuzatiilor din partea Armeniei privind genocidul asupra populatiei armene din 1915, in care au fost omorati aproximativ 1 milion de armeni. Turcia neaga marimea dezastrului si minimalizeaza efectele acestuia, integrand conflictul in cadrul Primului Razboi Mondial. Pe viitor nu se intrevede nici o imbunatatire a relatiilor dintre cele doua state, Turcia sustinand in mod deschis Azerbaidjanul.

Conflictul latent al Azerbaidjanului cu Armenia legat de enclava Nagorno-Karabah este un caz diferit, pentru ca aici nu exista o rivalitate bine definita intre Rusia si Occident. Cele doua tari au fost in razboi in anii '90 pentru teritoriul Nagorno-Karabah, soldat cu moartea a 35.000 de oameni si aproximativ un milion de refugiati. Un acord de incetare a focului a fost semnat in 1994, dar inca nu s-a ajuns la un acord stabil de pace.
Nagorno-Karabah este recunoscut pe plan international ca fiind teritoriul Azerbaidjanului, insa de la declansarea razboiului se afla sub controlul etnicilor separatisti armeni. Acestia, sustinuti de Armenia, controleaza si o alta parte a teritoriului azer din vecinatatea Nagorno-Karabah. Expertii internationali au avertizat recent intr-un raport ca fragilul acord este in pericol, pentru ca Azerbaidjanul foloseste venituri din exporturile de petrol sa isi consolideze armata, iar ambele parti refuza sa ajunga la un compromis . O conducta deosebit de importanta ce leaga zona petrolifera de la Marea Caspica a Azerbadjanului de Marea Mediterana trece pe un tronson de cativa kilometri in estul Nagorno-Karabah. Fiind in proprietatea consortiului British Petroleum, ea va extrage in curand un milion de barili de petrol pe zi.

CONCLUZII

Situatia este cu atat mai complicata cu cat doua dintre tarile din regiune, Armenia si Azerbaidjan, se afla in stare de conflict teritorial de aproximativ 20 de ani in privinta regiunii Nagorno-Karabah.

Ca urmare a componentei multietnice a Caucazului de Sud, precum si a conflictelor armate permanente, consolidarea identitatii nationale, cladirea unui stat si a institutiilor acestuia si apararea independentei raman chestiuni prioritare in vederea solutionarii acestui conflict.

Situatia economica ramane dificila. Lipsa unei infrastructuri moderne, tehnologia invechita, insuficienta capitalului de investitii local, finantarea armamentului si instalatiilor militare si colapsul pietei in fostele republici sovietice reprezinta principalele cauze ale circumstantelor economice precare. Datorita zacamintelor sale de petrol si gaze, Azerbaidjan se afla intr-o pozitie diferita. Cu toate acestea, dependenta economiei de un sector, pierderea regiunii Nagorno-Karabah si a altor regiuni ale Azerbaidjanului aflate la periferia acesteia fac ca problemele economice ale acestei tari sa fie considerabile.

Sectoarele principale ale economiei armene se afla in continuare in mainile veteranilor razboiului din Nagorno-Karabah, care au constituit un grup privilegiat de intreprinzatori. Totodata se mentin relatiile de reciprocitate la nivel financiar, de afaceri si politic dintre oamenii de afaceri si, respectiv, parlamentari si politicienii din guvern. In prezent, odata cu parasirea scenei de catre generatia de luptatori din Nagorno-Karabah si ca rezultat al cooperarii cu organizatii similare ale angajatorilor din Europa, organizatiile de afaceri din Armenia ar putea incepe sa-si indeplineasca rolul, mai traditional, de partener social.

Toate aceste aspecte precum si alti factori externi contribuie la adancirea acestui conflict si de aceea este necasara o implicare mai mare a organismelor intenationale, mai ales a Consiliului de Securitate al ONU, in vderea crearii un cadrul de dezvoltare sigur.

Procesele globale economice, politice, stiintifice, tehnologice si informationale, precum si confruntarea, pe de o parte, si cooperarea, pe de alta parte, pentru accesul la resurse, piete si tehnologii moderne, au un impact crescand asupra securitatii intregii regiuni.

Terorismul, crima organizata, imigratia ilegala si coruptia sunt fenomene care cu greu pot fi abordate separat si care, in aceasta regiune, indeosebi din cauza amplorii formelor de manifestare si efectelor asupra societatii, constituie surse majore de instabilitate.

BIBLIOGRAFIE

1. Fischer,Galati,    Europa de Est si Razboiul Rece: perceptii si perspective, Bucuresti, 1996;
2. Gaillard J.M., Rowley A., Istoria continentului european. Chisinau, 1998;
3. Henderson, Conway, International Relations. Conflict and Cooperation at the turn of the 21 st Century, Inter. Editions, 1998;
4. Puscas, V., Central Europe since 1989, Cluj-Napoca, 2000;
5. Roy, Olivier, Statele Asiei Centrale sau Formarea nationalitatilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001;
6. https://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=1566
7. https://www.nato.int/docu/review/;
8. Zbigniew Brzenzinski, Marea tabla de sah, suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Univers enciclopedic, 2000, Bucuresti;
9. Samuel Huntington, Ciocnirea Civilizatiilor si refacerea Ordinii Mondiale, Antet, Bucuresti, 2002
10. Alvin Toffler, Razboi si Antirazboi, Coresi, Bucuresti, 2000;
11. Paul Dobrescu, Geoploitica, Comunicare.ro., Bucuresti, 2003;
12. Tom Lansford and Blagovest Tashev, Old Europe, New Europe and the US. Renegotiating Transatlantic Security in the Post 9/11 Era, Ashgate Publishing Limited, Hampshire, 2005;
13. Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, Vintage Books, 2000;
14. Jean Baptiste Duroselle, Istoria Relatiilor Internationale, vol II (1948- pana in zilele noastre), Ed. Orizonturi, 2006;
15. Gr.dr. Badalan, Eugen, gl.(r.) Arsenie, Valentin, gl.bg.(r.) dr. Vaduva, Gheorghe, Eseu despre arta strategica, Bucuresti, Editura Militara, 2005;
16. Claval, Paul, Geopolitica si geostrategie, Editura Corint, Bucuresti, 2001