CULTURILE POLITICE

1. Semnificatiile conceptului de cultura

Termenul "cultura" a fost introdus in antropologie si a devenit un termen tehnic de catre Eduard B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. In introducere (p.1) la Cultura primitiva (1871) el defineste cultura ca "acel ansamblu complex care cuprinde cunostintele, credintele, artele, morala, dreptul, obiceiurile si toate celelalte capacitati si deprinderi pe care omul si le-a insusit ca membru al societatii". In aceeasi lucrare, in capitolul I: Stiinta despre cultura E. B. Tylor enunta si late forme ale culturii: imbracamintea, uneltele, armele, dreptul de proprietate si casatoria, invatatura morala si religioasa, pentru ca in capitolul II: Dezvoltarea culturii sa afirme ca "asa cum catalogul tuturor speciilor vegetale si animale dintr-o zona prezinta lumea sa vegetala si animala, tot asa si recensamantul tuturor faptelor vietii obisnuite ale unui popor reprezinta acel intreg pe care il numim cultura". De atunci incoace, paralel cu dezvoltarea studierii realitatilor culturale, se observa o proliferare extraordinara a semnificatiilor termenului de cultura, nu intotdeauna lipsita de ambiguitati si confuzii. Raspunzand unei comenzi a UNESCO in 1952, antropologii americani Alfred Kroeber si Klyde Kluckhohn au descoperit in operele culturologilor, antropologilor si sociologilor nu mai putin de 152 definitii ale culturii. Explicatiile ar consta in faptul ca in abordarea culturii ca fenomen intrinsec uman, definitiile au privilegiat si au extins, prin extrapolare la intreaga realitate culturala: a. o definitie care viza un domeniu specializat al culturii (cu precadere cea spirituala); b. numai o structura particulara a culturii: tipul cultural, forma sau mediul cultural, omitandu-se procesele culturale; c. identificarea culturii cu o realitate organica, subestimandu-se realitatea supraorganica a sistemelor culturale cu normele lor proprii de functionare si reproducere; d. reactiile psihologice la dinamica realitatii culturale, in timp si spatiu.

Din punct de vedere traditional conceptul de cultura este legat de notiunea "cultura spiritului , prin analogie cu ideea de cultura a ogoarelor. Ca si procesul agricol unde telina bogata in posibilitati nutritive, trebuie sa fie lucrata si ingrijita pentru a da roade, tot astfel cultura spiritului presupune ideea mai generala a unei formatii, pregatiri, educatii morale si intelectuale, de care toate fiintele umane, indiferent de varietatea etnica, rasiala sau religioasa a grupurilor de care apartin, ar trebui sa beneficieze. Aceasta conceptie presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunuri si valori universale, transmise de la o generatie la alta. Educatia devine tot mai mult intentionata si programata si are functia de a degaja normele comportamentului social. Sentimentul ordinii si al pozitiei omului si cosmos, devenite posibile pe baza asimilarii si valorificarii acestui patrimoniu cultural.

Ca inteles fundamental, legat si de sentimentul originar mentionat mai sus cultura ia nastere si se defineste in raport cu natura, opozitie valabila nu numai pentru cultura materiala, exterioara, dar si pentru cultura spirituala interioara, deoarece omul insusi, in alcatuirea sa specifica, este o unitate dintre biologic si spiritual, dintre natural si cultural. Gratie omului, natura devine cultura, iar mediul social structurat de valori culturale unde omul dobandeste adevarata sa natura umana. Cultura este detasare de natura, etapele cresterii culturale sunt etape ale umanizarii, ale ridicarii si emanciparii spirituale a omului de servitutile sale naturale. Cultura cuprinde ansamblul fenomenelor social-umane care apar ca produse cumulative ale cunoasterii si, totodata, ca valori sintetice. Desi pot fi definite ca valori-mijloc si nu ca valori-scop, valorile politice : libertatea, egalitatea, solidaritatea se inscriu pe traiectoria acestei emancipari, in procesul de asociere a oamenilor in formele complexe ale comunitatilor umane care reprezinta, totodata, un mediu social artificial opus fortelor entropice ale naturii.

Definitia cea mai concisa data culturii este urmatoarea: cultura este elementul invatat al comportamentului uman. Determinativul "invatat" reprezinta diferenta specifica a definitiei deoarece, oricare ar fi formele unei culturi susceptibila de a fi descrisa obiectiv, ele trebuie sa fie invatate de catre generatiile succesive ale unei populatii, astfel acestea se pierd. Faptul ca numeroase definitii ale culturii politice nu au cuprins, printre notele lor esentiale, dimensiunea istorica si nationala, forta modelatoare a traditiei in campul axiologic, memoria colectiva vie a generat multe confuzii. Pe masura evolutiei in timp, orice cultura isi articuleaza normele si valorile sale intr-un sistem cultural care constituie elementele "supraorganice ale existentei sale. Din acest punct de vedere, orice cultura este dotata cu o vitalitate, cu o capacitate de influenta care transcende viata individuala a purtatorilor ei. In timp ce cultura, atribut al omului, se limiteaza la om, cultura, in totalitatea sa, depaseste individul. Ca sistem cultural, cultura scapa de sub controlul omului si opereaza in limitele propriilor sale legitati specifice. In aceasta consta autonomia relativa a culturii. Faptul ca exista un continuum cultural, in pofida schimbarii constante a persoanelor al caror comportament este tot de cultura, demonstreaza ca orice cultura exista in sine si domina viata oamenilor cu o necesitate oarba.

Pe de alta parte, cultura este tot ceea ce in lume se datoreaza omului. Definitia subliniaza ca cultura este mai mult decat un fenomen biologic. Viata omului se desfasoara intr-un cadru dublu: habitatul natural si mediul social. Ea contine toate elementele din caracterul omului adult pe care acesta le-a invatat in mod constient de la grupul sau. Faptul ca omul a fost definit atat ca "zoon politikon", "homo faber"; "homo simbolicus" sau ca "animal creator de cultura" arata legatura dintre cultura si politica. Aceasta legatura este mediata prin procesele socializarii politice si prin intermediul constiintei politice. Oamenii asteapta ca output-urile (rezultatele) imput-urile (investitiile; intrarile) din sistemele politice si culturale sa duca la o stabilitate, sprijin si adaptare superioara a lor la cele doua medii. Dupa cum nici o societate nu poate trai in anarhie, fara un sentiment minimal al ordinii sociale, nici o societate nu poate trai fara o conceptie despre lume sau fara o conceptie despre univers, care ii asigura stabilitate, coeziune interna si echilibru. Slab inzestrat organic, neocrotit de natura, omul nu ar putea exista in hatisul fenomenelor care il inconjoara fara credinte primare sau fara o conceptie despre lume - expresia lor articulata si evoluata. Pentru om trebuie sa existe o explicatie comparativa, logica, rationala a lumii care il inconjoara. Or, sensul conceptiei despre lume este de a combate confuzia, dezordinea, irationalul fenomenelor si de a da sens, o structura rationala intr-o lume in schimbare, o premisa pentru viata politica a omului. Conceptia despre lume da omului siguranta si convingerea ferma ca lumea poate fi organizata intr-un context mai larg - contextul ordinii si al valorilor. Privita din acest unghi, cultura apare in societatile umane si ca factor de unitate, atat intre trasaturile personalitatii cat si intre diferitele personalitati si comunitati. Opera culturala este in primul rand continuitate si coeziune, pentru ca nu exista cultura fara traditie. Schimbarea culturala nu poate fi perceputa decat ca o parte a problemei stabilitatii culturale; nu se poate intelege stabilitatea culturala decat in raport cu structura conceptiei despre lume.

Privita in ansamblul ei, cultura poate fi considerata ca procesul eliberarii treptate de sine a omului de sevitutile naturale si biologice. Activitatea politica este o componenta esentiala a acestui proces, prin faptul ca incercarea de a-si materializa scopurile, in fiecare din actele si atitudinile sale politice omul descopera ca sta in puterea lui de a descoperi si construi propria sa lume - o lume mai buna. Cultura politica nu poate renunta la cautarea unei unitati de fond pentru aceasta lume in care proiectia ei ideala contrasteaza adeseori flagrant cu manifestarile ei fenomenale in fiecare moment al devenirii dramatice a constiintei de sine a omului. Ea nu trebuie sa ignore tensiunile si frictiunile, opozitiile si conflictele intre fortele obscure, inconstiente si fortele creatoare ale omului. Acestea nu pot fi reduse la un numitor comun. Ele tind spre directii opuse si se supun unor principii diferite. Dar aceste opozitii si conflicte releva o functie complementara in care contrariile sunt absorbite de identificarea scopului urmarit. Ceea ce uneste aceste forte contrare ale politicii sunt valorile. Culturala sau politica, valoarea se manifesta in constiinte si in lume prin adaptare, transformare si reinnoire.

Comunicarea dintre valorile istorice si valorile contemporane se efectueaza prin continuitatea temporala; fiecare generatie le transmite urmatoarei in asa fel incat aceasta pastreaza ceea ce a castigat si o imbogateste prin propria ei experienta. Prin vocatia instauratoare a valorilor, cultura politica orienteaza actiunile politice si permite dezvoltarea sociala.

In al doilea rand, cultura politica indeplineste un rol de angajare activa a solidaritatilor. In masura in care valorile sunt imanente constiintelor, in procesul participarii la elaborarea valorilor acestea intra in relatie, chiar daca fiecare valoare se dezvolta in constiinte dupa aceleasi modalitati. Prin actiunea politica, orientata de valori, oamenii stabilesc intre ei relatii durabile. Valoarea nu este destinata numai individului, ea devine un bun al intregii comunitati. Adevarul nu este niciodata adevar daca el este adevar doar pentru individ; libertatea si egalitatea nu sunt proiectii ideale ale unei aspiratii singulare, ci trebuie definite prin relatie, prin raportare la semen. Prin valorile solidaritatii, cultura politica uneste intre ele constiintele generatiilor, le inoculeaza sentimentul securitatii sociale si al demnitatii si le faciliteaza participarea la universul axiologic al Cetatii.

Ambiguitatile semantice ale conceptului de cultura politica

Termenul de "cultura politica" isi castiga un drept de cetate in terminologia politologica si, inclusiv, in stiintele politice dupa al doilea razboi mondial, mai ales in S.U.A. Acest lucru a fost posibil in contextul abordarii comparative a sistemelor politice contemporane de catre politologii si sociologii nord-americani si al convingerii lor ca sistemele politice pot fi studiate cu ajutorul metodelor empirice (studii de caz, sondaje de opinie, chestionare, cercetari pe vaste esantioane de subiecti etc.) intrucat comportamentele umane se preteaza la observatie, la analiza si la cuantificarea rezultatelor acesteia. O sumara trecere in revista a principalelor definitii ale culturii politice date de catre acestia tradeaza orientarea dominanta amintita mai sus, prin ipostazierea descoperirii si estimarii metodelor de comportament prin configurarea actiunii politice ca principala nota a definitiei. Incepand cu primele conceptii formulate despre cultura politica de catre Gabriel A. Almond, pionierul acestei discipline in studiul "Comparative Political Systems" din Journal of Politics, vol. XVIII, 1956 si pana la abordarile recente ale sociologilor si politologilor din fostele tari ale Europei de Est, cu diferente de grad si nu de natura sau de esenta definitiile culturii politice pun accentul pe dimensiunile cognitiva, afectiva si evaluativa ale modelelor de comportament, atitudinilor si valorilor fata de fenomenul politic. In esenta, definitiile nu difera prea mult de definitia standard lansata de Gabriel A. Almond si Bingham G. Powell in 1956: "Cultura politica este un model de atitudini individuale si de orientari fata de politica manifestate in randul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv care sta la baza actiunilor politice si care le confera importanta. Astfel de orientari individuale cuprind cateva elemente: a. orientari cognitive, exacte sau mai putin exacte pe tema subiectelor politice; b. orientari emotionale, sentimentul atasarii, angajarii, respingerii in raport cu subiectele politice si c. orientari estimative aprecieri si opinii pe tema unor subiecte politice ceea ce, de obicei, presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele si evenimentele politice"1

In aceeasi odine de idei, un alt politolog, Sidney Verda, coautor, impreuna cu G. A. Almond si cu Lucian W. Pye, al mai multor lucrari pe tema, va defini cultura politica peste cativa ani intr-o perspectiva a istoriei mentalitatilor, cu conotatii de constiinta politica: Cultura politica a unei societati consta intr-un sistem de credinte empirice, simboluri expresive si valori care definesc situatia in care are loc actiunea politica. Ea ofera orientarea politicii." Pentru ca mai departe, in aceeasi lucrare, acelasi autor sa precizeze: "Cultura politica a unei natiuni deriva, printre altele, din experientele pe care indivizii le au in ce priveste sistemul politic. O modalitate de descoperire a convingerilor politice este aceea de a observa modalitatile in care opereaza structurile politice. Aceste convingeri afecteaza si sunt afectate de modul in care structurile politice opereaza si exista un cerc stramt de relatii intre cultura si structura."2

Prin imprumutarea cuvantului "cultura" si aducerea sa in campul stiintelor politice, Almond si Verba isi asumau constient numeroase dificultati, legate mai intai de toate de complexitatea nationala a acestuia. "Stim ca antropologii utilizeaza termenul de cultura in moduri foarte variate si ca, introducandu-l in vocabularul sociologiei politice, riscam sa importam atat avantaje, cat si ambiguitatile sale". Un repros formulat la adresa studiilor psihoculturale, precum si a antropologiei culturale consta in recunoasterea faptului ca sfera politicului constituie o subcultura distincta, cu propriile reguli de comportament si cu procesele ei de socializare.

In schimb, politologul francez Maurice Duverger respinge termenul de cultura politica, considerand ca exista doar aspecte politice ale culturii. In opinia sa exista doar subculturi (economica, politica, estetica etc.) ale caror valori nu sunt altceva decat valori de baza ale societatii globale aplicate la un domeniu particular. (vezi Maurice Duverger, Sociologie de la politique, Paris, PUF, 1973)

Ce este, totusi, cultura politica? La doar 13 ani de la inceputul carierei sale stiintifice, conceptul de "cultura politica" inregistra deja treizeci de definitii, arata G. Patrick la congresul mondial al Asociatiei Internationale de Stiinte Politice, desfasurat la Edimburg in anul 1967 (Cf. Ovidiu Trasnea, Cultura politica si democratia, in "Societate si cultura", nr. 2/1991).

Doar din motive didactice, prezentam mai jos cateva din definitiile de dictionar ale conceptului de cultura politica:

- "Totalitatea ideilor si atitudinilor in raport cu autoritatea, ordinea publica, responsabilitatile guvernamentale si institutiile statului de drept, ca si modelele transmise prin intermediul educatiei scolare sau al vietii de familie. Importanta tuturor acestor factori si motivul pentru care au fost adunati laolalta intr-un concept cuprinzator consta in faptul ca acesta ofera indicii suficiente asupra modului in care oamenii obisnuiesc sa reactioneze la problemele politice". (David Robertson, Dictionary of Politics, Penguin Books, 1993)

- "Un concept care desemneaza un set de credinte politice, de sentimente si valori care prevaleaza pentru o natiune la un moment dat. Deoarece filtreaza perceptiile, determina atitudinile si influenteaza modalitatile de participare , cultura politica este un comportament major al jocului politic" (Matei Dogan si Dominique Pellasy, Cum sa comparam natiunile, Ed. Alternative, 1993)

La randul sau, eminentul politolog roman, Silviu Brucan, ,acest profet dezamagit al democratiei pe plaiurile mioritice, vede in cultura politica un antidot impotriva manipularii, un pom menit sa dea roade numai in livada democratiei:

- "Cultura politica este tocmai factorul menit a zadarnici manipularea politica a cetateanului atat de catre putere cat si de catre partidele si politicienii demagogi.

"Cultura politica insumeaza cunostinte si experienta in domeniul politic, dar si credinte si mituri care tin de reprezentarile colective ale unei comunitati formate in virtutea unei traditii. Toate acestea nu privesc doar elemente spirituale si psihologice, acestea fiind amestecate cu elemente materiale ca geografia si demografia tarii, nivelul ei de dezvoltare economica si de bogatie. Desi dictatura si fascismul ofera cetateanului o anumita experienta politica, adevarata cultura politica se formeaza in democratie'"(Silviu Brucan, Indreptar-dictionar de politologie, Editura Nemira, 1993).

Dupa D. Kavanagh, cultura politica este o expresie prescurtata ce denota mediul emotional si atitudinal in care opereaza sistemul politic. Kenneth Jovitt propune distingerea a trei niveluri diferite de cultura politica a societatii. Aceasta interpretare cuprinde o anumita diferentiere a "regimului" si a "societatii".

Sesizand extrema dificultate a operationalizarii conceptului de cultura politica, J.R. Gibbins incerca in cartea sa Contemporary Political Culture; Politics in a Post-Modern Age (Sage, London, 1989, p.3), sa identifice cateva din acceptiile acestui concept in diferitele stiinte socio-politice. Astfel, Gibbins considera ca se pot identifica:

definitii psihologice, care pun accentul pe orientarea individuala spre obiective politice;

2. definitii sociologice, care asociaza orientarile individuale si comportamentele sociale pe care acestea le provoaca;

3. definitii asa-numite "obiective", in care cultura politica apare in termenii normelor si valorilor consensuale si normelor sociale;

4. definitii euristice, care ofera un tip ideal cu rol de a permite explicarea unor fenomen partiale (comportament, credinte etc.);

5. definitii lingvistice-un discurs cu intelesuri pentru un grup determinat;

6. definitii care fac referinta la cultura nationala, ideologii politice, ideologie dominanta.

"Cunoasterea sistemului politic si expresia opiniilor asupra acestuia nu merg totdeauna impreuna. Necunoasterea politica nu-i impiedica pe cetatenii "ignoranti" sa aiba pozitii asupra problemelor de politica generala. Amestecul de ignoranta si de vointa de exprimare poate caracteriza anumite culturi. Este vorba de o vointa de exprimare concomitenta cu o saracie a informatiei" (P. Perrineau "La dimension cognitive de la culture politique". In: Revue francaise de la science politique, nr.1, 1985).

Definitiile de mai sus au ca trasatura comuna ideea ca orice actiune politica nu poate neglija mentalitatile, credintele politice, sentimentele si valorile care prevaleaza la un moment dat in cadrul unei categorii sociale sau al unei comunitati (locale, regionale sau nationale).

Din consideratiile de mai sus pot fi conturate deosebirile dintre culturile politice si ideologiile politice. Ideologia politica este o forma rationalizata a culturii politice, expresia publica a valorilor care configureaza aceasta cultura. Ca subsistem al sistemului cultural global ideologiile reprezinta un ansamblu relativ structurat de propozitii prescriptive si normative despre un sistem politic. Ele rationalizeaza interesele specifice de grup pe baza unui proiect de transformare sociala. Desi sunt mai putin coerente decat ideologiile, culturile politice sunt lipsite de intentionalitatea acestora; ele se bazeaza pe un fond general-uman in care experientele comune sunt valorificate la nivelul orizontului de viata al comunitatii, in cadrul conceptiei despre lume.

Conceptul care desemneaza toate atributele mentionate mai sus este cel de cultura politica. Accesibil opiniei publice intr-o forma grosiera prin intermediul mass-media, si conform careia ar desemna indeosebi cunostintele politice ale unui individ, cultura politica este un termen care, aplicat spatiului politic, poate ajuta la evaluarea gradului de democratizare a unei societati sau la eficacitatea unor actiuni politice. Termenul a capatat acceptii diferite in raport de competenta si intentiile celor care l-au realizat. Se pare ca un autor care a folosit foarte des acest concept avea dreptate cand considera ca "exista primejdia ca termenul de cultura politica sa fie folosit ca o veriga de legatura ce lipseste in orice loc ce nu poate fi explicat in analiza politica".

Acestei tematici ii dedica G. Almond si Sidney Verba o cercetare de mari proportii, efectuata in perioada 1958-1963 in cinci tari: S.U.A., Marea Britanie, Italia, Germania si Mexic pe un esantion de 1.000 subiecti anchetati in fiecare tara. Obiectivul central al acestei anchete este descoperirea fundamentelor culturale ale democratiei (preocupare centrala in cadrul scolilor functionaliste din antropologie), adica a regulilor operationale care permit fuziunea dintre structurile primare ale societatii (familie, grup, natiune) si structurile politice (regim, institutii, roluri, norme si valori politice).

Plecand de la cele trei dimensiuni ale culturii stabilite de Talcott Parsons in Sistemul social, G. Almond si S. Verba evidentiaza trei dimensiuni ale culturii politice care fac din ea "un ansamblu de trasaturi culturale pertinente pentru analiza fenomenelor politice" mai curand decat "un ansamblu de atitudini si de orientari ale indivizilor fata de un sistem politic"6 ceea ce ar distinge-o foarte greu de cultura sociala generala, avand si orientari fata de un sistem social determinat.

1. Dimensiunea cognitiva. Fiecare individ, indiferent de gradul pregatirii sale sau de status, poseda un ansamblu de cunostinte mai mult sau mai putin structurate, mai mult sau mai putin riguroase, despre sistemele si fenomenele politice. Evenimentele cotidiene il pun in contact nemijlocit cu realitatea politica, iar presiunea mediului si bombardamentul informational il obliga, oarecum, sa constientizeze aceasta realitate. Astfel el stie cate ceva despre institutiile supreme ale statului, despre liderii si partidele politice, despre evenimentele politice importante la nivel mondial.

2. Dimensiunea afectiva cuprinde latura emotionala a valorilor politice sau sociale, atitudinea de atasament, de respingere sau de refuz fata de fenomenele sau institutiile politice. Ea are un rol important in formarea atitudinilor. Cunostintele sau informatiile politice sunt primite mai usor cand exista o personalizare a relatiilor politice, adica atunci cand ele provin de la o ruda, de la un prieten, de la un lider care suscita o admiratie personala independent de politica dusa.

3. Dimensiunea evaluativa cuprinde judecatile de valoare despre fenomenele si realitatea politica. Fiecare apreciaza viata politica in functie de o scara de valori ierarhizata. Adeseori, aceste valori si dimensiuni ale culturii politice apar intr-o unitate indisolubila; de cele mai multe ori ele sunt interdependente. Evaluarea fenomenelor politice necesita cunostinte politice. Cunostintele politice sunt insa modelate si orientate de sentimentele politice fata de o ideologie, de un lider, de un program de guvernare. La randul ei, dimensiunea cognitiva ofera un ghid orientativ pentru atitudinile si opiniile politice in acest joc dialectic dintre subiectiv si obiectiv. De regula, cunostintele politice reprezinta etape necesare in procesul de consolidare si interiorizare a atitudinilor si opiniilor politice in convingeri. De altfel, in structura combinata a celor trei dimensiuni in cadrul convingerilor politice, elementul cognitiv prevaleaza fata de cel afectiv si evaluativ, spre deosebire de atitudini sau opinii care au preponderenta in formarea credintelor primare. Elementul cognitiv in formarea convingerilor poate fi asemuit cu o structura de rezistenta care asigura coerenta si trainicie celorlalte componente ale edificiului. In aceasta privinta, o problema deosebit de delicata pentru operationalizarea conceptului de cultura politica o reprezinta raportul invers proportional dintre informatia si cunoasterea politica, pe de o parte , si intensitatea si durata in timp a exprimarii politice, pe de alta. Evident, in lipsa de cunostinte politice, credintele se formeaza mai ales pe baza dimensiunilor afective si evaluative. Acest lucru se vede in special in timpul campaniilor electorale si al alegerilor propriu-zise cand lipsa de cunostinte politice, deci de convingeri politice ferme, faciliteaza spatiile de manevra ale manipularii, cand promisiunile demagogice ale politicienilor gasesc un teren virgin in aceasta labilitate psihica a opiniilor si atitudinilor, in lipsa unei platose de aparare a valorilor si normelor rezultate din convingeri. In aceasta ordine de idei, fenomenul politic postrevolutionar dintarile Europei de Est este deosebit de instructiv. Revenirea in forta a comunistilor, "rebotezati" in partide democratice la putere justifica valabilitatea schemei tripartite propusa de Almond. Greutatile inerente tranzitiei la un alt sistem politic au favorizat formarea credintelor politice pe baza dimensiunilor afective si evaluative, alimentate de nostalgia "statului social" comunist. Nu poate fi vorba de un "fanatism al ignorantei", deoarece perceperea subiectiva a realitatilor politice si economice i-a determinat pe acesti oameni sa iasa in 1989 in strada si sa-si sacrifice vietile pentru libertate. Prin urmare, nu a existat ignoranta, iar dimensiunea afectiva si evaluativa a comportamentului nu a deformat cunoasterea exacta a situatiei. Si aceasta in conditiile in care lupta impotriva totalitarismului a fost dusa in numele unor valori care pareau definitiv inabusite in constiinta colectiva de catre dogmatismul comunist.

Din acest paradox se poate trage concluzia ca fenomenele culturii politice nu pot fi analizate si intelese decat daca sunt inserate in ansamblul dinamic mai vast al culturii nationale, atat pe verticala istoriei cat si pe orizontala actiunii politice. Numai astfel se poate intelege cum valorile sunt ordonate pe axa devenirii in viziunea cea mai adanca despre existenta, conform unei matrici caracteriale, in cazul nostru solidaritatea sociala, protectia sociala, egalitatea. Or, una din comportamentele matricii caracteriale a culturii politice este instinctul comunitar calitate prin excelenta a lui homo sapiens, care operationalizeaza memoria istorica si sociala colectiva in norme de comportament.

"In functie de dimensiunile cognitive, afective si evaluative ale culturii politice pot fi detectate trei stari de spirit ale populatiei unei tari in raport cu politicul: acord, apatie si alienare. Acordul presupune impletirea celor trei dimensiuni: cunoastere, afectivitate, evaluare. Apatia inseamna existenta cunostintelor politice, dar manifestarea indiferentei pe plan afectiv si apreciativ. Alienarea denota existenta cunostintelor politice, dar si a lipsei de simpatie fata de sistemul politic. Cu cat starile de apatie si alienare sunt mai numeroase in societate cu atat instabilitatea sistemului politic este mai accentuata".

Din combinarea acestor trei dimensiuni, G. Almond si Sidney Verba elaboreaza trei modele de cultura politica: cultura parohiala (locala sau provinciala); cultura de supunere (de subordonare) si cultura participativa. Pentru a individualiza fiecare din aceste tipuri autorii recurg la notiunea de congruenta dintre cultura politica si o structura politica. Astfel o cultura politica parohiala corespunde unei structuri politice traditionale descentralizate la nivelul regiunii, tinutului, satului. In cadrul acestei culturi nu exista un interes deosebit pentru problemele de politica nationala sau sistemul politic national; accentul cade pe problemele politice de interes local. Aici, in comunitate, preotul, seniorul, invatatorul sunt liderii locali, iar biserica, scoala si primaria sunt institutiile politice centrale. Cultura politica de supunere corespunde unei structuri autoritare si centralizate la nivel national. Subiectii acestei culturi sunt constienti de existenta sistemului politic national dar se multumesc cu o atitudine de pasivitate in privinta participarii la conducerea politica, din cauza ca matricea caracteriala a acestei culturi, prin cele doua valori politice de baza; autoritate si loialitate le-a inoculat o "conformitate de automat" si i-a determinat sa delege problemele libertatii ti initiativei lor unui lider puternic, in schimbul protectiei acestuia. In cadrul culturii participative cetatenii sunt constienti de mijloacele lor de actiune asupra sistemului politic ca si de posibilitatea lor de a influenta cursul evenimentelor politice prin mijloacele specifice participarii democratice: referendumuri, alegeri, actiuni de protest, greve etc. Cultura politica participativa corespunde unei structuri politice democratice. Acestor trei tipuri de cultura politica le corespund trei tipuri de personalitati, fiecare cu o psihologie politica proprie: parohialistii (provincialii); supusii si participantii (cetatenii activi din punct de vedere politic). Fireste, ar insemna sa minimalizam meritele acestei constructii impozante daca am bagateliza, prin recurgerea la explicatii de tipul reflectarii mecanice, raporturile dintre cultura si structurile politice din diferite sisteme politice nationale, prin acest fel de determinism. Pentru ca asa cum nici un fenomen nu poate fiinta in natura in stare izolata, ci numai in curgerea continua a conexiunilor universale, nici culturile politice nu pot exista in stare pura, izolate de altele vietuind pe harta nationala ca niste unitati geografice aflate in carantina. Exista un dialog permanent intre culturi, o circulatie de teme, motive, elemente de la o arie culturala la alta, o modelare reciproca a lor in functie de mai multe variabile: natura regimului politic, gradul de constientizare a procesului politic; gradul de participare si de educatie civica. Asa cum orientarile politice ale unui individ contin in grade diferite elemente ale culturii parohiale, de supunere si participative. Proportia dintre aceste elemente este data de variabilele aratate mai sus la care se adauga impactul tot mai mare al mass-media asupra omogenizarii culturale nationale precum si dezvoltarea instructiei scolare. Introducand evenimentele cotidiene in intimitatea fiecarui camin, mass-media creeaza un spatiu al constiintei nationale unde asumarea unui destin comun creeaza o noua sensibilitate pentru activitatea politica. Patrunderea mass-media in cele mai arhaice zone sapa progresiv la temelia culturilor parohiale, dupa cum modernizarea politica si tendinta inexorabila spre democratizare mineaza bazele culturii de supunere. Totusi, chiar in lumea noastra, a integrarii si a interdependentelor tot mai accentuate dintre zone, regiuni si state unele clivaje dintre culturile politice se mentin, altele noi apar. Astfel, la clivajele dintre culturile politice de stanga sau dreapta, mediate sau radicalizate ideologic, sau pe langa clivajul dintre cultura politica a elitei intelectuale a tarii si cultura maselor taranesti, apar altele noi cum ar fi clivajele politice ale grupurilor etnice, rasiale, ecologice, sexuale etc.

Din combinarea celor trei tipuri de culturi pot sa apara urmatoarele forme hibride: parohiala - de supunere; participativa - de supunere; parohiala - participativa. Cultura politica a unei tari este o cultura mixta, combinand in proportii variabile cele trei culturi in functie de criteriile aratate mai sus. Ceea ce echilibreaza armonios cele trei componente ale culturii mixte este cultura civica. In ancheta lui Almond si Verba aceasta arata corelatia necesara dintre participarea sociala, dintre cooperarea politica si cea sociala in cadrul sistemului social global, cu alte cuvinte functionarea eficienta a unui regim democratic. Ipostaziind contributia la functionarea unui sistem democratic drept valoarea centrala a culturii politice si civice, Almond si Verba masoara gradul de cultura politica al fiecaruia din cele cinci tari cu ajutorul urmatoarelor coordonate: ansamblu de cunostinte; gradul de angajare partizana; componenta politica subiectiva; modalitatile actiunii politice; aprecierea sistemului politic. Comparand datele obtinute, Almond si Verba constata ca numai cultura participativa democratica din S.U.A. si Marea Britanie realizeaza gradul necesar de fuziune intre structurile primare ale societatii (familie, grupuri etc.) si structurile politice prin intermediul cooperarii, interactiunii si impartasirii in comun a unor valori precum: increderea in celalalt, stima, generozitatea. Italia si Mexicul ar avea o cultura parohiala: Germania - una de supunere. In toate cele trei tari s-ar constata o ruptura intre atitudinile politice si cele sociale. Pe cata vreme, americanii si britanicii au o "orientare democratica echilibrata", Italia s-ar caracteriza printr-o cultura politica de alienare, Germania printr-o cultura politica de supunere, iar Mexicul printr-o cultura contestatara, compusa concomitent din nemultumire si aspiratii, deci alienata. Autorii explica, "deviatiunile" de la modelul democratic al culturii politice prin rupturile provocate in evolutia spre democratie din aceste trei tari: revolutia din 1910 in Mexic, totalitarismul fascist si nazist in Italia si Germania.8

Se stie ca raportul dintre cultura politica si democratie trebuie sa fie mediat si de alte paradigme explicative. De pilda, dezvoltarea economica, particularitatile nationale, jocul fortelor istoricesti culturale pot favoriza dezvoltarea democratiei, ca expresie a culturii politice participative, dupa cum o pot si bloca. Totul depinde de logica situatiilor de interactiune intre micro si macropolitic, intre actori si evenimente, deoarece prin acest joc se creeaza identitatile colective si sistemele de atitudini.

In cultura de participare, cetatenii se gandesc ca pot influenta mersul sistemului politic prin diverse mijloace de care dispun. Acest tip de cultura este rezultatul gradului inalt de organizare si educatie al cetatenilor si reflecta experientele lor politico-istorice specifice.

Cu toate diferentele majore dintre ele, cele trei tipuri de cultura politica nu se gasesc in forma pura. Din combinarea acestora apar alte trei tipuri de cultura politica: parohiala de supunere, de supunere participativa, parohiala - participativa. Cultura politica a unei tari poate fi o mixtura a celor trei tipuri politice abstracte aflate in proportii variabile in functie de natura regimului politic si de gradul de cultura generala a membrilor societatii. O cultura politica avand un caracter mixt este o cultura civica. "Desi este o cultura politica predominant participativa, totusi ea inglobeaza, in mod armonios, si elemente ale culturii parohiale si ale culturii de supunere, altfel cetatenii ar fi pe baricade in fiecare saptamana", apreciaza H. Elcock in Political Behavior (Methnen Ltd, Londra, 1976). Cultura civica este o cultura politica definita prin raportare la valorile politice democratice. Ea este specifica regimurilor democratice, favorizandu-le functionarea si dezvoltarea. Unii autori, precum G. Almond si Verba, presupun ca o astfel de cultura civica este in concordanta cu principiile si modul de functionare a modelului britanic sau nord-american.

Cultura politica poate fi analizata in raport cu societatea ca intreg sau cu diferite parti componente. In functie de cum se raporteaza la sistemul politic diferitele subdiviziuni ale societatii, exista mai multe criterii pentru definirea diferitelor substructuri politice. Astfel, dupa criteriul regional exista substructuri politice regionale aflate intr-un anumit raport cu cultura nationala; dupa criteriul clasiei exista substructuri politice ale diferitelor clase si categorii sociale. Apreciind ca sistemul politic functioneaza la trei nivele (sistemic, procesual si nivelul politicii), G. Almond arata ca acestea functioneaza simultan. Pornind de la aceste consideratii, Almond trateaza cultura politica din trei perspective: cultura sistemului, cultura procesului si cultura politicii (a orientarii spre politica). El departajeaza sistemul in trei niveluri: comunitatea politica, regimul politic si autoritatile politice.

Cultura politica va include informatiile detinute de cetateni in raport cu sistemul politic, sentimentele si aprecierile referitoare la efectele sistemului asupra sa. Totodata, presupune si acceptarea de catre cetateni a modului in care guvernantii au ajuns la putere, precum si evaluarile cetatenilor asupra oamenilor politici, sentimentele lor fata de cei care mentin sistemul in stare de functionare. Exista unele situatii in care atitudinea fata de comunitate, regim si autoritate sunt distincte: cetatenii pot avea un puternic simt national si, deci, sustin comunitatea politica, ei pot sprijini sistemul politic chiar daca dezaproba autoritatile sau, invers, pot sprijini autoritatile si nu structurile regimului.

Cultura procesului politic include doua probleme principale: influenta individului asupra procesului politic, manifestarea personalitatii sale in acest domeniu si relatiile cu alti factori. Dupa gradul de constientizare a procesului politic si de potentiala influenta asupra acestuia, cetatenii unei tari pot fi diferentiati in trei categorii: parohialistii (localisti), supusi si participanti.

Prin ce este specific conceptul de cultura politica in cadrul stiintelor sociale? Scoala politica americana care de fapt, a produs aceasta notiune evidentiaza importanta sa in masurarea gradului de democratizare. "Pentru ca o societate democratica sa functioneze, dincolo de aspecte precum existenta economiei de piata, a unei clase de mijloc importanta numericeste, a profesionalizarii elitei politice, este nevoie de o componenta naturala, numita de unii cercetatori "competenta civilizatoare", care devine o conditie necesara a integrarii in lumea contemporana" (Cristian R. Pirvulescu, Cultura politica - un instrument teoretic pentru estimarea adaptarii la schimbare a societatii romanesti, Sfera politicii, nr.21, oct. 1994).

Plecand de la caracteristicile generale ale unei comunitati, notiunea de cultura politica faciliteaza analiza atitudinilor individuale in raport cu regimul politic, respectiv increderea in sistemul politic, cunoasterea modului de functionare si satisfactia fata de procedurile de guvernare. Cu toate ca, in general, cultura politica este inteleasa ca o componenta unitara a unei comunitati statale , este mult mai relevant pentru analiza politica daca se pot face diferentieri intre diferitele tipuri de subculturi, spre exemplu ca acelea ale elitei si ale maselor, sau ale grupurilor profesionale, religioase, etnice s.a.m.d. Cel mai adesea, disfunctionalitatile unui sistem politic de datoreaza diferentelor de cultura politica dintre grupuri si inadecvarii modelului propus de clasa politica cu credintele si comportamentele politice ale societatii globale.

Sociologul Zoltan Rostas atrage atentia asupra unui alt aspect al culturii politice: gradul ridicat de imobilitate al acestuia, faptul ca deprinderile de a reactiona la stimulii politici se dobandesc si se schimba foarte greu, nefiind influentate de crearea unor institutii sau structuri sociale cat si de internalizarea unor valori sau modele comportamentale. "Aceste deprinderi sunt determinate de experienta istorica a comunitatii, insusite in cursul socializarii politice. Diferitele experiente istorice dau nastere la culturi politice diferite. Atitudinile caracteristice diverselor grupuri, comunitati, epoci etc. patrund in adancul caracterelor sociale, determinand astfel comportamentul politic. Acesta este - printre altele - motivul pentru care consideram iluzorii tentatiile iluministe de a determina schimbarea culturii politice prin scoala, mass-media etc. Prin scoala se pot transmite cunostinte, dar nu pot fi schimbate comportamentele afective, valorile de mentalitate. In ciuda acestei rigiditati, cultura politica ca ansamblu supraindividual, poate suferi schimbari - dar numai in cadrul practicii sociale. In aceasta privinta, pozitiile se impart intre cei care insista asupra caracterului activ al culturii politice asupra institutiilor, altii, dimpotriva, sustin ca institutiile pot influenta cultura politica. Pe baza observatiilor noastre, inclinam sa credem ca, pe scurta durata, institutiile nu pot influenta esential cultura politica a oamenilor, pe termen lung insa exista o influenta reciproca". (Zoltan Rostas - Ce au facut oamenii cu dictatura?, Sfera politicii, nr.12, decembrie 1993).

O alta componenta a culturii politice este construita din setul de cunostinte, credinte, sentimente, judecati de valoare pe care oamenii le au despre ceilalti actori politici. In relatiile din domeniul politic, problemele increderii politice si ale ostilitatii politice sunt foarte importante. Vointa oamenilor de a coopera cu altii in vederea realizarii unor scopuri politice, precum si vointa liderilor de a forma coalitii cu alte grupuri depinde in mare masura de increderea politica. Problema ostilitatii este o componenta esentiala a relatiilor dintre grupuri si indivizi in cadrul unei societati. Actiunile agresive pot fi atat raspunsuri directe la o stare de tensiune latenta, cat si reactii ocazionate de atacul direct al oponentului. Problema increderii si ostilitatii este corelata cu cea a consensului politic, acesta fiind un acord mai mult sau mai putin complex asupra fundamentelor puterii politice, asupra structurii institutionale si ierarhice, asupra organizarii politice a comunitatii.

Orientarea spre politica se refera atat la atitudinile grupurilor sociale si politice, ale indivizilor fata de deciziile politice, cat si la distribuirea la nivelul intregii societati a valorilor politice, cum sunt: binele, securitatea sociala, libertatea. Un element important al culturii politice se refera la modul in care este perceputa societatea prezenta fata de societatea ideala, la sesizarea faptului daca societatea prezenta se indreapta spre standardele ideale sau se indeparteaza de acestea.

Conform opiniei lui S. Verba, cultura politica include convingerile politice, ce sunt reprezentari, idei, principii, judecati de valoare ce motiveaza si calauzesc relatiile unui individ sau ale unui grup social in cadrul domeniului politic. Cultura politica realizeaza o legatura intre evenimentele politice si comportamentul indivizilor ca reactie la aceste evenimente.

Convingerile de baza sunt afectate adesea de memoria asupra evenimentelor politice anterioare, in acelasi timp evenimentele contemporane fiind decodificate in perspectiva istorica.

Sistemul convingerilor fundamentale consta in credinte existentiale, valori generale care ordoneaza scopurile comportamentului, norme care reglementeaza mijloacele intrebuintate pentru atingerea acestor scopuri precum si atasamente emotionale.

Intre cultura politica si cultura, in sens larg, exista o legatura cu dus si intors: in primul rand setul de convingeri politice pe care individul si le formuleaza este o componenta a totalitatii convingerilor acceptate de el, apoi pe de alta parte, convingerile de baza si valorile unei culturi joaca un rol major in structurarea culturii politice. Relatia dintre structura convingerile de baza si convingerile politice este de mare importanta pentru intelegerea atitudinilor politice.

Atitudinea politica reprezinta o modalitate de raportare a individului sau grupului social la problemele, fenomenele si procesele politice pe care le apreciaza intr-un anumit mod. In continutul atitudinii politice, elementele cognitive si evaluative sunt impregnate de o incarcatura emotional-afectiva deosebita. Organizand, pe baza valorilor, convingerile politice, ordonand reprezentarile cognitive, atitudinile politice au un rol important in declansarea comportamentului politic si in pregatirea unei actiuni politice. Organizarea si coerenta sistemului atitudinilor politice se realizeaza prin intermediul a doua dimensiuni fundamentale: preferinta pentru principalele mize politice sau principalii actori ai vietii politice si angajarea in activitatea politica. Aceste doua dimensiuni se afla in interactiune si caracterizeaza orientarea politica a individului.

Sistemul atitudinilor, cuprinde dimensiunea cognitiva (perceptii, reprezentari si concepte), dimensiunea afectiva si dimensiunea evaluativa (valorile si normele). Cultura politica este o orientare subiectiva catre politic, orientare rezultata din internalizarea modelelor stabile ale interactiunii valorilor, codurilor, normelor politice. Valorile produse de cultura politica orienteaza individul, ii dau posibilitatea sa se identifice cu un anumit grup, insusindu-si obiectivele acestuia. Valorile ii spun individului pentru ce traieste, codurile ii arata cum.

1.3. Cultura politica din Romania - prezent, trecut, viitor.

Majoritatea analistilor autohtoni si straini considera ca romanii nu au beneficiat de conditii favorabile si implicit de premise pentru edificarea unei culturi politice de tip democratic. Printre aceste conditii si premise autorii in cauza nu mentioneaza insa conditiile istorice vitrege care au impiedicat constructia statului, a institutiilor politice si implicit, a culturii politice din Romania. Chiar daca cultura politica este o componenta unitara indispensabila oricarei comunitati umane, coeziunea ei simbolica este asigurata de diversitatea in unitate a diferitelor subculturi ce o compun: cultura politica populara; cultura elitelor; cultura institutionalizata oficializata, cultura diferitelor clase sociale etc. Numitorul comun al acestor substructuri este ca sistemul lor de norme si valori fundamenteaza, dintr-o perspectiva locala si functionala, sistemul general de norme si valori. din aceasta perspectiva, documentele folclorului nostru (baladele istorice, doinele cu caracter social, poezia muncilor de peste an, snoavele etc.) tradeaza, indubitabil, existenta unei culturi nationale, cel putin pe doua paliere: inceputurile cristalizarii unei constiinte nationale, ca reactie a unui grup primar fata de presiunea mediului extern si coagularea valorilor politice in doua structuri "slobozenia dinauntru" si "slobozenia dinafara" de care vorbea Alecu Russo.

Teza insistent afirmata ca in Romania nu au existat antecedente istorice favorabile si, implicit, premisele pentru manifestarea unei culturi politici de tip democratic se bazeaza pe asertiuni ideologice: 1. modelul democratiei civice occidentale ca singurul model valabil; 2. lipsa de traditii democratice in istoria romanilor. In aceasta privinta este utilizat (cu voluptate aproape) un adevarat arsenal propagandistic care atesta fie reaua credinta, fie o profunda lipsa de cunoastere a istoriei nationale. Argumentele cel mai des utilizate sunt: lipsa de consecventa sau superficialitatea; sentimentul mioritic al resemnarii; inapoierea economica si tranzitia greoaie de la epoca medievala la cea moderna: obedienta traditionala a religiei majoritar ortodoxe fata de puterea politica. Toate acestea ar fi contribuit la crearea unui mod specific de raportare a societatii romanesti la fenomenul politic, raportare in care gradul de participare politica si rolul liderului politic paternist au fost indicatorii cei mai des utilizati pentru a defini cultura civica, democratica: "Conform acestor doua criterii, in Romania interbelica participarea politica era limitata la o categorie extrem de restransa, cultura politica includea valori mai apropiate de un regim autoritar sau chiar despotic de tip oriental decat de o democratie liberala, astfel incat, desi exista o Constitutie care garanta votul universal si aveau loc periodic alegeri aproximativ libere - cu multe nereguli - este foarte greu sa se vorbeasca de niste veritabile antecedente democratice ale Romaniei, de o veritabila cultura politic de tip democratic a romanilor", apreciaza - simptomatic pentru acest punct de vedere - Alina Mungiu in volumul: Romanii dupa '89 - Istoria unei neintelegeri (Ed. Humanitas, 1995).

Aceste concluzii sunt argumentate, si in istoria Romaniei anilor 1990-1995, prin numeroase exemple privind raporturile sociale antidemocratice, metode politice brutale, prin recursul la nationalism sau prin faptul ca puterea politica este concentrata in mana unei oligarhii tehnocratice de esenta criptocomunista.

In special, Biserica ortodoxa romana devine calul de bataie preferat al partizanilor culturii politice democratice. Ea este transformata in tap ispasitor pentru cultura politica de supunere si pentru inexistenta societatii civile in Romania. Cei care se grabesc sa vada in ortodoxie terenul privilegiat pe care a germinat totalitarismul comunist trec sub tacere forta modelatoare a spiritualitatii ortodoxe, raportul strans dintre valorile morale si cele sociale la nivelul comunitatii prin comuniune. Biserica ortodoxa nu s-a implicat efectiv in viata politica precum Biserica catolica. Ea s-a supus de bunavoie puterii politice conform traditiei mostenite de la Bizant care in formula cezaro- papista a lui Justinian: "un imparat; un stat; o Biserica" vedea singura solutie de coeziune si rezistenta a Imperiului in fata navalirii popoarelor migratoare care-i amenintau frontierele. Evident nu intra in economia acestui curs, sa calculam consecintele pe planul valorilor spirituale, ale luptei pentru hegemoniile dintre puterea temporala si puterea spirituala. In plus, avand in Papa conducatorul suprem infailibil, Biserica Catolica, Vaticanul au devenit de mai multe ori in Evul Mediu o veritabila forta transnationala care anticipa fenomenul actual al globalizarii. Reactiile violente ale unor Biserici nationale (vezi cazul Frantei in epoca lui Filip cel Frumos) punea sub semnul intrebarii infaibilitatea deciziilor papale dar, totodata, evidentia si contradictiile de interese dintre puterile temporale nationale si puterea spirituala transnationala, interese care nu aveau cateodata nimic din sanctitatea valorilor religioase. Idealul Bisericii Catolice de a realiza, Republica Christiana, dupa modelul Imperiului Roman de Apus, a grabit procesul de aparitie a statelor nationale in Occident, a monarhiilor puternic centralizate, tocmai ca o reactie a printilor la imixiunile Vaticanului in treburile interne ale regatelor. Departe de noi gandul de a nu recunoaste merite incontestabile Bisericii catolice in evolutia culturii si civilizatiei occidentale. Dar noi vrem sa restabilim relatia dintre cele doua Biserici crestine rareori in termenii ei firesti: idealizarea uneia nu trebuie sa aiba loc pe seama denigrarii totale a celeilalte.

Incercarea patriarhului Georgios Gemisthon Plethon de a mai salva ceva din Imperiul Bizantin prin recunoasterea conditiilor impuse de Roma in vederea unirii, in schimbul ajutorului militar, s-a soldat cu un esec (1439). Dezastrul de la Varna (1444), cu mai mult de 30.000 de morti a aratat Occidentului ca pentru o buna perioada de timp balanta raportului de forte se inclinase in favoarea Imperiului Otoman. Transformarea multor regiuni din nord-estul Europei in pasalacuri si raiale, ca si Edictul de toleranta dat de sultanul Mehmet al II-lea dupa caderea Constantinopolului (1453) pentru practicarea cultului crestin, au fixat noile reguli si conditii manifestarilor Bisericii ortodoxe. Patriarhia de la Constantinopol a fost redusa la un centru de coordonare administrativa si dogmatica a bisericilor nationale: ea nu putea sa se erijeze intr-un centru de coordonare a rezistentei antiotomane sau de elaborare a unei strategii de eliberare decat intr-un mod subteran, mediat. Ea nu avea nici forta economica necesara, nici legitimitatea politica pentru a se lupta cu puterea otomana. Singura modalitate care i-a ramas la indemana au fost circuitele culturale dintre centrul de iradiere spirituala a Sfantului Munte si focarele de cultura si invatatura care erau bisericile si manastirile. Aceasta retragere din fata Istoriei, in "carapacea traditiei" a permis Bisericii ortodoxe concentrarea eforturilor in directia constructiei nationale, a pastrarii si revigorarii sentimentului national. Daca in majoritatea tarilor catolice inaltii prelati au influentat decizii majore de politica interna sau externa, erijandu-se, dupa caz, in reprezentanti ai unor interese geopolitice prea putin pioase, Biserica ortodoxa a ramas mai mereu in afara politicului, oficial privind lucrurile. In realitate, ierarhii acestei biserici ai voievozilor, domnitorilor, ei realizand o noua sinteza intre formula cezaro-papista si teoria ministeriatului a Sfantului Pavel si anume in maxima lui Iisus Hristos: "Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu". Dar aceasta supunere a Bisericii Ortodoxe in fata politicii de stat se baza pe o comuniune mai adanca dintre domnitor si prelati, anume pe identitatea de esenta a idealului politic. Ea se baza pe ethosul mai adanc al constructiei nationale in care ambele puteri erau una. Tulburatoarea intuitie a lui Nicolae Iorga, dupa care in tarile sud-est europene natiunea a creat statul fata de Occident unde statul a creat natiunea se verifica in evolutia Bisericii ca Ecclessia (comunitate) din primele secole crestine pana in Evul Mediu. In sensul ca, in lipsa structurilor si institutiilor statale, Biserica a conservat in cadrul structurilor ei administrative, acele embrioane ale vietii de stat, precum "republicile taranesti" sau obstile satesti. Doua exemple sunt deosebit de edificatoare in aceasta privinta: 1. Curtea Domneasca si Mitropolia Ungro-Vlahiei fac corp comun impotriva prozelitismului luteran-calvin si tiparesc primele carti de cult in limba romana, intre 1559-1561, prin diaconul Coresi, la Biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului; 2. Iluminismul romanesc din Principate s-a dezvoltat in jurul episcopului Chesarie din Ramnic, pe tema unitatii Daciei, ca o reactie la influenta culturii si limbii grecesti, exercitata de Mitropolia de la Bucuresti. Calul de bataie al criticilor la adresa Bisericii ortodoxe este supunerea in fata totalitarismului comunist. Intr-adevar, regimurile comuniste au facut din ateism, ca parte componenta a conceptiei materialiste despre lume si viata, o arma teribila impotriva Bisericii. Reactia Bisericii ruse la politica de inregimentare prin infometare, initiata de Lenin in 191 -1920, cand si-a vandut din sfintele odoare pentru a da populatiei alimente, a fost drastic sanctionata de bolsevici prin elaborarea unui plan strict secret de demolare a lacasurilor de cult, in numele eliminarii mentalitatilor retrograde si a obscuriantismului religios. Iar Vaticanul a asistat neputincios la instalarea regimului comunist in Polonia, Cehoslovacia si Ungaria, de teama celor 300 de divizii ale lui Stalin in Europa, in vreme ce incheiase concordante cu regimurile fascist si nazist pentru recunoasterea drepturilor si libertatilor catolice.

Vectorul religios al culturii politice in Romania iese mai bine in evidenta daca urmarim impactul valorilor religioase pe planul societatii civile asupra normelor morale de convietuire si de comportament, asupra solidaritatii si intrajutorarii umane. Aici Biserica, prin slujitorii ei, avea un camp de actiune pe care politicul nu-l putea controla, iar ajutorul material (element central in prozelitism) nu era decisiv. Prin caldura iubirii si puterea exemplului preotul putea sa fie un reper pentru viata comunitatii, asa cum l-a descris N. Kazantzakis in Hristos rastignit a doua oara. Dupa 1989, cand conditiile social-politice , o permit aceasta vocatie a preotului-cetatean, implicat activ in viata parohiei sale, capata tot mai multa consistenta in raport cu o recrudescenta a religiozitatii. Spre cinstea lor, tinerele generatii de preoti se implica tot mai mult in destinul comunitatilor, cu entuziasmul si curatenia sufleteasca specifice varstei. Sondajele de opinie din ultimii ani care situeaza Biserica pe primul loc in increderea populatiei in institutiile statului tradeaza nevoia unui nou cadru transcendent si de devotiune. In conditiile in care pierderea locurilor de munca, greutatile inerente tranzitiei, nesiguranta zilei de maine il arunca pe individ in bratele disperarii, credinta ramane unul din sentimentele profunde ale identitatii sale care-i confera un sens si o certitudine a existentei. Iata cum prin consens, prin acordul fundamental asupra valorilor religioase, Biserica poate deveni o forta majora in democratizarea societatii romanesti si in tranzitia la economia de piata.

Dar vectorul religios este doar o componenta a culturii politice, important, fara indoiala. Alaturi de el si cu o pondere mai mare in formarea sistemelor de reprezentari de atitudini si credinte a identitatii colective o au specificul dezvoltarii economice, dimensiunea constiintei nationale, logica situatiilor de interactiune dintre micro si macropolitic, dintre actori si evenimente.

Existenta unei majoritati a populatiei rurale (aproximativ 80%) a constituit un element specific Romaniei si, implicit, o premisa obiectiva pentru configurarea tipului de cultura traditionala. Clivajul dintre cultura politica a elitelor si cultura politica a maselor s-a proiectat in tensiunea dintre traditie si modernizare dupa modelul dezvoltarii occidentale. Absenta unei vieti urbane importante, ca in Europa occidentala, ca si o economie in care ramura principala era agricultura, reprezinta doua repere majore pentru tipul de cultura politica traditionala din Romania. In plus, culturile politice traditionale se manifesta intr-un spatiu social omogen care nu cunoaste convulsii sociale majore si unde ordinea sociala nu este contestata. Autoritatea politica deriva din ierarhia rolurilor si a status-urilor, recunoscuta si impartasita de comunitate. Forta traditiei asigura respectarea sistemului de norme si valori printr-o ritualizare a comportamentului si printr-o reactualizare a acestui sistem prin repetarea actelor vietii si recrearea simbolica a ordinii sociale. Rolul inovatiei sociale este destul de redus, de vreme ce aceste valori sunt acceptate de intreaga comunitate; individul este un exponent al lor si nu un agent al schimbarii. Cultura politica traditionala este o cultura parohiala: fiecare isi cunoaste rolul si statusul sau, ca si pozitia celorlalti in cadrul comunitatii. El se raporteaza la institutii numai cand actele fundamentale ale vietii lui o cer. Modernizarea politica presupune insa transformari calitative ireversibile in institutiile structurile, relatiile, valorile si logica functionarii unui sistem politic. Dinamica pe orizontala si stratificarea pe verticala, induse de o mobilitate socio-profesionala si geografica a fortei de munca fara precedent in istorie, au spart cadrul de viata linistit al comunitatilor patriarhale si au indus modificari structurale in semnificatiile culturii politice. De asemenea, modernizarea politica a antrenat si o erodare progresiva a continutului etic al normelor si valorilor traditionale. Pe langa dezagregarea familiei atomare sau largite, loialitatile fata de relatiile de rudenie sau de alianta au fost inlocuite cu loialitatile institutionale si contractuale (fata de o organizatie, institutie sau grup de interes, prin obligatia de a da si de a face). Solidaritatea organica s-a transformat in solidaritate mecanica caracterizata prin individualism si laicizarea valorilor, prin depersonalizarea relatiilor dintre indivizi, prin atomizarea surselor de reglementare si de supraveghere ca si prin caracterul anonim al societatii de masa unde reusita personala prevaleaza interesului general.

Efortul elitelor politice romanesti din secolul al XIX-lea de modernizare economica si politica a tarii dupa model occidental (in speta dupa modelul liberal francez) s-a lovit de o rezistenta surda din partea aristocratiilor latifundiare (marii boierimi) si a populatiei majoritare, in general putin interesata si informata in secolul trecut de necesitatea si valoarea inovatiilor sociale. "Poporul inca practica legea veche", spunea Mihail Sadoveanu in prefata la "Viata lui Stefan cel Mare" din 1933. Marele scriitor viza cadru simbolic al vietii unei comunitati ce marca momentele fundamentale si nevoile ei esentiale. Aceasta tensiune dintre traditional si modern s-a perpetuat in istoria moderna si contemporana a Romaniei mai bine de un secol (1821-1944) si a avut, deopotriva, efecte benefice si mai putin benefice asupra modernizarii economice si politice a tarii. Efecte benefice in sensul ca marile valori ale culturii romane, coloana ei spirituala au fost create in spatiul "spiritului critic" configurat de aceasta "tensiune esentiala". De la programul "Daciei literare" din 1840 pana la taranismul interbelic, junimismul; samanatorismul; poporanismul; sincronismul etc. au scandat istoria politica si culturala a Romaniei, reliefand potentialul creativ, liniile de evolutie in timp, adecvarea modelului de dezvoltare la specificul nostru existential, pe baza afinitatilor elective cu matricea caracteriala a spiritualitatii noastre profunde.

O alta componenta a culturii politice nationale este mesianismul social, ca expresie a dimensiunii istorice a constiintei nationale a culturii politice (dragostea fata de patrie; ura fata de invadatori) ca si speranta (asteptarea) in restaurarea valorilor recunoscute de catre o comunitate. Credinta in ceasul izbavitor al eliberarii a continuat sa modeleze subteran liniile de forta ale actiunii politice. Insetat de aerul tonifiant al inaltimilor, poporul roman coboara in trecut, ca un pelerinaj la un templu sacru, sa-si ia cuminecatura credintei si a intaririi. Nu intamplator regresiunea in timp are loc pe cararile mitului istoric unde imaginarul social sudeaza intr-un bloc temporal trecutul, prezentul si viitorul.