Conceptul geopolitic de Uniune Europeana

Conceptul geopolitic de Uniune Europeana

Primii pasi in planul institutionalizarii constructiei europene au fost facuti prin tratatele de la Paris (1952) si Roma (1956), iar ulteriror aceasta s-a modelat continuu prin alte tratate si protocoale aditionale. Succesul obtinut in acest sens are la baza eforturile acelora care de-a lungul timpului si-au dorit o Europa unita si chiar au anticipat-o. S-a putut observa faptul ca primele incercari au parut utopice, data fiind realitatea istorica si, corelativ, mentalitatea oamenilor din acele vremuri. Privite insa in evolutia lor, sub aspect axiologic, aceste idei s-au dovedit in realitate coerente. Constructia unei Europe unite a fost si continua sa fie dorinta natiunilor care o populeaza de a crea un continent in care sa nu mai existe razboaie, animozitati, dizarmonie si saracie.

Istoria batranului continent arata faptul ca pe teritoriul actualei Europe geografice s-au manifestat deseori actiuni care denotau, atat pe plan national, cat si in relatiile dintre state intoleranta, presiuni politice, economice si/sau militare exercitate din afara impotriva vointei populare, rivalitati politice, conflicte de interese. Incercand o explicatie pentru multitudinea dificultatilor care au stat in calea realizarii unitatii europene si care au dus de multe ori la destabilizarea climatului de pace si armonie atat de ravnit de majoritatea locuitorilor Europei, pot fi avute in vedere mai multe cauze plauzibile, dintre care:

reasezarile succesive care au avut loc in perioada formarii Europei care s-au datorat eterogenitatii cu privire la origine, traditii si obiceiuri, in modelul social adoptat de diferitele comunitati;

repartitia inegala atat a resurselor naturale, cat si a dezvoltarii social-economice;

presiunile politice, economice si/sau militare din afara continentului care au temperat entuziasmul anumitor state europene pentru realizarea unui dialog convergent catre constructia unei Europe comune;

In ciuda dificultatilor mentionate, mersul istoriei a fost catre gasirea unor solutii care sa vina in intampinarea dorintelor majoritatii europenilor. Acestea presupuneau asigurarea unui climat de pace si bunastare care sa faca imposibila retrairea cosmarurilor deja traite de europeni. Dupa cum s-a mentionat in sectiunile anterioare, au existat mai multe personalitati politice, economice, culturale care au lansat o serie de idei si care au generat adevarate miscari intelectuale in diferite timpuri. Au existat, de aemenea, demersuri ale politicienilor care propuneau modele menite sa solutioneze probleme legate de forma si configuratia Europei, care sa duca la schimbarea raporturilor de forta in raporturile de drept si la o modificare de fond a tipului de organizare european. Acest model, utopic in esenta sa, avea nevoie de conjucturi favorabile, atat in ceea ce priveste curentul de opinie, cat si in forta personalitatilor capabile sa guverneze asemenea schimbari.

In urma analizelor efectuate cu privire la cauzele pentru care dreptul fortei cantarea mai greu decat forta dreptului, majoritatea modelelor propuse pentru inversarea balantei contineau pe fond ideea crearii unei asocieri de state in care sa poata fi evitate deciziile discretionareale unuia sau altuia dintre membrii comunitatii, astfel incat unitatea si exclusivitatea marilor decizii politice sa apartina varfului unui mecanism de tip piramidal.

Incercand sa concretizeze principiul fundamental al constructiei europene de evitare a unor hegemonii din partea unui stat sau a altuia, toate proiectele cu privire la realizarea unei Europe unite, atat cele dinainte de cel de-Al Doilea Razboi Mondial, cat si cele postbelice plecau de la premisa necesitatii existentei unui centru decizional care sa exprime in norme juridice vointa comuna, atat a statelor, cat si a popoarelor pe care ulterior, sa o aplice in interesul general prin intermediul unei puteri de natura supranationala. Aceasta constructie presupunea ab initio ca mai multe state independente, asociate intr-o constructie europeana comuna, sa renunte partial la exercitarea unora din atributiile suverane ale acestora, in favoarea unor institutii centrale, la nivel european, capabile sa poata garanta unitatea politica si economica a statelor membre. Proiectele propuse aveau solutii si in cazul aparitiei unui diferend, astfel ca institutiile conflictuale acre ar fi putut aparea intre statele membe ale unei comunitati sa poata fi aduse in fata unei instante care sa fie unanim recunoscuta pentru competenta si obiectivitatea acesteia.

Intrucat realizarea oricarui proiect de asociere durabila a statelor europene presupunea crearea unei structuri cu caracteristici supranationale, aceasta, conform normelor dreptului international clasic, trebuia sa fie inzestrata de catre statele membre insele, prin acordul lor de vointa liber exprimat, cu capacitatea de a exercita unele atributii care deriva exclusiv din suveranitatea statelor. Acest lucru avea sa genereze o serie de suspiciuni din partea natiunilor care alcatuiau respectivele state. Din aceste considerente, promotorilor postbelici ai ideii unificarii europene le revenea sarcina de a proiecta doar o transferare partiala a exercitari acestor atribute suverane ale statelor in favoarea unor institutii europene centrale, care sa aiba ca scop interesul comun al statelor membre in anumite sectoare.

Cel mai adecvat domeniu in care puteau fi realizate progrese semnificative si care sa aiba totodata si acordul natiunilor statelor membre, era cel economic, acolo unde barierele mentale, create de modelele sociale practicate pana la acea data, puteau fi mai usor eliminate, natiunile fiind direct interesate in gestionarea mai buna a activitatilor care sa conduca la cresterea nivelului lor de trai. Istoria a demonstrat ca aceasta abordare a fost una corecta, obtinandu-se in scurt timp eliminarea obstacolelor vamale si fiscale, iar mai apoi crearea unei piete comune, proiectarea unor politici economice, bancare si monetare etc.

Constructia europeana astfel demarata a inregistrat succese sectoriale si partiale. Autoritatea centrala care guverna ordinea juridica comunitara era ea insasi constituita pe cale democratica, de statele federale, prin acordul acestora de vointa.

Toate aceste elemente care au inspirat aceasta ordine juridica inedita in fondul si forma sa erau insa proprii statului de tip federal, acolo unde autoritatea centrala este abilitata de catre insasi statele federale sa aiba influenta directa asupra populatiilor acestora. Aceasta forma de organizare nu intrunea unanimitatea statelor fondatoare, de altfel nici in ziua de astazi nu o intruneste.

Asadar, pentru asigurarea unei coerente juridice atat pe plan european, cat si in relatia statelor europene cu alti subiecti de drept international, problema cheie consta in alegerea modelului cel mai potrivit de urmat pentru organizarea unei Europe unite, federatie sau confederatie. Aceasta a constituit si continua sa reprezinte ,,marul discordiei" intre sustinatorii infaptuirii unei Europe unite.

Fara a intra in detalii care apartin dreptului international public, se cuvine sa mentionam faptul ca, trasaturile caracteristice care aveau sa defineasca o Europa unita sunt mai aproape de definitia clasica data notiunii de federatie, intrucat aceasta presupune existenta unei uniuni liber consimtite dintre doua sau mai multe state, de obicei apropiate din punct de vedere teritorial si care consimt ca o parte din atributele lor suverane sa fie exercitate de institutii comune. Aceste institutii la randul lor sunt create tot de statele membre insele, cu scopul de a proteja si promova unele interese comune ale acestora, in principal in domeniul apararii, afacerilor externe, comercial, financiar si monetar. Statele membre sunt reprezentate, in limitele prevazute in actele constitutive ale uniunii, de federatie care formeaza o entitate distincta in planul dreptului international (Germania, S.U.A., Elvetia).

In ceea ce priveste modelul confederativ, acesta nu ar putea raspunde cerintelor planului de realizare a unei Europe unite, intrucat are alte trasaturi specfice. Confederatia nu constituie o entitate suverana in raporturile de drept international, pentru ca are doar o capacitate limitata de a incheia si conduce relatiile internationale. Pe de alta parte, in relatiile juridice de drept intern, actele emise de aceasta nu au aplicabilitate directa asupra persoanelor din fiecare stat confederat. De altfel, istoria a aratat ca viata unei confederatii este relativ scurta: ori se dizolva, ori se transforma intr-o federatie. Putem exemplifica aceasta afirmatie cu exemplul Confederatiei Elvetiene (1815-1848) sau al S.U.A. (1781-1789).

In alta ordine de idei, constructia europeana are in vedere si participarea natiunilor la luarea deciziilor referitoare la raporturile dintre state, carora le recunoaste dreptul de a exercita o parte din atributele suverane ale statelor membre.

Sintetizand aspectele mentionate se poate afirma faptul ca directia spre care se indreapta integrarea europeana este de natura federala. Rezervele manifestate de catre unele state fata de aceasta notiune a facut ca, cel putin in documentele Comunitatilor, termenul de ,,federal" sa fie evitat si inlocuit cu sintagma ,,o uniune cat mai stransa intre popoarele Europei".

Tentativele de unificare pasnica a Europei, au intampinat insa opozitia spiritului nationalist si imperialist inca foarte puternic la inceputul sec. XX-lea. Se cuvine sa amintim, in acest context, eforturile depuse de catre diplomatul roman Nicolae Titulescu, in calitatea sa de presedinte al Societatii Natiunilor, pentru indepartarea pericolului unui nou conflict mondial si a unificarii europene.

Realitatea istorica evidenta de la care se pleaca in analizele si prezentarile din aceasta lucrare este ca Europa nu este numai o entitate geografica, ci si un concept politic care a evoluat sub influenta unor determinari foarte diverse, unele evidente, altele mai putin vizibile.