JALOANELE EXTINDERII COMUNITATII (UNIUNII) EUROPENE

JALOANELE EXTINDERII COMUNITATII (UNIUNII) EUROPENE

Cuprinderea limitata, la scara europeana, a "Comunitatilor Europene" infiintate in anii '50, are explicatii multiple:

includerea tarilor est- si central-europene in lagarul sovietic

limitarile optiunilor de politica externa impuse de URSS Austriei si Finlandei

reticenta de a accepta autoritatea unor institutii supranationale (Marea Britanie)

traditia de neutralitate (nealiniere), care protejase impotriva dezastrelor cauzate de doua razboaie succesive (Suedia, Elvetia)

regimuri politice interne nedemocratice (Grecia, Portugalia, Spania)

In urma esecului, din decembrie 1958, al negocierilor - initiate de Marea Britanie - de realizare a unei zone de lber-schimb pan-continentale (indeosebi, din cauza dezacordurilor cu Franta), mai multe tari europene extracomunitare au decis formarea unei grupari concurente (Asociatia Europeana a Liberului Schimb - AELS), infiintata prin Conventia de la Stockholm (20 noiembrie 1959), din care faceau parte: Austria, Danemarca, Elvetia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia si Suedia.

Fata de CEE, AELS avea trasaturi mult mai putin integtationiste:

in domeniul politicii comerciale, prevedea doar liberalizarea comertului reciproc (si doar cu privire la produsele industriale), cu pastrarea independentei in raporturile cu tertii

nici o prevedere referitoare la extinderea integrarii in afara sferei comertului

caracter strict interguvernamental (institutii comune limitate la un Secetariat cu componenta restransa si un Consiliul, unde deciziile se luau prin consens).

Forta de atractie a CEE a prevalat, insa, si o serie de tari membre AELS au facut, relativ timpuriu, cereri de aderare: Marea Britanie si Danemarca (plus Irlanda), in iulie-august 1961. Aceata prima tentativa a fost blocata de veto-ul Frantei in ianuarie 1963. O a doua tentativa, facuta prin cererile de aderare depuse de aceleasi tari in mai 1967 (la care s-a asociat, in iulie, si Norvegia) a fost din nou respinsa de Franta in noiembrie (generalul de Gaulle facand referire la riscul "distrugerii unui edificu construit cu atatea eforturi si cu atata speranta").

Procesul de extinderea a CEE a fost declansat abia in urma Conferintei la nivel inalt de la Haga (decembrie 1969) si s-a finalizat prin semnarea, la 22 ianuarie 1972, a tratatelor de aderare a celor patru tari candidate. Extinderea CEE, intrata in vigoare de la 1 ianuarie 1973 (fara Norvegia, insa, care a respins ratificarea prin referendum), a fost cea mai semnificativa in termeni relativi din intreaga istorie a integrarii europene: produsul national brut al noilor membri reprezenta 20% din cel al membrilor existenti (fata de doar 2-8% in cazul tuturor celoralte aderari).

Imediat dupa aceasta extindere, pentru a minimiza efectele de deturnare de comert, CEE a semnat cu tarile ramase in AELS acorduri de liber schimb (limitate la comertul cu produse industriale), care au intrat in vigoare de la 1 ianuarie 1974. Liberalizarea deplina a acestor schimburi s-a produse, dupa o perioada de tranzitie, in 1984. Cu aceasta ocazie, a avut loc prima intalnire, la nivel de ministri de externe, a tuturor tarilor din cele doua organizatii, care au adoptat Declaratia de la Luxemburg chemand la crearea unui "Spatiu Economic European".

Al doilea val de extindere s-a produs in anii '80 si a vizat tari iesite relativ recent de sub dominatia unor regimuri nedemocratice. In mare masura, motorul acestor aderari a fost unul politic, tarile respective nefiind fi considerate, din punct de vedere economic, drept compatibile cu membrii existenti:

Grecia, cu care s-a semnat un tratat de aderare in mai 1979 (in vigoare din 1981)

Spania si Portugalia, cu care s-a semnat un tratat comun de aderare in iunie 1985 (in vigoare din 1986)

Din punctul de vedere al dimensiunilor economice, aceste aderari nu au fost critice, dar ele au afectat serios gradul de convergenta economica si distributia preferintelor in interiorul gruparii. Toate cele trei tari nou intrate erau foarte sarace in comparatie cu restul membrilor, avand un venit pe locuitor de sub 50% din media comunitara. In consecinta, aceste aderari au impulsionat dezvoltarea politicii regionale in cadrul CEE. De asemenea, interesele lor specifice in domeniul agricol, legate de culturile de plante specifice zonei mediteraneene, au condus la o "recalibrare" a politicii agricole comune.

O a treia extindere a UE a fost una sui generis, realizata prin unificarea Germaniei, in 1990, cand circa 17 milioane de cetateni ai fostei RDG au deveit cetateni ai CEE.

Al patrulea val de aderare a fost consecinta neasteptata a unui proces anvizajat cu circa un deceniu inainte, cand membrii CEE si cei ai AELS isi declarasera intentia comuna de a pune bazele unui Spatiu Economic European. Aceasta constructie devenise indispensabila pentru a proteja legaturile economice puternice dintre CEE si tarile AELA impotriva erodarii pe care era susceptibila sa o genereze desavarsirea Pietei Interne Unice:

efecte de deturnare de comert ca urmare a eliminarii intra-comunitare a unor obstacle inca existente in schimburile cu tarile AELS (controale vamale, bariere tehnice, achizitii publice etc)

efecte de deturnare a fluxurilor de investitii, ca urmare a castigurilor de economii de scala generate in Piata Interna Unica

Intre CEE si tarile AELS (la care mai aderasera in decursul timpului Austria, Islanda, Finlanda si Liechtenstein) s-a semnat in octobrie 1991 un acord privind crearea unui "Spatiu Economic European" compus din 19 tari cu 380 milioane de cetateni. Obiectul acestuia era acela de extinde asupra tarilor AELS cuprinderea Pietei Interne Unice.

Imediat dupa semnare, insa, Curtea de justitie a Comunitatilor Europene a declarat acordul incompatibil cu legislatia comunitara, deoarece prevedea constituirea unui autoritati de jurisdicitie speciale ("Curtea CE-AELS") pentru adjudecarea disputelor tinand de regulile Pietei Interne Unice. Acordul a fost revizuit in consecinta, dandu-se institutiilor comunitare autoritate de facto asupra intregului SEE din punctul de vedere al stabilirii si interpretarii regulilor pietei interne unice. In noua sa forma, Acordul SEE a fost respins de Elvetia (prin referendum, in decembrie 1992) si a intrat in vigoare intre ceilalti semnatari la 1 ianuarie 1993.

La scurta vreme dupa ce Spatiul Economic European a luat fiinta, mai multe tari membre AELS au luat decizia ca obtinerea calitatii de membru al CE este o optiune mai buna:

spre deosebire de situatia membrilor AELS in cadrul SEE, ea permitea o participare directa la luarea deciziilor aplicabile intregului "spatiu"

perspectiva crearii unei mondede comune in cadrul CE, la care tarile AELS nu ar fi putut participa

In plus, prabusirea URSS si incheierea divizarii continentului au eliminat obstacolele legate de statutul de neutralitate impus unora din tarile AELS (Austria, Finlanda) in conditiile in care obligatiile membrilor UE incepusera sa ajunga si in sfera politicii externe si securitatii, iar in perspectiva a apararii comune.

Cereri de aderare au fost depuse de Suedia (iunie 1991),Finlanda (martie 1992), Elvetia (mai 1992) si Norvegia (noiembrie 1992). Negocierile formale de aderare au inceput intre februarie-aprilie 1993 si au durat foarte putin, pentru ca cea mai mare parte a problematicii fusese deja abordata de negocierile SEE. Procesul s-a finalizat in 1994, iar extinderea a luat efect in ianuarie 1995, dar numai cu trei dintre candidati, deoarece Norbvegia a respins pentru a doua oara prin referendum aderarea la UE.

Acest val de extindere a fost cel mai putin destabilizator din istoria UE si singurul ca urmare a caruia venitul mediu pe locuitor al gruparii a crescut in loc sa scada.

In aceeasi perioada in care se desavarsea extinderea UE la scara (aproape) intregii Europe Occidentale a inceput procesul de integrare a estului continentului.

Obiectivul integrarii tarilor est- si central-europene (TECE) in UE a fost recunoscut de Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993), printr-o declaratie care mentiona ca tarile care doresc acest lucru pot deveni membre ale UE "de indata ce vor fi in masura sa-si asume obligatiile statului de membru, prin satisfacerea conditiilor economice si politice necesare". Aceste conditii, cunoscute sub numele de criteriile de la Copenhaga, se refereau la:

stablitatea institutiilor care garanteaza buna functionare a democratiei, suprematia legii, drepturile omului si respectul fata de minoritati (criteriul politic)

existenta unei economii de piata care sa functioneze corespunzator, capabila sa "faca fata presiunilor concurentiale in interiorul pitei interne unice" (criteriul economic)

capacitatea de a incorpora in propria legislatie si a aplica asa-numitul acquis communautaire

Pentru fostele tari socialiste europene, aderarea la UE avea mai multe valente pozitive:

a)         "harta" care sa orienteze eforturile de reforma in cadrul procesului de tranzitie la societati democratice cu economii de piata

b)         "ancora" de asigurare a ireversibilitatii transformarilor economice si politice interne

c)         "polita de asigurare" impotriva amenintarilor externe

d)         sprijin financiar

Primele cereri oficiale de aderare au fost depuse in martie si aprilie 1994 de Ungaria si, respectiv, Polonia. Ca urmare, Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) a schitat o strategie de pre-aderare bazata pe trei instrumente:

acordurile de asociere (numite "Acorduri Europene") a TECE la UE, semnate in perioada 1991-1993 de fostele membre CAER (respectiv 1995 de tarile baltice, foste republici ale URSS, si in 1996 de Slovenia, fosta componenta a Iugoslaviei)

asistenta tehnica si financiara acordata prin programele Phare

"dialogul structurat" intre tarile asociate si institutiile comunitare

Acestora li s-a adaugat elaborarea de catre Comisia Europeana a unei "Carti Albe" de pregarire pentru integrarea in cadrul Pietei Interne Unice, pe baza careia Consiliul Eurpean de la Cannes (iunie 1995) a cerut Comisiei sa initieze consultari cu tarile asociate asupra programelor acestora de punere in aplicare a masurilor preconizate in document.

In iulie 1997, Comisia Europeana si-a formulat "Opinia" (avizul) cu privire la cererile de aderare primite, recomandand deschiderea de negocieri cu doar 6 dintre cele 12 tari candidate existente la acel moment: Cehia, Cipru, Estonia, Polonia, Slovenia si Ungaria. Dintre celelalte sase tari, Slovacia era considerata pregatita pentru a incepe negocierile dar nu satisfacea criteriul politic din cauza regimului nedemocratic instaurat de premierul Meciar.

Recomandarile Comisiei au fost insusite de Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997)

Negocierile au fost declansate in mod oficial la 31 martie 1998. Intr-o prima faza, ele s-au desfasurat in paralel cu asa-numitul proces de screening ("examinare analitica" a acquis-ului), la care luau parte si celelalte tari candidate si care, in ultima analiza, era destinat familiarizarii administratiilor din tarile candidate cu continutul acquis-ului comunitar si cerintele administrative pentru punerea sa in aplicare.     

Abordarea procesului de aderare in "valuri" de extindere a fost modificata ulterior potrivit ata-numitului model "regata": negocierile se vor desfasura cu fiecare tara in functie de ritmul pe care si-l permite fiecare, iar aderarile se vor produce atunci cand fiecare tara va fi pregatita. Aceasta varianta era mai degraba menita sa pastreze presiunea asupra tarilor deja angajate in negocieri si sa nu le demobilzeze pe celelalte tari candidate deoarece, din punctul de vedere al aranjamentelor institutionale si administrative, o asemenea extindere "in ordine dispersata" ar fi fost, practic, imposibila.

Consideratii eminamente politice (lobby-ul scandinav in favoare tarilor baltice, "ancorarea" Bulgariei si Romaniei in urma conflictului din Kosovo, revenirea la putere in Malta a unui partid pro-aderare) au determinat Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) sa decida deschiderea oficiala a negocierlor de aderare si cu celelalte 6 tari candidate ramase.

Negocierile de aderare a TECE au avut unele particularitati fata de editiile anterioare :

- de la bun inceput, UE a adoptat punctul de vedere ca nu va admite acordarea de derogari de la acquis-ul comunitar, ci doar a unor perioade de tranzitie, iar aceasta doar in cazuri bine justificate

- tinand seama de nivelul precar al capacitatii administrative din tarile candidate, acestora li s-a cerut adesea sa anticipeze punerea in aplicare a unor reguli prevazute de acquis-ul comunitar )daci, far aca ele sa aiba o obligatie legala in acest sens0

In decembrie 2001, Consiliul European de la Nisa a aprobat transformarile institutionale minime necesare pentru o extindere de mari dimensiuni a Uniunii Europene, iar dupa inca doi ani (decembrie 2002) Consiliul European de la Copenhaga a solutionat ultimele puncte de divergenta din cadrul negocierilor cu primele 10 tari candidate, permitand semnarea, la 16 aprilie (la Atena) 2003 a unui Tratat comun de aderare intrat in vigoare la 1 mai 2004, cand Uniunii Europene i s-au alaturat: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria.

In decembrie 2004, au incheiat negocierile de aderare si Bulgaria si Romania, care au semnat un tratat comun de aderare in aprilie 2005, urmand sa devina membri - cel mai probabil - la 1 ianuarie 2007.

Alte doua tari au primit oficial statutul de candidati la aderare, negocierile cu ele incepand efectiv in cursul anului 2005: Croatia si Turcia. De asemenea, UE a recunoscut oficial vocatia de a deveni membri celorlalte tari din peninsula Balcanica. In schimb, nu exista o recunoastere similara a aspiratiilor de aderare manifestate de alte tari vecine UE, cum sunt Moldova si Ucraina.

Dintre toate extinderile de pana acum, cele desfasurate pe parcursul anilor '2000 au fost cele mai dezechilibrate: populatia gruparii a crescut cu peste o treime (mai mult decat la cea mai importanta extindere anterioara, cea din 1973), pe cand venitul mediu pe locuitor al candidatilor reprezinta sub 20% din media comunitara (mai putin decat la cea mai "nearmonioasa" extindere anterioara, cea din 1986).

Este dincolo de orice indoiala ca aderarile succesive au modificat semnificativ caracterul UE, sporind diversitatea gruparii, ca si plaja preferintelor manifestate de membri, in acelasi timp in care procesul de luare a deciziilor este cel putin matematic ingreunat de numarul mai mare de voturi care pot fi date. Si din punct de vedere geopolitic, extinderile au modificat semnificativ datele problemei, facand din Uniunea Europeana (si) o putere est-europeana, invecinata cu zone reputat instabile.