Comunismul chinez, Sfarsitul Imperiului comunist

I. Comunismul chinez;

II. Sfarsitul Imperiului comunist;

a)      Polonia;

b)      Ungaria;

c)      Germania;

d)      Cehoslovacia;

e)      Bulgaria;

f)       Romania;

g)      URSS.

O treime din populatia lumii traia, in ultimele decenii ale secolului XX, in tari guvernate de regimuri care se pretindeau a fi marxiste. Dar Marx si marxistii nu au fost singurele izvoare ale teoriilor si practicilor socialiste sau comuniste. Sunt cunoscute mai multe variante ale socialismului printre care comunismul chinez prezinta unele particularitati, desi izvorul il reprezinta scrierile lui Lenin. Mao Zedong (1983-1976) a fost atras de teoria despre imperialism a lui Lenin si pentru faptul ca ea se potrivea conditiilor chineze. China nu avea un proletariat numeros, majoritatea populatiei fiind alcatuita din tarani. Tara cu mari resurse materiale si umane a gasit in razboiul national de eliberare antiimperialist, purtat de o populatie inapoiata economic impotriva opresorilor straini capitalisti, mijlocul de instaurare a regimului politic comunist. Particularitatea contributiei lui Mao la ideologia marxista a stat in infaptuirea unei revolutii ce a scazut importanta proletariatului urban dar s-a concentrat asupra exploatarii resentimentelor taranilor. In China taranii saraci constituiau majoritatea coplesitoare a populatiei. Organizati si mobilizati ei au constituit o forta aproape irezistibila deoarece aveau totul de castigat si prea putin de pierdut in lupta totala impotriva exploatatorilor. Mao avea credinta ca intelepciunea practica a taranului venea din experienta si nu din carti. Multe dintre discursurile si scrierile lui Mao erau alcatuite intr-un stil promitator si atragator pentru saracimea satului si impotriva teoretizarilor abstracte. Mao spunea ca "cei ce privesc marxism-leninismul ca o dogma religioasa prezinta o ignoranta oarba', iar "dogmele nu pot fertliza solul".[1]

Revolutia chineza a constituit prototipul activitatilor revolutionare din Asia si Africa. Lupta impotriva lui Chiang si a nationalistilor a fost de fapt lupta impotriva Statelor Unite si a altor natiuni capitaliste. Mao a privit marxismul prin prisma lui Lenin. El a adoptat notiunea potrivit careia Partidul Comunist trebuia sa fie avangarda care ii condiuce pe oameni la revolutie si poate servi apoi ca dictator in numele proletariatului. Chiar si vederile sale leniniste aveau sa fie filtrate mai tarziu prin interpretarea autoritara a lui Stalin. Contrazicandu-se Mao a proclamat puritatea si sfintenia propriei sale versiuni asupra marxismului. Pe masura ce el si Revolutia Chineza imbatraneau, Mao a devenit un obiect de veneratie, o figura supraomeneasca, Marele Carmaci, ale carui cugetari si mai ales fapte au primit dimensiuni mitice.

La mijlocul anilor '60 cultul personalitatii lui Mao a dus catre o concluzie in multe privinte dezastruoasa, denumita Revolutie culturala. Considerand ca puritatea ideologica era in pericol a apelat la Revolutia Culturala pentru a-i izgoni pe cei care preferau competenta in locul corectitudinii ideologice.[2] Muncitorii erau incurajati sa-si umileasca sefii iar studenti sa-i persifleze pe profesori. Multi dintre experti au fost fie omorati, fie incarcerati, fie trimisi la munca pamantului. Revolutia culturala a masacrat si lichidat multe din institutiile chineze fiind atat de distructiva incat Mao avea sa fie de acord in final cu interventia armatei pentru a restabili ordinea in societate. Radicalii, inclusiv sotia lui Mao au fost discreditati iar reputatia lui Mao afectata. China avea sa-si concentreze energiile pentru extinderea puterii economice. Sub conducerea lui Deng Xiaoping au fost reintroduse cateva din caracteristicile economiei de piata, inclusiv comertul extins cu tarile capitaliste. Pasi reali au fost facuti in directia libertatii cuvantului, in special a libertatii de a critica conducerea partidului comunist. Aceste lucruri nu se gasesc in regimul lui Ceausescu sau in regimul brejnevist.

Toate aceste libertati aveau sa fie oprite si in china, atunci cand tancurile si trupele armatei populare de eliberare au inabusit demonstratia pasnica a studentilor chinezi si a sustinatorilor lor din Piata Tieanmen din Beijing, in iunie 1989. In acele momente comunistii chinezi procedau intocmai ca cei sovietici in Budapesta anului 1956, numai ca "intenationalistii" erau autohtonii.

In 1993, la aniversarea centenarului lui Mao, autoritatile chineze au omagiat gandirea acestuia si au sustinut studierea ei atenta de catre tineri, sugerand cu claritate ca guvernul nu va mai tolera nonconformismul si ideile liberale democratice mai mult decat a facut-o "marele carmaci". C u toate ca din punct de vedere politic guvernul chinez a devenit mai aspru, el a relaxat stransoarea economica deschizand drumul investitorilor straini si incurajand pe chinezi sa-si porneasca propriile lor afaceri. Particularitatea comunismului chinez sta si in faptul ca liberalizarea economica nu este legate de liberalizarea politica.

In tarile comuniste, viziunea dominanta in ceea ce priveste idealul democratic a fost democratia populara. Aceasta pare a fi mai apropiata de ideea originala greaca de democratie decat democratia liberala sau cea sociala. Din perspectiva comunista democratia nu va fi realizata decat in momentul in care guvernul conduce in interesul proletariatului sau clasei muncitoare. Comunistii se refereau de fapt la dictatura revolutionara a proletariatului al carui scop era suprimarea capitalistilor ce exploatau clasa muncitoare. Dictatura proletariatului pregatea oamenii simpli pentru societatea fara clase a viitorului comunist, cand statul insusi nu va mai exista. Partidul comunist conducea democratia populara, spre binele majoritatii muncitoare. Acesta a fost semnul in care Mao Zedong ca de altfel si Stalin si toti ceilalti lideri comunisti a vorbit despre o dictatura populara democratica in Republica Populara Chineza. Cand regimurile comuniste s-au prabusit la inceputul anilor '90, ideea democratiei populare a suferit o lovitura serioasa. Cu toate acestea, in cea mai populata tara a lumii, aceasta viziune a idealului democratic persista. Liderii partidului Comunist Chinez continua sa insiste asupra necesitatii dictaturii populare democratice. Alternativa, spun ei, o reprezinta liberalizarea burgheza adica democratia liberala pe care inca o considera inacceptabila. Ei impartasesc aceasta opinie cu liderii comunisti ai Vietnamului, Coreei de Nord si Cubei, desi in ultimul timp exista in toate aceste tari opinii novatoare si mai ales "ortodoxe" (incercari de liberalizare economica si politica).

In anii '80 ai secolului trecut, odata cu preluarea puterii in Rusia Sovietica de catre Mihail Gorbaciov, s-a incercat in unele tari ale blocului comunist sa se deblocheze mecanismele economiilor paralizate de rigiditatea sistemului. Aceasta actiune nu a presupus insa, la inceputuri, lichidarea socialismului real ci doar o liberalizare controlata. Enorma greutate pe care o reprezenta pentru URSS cursa inarmarilor si responsabilitatile    actiunilor cosmice au provocat Perestroika (restructurarea) si Glasnostul (transparenta). Europa a reprezentat prima miza a acestei noi strategii. Desigur Gorbaciov nu s-a gandit de la inceput sa redea autonomia tarilor din blocul de est si sa permita ca in vestul continentului sa se dezvolte puterea capabila sa-si asigure securitatea cu mijloace proprii. Numarul Unu sovietic s-a gandit, chiar si atunci cand vorbea de Casa Comuna, la o neutralizare discreta a vestului democratic decat la o viitoare constituire a Statelor Unite ale Europei. Dar, apasarea crizei economice devenita structurala in tarile blocului comunist european si mai ales apasarea sociala existenta aici a declansat sfarsitul imperiului comunist.

Rasturnarea conjuncturii politice internationale si optiunile de politica interna adoptate de Gorbaciov au fost hotaratoare in declansarea procesului care a dus la schimbarile atat de mult asteptate in blocul comunist. Mutatiile rapide si neasteptate in Uniunea Sovietica au avut consecinte importante asupra evolutiei democratiilor populare. Liberalizarea informatiei, democratizarea incompleta dar reala a institutiilor si vietii politice, trezirea nationalitatilor din Caucaz si din tarile baltice, retragerea trupelor sovietice din Afganistan, si abandonarea doctrinei Brejnev au stimulat destinderea si au favorizat disparitia comunismului aproape fara varsare de sange cu exceptia Romaniei.

In Polonia, guvernul lui Jaruzelski a incercat sa opreasca colapsul economic impunand o serie de reforme dureroase, dar programul sau a fost respins printr-un referendum popular in 1987. Doi ani mai tarziu, Jaruzelski, netinand seama de opozitia militarilor si a comunistilor, a legalizat Solidaritatea. A introdus un sistem multipartid, a inlaturat cenzura si a organizat alegeri pentru Senat si Seim (Camera Inferioara). La alegerile desfasurate in 1989 comunistii au fost infranti. Solidaritatea a castigat 99 de fotolii din cele 100 din senat si 162 din cele 460 in seim. Acest rezultat a produs consternare in cercurile conducatoare din blocul comunist mai ales ca Jarezelski, dupa ce a demisionat din functia in partid, a fost ales in unanimitate pentru functia de presedinte al statului de catre cele doua camere ale parlamentului. Dupa negocieri, Tadeus Mazowiecki, din partea Solidaritatii, a fost desemnat prim-ministru, majoritatea comunistilor din seim votand pentru el. Economia a continuat sa se prabuseasca insa cu toate eforturile Comunitatii Europene de a ajuta Polonia cu fonduri de urgenta si subventii pe o durata de 3 ani. Terapia de soc aplicata pentru economie a impus limite intolerabile cu toate ca atat Statele Unite, Marea Britanie si Franta au anulat doua treimi din datoria Poloniei, ca o contributie la, si o recompensa pentru democratie.

Ulterior, Walesa, care a jucat un rol fundamental in inlaturarea regimului comunist, avea sa fie ales presedinte iar Polonia sa aleaga definitiv calea regimului democratic. Recunoscandu-se frontierele actuale ale Poloniei, Polonia a fost primita in Uniunea Europeana si in NATO.[3]

In Ungaria, schimbarea regimului s-a produs si mai repede si fara cea mai mica ciocnire, sub conducerea guvernului format din comunisti reformatori, prezidat de catre Miklos Nemeth. Inca din vara lui 1988 aparusera in mod spontan numeroase grupuri, asociatii si formatiuni politice si culturale carora parlamentul le-a recunoscut legalitatea. Libertatea de asociere si de manifestatie a fost dublata de inlaturarea cenzurii si mai ales cu impacarea ungurilor cu propriul lor trecut. Vechile embleme avand deasupra coroana Sfantului Stefan au aparut din nou pe drapelul national, iar institutiile comuniste au fost supuse ca si in Polonia unui lifting complet.    Ungaria a incetat sa mai fie o republica populara pentru a deveni Republica Ungar, un stat de drept, care a recunoscut valorile democratiei burgheze si valorile socialismului democratic, un regim politic adept al pluralismului in care partidul comunist s-a autodizolvat iar tara s-a intors cu hotarare spre occident. Ungaria a fost primul stat care s-a desprins din Pactul de la Varsovia obligand pe sovietici sa se retraga pasnic in aprilie 1989. Ungaria a jucat un rol evident si in actul germanilor din est care au emigrat pe acest culoar in Germania de Vest.

In Europa centrala revolutia din Cehoslovacia a fost ultima, dar cea mai rapida. Aici Revolutia de catifea a eliberat Cehoslovacia de trupele sovietice stationate ce insumau 70.000 de oameni. Cehoslovacia nu avea sa supravietuiasca eliberarii ei. Ea avea sa se imparta in doua state. Procesul de trecere la democratie, atat in Cehoslovacia cat si in RDG si Bulgaria a fost diferit de revolutia pacifista inceputa de la varf.

Din toate tarile Europei de Est, RDG a fost tara la care lumea se astepta cel mai putin sa treaca la democratie fara varsare de sange. Actiunile preventive ale aparatului represiv si incapatanarea lui Honecker si a echipei sale nu au putut sa stavileasca exodul masiv uman care tranzita Ungaria si Cehoslovacia spre Germania de Vest. Marile manifestatii care au avut loc mai ales in Berlinul de est si la Liepzig in octombrie 1989 au infrant rezistenta si l-au determinat pe liderul comunist sa renunte la functiile sale si sa se retraga. Sub presiunea strazii s-au deschis frontierele cu RFG-ul, iar Zidul Berlinului a disparut fizic fara nici o rezistenta. Revolutia pacifista din noiembrie 1989 nu a infrant dintr-o data Partidul Comunist care, desi lipsit de sprijinul Kremlinului, mai conta inca pe ajutorul vechilor sai militanti care amenintau cu pericolul fascist populatia doritoare de libertate.

In Bulgaria, in urma unor manifestatii de mare amploare ca de altfel si in RDG, Polonia si Ungaria, Comitetul Central al Partidului Comunist a hotarat, in noiembrie 1989, sa cedeze revendicarilor maselor, excluzandu-l pe Todor Jivkov din conducerea partidului si statului si apoi anuntand alegeri libere. Dupa ezitari intre comunistii rebotezati si oponentii lor Bulgaria a gasit drumul democratiei cu toate greutatile intampinate in adoptarea unor solutii realiste pentru problemele economice din ce in ce mai acute.

In Romania, caderea dictaturii comuniste a fost posibila numai prin varsare de sange iar tranzitia spre o democratie s-a facut cu violenta si cu duritate. Aici legitimarea puterii comuniste nu se mai baza in 1989 pe compromisul intre popor si conducatori, ci pe infailibilitatea proclamata ca dogma a "conducatorului" Nicolae Ceausescu. Acesta ridicase pe o treapta neimaginabila cultul propriei sale personalitati si a membrilor familiei sale, plasati in posturile de decizie ale partidului si statului, coplesiti de onoruri, privilegii si bogatii. Liderul de la Bucuresti instaurase un regim de teroare politica al carui instrument, Securitatea, constituia un stat in stat si in acelasi timp garda pretoriana devotata omului si regimului care ii asigura o pozitie privilegiata. Ceausescu ca si Stalin, pe care l-a admirat, a fost obsedat de ideea de a face totul, indiferent cu ce pret. El a urmarit sa modernizeze si sa mareasca Romania, prin forta nu atat a doctrinei comuniste, cat a propriei sale autoritati si personalitati, dar asemeni lui Stalin si Hitler el nu a mai reusit sa faca deosebirea intre Romania si persoana sa. El a angajat tara in realizarea unor obiective spectaculoase care aminteau de cele ale altor "tirani". Daca pe plan extern a reusit sa obtina o relativa independenta fata de Uniunea Sovietica, pe plan intern el a devalizat economia si a ordonat distrugerea a 7.000 de sate ai caror locuitori au fost obligati sa plece la oras, unde au fost folositi la construirea unor palate ostentative si megalomane in schimbul unor salarii mizere. Revolutia a inceput in Transilvania apoi in Bucuresti si in toata tara. Sotii Ceausescu au fost prinsi si executati dupa un proces formal. In mod paradoxal, Ceausescu, liderul comunist cel mai putin convins de apartenenta la sistemul satelor satelit, au platit un cumplit pret in procesul de prabusire a imperiului stalinist. De asemenea inlaturarea lor de la putere a permis comunistilor reformatori, care au organizat lovitura de palat sa preia puterea. Acestia au format Frontul Salvarii Nationale care s-a autointitulat guvern de tranzitie, a iesit victorios la alegerile monitorizate de organismele internationale si a deschis cale democratizarii si instaurarii statului de drept.

Anul 1989 a fost martorul revolutiilor de afirmare a drepturilor civice si a valorilor umane dar, ca si in cazul Revolutiei Franceze, declansate cu 200 de ani in urma, aceste actiuni au ajuns intr-un esec economic ce poate fi schimbat numai cu efort, cooperare si constientizare politica.

Ultimul act al istoriei comunismului european s-a jucat in 1991 in URSS acolo unde acesta luase nastere. Aici jocul subtil al lui Mihail Gorbaciov care a oscilat intre alianta cu conservatorii din Biroul Politic al URSS si liberalii condusi de presedintele Federatiei Ruse Boris Eltin a fost compromis de lovitura de stat a comunistilor intransigenti din august 1991. Interventia lui Boris Eltin a pus capat puciului, actiunea lui in forta a dus la lichidarea comunismului si la dezmembrarea URSS-ului. Gorbaciov a demisionat iar activitatea Partidului Comunist este sistata pe tot teritoriul URSS. Disparitia partidului care reprezenta liantul uniunii inca din 1917 a dus la dezmembrarea Imperiului Rosu, Republicile proclamandu-si independenta sau suveranitatea una dupa alta. URSS-ul a murit dar conflictele au mai continuat intre statele succesoare.

Datorita faptului ca partidele comuniste au fost raspunzatoare pentru totalitarismul de stanga instaurat, revolutiile au fost indreptate si impotriva comunismului insusi. Partidele au fost inlaturate de la putere in toate tarile cu regimuri politice comuniste.

Principalele particularitati ale rasturnarii imperiului comunist in Europa a fost dezastrul economic, persistenta protestelor intelectualilor si ale maselor populare, precum si faptul ca nici unul dintre conducatori nu avea legitimitate.[4] Libera exprimare a opiniei a triumfat peste tot asupra reprimarii.

Toate revolutiile au fost rapide si profunde. Comunistii de rangul doi carora li s-au incredintat functiile de conducere au disparut aproape la fel de repede cum au aparut cu exceptia Romaniei si URSS-ului. Presedintele URSS, Gorbaciov in loc sa fie huiduit a fost aclamat de multime el fiind acela care a indicat regimurile ce trebuiau inlaturate. Gorbaciov insa nu a fost singurul initiator al revolutiilor din Europa centrala si rasariteana. Aceste revolutii nu au fost atat de bruste cum au dorit unii observatori, ele au facut parte dintr-o serie de revolte nereusite care au datat inca din 1953, 1956, 1968, 1980. Toate aceste revolte care au permis venirea la putere a lui Gorbaciov au fost facute de oameni obisnuiti care au atras atentia asupra indignarii lor si uneori au obtinut victorii in strada, pe baricade. Distrugerea suprastructurii imperiale prin focul revolutiei a scos la iveala conglomeratele de natiuni si    state din europa. Peste tot vechii conducatori nu au avut legitimitate. Ca stat doar5 Germania de est a fost ilegitima. Revolutia anticomunista a avut si puternice componente nationaliste iar liderii ei au avut angajamente si obiective comune fiind astfel legati pe plan international.

In nici un caz revolutia nu a avut caracter supranational, desi supranationalismul pusese stapanire pe Europa Occidentala.

Toate revolutiile nu au rezolvat problemele economice, dar au deschis caile spre redresarea economica intr-o societate cu economie de piata, pluralism politic si posibilitatile infaptuirii reale a statului de drept.

Eforturile considerabile facute in anii totalitarismului comunist au lasat Europa Centrala si Rasariteana mult in urma, saracita poluata si in pragul disperarii spre deosebire de Europa Occidentala prospera, democrata si unita.

Intrebari de verificare:

In ce a constat comunismul chinez; care au fost deosebirile si asemanarile cu regimurile politice din URSS, Romania, Ungaria, Cehoslovacia etc.?

Prin ce se caracterizeaza democratiile populare?

Care au fost asemanarile si deosebirile revolutiilor care au inlaturat regimurile comuniste?

Care au fost cauzele inlaturarii violente a regimului ceausist?

Termeni:

democratie populara;

revolutie de catifea;

revolutie culturala;

glasnost;

perestroika;

solidaritatea;

doctrina Brejnev;

lifting complet;

revolutie pacifica;

Comunitatea Statelor Independente.

Bibliografie selectiva:

Aron, Raymond, Democratie si totalitarism, Ed. ALL, Bucuresti, 2001;

Ball, Terence, Dagger, Richard, Ideologii politice si idealul democratic, Ed. Polirom, Iasi, 2000;

Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria europei, vol. V, Institutul European, Iasi, 1998;

Idem, Istoria secolului XX, vol. III, Ed. ALL, Bucuresti, 1998;

Calvocoresssi, Peter, Politica mondiala dupa 1945, Ed. ALL, Bucuresti, 2000;

Campeanu, Pavel, Ceausescu, anii numaratorii inverse, Ed. Polirom, Iasi, 2002;

Soulet, Jean Francois, Istoria comparata a statelor comuniste, ed. Polirom, Iasi, 1998;

Tismaneanu, Vladimir, Mizeria Utopiei. Criza ideologiei marxiste in Europa rasariteana, Ed. Polirom, Iasi, 2000.