DESPRE TIRANIE. UN CAPITOL DIN ISTORIA IDEILOR POLITICE ALE ANTICHITATII

DESPRE TIRANIE. UN CAPITOL DIN ISTORIA IDEILOR POLITICE ALE ANTICHITATII

Tirania ca fenomen istoric, dar si reflectia cu privire la tiranie, joaca un rol considerabil in istoria culturii europene. Lasind la o parte declamatiile retorilor antici sau vasta literatura de tot felul in jurul subiectului, care au conferit termenului prea putin inteles, in fond, de tiranie o aura speciala (cine nu-si aminteste, de pilda, pasionatele scene din Julius Caesar de Shakespeare, strigatul lui Cinna: Liberty! Freedom! Tyranny is dead! Run hence, proclaim, cry it about the streets[1] ?, Caesar fiind - cel putin in interpretarea shakespeariana a istoriei Romei - victima acestui cuvint, tiranie, aruncat unui popor roman in fierbere), acest cuvint desemneaza totodata un concept cu un loc central in istoria ideilor politice. Fara a intelege in esenta aceasta notiune, miza ei teoretica speciala pentru antici, dar si pentru contemporani, istoricului ideilor politice ii scapa o mare parte a ideii insesi de politica.

Nu intimplator unii dintre cei mai importanti autori ai domeniului ideilor politice s-au interesat de problema teoretica pe care o pune notiunea de tiranie. Creatie a unui anume context istoric al antichitatii mediteraniene, termenul reapare in alte contexte (medieval, renascentist, modern-revolutionar sau chiar post-modern) cu o adesea reinnoita vigoare. Vorbind astazi despre filosofia drepturilor omului, putem citi in filigran in acest concept ceva din disputele, de la monarchomahi la Locke, in jurul tiranicidului si al dreptului la rezistenta, proclamat ulterior de Revolutia americana de la 1776, pentru care George al III-lea era, literal vorbind, un tiran (si, pentru ca istoria sa ia defintiv aerul unei farse, John Wilkes Booth il va asasina, un secol mai tirziu, pe Lincoln strigind, in vreme ce isi descarca pistolul in maxilarul presedintelui american, Sic semper tyrannos!).

Pe de alta parte, teoria ratiunii de stat se apropie uneori primejdios de mult de o justificare a unui anume gen de tiranie, aceea ceruta de arcana imperii (cum scriu unii teoreticieni din sec. XVI-XVII - de pilda Arnold Clapmar sau Klapmeyer - ai ratiunii de stat) ca fiind justa si legitima: vorbind de notiunea de dominatio, Clapmar adauga: <Ea se leaga, intr-adevar, de o anume violenta si iactanta si chiar, as risca sa spun, ai putea vorbi de tirania justa si legitima, legitimam ac justam appelles tyrannidem>[2]). O justificare mai mult sau mai putin evidenta a tiraniei se poate intilni si in alte curente de gindire de mai devreme sau de mai tirziu si, de pilda, Principele insusi al lui Machiavelli seamana adesea izbitor cu imaginea pe care anticii si-o faceau despre un tiran abil ca Pisistrate.

Aceasta recurenta a notiunii de tiranie ii confera un interes aparte pentru unii autori de astazi din domeniul istoriei ideilor politice ca Mario D'Addio, Rodolfo De Mattei, Emerton Ephraim, Michel T. Giroux, Jean-Louis Labarrière, Maurice Latey, Hella Mandt, Robert S. Miola, Yves Charles Zarka, Giusseppe Maria Sciacca, Domenico Taranto, Silvio Suppa etc. Si, in mod semnificativ, in acelasi an, 1984, atit Universitatea din Caen cit si Sorbona consacrau cite un colocviu acestei teme[3], e drept, revenita in centrul atentiei in Franta citiva ani inainte cu acea cunoscuta disputa dintre Leo Strauss si Alexandre Kojève in marginea reeditarii de catre cel dintii a unui text clasic al lui Xenophon (Hieron sau Despre tiranie), disputa la care ma voi referi ceva mai tirziu.

Inainte de a vede ce probleme teoretice pune discutia conceptului de tiranie, e poate necesara o scurta recapitulare a faptelor istorice. Se discuta inca de catre istorici si originea cuvintului, foarte probabil asiatica, si data aparitiei primilor tirani in lumea greaca. Dupa Glotz, termenul este imprumutat probabil din Lydia in vremea lui Gyges[4] (deci c. 680 - 652 i.e.n.), dar aceasta nu inseamna neaparat ca originea acestei institutii politice nu e mai veche. Cuvintul insusi, ca si derivatul isi are originea intr-un dialect anatolian, lydian, ceea ce par confirma originea lydiana de care vorbea Glotz. De altfel, un fragment al poetului Arhilochos (reluat de Hippias din Elis, sofist din secolul al V-lea) pare a fi primul text cunoscut in limba greaca unde apare termenul respectiv si in acest fragment se mentioneaza faptul ca regele lydian Gygs <a fost cel dintii care a exercitat tirania>.[5]

E cert insa faptul ca aparitia acestei institutii politice se inscrie in perioada de criza pe care a cunoscut-o lumea greaca in secolele VIII - VII, cu prelungiri pina in secolul VI, urmind in genere evictiunii regalitatii de tip homeric. Dezlantuirea unor pasiuni politice si precizarea primelor factiuni in cetate impune, in mod aproape natural, necesitatea unor mediatori, in cazul unui conflict care sta sa izbucneasca, sau a unor conciliatori care sa aplaneze conflictele in vigoare. Primii tirani sunt, in fapt, niste arbitri care au primit o anume legitimitate politica. In Asia mica, cum remarca si Glotz, termenul de ï , care desemneaza adesea pe primul magistrat, a trecut in mod natural la acela care trebuia intr-adevar, cum o spune acest cuvint, sa cunoasca traditiile si sa puna ordine in drept. Chiar daca Solon din Atena a fost numit , sau pur si simplu arhonte, el nu a fost mai putin un veritabil ï in sensul larg al notiunii, asa cum contemporanul sau Pittacos din Mitylene a fost in sensul restrins al termenului[6].

Acesti conciliatori sunt citeodata imprumutati din afara: Aristarchos vine din Atena pentru a ajuta la instaurarea unei ordini politice in Ephes; si el si Demonax din Mantineea, chemat la Cyrene, contribuie la redactarea unor constitutii democratice in orasele respective. Inttr-un mod oarecum asemanator se vor intimpla lucrurile si in Milet dupa un razboi civil care dureaza mai multi ani. De altfel, cum se stie, Aristotel vorbeste in Politica sa(sau Politicele sale) despre aisumntie ca despre o tiranie electiva . Iata chiar cuvintele lui Aristotel: dupa ce vorbeste despre diferenta dintre regalitatea de tip spartan si despre regalitatea barbara (in care, in mod semnificativ, Stagiritul vede un fel de anticipare a tiraniei, cel putin ca tip de comportament daca nu si ca legitimitate), el adauga: 8.Iata deci doua specii de monarhie; dar exista o alta, aceea pe care o gasim la vechii eleni: aceia care erau numiti ï . Este, in fond, o tiranie electiva care difera de monarhia barbara nu in faptul ca nu este intemeiata pe lege, si doar prin faptul ca nu este ereditara. 9. Acesti oameni isi exercitau puterea, unii intreaga lor viata, altii pe perioade sau cu prilejuri determinate. Astfel cei din Mitylene il alesera odinioara pe Pittacos pentru a se opune exilatilor care ii aveau in fruntea lor pe Antimenide si pe poetul Alceu. 10.Alceu insusi arata, intr-una dintre cintarile lui de banchet ( ) ca au ales pe Pittacos ca tiran; el le reproseaza de a fi

pus pe Pittacos, nefericire a patriei sale,

tiran al unei cetati fara venin, avind o soarta trista,

toti in jurul lui strinsi pentru a-i aduce laude .

Cum vedem, figura tiranului este deja obiectul unui razboi de imagine.

Pe de alta parte, trebuie sa remarcam si faptul ca va exista in curind in lumea greaca o adevarata Internationala a tiranilor, care ii reuneste pe Thrasybul din Milet si pe Cypselos, apoi pe Periandru din Corint, pe deja mentionatul Pittacos si pe Polycrate din Samos, pe Lygdamis din Halicarnassos sau pe Miron si Orthagoras din Sycion, Theron din Agrigent, Gelon din Siracusa si, fara discutie, pe multi alti tirani, in special din Grecia Mare in secolele ulterioare. Ei se gasesc adesea in corespondenta si mai mereu se aminteste de conditia lor politica speciala, pentru care solicita intelegerea opiniei publice, ca Hieron din dialogul xenophontic.

Cert este ca in acest conflict care opune aristocratia si nou-constituitul ca identitate (mai inainte se prefera termenul oarecum peiorativ ) se deseneaza imediat o alianta, am spune naturala, intre demagogul care aspira la tiranie si poporul ( ) care cauta un conducator in lupta sa cu aristocratia conservatoare si cu regimul dominat de ideea de , impartind oamenii dupa criteriul nasterii. Lucrurile sunt favorizate de anumite schimbari sociale si economice, in primul rind de aparitia unei economii de piata care se impune ca o alternativa la economia rurala traditionala.

Thucydide observa in cartea I-a a Razboiului peloponesiac ca asemenea evolutii erau raspunzatoare de inlocuirea in mai multe cetati ale Eladei a regimului traditional al basileilor prin regimuri tiranice: Elada devenind (din ce in ce) mai puternica si agonisindu-si bunuri materiale mai mult decit inainte, prin cetati, de cele mai multe ori, se instaurau tiranii, deoarece veniturile erau mai mari - mai inainte erau basileii strabuni, cu anumite prerogative (.) .

Dupa cum arata si G. Glotz, exista o legatura strinsa intre instituirea unor regimuri tiranice si deschiderea unor mari porturi, dedicate negotului maritim: De pe coastele Asiei mici, vecine cu bogata Lydie, pina la malurile Euripei, ale golfului Saronic si golfului Corintului, lista tiranilor coincide cu harta porturilor importante[10].

Inainte de a discuta rolul lui in reconfigurarea sistemului puterii politice in Grecia antica, se cuvin spuse citeva cuvinte despre personajul special care este, indeobste, tiranul antic. Acestui subiect, de altfel, Zoe Petre i-a consacrat un capitol important intr-o carte consacrata lumii cetatii-polis din spatiul cultural grec: Cetatea greaca[11]. Capitolul se numeste Comportamentul tiranic si rezuma trasaturile cele mai interesante ale tiranului clasic. El pretinde de multe ori a descinde din personaje legendare (Pisistrate din regele legendar Codros al Atenei, fiind, deci, inrudit cu familia in care se va naste, peste citeva generatii, Platon) sau cel putin din neam de basilei. Accepta cu satisfactie sa fie numit Ii place sa straluceasca prin imbracaminte si prin lux, afiseaza o bogatie care tine adesea loc de legitimitate politica (de altfel, observa Zoe Petre[13], multi tirani, daca n-au inventat moneda, cum s-a afirmat uneori, cel putin au avut un rol important in dezvoltarea unei economii monetare in Grecia). Tiranul impresioneaza in special multimile prin opere edilitare importante, aducatoare de prestigiu ca faimosul Hecatompdon, templul distrus de persi in anul 480 i.e.n. si care va fi inlocuit de actualul Parthenon.

Nu numai ca vremea tiranilor va fi vazuta nostalgic, ca o vreme de abundenta , dupa trecerea timpului tiraniilor, dar specialitatea insasi a tiranului este de a media favorurile zeilor cu prilejul unor ceremonii impresionante, ca acelea ale lui Pisistrate, care dau o dimensiune nationala si poate chiar nationalista unor culte populare ca acela al Dionysos (care ne-au dat, de altfel, si teatrul antic prin evolutia unor spectacole care, la origine, erau menite sa evoce misterele zeului). De altfel, in calculele abile ale lui Pisistrate teatrul deturneaza cetatenii de la reunirile politice in agora, cam cum se intimpla acum cu televiziunea care anihileaza orice autonomie reala politicului.

O parte dintre aceste note par a da tiranului o imagine mai degraba pozitiva. Exista chiar o vreme in care calificativul insusi de tiran ( ) are o culoare neutra, fiind utilizat ca substitut pentru rege ( . Titlul piesei lui Sophocle Oedip rege este in greceste . Titlul de tiran ii este atribuit personajului nu numai in titlu (care nu apartine probabil lui Sophocle), dar si in cursul piesei (v. 514 si 925) de catre doua personaje diferite, fara a implica o judecata negativa, insemnind (de aceea, traducerea Oedip rege este unanim acceptata). Nu e singurul pasaj din tragediile lui Sophocle in care apare aceasta substitutie a termenului prin in Ajax, in cursul unei discutii intre Agamemnon si Odysseu, primul argumenteaza (v. 1350): Tiranului nu ii e usor sa dovedeasca piosenie in fata zeilor (

Dar exista si un revers al medaliei. Sunt doua reprosuri esentiale care se fac acestui personaj si care declanseaza nu numai o ampla restructurare a vietii politice in cetatile Greciei antice, dar si un proces de reflectie care conduce la constituirea filosofiei politice si a antropologiei politice grecesti.

In primul rind, tiranul este perceput ca introducind o serie de practici politice straine spiritului grec, ca reprezentant al moravurilor orientale. Stralucirea lui, lingusirile pe care le accepta, pretentia de a fi tratat ca fiind deasupra celorlalti etc. irita profund pe greci si, indirect, contribuie la afirmarea prin recul a ideilor democratice. In al doilea rind, el pune o problema de filosofie politica, mai exact de taxonomie a regimurilor politice, deoarece regimul tiranic scapa in esenta clasificarii traditionale, asa cum o intilnim, de pilda, la Herodot (cartea a III-a, LXXX sq.) pentru care exista trei regimuri posibile: (democratia), (termen prin care s-ar intelege, de fapt, un regim aristocratic[18]) si . Aliat cu -ul, inconjurat de o camarila oligarhica, avind pretentia e a substitui regalitatea traditionala, tiranul este inclasificabil pentru spiritul rationalist grec. Aceasta este dificila problema teoretica pe care o pun regimurile tiranice si care va primi raspunsuri foarte diferite, de la Pitagora la Xenophon sau Platon si de la Aristotel la stoici si la Polybios (care, desi traind in lumea romana, gindeste inca in categoriile politice grecesti).

In legatura cu cea dintii observatie, aceea ca tiranul este perceput ca reprezentind o cultura politica straina, negreaca, mai exact orientala, exemplul lui Gygs este relevant. Tiranul Gygs, cunoscut noua si pentru faimosul inel care se presupune ca l-ar fi facut invizibil (invocat, cum se stie, de Glaucon in Republica[19]) este si un uzurpator, iar dupa legenda este chiar un uzurpator foarte exotic, slujindu-se de un inel fermecat pentru a-si inlatura regele legitim.

Aici functioneaza o imagine (evident, deformata si simplificata, supraaccentuata, am putea crede, de adversitatea dintre greci si persi, care se dezvolta chiar in vremea in care tiraniile se inmultesc) a culturii orientale de care grecii inteleg sa se delimiteze.

In viziunea greaca, esenta tiraniei consta in exercitiul arbitrar al puterii. Aristotel scrie in Politica: O a treia specie de tiranie este chiar aceea care trece drept tirania prin excelenta si care corespunde cu regalitatea absoluta. 4. Acestui gen de tiranie ii apartine cu necesitate regimul in care un monarh exercita o putere fara nici un control asupra oamenilor care ii sunt egali sau superiori, in propriul folos si nu in interesul celor guvernati; si el se va lipsi de consimtamintul acestora: caci nici un om liber nu va consimti in mod voluntar sa suporte un asemenea fel de autoritate[20]. Se vede chiar din acest paragraf ca Aristotel trateaza institutia tiraniei cu un desavirsit dispret si, am putea spune, doar pentru a completa tabloul taxonomiilor sale teoretice.

In rezumat, tirania a ramas in cultura greaca ceva exotic, o influenta orientala pernicioasa si delegitimarea ei teoretica a fost insotita si de un tratament specific acordat tiranului, care este (cel putin daca ascultam parerea autorilor, nu neaparat si pe aceea a exponentilor -ului) temut atita vreme cit detine puterea, dar a carui ucidere este, in fond, un act legitim, de restabilire a ordinii legale. De aceea, statutul tiranului nu este de loc de invidiat si tiranicidul revine periodic in lumea greaca.

Fenomenul tiraniei prilejuieste, cum am vazut, o serie de dezbateri teoretice in Grecia antica, dezbateri care au contribuit, poate hotaritor, la afirmarea si la progresul filosofiei politice. Am citat deja punctul de vedere al lui Aristotel in privinta tiraniei. Se vede de indata ca Aristotel considera tirania o realitate politica inferioara si ca o mentioneaza in clasificarile sale doar din dorinta de a nu omite nici o varietate, cit de exotica, a fenomenului politic. De altfel, in vremea lui Filip al II-lea si a lui Alexandru, tirania era in declin.

Sunt insa doi autori, inaintea lui Aristotel, care au acordat o mai mare atentie tiraniei, amindoi elevi ai lui Socrate: Xenophon si Platon. Amindoi au trait o perioada destul de zbuciumata a cetatii lor, Atena, amindoi s-au situat la confluenta - cel putin sub aspectul ideilor lor politice - unor influente diverse.

Platon a cunoscut tirania foarte bine din experienta proprie. La curtea lui Dionysios I, tiranul Siracusei, Platon are o unica (se pare) intilnire cu acesta, cu care prilej ar fi afirmat ca numai interesul stapinului nu era scopul cel mai bun, afara numai daca acesta exceleaza in virtute, ceea ce il ofenseaza pe Dionysios, care ii spune Vorbesti ca un flecar batrin, la care Platon replica: iar tu, ca un tiran[21]. Se zice ca acest episod (situat in jurul anului 387 i.e.n.) i-ar fi adus lui Platon vinzarea ca sclav la Egina, unde din fericire va fi rascumparat de Anniceris (daca nu cumva aceasta e doar o legenda tirzie). Atitudinea lui Platon era cu atit mai riscata cu cit Lysias lansase deja grecilor apelul de a se uni impotriva tiranilor. O a doua experienta cu tinarul Dionis al II-lea, urmasul lui Dionysios, nu este mai fericita.

In privinta tiranilor, Platon era, ca mai toata lumea greaca, impotriva, pentru ca tirania era - in aceasta viziune - sinonima cu lipsa de libertate si de demnitate civica. Intre faptul de a fi supusul unui tiran si conditia de cetatean al unei polis libere este o diferenta esentiala. In fond, pentru Platon este scandalos faptul ca tirania introduce si mentine un regim de inegalitate intre conlocuitorii unei cetati si ca insusi acest fapt se dovedeste o piedica in calea progresului pe calea virtutii. Daca, in viziunea lui Platon, o functie esentiala a cetatii este aceea educativa, cetatea supusa unui tiran se dovedeste un rau educator. Pe de alta parte, starea de supunere impiedica constituirea acelei socialitati benefice tuturor, a prieteniei sau confraternitatii locuitorilor cetatii.

Obiectiile lui Platon cu privire la tiranie pot fi urmarite in special in dialogul Republica, unde gasim in cartea a VIII-a un sumar al antropologiei politice platoniciene. Pasajul se intemeiaza pe principiul unei paralele intre tipurile posibile de cetati (sau de constitutii, precum si de drept de cetatenie, termenul grecesc descriind bine aceasta confluenta a notiunilor) si tipurile umane corespunzind fiecarei cetati (sau constitutii) in parte. S-ar intelege din textul platonic ca diferentele intre constitutii sunt rezultatul deosebirilor dintre caracterele oamenilor care inclinind intr-o anumita directie, trag dupa ele si restul[22].

Printre tipurile de cetati (deci de constitutii) mentionate in aceasta parte a dialogului, alaturi de constitutia cea mai buna (aristocratica, in intelesul platonician[23]), sunt citate deopotriva constitutiile timocratice (timarhiile, cretana si spartana ), cea oligarhica, cea democratica si tirania.

Ideea esentiala a pasajului citat este aceea ca schimbarea regimului politic este legata de instabilitatea conducerii, de conflictele si crizele care se ivesc (inevitabil, in constitutiile imperfecte[25]) la virful cetatii. La sfirsitul unei ample analize a schimbarilor care conduc de la timarhie la oligarhie si de la aceasta la democratie, ironic se anunta ne-ar mai ramine de analizat (.) cea mai frumoasa orinduire si cel mai frumos barbat: tirania si tiranul . Dupa o descriere caustica a exceselor de libertate proprii (in viziunea platoniciana) regimului democratic, filosoful observa ca libertatea excesiva pare ca nu se preschimba in nimic altceva decit intr-o robie excesiva, atit in cazul individului, cit si in al cetatii . Prin urmare, va sustine Platon, tirania nu se injghebeaza din alt regim politic decit din democratie, din suprema libertate ivindu-se cea mai cuprinzatoare si mai desavirsita robie . Conflictele inerente regimului democratic duc, observa Platon, la necesitatea aparitiei unui mediator, a unui personaj eminent ( ), a unui magistrat, deci, care (in speranta multora) va pune ordine in cetatea macinata de conflicte. In descrierea fenomenului, Platon urmeaza (fara sa o spuna) liniile generale ale modului in care Pisistrate a luat puterea in Atena (alianta cu poporul de jos, exilul, votarea unei garzi personale[29] etc.).

Dupa descrierea modului in care se impune in cetate regimul tiranic, Platon va descrie tipul uman corespunzator acestui regim, omul tiranic. Explicatia are si o dimensiune, am putea spune, psihanalitica (sau macar psihologica). Fara controlul ratiunii, arata filosoful, conducerea sufletului o va lua, la omul tiranic, partea bestiala,salbatica, impinsa de dorintele nelegiuite ( ), care transpar citeodata in vise, ca, de pilda, dorinta impreunarii cu propria mama[30]. De altfel, tinarul tiranic va ajunge repede in conflict cu propria sa familie din cauza goanei eterne dupa placeri si a micsorarii veniturilor sale si, in cele din urma, nu va ezita sa recurga la furt si la crima. Pe scurt, omul tiranic este acela care, treaz fiind, este asa cum am vazut ca e omul in vis .

Daca un astfel de om tiranic ramine doar un simplu particular, el va fi, desigur, un nefericit; dar va fi cum mult mai nefericit daca, prin jocul sortii, el va ajunge tiran peste o anume cetate, sef al unui regim tiranic. Mereu amenintat de ura celorlalti, izolat si pazit de o garda nesigura, lingusind de teama pornirile cele mai josnice ale supusilor sai, tiranul este, spune Platon, ,un sclav autentic[32].

Exista, e drept, in dialogul ultim, Legile, citeva pasaje (esentialmente intre 709 d si 735 d, intre sfirsitul cartii a IV-a si inceputul celei urmatoare) care par a face elogiul tiraniei. Citind cu atentie sfirsitul lui 710 si comparind cu 735 d, ideea e clara: elogiul pe care il face tiraniei Atenianul este, in fond, circumstantial. Tirania este regimul politic care permite un maximum de eficienta pentra a curata cetatea de rele si pentru a impune o legislatie adecvata; ea poate fi utila in anume imprejurari, dar nu un regim preferabil in absolut[33].

Poate ca raspuns la opinia despre tiranie a lui Platon si-a gindit Xenophon micul dialog Hieron sau despre tiranie, text atit de interesant interpretat de Leo Strauss. Sa recapitulam. Textul dialogului xenophontic pune in scena o dezbatere pe tema tiraniei intre poetul Simonide din Ceos si tiranul Hieron al Siracusei. De altfel, e un fapt istoric ca la curtea lui Hieron s-au aflat, in afara lui Simonide, Eschil, Pindar si Bachilides. Insa, fara indoiala, dezbaterea relatata e pur imaginara, fiind un prilej de a pune in contrast doua moduri de a gindi; unul al inteleptului Simonide, celalalt al tiranului Hieron.

Dialogul s-ar fi putut numi si Tiranie si intelepciune daca, in fapt, intelepciunea lui Simonide n-ar fi fost tratata atit de caricatural de catre Xenophon. Ipoteza de la care pleaca Xenophon ar fi aceea ca exista o arta de a fi tiran, o , asa cum exista o arta a gospodariei expusa in cartea sa Despre economie.

Plecind de la antiteza intre viata privata si viata unui tiran, dialogul analizeaza avantajele si dezavantajele fiecareia dintre acestea: tiranul se bucura de bogatii, de ascultare, el are parte de toate onorurile si isi poate indeplini orice ambitie, crede (sau se preface a crede) Simonide. Da, replica Hieron, dar placerea indeplinita fara efort nu e placere, replica Hieron si, mai mult, tiranul nu se poate bucura ca orice particular de bunurile pe care le poseda deoarece el este in permanenta amenintat. Chiar garda sa personala este pentru el o primejdie, caci oricind poate fi suprimat chiar de catre oamenii sai. A fi tiran inseamna a fi in constant razboi cu toti supusii (o paralela s-ar putea face cu bellum omnium contra omnes al lui Hobbes). Si daca este excedat de dificultatile guvernarii, tiranul nu se poate retrage in viata privata. Aventura tiraniei este un drum fara intoarcere. Cum vedem, Hieron repeta in mare punctul de vedere al lui Platon cu privire la nefericirea tiranului.

Solutia lui Simonide, aceea de a fi un bun tiran, un tiran binefacator este, desigur, utopica. Dupa Alexandre Kojève (care scrie un eseu intitulat Tyrannie et Sagesse ca replica la comentariul lui Leo Strauss la Hieron) este vorba de o utopie nu a unui intelept antic, ci a unui intelectual . Dar e probabil ca adevarata intentie a dialogului este mai degraba aceea de a sublinia ideea ca un tiran trebuie sa stie sa-si asume conditia, in continuarea filosofiei politice elitare a lui Xenophon, care presupune ca doar unii oameni sunt facuti pentru a conduce si ca acestia trebuie sa beneficieze pe o educatie adecvata in acest scop. In interpretarea lui Leo Strauss, esenta dialogului Hieron este machiavelismul avant la lettre: Machiavelli este cel mai mare imitator al dialogului Hieron. N-as fi surprins daca un studiu suficient de aplicat al operei lui Machiavelli ar conduce la concluzia ca insusi faptul ca Machiavelli a inteles pe deplin marea lectie pedagogica a lui Xenophon este responsabil de frazele cele mai socante din Principele .

Exista, totusi, o deosebire flagranta intre tiranul lui Xenophon si principele lui Machiavelli si e de mirare faptul ca Leo Strauss o trece cu vederea. Tiranul Hieron sufera, cum observa si Leo Strauss, mai presus de toate de lipsa iubirii (phila) celorlalti. Aceasta iubire nu are pentru antici connotatia foarte subiectiva pe care o are in epoca noastra si este o conditie a vietii sociale (cum observa si Platon in scrierile sale politice). Viata in comun, dupa modelul spartan, pe care o preconizeaza Republica sau Legile contribuie, hotaritor, la dezvoltarea intre concetateni a acestei phila care face, dupa Platon, dintr-o multime de indivizi o cetate.

Revenind la paralela cu principele lui Machiavelli, deosebirea evidenta este aceea ca tiranul lui Xenophon ar raspunde probabil la intrebarea cunoscuta a Secretarului florentin daca e mai bine ca principele sa fie temut sau iubit (cap. XVII) printr-un adevarat imn consacrat iubirii. In schimb, cum vedem la Machiavelli sau la Hobbes, ideea moderna de societate exclude phila antica dintre fundamentele ontologice ale politicului.

Ideea exprimata de Simonide ca pentru a fi iubit de ceilalti trebuie sa iubesti tu primul[37] este de neinteles, cel putin aplicata sferei politicului, pentru epoca noastra. Cum insa aceasta conditie a reciprocitatii fondatoare a societatii parea greu de atins si in antichitate, in dialogul xenophontic isi face loc sugestia ca adevarata intelepciune ar putea fi aceea de a sti sa refuzi politicul si sa ramii in sfera unei vieti private , cel putin pentru a evita invidia celorlalti. Pentru mentalitatea clasica, ideea era absolut scandaloasa.

Cercetarea complexului de idei politice constituit in jurul fenomenului tiraniei evidentiaza, asadar, o suma de dezbateri filosofice care arunca unele lumini noi asupra epocii. Totodata, o asemenea cercetare ne invata sa ne ferim de judecatile grabite, atit de frecvent intilnite in ultimele decenii (acelea in care savantul s-a transformat in intelectual), cind chiar si stiinta pare a lasa la o parte minutia filologica in favoarea unor pozitii ideologice. Conform acestora, procesul tiraniei este judecat definitiv si orice redeschidere a discutiei asupra subiectului pare futila. Termenul a intrat definitiv in vocabularul notiunilor compromise, cu o aura de scandal care impiedica orice abordare neutra.

O discutie asupra locului tiraniei in lumea politica greaca este, totusi, utila, chiar fara intentia unei reabilitari imposibile a acestei hulite institutii, deoarece stiinta se fereste de judecatile in alb si negru. Cel putin o prima concluzie pare a se impune: fara tiranie, cetatea greaca ar fi iesit mult mai greu si mai tirziu din universul culturii politice traditionale.