Constructia europeana în a doua jumatate a secolului XX

Constructia europeana în a doua jumatate a secolului XX

Organizatiilor de cooperare în sistem clasic, înfiintate în Europa Occidentala pâna în 1949, în scopul realizarii unei unitati mai strânse a statelor membre, li se vor adauga, începând cu anul 1950, câteva organizatii de un nou tip, comunitatile europene, prin care s-a inaugurat în mod direct, pe baza unei noi viziuni, procesul edificarii Uniunii Europene. Cel care si-a legat pentru totdeauna numele de primele demersuri ale realizarii noii entitati europene a fost omul politic si economistul francez Jean Monnet. El a fost cel care a propus ca productia de carbune si otel din cele doua tari rivale de secole - Franta si Germania - sa fie administrata de un organism supranational, cu scopul de a schimba destinul unui domeniu care servise razboiului, ce tulburase de nenumarate ori linistea Europei. Se considera ca, prin crearea acestui sistem, se vor stimula relatiile dintre cele doua state, precum si investitiile reciproce, cele ce vor împiedica un eventual conflict între acestea. Aparitia primelor comunitati europene sunt strâns legate de activitatea omului politic francez Robert Schuman, puternic influentat de ideile lui Jean Monnet. Alaturi de cei doi mentionati, în rândul „parintilor fondatori” ai noii constructii europene au fost înscrisi si marii oameni politici - german si italian – Konrad Adenauer si Alcide de Gasperi. Ziua în care Robert Schuman, pe atunci ministru de Externe a Frantei, a lansat planul prin care Franta si Germania urmau sa puna sub administratie comuna industria carbunelui si a otelului din cele doua tari - 9 mai 1950 -, a marcat momentul esential al declansarii procesului de unificare europeana, chiar daca primul tratat a fost semnat un an mai târziu, fiind declarata ulterior ca Ziua Europei. Crearea unei piete a carbunelui si otelului, condusa prin intermediul unei organizatii constituite pe baze supranationale, ceea ce reprezenta un element cu totul nou în relatiile de cooperare dintre state, a reprezentat un prim pas si decisiv pe calea dezvoltarii comunitare, respectiv o solidaritate economica premergatoare unificarii politice. Planul Schuman, conceput cu scopul evident de a se evita o noua conflagratie mondiala, a fost receptat cu mare interes si apoi acceptat imediat de Germania, dar si de Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. La 18 aprilie 1951 a fost încheiat si s-a semnat, de catre cele sase state, tratatul prin care se instituia Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), pe o perioada de 50 de ani. Tratatul a fost ratificat si a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 (a expirat la 23 iulie 2002, ca urmare a intrarii în vigoare, doua zile mai târziu, a Tratatului de la Nisa, de constituire a Comunitatii Europene). Jean Monnet a devenit presedintele Înaltei Autoritati, formata din 9 membri desemnati de cele sase guverne si având rol de executiv comunitar, însarcinata cu îndeplinirea prevederilor tratatului (a functionat pâna în anul 1967, când a fost asimilata de Comisia Europeana). Sediul ei a fost stabilit la Bruxelles. Dispozitivul institutional al noului organism a fost completat cu: Consiliul Special de Ministri, reprezentând statele membre cu scopul de a da avize conforme cu anumite situatii; Adunarea Parlamentara, cu rol de control democratic; Curte de Justitie, ca organ jurisdictional al Comunitatii, cu scopul de a asigura respectarea normelor comunitare.

O noua treapta a constructiei comunitare a fost marcata de reuniunea ministrilor de Externe ai celor sase tari (Franta, Belgia, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda), din 1-3 iunie 1955, de la Messina (Sicilia), care a avut ca scop proiectarea unei Piete Comune deschisa economiei si energiei nucleare. Dupa negocierile de la Bruxelles, din iunie 1956, în cadrul unei conferinte interguvernamentale si în baza Raportului unui comitet de experti condus de belgianul Paul Henri Spaak, unul din artizanii procesului de integrare, s-a propus înfiintarea a doua noi comunitati: Comunitatea Economica Europeana (CEE), care viza crearea unei piete comune generalizate; Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), care urmarea o solidaritate sectoriala în domeniul utilizarii energiei nucleare. Tratatele care au instituit CEE si CEEA au fost semnate la Roma, la 25 martie 1957; în aceeasi zi a fost semnata si Conventia cu privire la institutiile comune. Tratatele de la Roma, cum mai erau ele numite, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Sistemele institutionale ale celor trei comunitati au functionat o buna perioada în paralel, chiar daca initial s-a avut în vedere reunirea acestora care, în mod practic, s-a realizat abia în 1965, prin Tratatul de la Bruxelles, când s-au constituit o Comisie unica si un Consiliu unic, intrate în vigoare începând cu 1 iulie 1967. Dupa adoptarea de catre statele membre a unei pozitii comune, în anul 1970 s-au deschis negocierile de aderare cu Marea Britanie, Irlanda, Danemarca si Norvegia. Aceste negocieri au dus, la 22 ianuarie 1972, la semnarea unui Tratat de aderare. Norvegia însa a decis sa nu ratifice tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ. Celelalte tari s-au alaturat celor sase state membre fondatoare ale comunitatilor europene, începând cu 1 ianuarie 1973. Prin semnarea Tratatului de aderare, în anul 1981, dintre Grecia si comunitatile europene, numarul statelor membre s-a ridicat la 10, pentru ca, în anul 1986, acesta sa sporeasca la 12, prin aderarea Spaniei si a Portugaliei.