Controlul parlamentar

Controlul parlamentar

Sectiunea I Informarea parlamentarilor

Intr-o democratie pluralista legislativul si executivul trebuie sa se informeze mutual pentru folosul reciproc, pentru o buna colaborare in folosul eficientizarii activitatilor lor. Parlamentul nu isi poate indeplini cu eficienta functia sa deliberativa decat daca actioneaza in cunostinta de cauza. Dar informarea este o conditie esentiala si pentru indeplinirea cu eficacitate a functiei de control parlamentar. In raport de prevederile constitutionale, procedeele de informare a Parlamentului cu privire la activitatea autoritatii executive la nivel central, pot fi grupate in mijloace aflate la dispozitia parlamentarilor, mijloace aflate la dispozitia Camerelor si mijloace rezervate initiativei Guvernului

Exercitarea eficienta a controlului parlamentar presupune dreptul Parlamentului de a se informa asupra activitatii Guvernului, a actelor si conduitei acestuia si, bineinteles, obligatia autoritatilor publice, a guvernului de a furniza informatiile cerute de Parlament. In cadrul controlului parlamentar, Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice sunt obligate sa prezinte informatiile si documentele cerute de Camera Deputatilor, de Senat sau de comisiile Camerelor, prin intermediul presedintilor acestora. Aceasta modalitate de control parlamentar isi are suportul in art. 111 din Constitutia Romaniei, in baza careia, regulamentele parlamentare stabilesc procedurile de solicitare si obtinere a informatiilor, campul lor de extensie si sanctiunile neindeplinirii obligativitatii corelative . Atfel, regulamentul Camerei Deputatilor, precum si regulamentul Senatului prevad in detaliu acest drept de informare, cu anumite nuantari pentru fiecare Camera, ambele regulamente prevazand insa, o serie de dispozitii asemanatoare.

In acest sens, "Camera Deputatilor si deputatii au dreptul sa obtina informatiile necesare in vederea desfasurarii activitatii lor din partea organelor administratiei publice. Deputatul poate solicita de la organele administratiei publice centrale si locale alese, printr-o cerere adresata presedintelui Camerei Deputatilor sau presedintelui comisiei permanente din care face parte, orice informatii sau documente, in copie certificata, utile pentru desfasurarea activitatii sale". Asemanatoare sunt si dispozitiile din Regulamentul Senatului, care stabilesc dreptul senatorului de a cere in scris sau oral de la autiritatile publice ale administratiei centrale sau locale acte, dosare, precum si alte informatii utile pentru activitatea sa. Totusi, trebuie retinut, ca in aceste situatii, Camera este cea care solicita oficial informatia de la autoritatea adimistrativa, si nu parlamentarul care, pentru exercitarea acivitatii pentru care a solicitat informatia a fost investit de Camera.

Tot regulamentele Camerelor prevad si o limitare a obligatiei Guvernului sau autoritatii centrale si a celor locale de a furniza informatiile solicitate. Conform acestor prevederi, singura situatie cand autoritatile publice se pot prevala de aceasta obligatie constitutionala, este cazul in care informatia solicitata se refera la secrete de stat de importanta deosebita, cand autoritatea informeaza Camera despre acest caracter al informatiei. Camera decide apoi prin vot secret putand obliga autoritatea sa furnizeze informatia, facandu-se abstractie de caracterul ei de secret de stat.. Dupa consultarea documentelor primite de la autoritati de catre parlamentari sau de catre comisia parlamentara, acestia au obligatia de a returna actul autoritatii.

Informarea Parlamentului prin comisiile sale, permanente sau speciale constituie modalitatea obisnuita si eficienta de documentare in vederea exercitarii controlului parlamentar. Comisiile pot solicita datele si informatiile necesare, pot invita la sedintele lor orice persoane interesate si specialisti si pot porni anchete cu privire la activitatea desfasurata de Guvern. Daca, de regula, solicitarea de informatii si documente este facultativa, chiar si pentru comisiile de ancheta, Constitutia prevede si o ipoteza in care solicitarea informarii este obligatorie, cand exista o initiativa legislativa care implica modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurarilor sociale de stat

O alta modalitate de informare o constituie declaratiile guvernamentale facute la initiativa Parlamentului si care pot avea ca obiect exprimarea atitudinii Guvernului fata de un eveniment important, prezentarea unei situatii de interes general, informarea Parlamentului in legatura cu masurile adoptate sau preconizate intr-un anumit domeniu. Aceste declaratii pot fi sau nu urmate de dezbateri, dar niciodata nu sunt sanctionate prin vot. Declaratiile guvernamentale pot fi facute si la initiativa Guvernului, daca acesta considera necesar, iar Parlamentul consimte.

Alaturi de informarea Parlamentului prin mijloacele puse la dispozitie de textele constitutionale, exista o serie de reglementari legale, care obliga diferite autoritati publice centrale sa informeze Parlamentul cu privire la activitatea desfasurata in realizarea atributiilor ce le revin, potrivit competentei legale.Aceasta modalitate de informare, prin intermediul darilor de seama, mesajelor, rapoartelor sau programelor, este un mijloc direct de control asupra activitatii executivului. Aceasta activitate poate avea un caracer ordonat si repetabil, in virtutea unor dispozitii constitutionale unele organe de stat avand obligatia sa prezinte Parlamentului asemenea acte, ori poate fi comandata de una dintre Camerele acestuia sau chiar de o comisie parlamentara .

Sectiunea a II-a Controlul exercitat prin comisiile de ancheta

parlamentara

Exercitarea controlului parlamentar prin intermediul comisiilor parlamentare reprezinta cea mai specializata forma de control parlamentar. Acesta este un control eficient, practicat destul de des. In sens larg toate comisiile parlamentare pot efectua controlul autoritatilor executive, dar aceste functii sunt de regula incredintate unor comisii speciale, de ancheta. Prin organizarea unor astfel de comisii specializate de control, Parlamentul sau una din Camerele sale isi valorifica potentialul sau de identificare a modului in care creatia sa, legea, este pusa in aplicare de puterea executiva, de Guvern si celelalte organe ale administratie publice.

Sub acest aspect, Constitutia Romaniei, completata de regulamentele de organizare si functionare ale Camerelor Parlamentului, stabileste ca cele doua Camere pot constitui comisii permanente, comisii de ancheta, precum si comisii comune celor doua Camere. Ca atare controlul parlamentar prin intermediul comisiilor parlamentare poate fi exercitat prin comisiile permanente, prin comisiile de ancheta sau prin comisiile comune ale celor dou Camere ale Parlamentului.

Regulamentele Camerei Deputatilor si Regulamentul Senatului prevad ca orice comisie parlamentara permanenta poate pornii o ancheta, in cadrul competentei sale, cu incuviintarea Camerei respective, privitoare la desfasurarea activitatii Guvernului sau de administratia publica. In vederea obtinerii incuviintarii, procedurile parlamentare stabilesc necesitatea existentei unei cereri scrise, aprobate prin vot de majoritatea membrilor comisiei, cerere care trebuie sa cuprinda materiile ce formeaza obiectul anchetei, scopul acesteia, mijloacele necesare si termenul de depunere al raportului. Cererea se supune aprobarii Camerei, care se pronunta cu votul majoritatii membrilor sai.

O a doua posibilitate de investigatie o constituie comisiile de ancheta, care sunt infiintate conform prevederilor regulamentelor parlamentare. Astfel, in conditiile in care se considera necesara clarificarea cauzelor si imprejurarilor in care s-au produs evenimente sau au avut loc actiuni cu efecte negative, precum si stabilirea concluziilor, raspunderilor si masurilor ce se impun[5], Camera poate hotari initierea unei anchete parlamentare realizata prin intermediul unei comisii de ancheta. Ambele regulamente prevad ca infiintarea comisiilor de ancheta se face de catre Camera Deputatilor sau de Senat, la cererea unei treimi din numarul membrilor Camerei respective. Cererea de instituire a unei comisii de ancheta trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii ca si cererea adresata de comisia permanenta pentru a fi abilitata sa porneasca o ancheta.

Comisia de ancheta poate cita ca martor orice persoana care poate avea cunostinta despre vreo imprejurare sau fapta, care sa poata duce la aflarea adevarului in privinta cauzei care face obiectul anchetei parlamentare. La cerera comisiei, orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligat sa le aduca la cunostinta sau sa le infatiseze. Este, de asemenea, prevazuta obligatia autoritatilor executive de a isi da concursul pentru buna implinire a anchetei. In vederea aflarii adevarului, comisia de ancheta poate solicita experti si expertize, bugetul din care se suporta aceste operatiuni fiind aprobat de Biroul permanent al Camerei respective.

Potrivit principiului separatiei puterilor in stat, comisia de ancheta nu se poate substitui competentei unui organ jurisdictional si nici instantelor judecatoresti. Ea trebuie numai sa culeaga informatiile necesare potrivit mandatului acordat si sa prezinte un raport cuprinzand prelucrarea acestor informatii care, prin dezbatere sa in Camera, este adus la cunostinta opiniei publice. Termenul pentru realizarea raportului comisiei de anceta este stabilit de regulamentele Camerelor si, numai Camera poate prelungi acest termen. Dupa dezbateri, Camera poate sa adopte o motiune sau un alt act in care sa isi exprime pozitia fata de problema care a facut obiectul anchetei. Comisia de ancheta, fiind constituita ad-hoc, se desfiinteaza odata cu incheierea dezbaterilor in plen asupra raportului prezentat. La aceeasi data, inceteaza si imputernicirea comisiei permanente in legatura cu ancheta efectuata. Deci, ancheta parlamentara este intotdeauna pentru un obiectiv determinat, fiind astfel temporara si specializata in raport cu mandatul stabilit.

Pentru ca activitatea comisiei sa se poata realiza in cele mai bune conditii, regulamentele parlamentare stabilesc ca dispozitiile legale privind citarea, prezentarea si ascultarea martorilor, precum si cele privitoare la prezentarea si predarea obiectelor sau inscrisurilor, ori efectuarea expertizelor, se aplica in mod corespunzator. De asemenea, marturia mincinoasa se sanctioneaza , presedintele comisiei care efectueaza ancheta fiind obligat sa atraga atentia persoanei audiate ca are obligatia de a spune adevarul, de a nu ascunde nimic din ceea ce stie si ca nerespectarea acestei obligatii atrage raspunderea penala. Tot pentru a isi duce la indeplinire scopul pentru care a fost constituita, comisia de ancheta poate solicita, in cursul investigatiilor, accesul, in conditiile legii, la informatii clasificate.

A treia cale de realizare a investigatiilor parlamentare este reglementata prin intermediul regulamentului sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului. Astfel pentru exercitarea acestei atributiuni de control a executivului, Camerele intrunite in sedinta comuna pot hotari efectuarea unor verificari sau anchete proprii de catre comisii comune special constituite in acest scop sau de catre comisiile permanente ale Camerelor, care vor prezenta un raport comun. In lipsa unor prevederi detaliate in Regulamentul sedintelor comune, regulile de constituire a comisiilor de ancheta proprii ale Camerelor, precum si normele care coordoneaza activitatea acestora sunt aplicabile si comisiilor comune celor doua Camere. Desi constituirea acestor comisii comune este prevazuta atat in Constitutie, cat si in regulamentele parlamentare, in practica acest mecanism este foarte rar folosit de Parlament perntru controlarea activitatii autoritatii executive.

Sectiunea a III-a Controlul exercitat prin intrebari si interpelari

Intrebarile si interpelarile constituie cea mai raspandita cale de control parlamentar asupra Guvernului si autoritatilor publice. Dreptul senatorilor si deputatilor de a adresa intrebari si interpelari, este completat de obligatia Guvernului si a fiecaruia dintre membrii sai de a raspunde la acestea. In regimurile parlamentare contemporane, intrebarile si interpelarile, in masura in care aceasta deosebire este admisa, reprezinta principalul mijloc de interventie parlamentara a opozitiei asupra majoritatii parlamentare, prin care se fac cunoscute electoratului actiunile sale parlamentare. In sistemul constitutional romanesc se admit ca forme distincte de interogare a Guvernului si membrilor acestuia atat intrebarile, cat si interpelarile. Acestea sunt prevazute in Constitutie , insa in lipsa unei definitii clare, facuta de textul constitutional, regimul acestora, deosebirile si asemanarile dintre intrebari si interpelari sunt reglementate de regulamentele Camerelor.

Intrebarile.

Intrebarile sunt cereri adresate de catre deputati sau senatori organelor de stat, indeosebi Guvernului si ministrilor in legatura cu activitatea analizata in Parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin intrebari se cer anumite informatii, precizari asupra actelor adoptate de Guvern sau asupra activitatii acestora.

Evocate de art. 112 alin.(1) din Constitutie, alaturi de interpelari, regimul intrebarilor este reglementat de regulamentele Camerelor. Astfel, intrebarea consta intr-o simpla cerere de a raspunde daca un fapt este adevarat, daca o informatie este exacta, daca Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice inteleg sa comunice Camerei informatiile si documentele cerute de Camera Deputatilor sau de comisiile permanente ori daca Guvernul are intentia de a lua o hotarare intr-o problema determinata . Regulamentele celor doua Camere ale Parlamentului contin si numeroase reglementari diferentiate in privinta intrebarilor, dar principalele reguli ssunt asemanatoare in mule privinte.

Din punct de vedere al continutului, regulamentele parlamentare prevad ca nu sunt admise intrebarile privind probleme de interes personal sau particular, cele care urmaresc in exclusivitate obtinerea unei consultatii juridice, cele care se refera la procese aflate pe rolul instantelor judecatoresti sau pot afecta solutionarea unor cauze aflate in curs de judecata sau cele care privesc activitatea unor persoane care nu indeplinesc functii publice.O alta regula comuna celor doua regulamente este rationalizarea timpului afectat intrebarilor si raspunsurilor, permitandu-se reprogramarea intrebarilor daca se depaseste timpul alocat acestora. Durata de timp a intrebarii, raspunsului si a replicii este stabilita pe minute.

Deputatii si senatorii pot adresa intrebari scrise sau orale Guvernului, ministrilor ori altor conducatori ai organelor administratiei publice, la care pot solicita raspuns oral, raspuns scris sau raspuns scris si oral. In principiu intrebarea este orala, iar cel chestionat poate raspunde imediat sau poate indica ziua cand va comunica raspunsul. In fapt insa, adesea, datorita absentei ministrului chestionat, Camera comunica in scris intrebarea pusa, parlamentarul precizand in ce mod doreste sa primeasca raspunsul. Reglementarile procedurale cu privire la adresarea atat a intrebarilor scrise, cat si a celor orale, difera la ce doua Camere ala Parlamentului, insa ambele regulamente stipuleaza obligatia celor intrebati de a raspunde. Cu toate acestea, datorita unei defectuase perceperi a regulilor democratiei constitutionale, o parte din intrebarile adresate de deputati sau senatori raman fara raspuns din partea celor chestionati. Intrebarile la care nu s-a raspuns se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a II-a, la sfarsitul fiecarei sesiuni ordinare . Cei care au fost chestionati asupra activitatii lor prin intermediul lor au o singura derogare de la obligatia de a raspunde, cand parlamentarul care a adresat intrebarea nu se afla in sala de sedinte

Intrebarile si raspunsurile la acestea nu sunt urmate de dezbateri in plenul Camerelor, insa, daca cel care a adresat intrebarea gaseste raspunsul nesatisfacator are dreptul la o replica ,ce nu poate depasii timpul alocat prin regulamentele Camerelor. Prin natura lor, intrebarile sunt un mijloc de informare a parlamentarilor indeosebi cu privire la problemele rezultate din activitatea lor in teritoriu, dar in acelasi timp ele obliga pe cei chestionati sa se explice si chiar sa se disculpe, in functie de specificul intrebarii. In acest sens intrebarile sunt un mijloc eficient de control parlamentar asupra activitatii guvernamentale, intr-un cadru mai larg al dialogului dintre Camere si Guvern, intrucat intrebarile nu sunt puse numai de parlamentarii care alcatuiesc opozitia, ci si de cei care alcatuiesc majoritatea parlamentar. A sprijini inseamna a-ti asuma o raspundere. De aceea sprijinul de care se bucura Guvernul in Parlament, in mod necesar presupune un test permanent pentru verificarea increderii acordate. Iar, aceasta se realizeaza prin intermediul intrebarilor, dar si al interpelarilor, adresate de membrii Parlamentului .

Interpelarile

Daca intrebarile privesc un detaliu administrativ sau politic, dar care nu angajeaza politica generala a Guvernului, interpelarea pune Guvernul in situatia de a se explica asupra unui act guvernamental sau a politicii sale generale intr-un domeniu de activitate. Ca si intrebarea, interpelarea este si ea un mijloc de informare a Camerelor Parlamentului, dar aspectul legat de controlul parlamentar, este mai pregnant, intrucat obliga Guvernul sa isi justifice politica sa generala intr-un anumit domeniu sau aspect general . Asadar, interpelarile se deosebesc de intrebari atat prin importanta lor sporita, cat si prin regimul lor juridic deosebit stabilit de regulamentele parlamentare.

In materia interpelarilor, regulamentele celor doua Camere ale Parlamentului contin reglementari divergente. Regulamentul Camerei Deputatilor defineste interpelarea ca fiind o cerere adresata Guvernului de un grup parlamentar, de unul sau mai multi deputati, prin care se solicita explicatii asupra politicii Guvernului in probleme importante ale activitatii sale interne sau externe. Regulamentul Senatului defineste interpelarea ca pe o cerere adresata de un senator Guvernului sau unui membru al acestuia, prin care se solicita explicatii asupra politicii Guvernului in probleme importante ale activitatii interne sau externe.

Interpelarile se deosebesc de intrebari si prin procedura ce li se aplica, procedura reglementata tot de regulamentele parlamentare. Interpelarile pot fi formulate de unul sau mai multi parlamentari, precum si de catre un grup parlamentar. Interpelarea se face numai in scris, cu indicarea obiectului ei, fara nici o dezbatere, la Camera Deputatilor, sau cu motivare la Senat. Ea se citeste de catre presedintele grupului parlamentar, respectiv de catre parlamentar, in sedinta publica si se transmite presedintelui Camerei respective. Presedintele Camerei transmite interpelarea primului-ministru sau ministrului interpelat , iar aceasta se inscrie intr-un registru special. O zi anume este consacrata organizarii unei sedinte pentru dezvoltarea interpelarilor cand, dupa prezentarea acestora de catre initiatori, ministrul interpelat sau reprezentantul primului-ministru este obligat sa isi expuna justificarile, putand cere, insa, o amanare de cel mult trei zile.

Potrivit art. 112 alin. (2) din Constitutia Romaniei, Camera Deputatilor sau Senatul poate adopta o motiune simpla prin care sa isi exprime pozitia cu privire la problema ce a facut obiectul interpelarii. De aceea, interpelarea este urmata de dezbateri, care sunt inevitabile in ipoteza in care se depune si un proiect de motiune spre adoptare.

Desi textele constitutionale nu fac nici o precizare cu privire la natura interpelarilor adresate primului-ministru, se poate remarca, potrivit Regulamentului Camerei Deputatilor, ca exista interpelari adresate Guvernului, dar si interpelari adresate in mod special, primului-ministru. Astfel, din doua in doua saptamani, in ziua de luni, consacrata raspunsurilor la interpelari, intre orele 18,00-18,30, deputatii il pot interpela pe primul-ministru. Interpelarile trebuie sa vizeze politica Guvernului in probleme importante ale activitatii sale interne sau externe . Regulamentul Camerei Deputatilor reglementeaza si o procedura diferita, aplicabila interpelarilor adresate primului-ministru. Astfel, interpelarile vor fi adresate in ordinea depunerii lor la secretarul desemnat al Camerei Deputatilor. Fiecare interpelare se expune intr-un interval de timp de cel mult 3 minute. Primul-ministru raspunde la interpelare in cel mult 5 minute. Autorul interpelarii, dupa audierea raspunsului, poate intervenii cu intrebari suplimentare si cu comentarii, fara a depasii doua minute. Primul-ministru are la dispozitie doua minute pentru exercitarea dreptului la replica. Dupa aceasta, in legatura cu interpelarea respectiva nu mai poate avea loc nici o alta interventie. In situatii justificate interpelarea primului-ministru poate fi amanata cel mult o saptamana. Aceasta forma, a interpelarii primului-ministru reliefeaza importanta sporita a interpelarilor in cadrul dialogului politic dintre Parlament si Guvern, in vederea exercitarii controlului activitatii autoritatii executive.

Sectiunea a IV-a Controlul exercitat prin avocatul poporului si

prin rezolvarea petitiilor cetatenilor

Avocatul poporului

Una din cele mai vechi institutii prin care Parlamentul controleaza activitatea administratiei publice o constituie Ombudsmanul, aparut in 1766 in Suedia, ca imputernicit al puterii legislative pentru a cerceta plangerile supusilor regelui impotriva actelor ilegale sau abuzive ale administratiei regale. Institutia Ombudsmanului s-a extins cu repeziciune, fiind intalnita astazi in peste 60 de state, sub diferite denumiri. Constitutia Romaniei din 1991 a introdus si ea, pentru prima data in istoria tarii, institutia Ombudsmanului sub denumirea de Avocat al Poporului, inspirandu-se din reglementrile din alte state europene.

Denumirea de avocat al poporului a fost preferata de Adunarea Constituanta pentru a surprinde cat mai clar si pe intelesul tuturor rolul si semnificatiile juridice ale acestei institutii. In Constitutia Romaniei, dupa revizuirea acesteia, in 2003, regimul Avocatului Poporului este reglementat in articolele 58-60., in completarea acestor texte constitutionale venind Legea nr. 35/1997, pentru organizarea si functionarea institutiei Avocatului Poporului, cu completarile si modificarile ulterioare. Din aceste reglementari, Avocatul Poporului apare ca o institutie prin intermediul careia Parlamentul controleaza si asigura respectarea drepturilor si libertatilor cetatenilor in raporturile cu autoritatile publice. Asadar, rolul determinant al acestei institutii este de a apara drepturile si libertatile cetatenesti, in genere in raport cu autoritatile publice si, in special cu cele executive, realizandu-se astfel, chiar un control indirect al activitatii autoritatii executive de catre Parlament.

Avocatul Poporului este numit in sedinta comuna a celor doua Camere pentru un mandat cu o durata de 5 ani. Anterior revizuirii Constitutiei din 2003 Avocatul Poporului era numit doar de Senat, aceasta atributie speciala a Camerei superioare fiind singura ce diferentia competentele celor doua Camere ale Parlamentului. Pe durata mandatului sau, Avocatul Poporului nu poate indeplinii nici o functie publica sau privata, regimul incompatibilitatilor avand o singura exceptie, fiind permis cumulul unor functii didactice in invatamantul superior. O alta noutate adusa in anul 2003, o reprezinta posibilitatea numirii de adjuncti ai Avocatului Poporului, specializati pe domenii de activitate, functie care prezinta aceeasi serie de incompatibilitati ca si aceea de Avocat al Poporului.

Avocatul Poporului isi desfasoara activitatea fie din oficiu, fie la cererea persoanelor interesate, ale caror drepturi si libertati cetatenesti au fost incalcate de autoritatile administratiei publice. In exercitarea atributiunilor sale, Avocatul Poporului are dreptul sa faca anchete proprii, sa ceara autoritatilor administratiei publice orice informatii sau documente necesare anchetei, sa audieze si sa ia declaratii de la conducatorii autoritatilor administratiei publice si de la orice functionar care poate da informatiile necesare solutionarii cererii adresate. Pentru ca activitatea Avocatului sa fie eficienta, iar interesele cetatenilor Romaniei protejate prin intermediul acestei institutii, Constitutia obliga autoritatile publice sa ii asigure acestuia sprijinul necesar indeplinirii rolului sau, Guvernul fiind obligat, in ultima instanta sa corecteze faptele depistate de Avocatul Poporului, prin adoptarea de masuri corespunzatoare.

Exercitarea controlului parlamentar asupra autoritatii executive prin intermediul Avocatului Poporului presupune asigurarea unei autentice independente a acestei institutii. Tocmai de aceea, legea sa de organizare si functionare prevede ca Avocatul Poporului nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ si nimeni nu poate obliga Avocatul Poporului sa se supuna instructiunilor sau dispozitiilor sale. In acelasi cadru de ocrotire a activitatii institutiei, Avocatul Poporului si adjunctii sai nu raspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le indeplinesc, cu respectarea legii, in exercitarea atributiunilor legale.Pentru a se evita orice actiuni judiciare abuzive acestia sunt protejati de imunitatea parlamentara.

Avocatul Poprului raspunde numai in fata Parlamentuli pentru activitatea desfasurata in exercitarea competentelor atribuite. Activitatea acestuia este prezentata celor doua Camere ale Parlamentului prin intemediul unor rapoarte anuale sau la intervale de timp mai scurte, daca ele solicita acest lucru. In rapoartele prezentate Parlamentului pot fi facute recomandari privind legislatia sau masuri de alta natura, pentru ocrotirea drepturilor si libertatilor cetatenilor impotriva abuzurilor autoritatilor administratiei publice.

Petitiile cetatenilor

Se considera ca Parlamentul exercita si o functie de reclamatie si de contestatie, ca cele doua Camere ale Parlamentului sunt un birou de primire a reclamatiilor cetatenilor, grupurilor de interese, opozitiei, un loc de dezbatere permanenta intre cetateni si Guvern, intre opozitie si majoritate. Parlamentul este o tribuna politica unde se pot exprima revendicarile si dezacordurile. Dreptul de petitionare a fost reglementat ca drept fundamental si, in acest sens cetatenii au dreptul sa se adreseze autoritatilor publice, inclusiv Parlamentului, prin petitii, iar autoritatile publice au obligatia sa raspunda la petitii, in termenele si in conditiile stabilite potrivit legilor in vigoare.

Poporul si-a castigat dreptul de a participa la facerea legilor, insa aceasta nu este posibil printr-o participare directa a fiecarui cetatean si, astfel, solutia perfecta s-a dovedit participarea poporului prin intermediul reprezentantilor acestuia, alesi prin vot direct. Astfel a aparut institutia Parlamentului, unde cetatenii sunt reprezentati de deputati si senatori. Deputatii si senatorii sunt aparatorii intereselor cetatenilor care i-au investit cu mandatul parlamentar prin vot direct si indeplinesc rolul de intermediari intre cetateni si puterea executiva, exercitata de Guvern. Cetatenii nemultumiti de activitatea Guvernului se pot adresa cu petitii deputatilor, senatorilor sau Camerelor, acestia trebuind sa se preocupe de rezolvarea acestor petitii, sa actioneze si sa intervina pentru ei la administratie, la ministrii.

Regulamentele parlamentare, adoptate de Camerele Parlamentului, cuprind reguli referitoare la primirea, examinarea si rezolvarea petitiilor cetatenesti. Petitiile vor fi prezentate in scris si semnate, precizandu-se domiciliul petitionarului sau al unuia dintre petitionari. Petitiile se inscriu intr-un registru, in ordinea primirii, consemnandu-se numarul de inregistrare, numele, prenumele, domiciliul petitionarului si obiectul cererii, iar apoi sunt transmise spre solutionare comisiilor competente. Dupa analiza petitiilor primite, comisia competenta poate decide pentru solutionare, sesizarea autoritatii publice competente a solutiona, clasare sau sesizare a Camerei. Indiferent de solutia data de comisia competenta, aceasta solutie este adusa si la cunostinta petitionarului. Din cuprinsul prevederilor regulamentelor parlamentare mai rezulta ca dreptul de petitionare poate fi exercitat individual sau colectiv, dreptului ii corespunde obligatia legala de raspuns, exercitarea lui este scutita de orice taxa, iar exercitarea dreptului de petitionare, facuta cu buna credinta nu atrage nici un fel de consecinte negative pentru petitionar sau petitionari.

Petitiile cetatenesti reprezinta un mijloc prin care deputatii si senatorii cunosc doleantele cetatenilor si nemultumirile acestora, in raport cu activitatea desfasurata de Guvern, Parlamentul, realizandu-si astfel, controlul asupra actiunilor intreprinse de autoritatea executiva centrala. Prin rezolvarea petitiilor cetatenilor se atrage atentia Guvernului asupra faptului cum este perceputa de cetateni politica sa generala, modul cum actele sale isi gasesc concordanta cu realitatile existente la nivelul populatiei. Aceasta duce la optimizarea activitatii legislative comune a Parlamentului si Guvernului in favoarea cetatenilor, principalii destinatari si beneficiari ai actelor normative rezultate din colaborarea Parlamentului cu Guvernul.