DEZVOLTAREA CONSTRUCTIEI EUROPENE

DEZVOLTAREA CONSTRUCTIEI EUROPENE

Obiectiv general

Obiective operationale

Bibliografie selectiva

Tema de reflectie

Teste

Raspunsuri si comentarii la teste

Cuprins

TENTATIVELE DE UNIFICARE EUROPEANA ANTERIOARE SEMNARII TRATATELOR COMUNITARE

CREAREA COMUNITATILOR EUROPENE

CREAREA UNIUNII EUROPENE

TENTATIVELE DE UNIFICARE EUROPEANA ANTERIOARE SEMNARII TRATATELOR COMUNITARE

Ideea europeana in prima jumatate a secolului XX

conceptii cu privire la constructia Europei

Izbucnirea primului razboi mondial si evenimentele produse in timpul acestuia au facut ca, la sfarsitul razboiului sa se inregistreze o inrautatire a situatiei statelor vestice, mai putin a Angliei, care au devenit constiente de fragilitatea relatiilor dintre ele. In acelasi timp, America iese din starea de izolationism, presedintele Wilson implicandu-se activ in materializarea ideii de unificare europeana, ca parte componenta a procesului de unificare mondiala. Existau practic, in acest context, doua state care dominau din punct de vedere politic: SUA si URSS.

Doua sunt conceptiile cu privire la constructia Europei care se manifesta in aceasta perioada. Prima dintre acestea pleaca de la principiile cooperarii interguvernamentale clasice in care suveranitatea statala nu este afectata, iar cea de-a doua are in vedere o depasire a acestei suveranitati printr-un proces de unificare, de integrare. Oamenii politici ai vremii sustin mai degraba prima dintre aceste conceptii, cea de-a doua, in mod evident federalista, fiind sustinuta de autori care nu au un rol politic decizional.

Prin infiintarea Ligii Natiunilor se constituie cadrul propice pentru promovarea ideilor federaliste. Pe linia acestei conceptii, contele Richard Graf Coudenhove Kalergi publica la Viena, in 1922, dupa Tratatul de la Saint-Germain, manifestul "Pan Europa", in care arata ca "Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prabusire", si ca declinul Europei este o consecinta a declinului ei moral. Miscarea pan-europeana urmareste crearea unei paci europene durabile si inlocuirea Europei destramate cu o Europa libera si federativa.

Sub presedintia contelui Coudenhove-Kalergi in 1926 se reuneste la Viena un Congres la care au participat 2000 de reprezentanti din 24 de state, in urma caruia se infiinteaza Uniunea Pan-europeana. Proiectul de Pact Pan-european al contelui Kalergi avea in vedere crearea unei organizatii a statelor europene sub numele de "Statele federale europene", cetatenii statelor federale urmand sa devina in acelasi timp si cetateni europeni. Aceasta federatie a statelor europene, ale carei organe erau Consiliul, Adunarea si Curtea federala (si care urma sa obtina recunoasterea si sprijinul SUA si al URSS) era fondata pe abandonul de suveranitate consimtit de statele membre.[1]

proiecte europene

Datorita numarului important de state participante si a obiectivelor propuse (intre care amintim garantarea egalitatii, securitatii si suveranitatii, realizarea uniunii vamale, instituirea unei monede comune, respectarea civilizatiei fiecarui stat, dezvoltarea colaborarii intre statele membre si cu celelalte state), Congresul de la Viena din 1926 este considerat unul dintre cele mai importante momente ale procesului de realizare a unitatii europene, ce a identificat principiile ce vor sta la baza constructiei europene de mai tarziu.

Ineficienta Societatii Natiunilor care, cu toate eforturile depuse, nu a reusit elaborarea unui proiect care sa indeparteze pericolul unui nou razboi si sa realizeze unificarea europeana, l-a determinat pe danezul Heerfordt sa publice in 1924 un eseu intitulat "Europa Communis", in care critica aceasta ineficienta, propunand totodata infaptuirea unui stat federal european prin alcatuirea unui sistem institutional format dintr-o adunare parlamentara, un directorat de sefi de state cu drept de veto, un minister federal responsabil in fata adunarii, un regim special pentru agricultura si o perioada de tranzitie inainte de realizarea unei uniuni vamale.

In 1924 Alfred Nossia prezinta proiectul unei "Noi Europe" care sa faca fata concurentei americane si expansiunii sovietice, iar in 1926 Gaston Riou, autorul lucrarii "Europe, una patrie", propune o uniune economica si vamala. Liderul radical Edouard Herriot publica in 1930 lucrarea "Europa", in care considera necesara realizarea unei intelegeri europene in cadrul Societatii Natiunilor, o organizatie regionala europeana dupa modelul Uniunii Panamericane, avand propriile conferinte periodice si propriul secretariat permanent. Se inregistreaza in aceasta perioada si o serie de initiative de creare a unor miscari precum Uniunea Economica si Vamala Europeana sau Federatia pentru intelegerea europeana.

Cea mai spectaculoasa initiativa a epocii a fost insa cea a lui Aristide Briand[2], ministrul de externe francez care, sustinut de omologul sau german Gustav Stresemann, la 7 septembrie 1929 propune guvernelor europene reunite cu ocazia celei de-a 10-a sesiuni a Adunarii Generale a Societatii Natiunilor crearea unei legaturi federale intre statele europene, fara insa a se aduce atingere suveranitatii nici uneia dintre natiunile care ar putea face parte din aceasta asociatie. Acest proiect federalist urma sa fie realizat in cadrul Ligii Natiunilor, sub patronajul si controlul acesteia. In urma acestei propuneri, Briand este insarcinat cu prezentarea unui memorandum asupra "organizarii unui regim de uniune federala europeana".

Prezentat Adunarii Societatii Natiunilor la 1 mai 1930, Memorandumul Briand trezeste numeroase obiectiuni la nivelul guvernelor europene, Marea Britanie respingandu-l, iar celelalte state privindu-l cu prudenta. Acest proiect este trimis spre studiu unei comisii a Ligii Natiunilor insa el nu mai ajunge sa se concretizeze, in principal datorita conjuncturii internationale - criza din anii 1929-1930 si alegerile din Germania care l-au adus pe Hitler in prim-planul politicii europene.Ca si celelalte tentative de unificare pasnica a continentului european, si initiativa lui Aristide Briand esueaza, in principal datorita faptului ca Europa era inca dominata de idei nationaliste si totalitariste. Cu toate acestea, proiectul Briand ramane important prin ideile si conceptele pe care le promoveaza, si care se vor regasi in incercarile ulterioare de organizare a continentului.

Va trebui sa vina insa cel de-al doilea razboi mondial pentru ca Europa sa devina constienta de divizarea si de neputinta ei inainte de a se convinge de necesitatea organizarii sale.[3]

In ultimii ani ai celui de-al doilea razboi mondial se relanseaza interesul pentru realizarea unei viitoare unitati a Europei. Astfel, o serie de miscari de rezistenta precum miscarea "Lupta", in Franta, grupul numit "Partidul de actiune", in Italia, elaboreaza la Geneva in 1944 un proiect de declaratie al rezistentelor europene, in care constata: "In intervalul unei singure generatii , Europa a fost epicentrul a doua conflicte mondiale care, intai de toate, au avut ca origine existenta a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important sa remediem aceasta anarhie prin crearea unei Uniuni federale intre popoarele europene." Este adevarat insa ca aceste miscari constituiau mai degraba o reactie pentru unitate in fata agresorului decat ca un adevarat proiect politic.

Ideile federaliste incep sa anime in aceasta perioada si o parte a mediilor guvernamentale europene. Astfel, Winston Churchill se erijeaza in aparator al libertatii si unitatii Europei, lansand, inca din octombrie 1942, intr-un memorandum adresat ministrului sau, Anthony Eden, formula de "State Unite ale Europei", ca parte componenta a organizarii lumii dupa razboi.

*

Ideea de unitate europeana a fost pregatita de generatii intregi de scriitori, poeti, filosofi, oameni politici. Unii dintre ei s-au limitat la a formula idei generale despre necesitatea unitatii europene, in timp ce altii au elaborat veritabile proiecte, susceptibile de aplicare directa.

Experienta istorica ne-a demonstrat ca unitatea Europei este necesara. Asa cum arata Victor Hugo, "numai unitatea va deveni scutul in fata tuturor furtunilor care, altfel, ar putea pustii una dintre cele mai vechi civilizatii ale lumii".

Unitatea europeana presupune punerea in comun a valorilor acumulate de popoarele europene in decursul istoriei si sporirea acestora. Presupune in acelasi timp solidaritatea statelor europene dar si respectarea diversitatii lor.

Ideea europeana a inregistrat de-a lungul timpului momente de ascensiune, dar si esecuri, crize; au existat momente in care ea a fost subordonata intereselor marilor puteri (si nu numai), tendintelor hegemoniste si expansioniste ale acestora.

Pentru ca ideea europeana sa triumfe, este necesar ca natiunile europene sa devina constiente de necesitatea renuntarii la adversitatile dintre ele si de necesitatea de a pune bazele unei cooperari care sa profite tuturor.

2. Constructia europeana dupa cel de-al doilea razboi mondial

a. Premisele constructiei europene moderne

constructia europeana, unitatea statelor europene

Perioada ce a urmat celui de-al doilea razboi mondial marcheaza trecerea de la proiectele de uniune europeana la realizari efective in acest domeniu. Aceste realizari sunt determinate in principal de modificarile radicale ce se inregistreaza in raporturile de forta in timpul si dupa cel de-al doilea razboi mondial.Astfel, la sfarsitul acestui razboi, statele europene, care timp de secole ocupasera o pozitie centrala in istoria mondiala, erau devastate, intr-o stare de declin politic si economic caracterizata prin extremism ideologic, dispute politice interne, inflatie generalizata, sistem monetar inexistent, somaj, saracie si foamete. Europa era faramitata in numeroase state si divizata intre doua grupuri de interese: cele ale SUA, care doreau revirimentul rapid al statelor vestice si punerea bazelor unei aliante atlantice pentru a stopa expansiunea comunismului sovietic si interesele URSS, care dorea extinderea influentei sale si in vestul Europei. Aceasta rivalitate dintre SUA si URSS a dat nastere la ceea ce s-a numit "razboiul rece", si care, timp de cateva decenii, a divizat Europa in doua tabere.In fata acestei confruntari, statele Europei Occidentale au devenit constiente de necesitatea coalizarii lor pentru ca, impreuna, sa reuseasca sa puna pe picioare economia europeana, sa puna bazele stabilitatii si progresului. Atat Franta, cat si Marea Britanie si Italia au inteles ca reconstructia lor, modernizarea si industrializarea, erau posibile numai prin asocierea cu alte state.

In al doilea rand, unitatea statelor europene era necesara pentru a face fata, pe de-o parte, expansiunii sovietice, iar pe de alta parte, pentru a contracara o intarire prea mare a influentei americane in zona europeana.Un al treilea argument in favoarea coalizarii statelor europene il constituia preocuparea de a preveni orice posibilitate ca Germania sa provoace un alt razboi. Strategia aleasa in acest scop a fost impulsionarea dezvoltarii economice a Germaniei pentru ca aceasta sa reziste expansiunii comunismului, cu asigurarea unei legaturi puternice, a unei interdependente economice si militare intre Germania si celelalte tari vestice, astfel incat un nou razboi sa fie imposibil de declansat.In plan politic, dar si economic, statele europene au gasit totusi un anumit sprijin in alianta cu SUA, care, in toate aceste decenii ale razboiului rece, a fost tara care a aparat valorile occidentale impotriva totalitarismului . In fata amenintarii pe care o reprezenta opozitia Est-Vest pentru Europa Occidentala, aceasta era vulnerabila, avand nevoie de asistenta si protectia Statelor Unite ale Americii.Asa cum apreciaza si un alt reputat specialist in domeniul constructiei europene, prof. Charles Zergobie, imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, impulsionarea constructiei Europei occidentale a fost data din exterior, de catre Statele Unite ale Americii, care se erijeaza in "mare protector" al acestora, facandu-le sa inteleaga situatia grea in care se afla si beneficiile unei cooperari in vederea reconstructiei economiilor lor, iar dupa aceea, in conditiile razboiului rece, reorganizarea apararii lor .Redresarea Europei era necesara si, in acest context, se relanseaza si ideea unitatii europene si se pun bazele unor organizatii europene de cooperare in domeniile economic, militar si politic.

b.      Planul Marshall si crearea primei organizatii economice - OECE

Asa cum am aratat anterior, de redresarea Europei erau interesate si SUA care, prin secretarul de stat, generalul Marshall, propun statelor europene, cu ocazia unui discurs tinut la Universitatea Harvard, la 5 iunie 1947, un plan de ajutor economic al acestora. Prin acest plan, generalul Marshall declara "razboi foamei, saraciei, disperarii si haosului din Europa", pentru ca, spune el, "reconstructia structurii economice . va cere evident mult mai mult timp si eforturi mai mari decat am prevazut noi". Scopul planului era de a contribui la "renasterea unei economii active in lume pentru a crea conditiile politice si sociale in care sa poata sa existe institutii libere".

redresarea Europei, ajutor economic

Statele Unite ale Americii pun si o conditie pentru acordarea acestui ajutor: stabilirea unei cooperari organizate intre tarile beneficiare, in cadrul careia acestea sa se puna de acord cu privire la nevoile lor si la ceea ce trebuie sa intreprinda fiecare in parte pentru a eficientiza masurile luate de guvernul american, pentru ca, "Nu ar fi bine, nici util ca guvernul SUA sa stabileasca el insusi un program destinat punerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este doar problema europenilor." Rolul SUA va consta doar in "acordarea unui ajutor prietenesc in stabilirea unui program european si in a ajuta apoi la punerea in aplicare a acestui program in masura in care va fi posibil sa o faca".

Initial aliatii, reuniti cu ocazia Conferintei de la Paris din 2 iulie 1947, refuza participarea la program, Molotov declarand ca acesta reprezinta o forma de subordonare a economiei si independentei nationale a statelor europene in favoarea unei mari puteri care este SUA.

La 12 iulie 1947 se desfasoara la Paris Conferinta de Cooperare Economica Europeana, convocata pentru ca statele europene sa se puna de acord asupra problemelor care necesita o rezolvare urgenta (au fost astfel identificate ca probleme urgente: cresterea capacitatilor de productie, stabilitatea financiara interna, dezvoltarea cooperarii economice intre statele europene). Cu aceasta ocazie, statele europene raspund favorabil propunerii formulate de generalul Marshall, si, la 16 aprilie 1948 este semnat Tratatul instituind Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE), prima organizatie europeana de dupa razboi, la care participa 16 state: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elvetia si Turcia. Ulterior, sunt admise in OECE R.F.G. (1955) si Spania (1959). Tot acum este stabilit Programul Global de Reconstructie a Europei, care avea in vedere: promovarea productiei industriale si agricole, realizarea stabilitatii monetare si bugetare, reducerea barierelor comerciale si, prin aceasta, cresterea schimburilor intre statele europene.

Impreuna cu structura infiintata de partea americana - ECA (Economic Cooperation Administration), OECE are rolul de a gestiona si distribui intre statele membre ajutorul destinat reconstructiei acordat de SUA prin Planul Marshall, coordonand, de asemenea, politicile economice nationale, contribuind la crearea unui sistem multilateral de plati, liberalizarea schimburilor si eliminarea restrictiilor cantitative.

Planul Marshall a contribuit, fara indoiala, in mod direct, la ameliorarea situatiei statelor europene. Ajutorul acordat prin acest plan intre 1948-1952 s-a cifrat la 12817 milioane dolari, reprezentand 1% din PIB-ul american, principalele beneficiare fiind Marea Britanie, Franta, Germania, Olanda, Grecia si Austria. El a fost instrumentul care a permis realizarea unei cooperari a statelor europene in urma careia schimburile dintre acestea s-au liberalizat, ele reusind sa depaseasca in scurt timp nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de razboi. Efectele lui indirecte sunt insa mai largi, facilitand procesul de apropiere intre natiunile europene si stopand extinderea comunismului in Europa Occidentala.

In 1960, revirimentul economic al Europei fiind realizat, OECE este reformata. Statele membre ale OECE, SUA si Canada au convenit sa extinda campul de actiune al organizatiei oferind ajutor pentru dezvoltarea tarilor lumii a treia. OECE devine astfel Organizatia Economica de Cooperare si Dezvoltare (OECD), la care SUA si Canada au aderat in acelasi an.

Intrarea SUA in noua organizatie consacra constituirea unei comunitati de fapt mai largi - aceea a statelor industrializate, in interiorul careia va trebui sa fie de acum inainte cautata o solidaritate ideala sau cel putin respectul echilibrelor in dezvoltare[7].

c. Infiintarea organizatiilor europene de securitate

In domeniul militar, cooperarea europeana a reprezentat initial o continuare a unor aliante militare din timpul razboiului. Aceste aliante, destinate sa asigure securitatea colectiva a partilor, sunt indreptate in principal impotriva pericolului german. Astfel, ministrii de externe ai Frantei si Marii Britanii - Georges Bidault si Ernest Bevin, semneaza pe 4 martie 1947 la Dunkerque Tratatul de Alianta si Asistenta mutuala impotriva unei eventuale agresiuni germane in viitor, incheiat pentru o perioada de 50 de ani.

aliante militare

O serie de evenimente petrecute in perioada 1947-1949 determina cresterea tensiunilor internationale si deteriorarea relatiilor dintre statele Europei Occidentale si URSS. Practicarea de catre aceasta din urma a unei politici expansioniste, impunerea unor regimuri nedemocratice, reprimarea miscarilor de opozitie si violarea drepturilor si libertatilor fundamentale in tarile aflate sub influenta sa au creat ingrijorare in randul statelor europene si al SUA, ducand la declansarea "razboiului rece" - o confruntare intre capitalism si comunism, intre democratie si totalitarism, o competitie pentru stabilirea si mentinerea sferelor de influenta.

In acest context, in februarie 1948, Franta si Marea Britanie invita cele trei state membre ale Benelux-ului sa participe la sistemul de garantie mutuala instituit prin tratatul de la Dunkerque. La 17 martie se semneaza la Bruxelles "Tratatul asupra colaborarii economice, sociale si culturale si privind apararea colectiva", cunoscut sub numele de Tratatul Uniunii Occidentale, semnat de catre Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie. Uniunea Occidentala este o organizatie cu caracter politico-militar, avand ca scop proclamat apararea comuna impotriva oricarei agresiuni.

Desi dotata cu o retea de relatii militare, dar si politice, economice si culturale, aceasta organizatie cu 5 membrii nu avea insa instrumentele necesare pentru a putea realiza obiectivele de securitate propuse.

Ideea adoptarii unui sistem unic de aparare care sa-l inglobeze si sa-l depaseasca pe cel al Tratatului de la Bruxelles este avansata inca din aprilie 1948. Doua evenimentele petrecute in primavara-vara anului 1948 (respectiv lovitura de stat de la Praga, din aprilie 1948 si blocada terestra a Berlinului, din iunie 1948), precipita lucrurile, convingand Statele Unite ale Americii sa renunte la izolationism si sa se implice in procesul de intarire a sistemului european de securitate. La 11 iunie 1948, Senatul SUA adopta rezolutia de autorizare a deschiderii negocierilor cu statele europene (cunoscuta ca "rezolutia Vandenberg", dupa numele initiatorului ei). Urmeaza o serie de negocieri intre statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, Statele Unite ale Americii si Canada pentru crearea unei Aliante unice a Atlanticului de nord, fondata pe garantii de securitate si angajamente mutuale intre Europa si America de Nord. Sunt invitate oficial sa participe la acest proces Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia si, in ciuda presiunii exercitate de Moscova, negocierile se finalizeaza cu semnarea, la 4 aprilie 1949, la Washington, a Tratatului Organizatiei Atlanticului de Nord (NATO), care instituia un sistem de securitate comun bazat pe parteneriatul intre aceste 12 tari.

NATO este o organizatie internationala clasica, fondata pe principiile unei cooperari interguvernamentale intre statele membre, care isi pastreaza suveranitatea si independenta. Este o organizatie cu caracter defensiv, pacifist, ale carei obiective sunt mentinerea pacii si asigurarea securitatii statelor membre prin intermediul solidaritatii politice si a unui sistem de aparare adecvat, conceput pentru a descuraja si respinge orice forma de agresiune impotriva lor.[9] Fundamentul acestui sistem de aparare rezulta din art. 5 din Tratat (cunoscut ca "articolul muschetarilor"), potrivit caruia atacul armat impotriva unuia sau mai multor state membre va fi considerat drept un atac indreptat impotriva tuturor partilor semnatare si, in aceste conditii, fiecare dintre ele, in exercitarea dreptului de legitima aparare individuala sau colectiva recunoscuta de art. 5 din Carta ONU, va acorda ajutor partii sau partilor afectate.

Poate sa adere la Tratat, pe baza acordului unanim al statelor membre, orice stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor acestuia si de a contribui la securitatea regiunii Atlanticului de Nord.

In martie 1951 URSS adreseaza statelor membre o cerere de aderare la NATO. Aceasta cerere este respinsa si, mai mult, in 1955 Germania este primita in alianta. In aceste conditii, URSS infiinteaza, la 14 mai 1955, Tratatul de la Varsovia, la care participa Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana, Polonia, Romania, Ungaria si URSS.

Aceste doua blocuri militare vor constitui, pe toata perioada "razboiului rece", pilonii securitatii europene, reusind, in ciuda tuturor tensiunilor si momentelor de criza, sa mentina cea mai lunga perioada de pace din istoria continentului.

Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului Atlanticului de Nord, la 24 august 1949, in competenta NATO sunt transferate si atributiile militare ale Uniunii Occidentale.

In scopul intaririi cooperarii intre statele vest-europene in domeniul securitatii, Uniunea Occidentala este transformata prin Tratatul de la Paris din 1954 in Uniunea Europei Occidentale, inlaturandu-se prevederile referitoare la o eventuala agresiune a Germaniei. La ea au aderat si Germania, Spania, Portugalia si Grecia.

Multa vreme nefunctionala, Uniunea Europei Occidentale a cunoscut o revigorare ca urmare a intrarii in vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1999, prin care a devenit parte integranta a dezvoltarii Uniunii, fiind definita ca "brat inarmat" al UE si pilon european al NATO".

d. Congresul de la Haga si infiintarea Consiliului Europei

O data cu constientizarea declinului in care se afla Europa, incepe sa se manifeste un puternic curent de opinie in favoarea unei Europe unite.

miscari europene

Primul care s-a manifestat in aceasta directie a fost Winston Churchill, care la 19 decembrie 1946, intr-un discurs celebru tinut la Universitatea din Zrich, a facut apel la unitate, propunand crearea unor State Unite ale Europei. La baza acestei unitati europene trebuia sa se afle o asociere intre Franta si Germania.

Ideea unitatii europene astfel cum a fost ea reiterata de Churchill inflacareaza spiritele si determina formarea a numeroase miscari avand acest obiectiv: Miscarea pentru Europa Unita (infiintata in Marea Britanie chiar de Churchill), Consiliul Francez pentru Unitatea Europei, Uniunea Pan-europeana, reconstituita de Cudenhove-Kalergi, Uniunea Europeana a Federalistilor, Miscarea Socialista pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea Parlamentara Europeana, Noile echipe internationale etc. Unele dintre acestea (spre exemplu, cele doua uniuni) promovau ideea unitatii europene pronuntandu-se in sensul unei organizari supranationaliste a Europei[10]. De fapt, se confrunta in cadrul acestor miscari doua curente de opinie cu privire la unitatea Europei - unul federalist si altul unionist.

Miscarile europene reusesc sa declanseze o serie de actiuni in sprijinul ideii europene precum reuniunile de la Luxemburg (octombrie 1946), Amsterdam (aprilie 1947), Montreaux (august 1947). Numarul mare al acestor miscari face insa necesara coordonarea lor pentru ca ideea comuna pe care o promoveaza, aceea a unitatii europene, sa se poata realiza. In acest scop, in decembrie 1947, cele mai influente miscari europene instituie, sub presedintia ministrului britanic Duncan Sandys, un "Comitet international de coordonare a miscarilor pentru Europa Unita", care a organizat mai multe congrese, cel mai important dintre acestea fiind Congresul Europei convocat la Haga intre 7 si 10 mai 1948.

In rezolutia finala a acestui congres, care a reunit 800 de personalitati din 19 tari, se prevedea, printre altele, constituirea unei "Adunari Parlamentare Europene", specificandu-se totodata ca pentru a asigura securitatea, independenta economica si progresul social, Natiunile Europei trebuie sa creeze o uniune economica si politica, pentru acest scop ele trebuind sa cada de acord si sa-si uneasca unele din drepturile lor suverane.

Pentru a materializa continutul rezolutiei congresului, se infiinteaza un "Comitet Permanent pentru Studiul si Dezvoltarea Federatiei Europene". Dezbaterile din cadrul acestuia au fost caracterizate de conflictul dintre sustinatorii metodei interguvernamentale, intre care Marea Britanie (care se pronunta pentru o cooperare cu respectarea integrala a suveranitatii nationale), si sustinatorii metodei supranationale, federaliste, in special Franta si Belgia. Pe de alta parte, si sustinatorii federalismului european sunt divizati cat priveste metodele de punere in aplicare a acestei idei, unii optand pentru un transfer partial de suveranitate nationala, altii pentru un federalism integral.

Cu toate aceste divergente de opinii. Se reuseste, in cele din urma, ajungerea la un compromis prin semnarea, la 5 mai 1949, la Londra, a Tratatului Instituind Consiliul Europei[11], de catre cele cinci state membre ale Uniunii Occidentale, la care se alatura Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia si Suedia.

Consiliul Europei este o organizatie politica al carei obiectiv este realizarea unei uniuni mai stranse intre membrii sai in vederea salvgardarii si promovarii ideilor si principiilor ce reprezinta patrimoniul lor comun si al favorizarii progresului economic si social.

I se recunoaste Consiliului Europei o larga paleta de competente, putand interveni in domeniile: economic, social, cultural, stiintific, juridic, administrativ si etnic, precum si in ceea ce priveste drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

Consiliul Europei

Fiind rezultat al unui compromis, mijloacele sale de actiune sunt extrem de limitate, constand in: examinarea problemelor, incheierea de acorduri, adoptarea unor actiuni comune.

For de cooperare interparlamentara, Consiliul Europei este totodata si un instrument de armonizare a sistemelor juridice nationale. Organele sale sunt: Adunarea Parlamentara, compusa din parlamentari nationali, care voteaza rezolutii, Comitet de Ministrii,     organ de decizie format din ministrii de externe ai statelor membre, care decid prin vot unanim, Congresul Puterilor Regionale si Locale, ce reprezinta si promoveaza interesele democratiei locale si Secretariatul General, ce asigura asistenta tehnica.

In cadrul Consiliului European au fost adoptate peste 200 de conventii, intre care se detaseaza Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului, adoptata la 4 noiembrie 1950, prin care se creeaza ca organism care urmareste aplicarea ei, pentru asigurarea unui nivel minim de respectare a drepturilor omului - Curtea Europeana a Drepturilor Omului. In 1961 s-a semnat la Roma Carta Social Europeana, o completare in domeniul social a Conventiei drepturilor omului, si s-a constituit Consiliul pentru Cooperarea Culturala.

Daca initial Consiliul Europei a avut zece membrii, el reuneste in prezent peste patruzeci de state, cuprinzand majoritatea tarilor europene. Dupa 1990, Consiliul Europei a devenit una dintre principalele structuri de primire a noilor democratii din Europa Centrala si de Est, aparute ca urmare a caderii comunismului (printre care si Romania, care este membra cu drepturi depline din 1993). Toate statele membre ale UE sunt si membre ale Consiliului Europei.

Considerat un rezultat modest al miscarilor de unitate europeana (inca din august 1949 inaintandu-se o serie de propuneri de modificare a statutului sau), Consiliul Europei are insa meritul de a fi pregatit terenul pentru tentative mai indraznete de realizare a unitatii europene, care nu vor intarzia sa apara.

CREAREA COMUNITATILOR EUROPENE

1. Planul Schuman si nasterea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului

Incercarile de integrare politica si economica a tarilor europene avand la baza abordarea interguvernamentala s-au dovedit putin eficiente, astfel incat era evidenta necesitatea unei alte abordari a cooperarii europene. Era necesara instituirea unui mecanism, a unei constructii supranationale care sa gestioneze aspectele acestei integrari, sa o amplifice.

S-a trecut astfel, de la abordarea interguvernamentala a cooperarii statelor europene la abordarea comunitara, supranationala, bazata pe principiul conform caruia statele renunta la o parte din suveranitatea lor pe care o delega unui organism international specializat, cu prerogative decizionale in domeniul sau de specializare si cu personalitate juridica distincta de cea a statelor membre si superioara acestora. Acest transfer de responsabilitate de la state catre institutii supranationale presupune o anumita limitare a suveranitatii nationale, statele membre nemaiputand sa actioneze liber, independent, in domeniul in care a avut loc acest transfer, aceasta cedare de competente.

Artizanul acestei abordari a fost economistul Jean Monnet, seful Organizatiei nationale a planificarii din Franta, care, constient ca era putin probabil ca statele europene sa accepte dintr-o data crearea unui mecanism institutional supranational complet, a inteles ca reusita integrarii comunitare consta in limitarea acestei integrari la domenii precise, dar cu mare impact psihologic, si instituirea unui mecanism de decizie care sa primeasca apoi noi competente.

Astfel, in 1950, el a lansat ideea plasarii industriilor siderurgice si carbonifere ale Frantei si Germaniei sub responsabilitatea unei singure organizatii internationale cu caracter suprastatal, care sa controleze dezvoltarea acestora, deschisa participarii si altor state europene. Inconjurata de o discretie totala, aceasta idee este doar rezultatul gandirii lui Jean Monnet si a colaboratorilor sai, ea fiind formulata fara a urma etapele obisnuite, de consultare a serviciilor ministeriale competente, tocmai pentru a evita eventualele obiectii care ar fi zadarnicit acest plan si l-ar fi lipsit de avantajul surprizei.[12]

Aceasta propunere avea la baza in principal ratiuni economice, pentru ca industria otelului, unul dintre sectoarele de baza ale industriei europene aflata in plina reconstructie, se afla in pragul unei crize determinata de supraproductia aparuta ca urmare a cresterii potentialului siderurgic al statelor europene.

In realitate insa, aceste ratiuni economice reprezinta doar elemente ale unui proiect politic mult mai vast - acela al realizarii unei solidaritati de fapt care sa duca la eliminarea opozitiei seculare dintre Franta si Germania si, prin integrarea Germaniei intr-o comunitate europeana mai larga si avand o baza solida, sa se inlature potentialul pericol la adresa pacii pe care il reprezenta aceasta tara.

Propunerea lui Jean Monnet a fost acceptata de ministrul de externe francez Robert Schuman care a sustinut-o si si-a asumat responsabilitatea politica a aplicarii acesteia.

Prezentata la 9 mai 1950[13] sub numele de "planul Schuman de integrare europeana", aceasta propunere a fost acceptata imediat si fara rezerve de cancelarul german Konrad Adenauer , care vedea in aceasta modalitatea de a asigura reintegrarea tarii sale intre statele vestice dezvoltate. De fapt, cancelarul Adenauer propusese inca de la 1 ianuarie 1949 inlocuirea controlului unilateral asupra Ruhr-ului exercitata de catre invingatori, cu o "asociatie de drept international pe baze cooperatiste", asociatie in care Germania ar fi venit cu feroasele din Ruhr, Franta cu minereul din Lorena, Franta, Germania, Saar, Luxemburg si Belgia, cu industria grea.

La invitatia Frantei si Germaniei, li se vor alatura si alte tari europene.

comunitate europeana, CECO

Astfel, "Planul Schuman" a devenit realitate prin semnarea la Paris, la 18 aprilie 1951, de catre sase state fondatoare - Franta, RFG, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), tratat ce a intrat in vigoare la 25 iulie 1952 si a fost incheiat pentru o perioada de 50 ani.

Prin acest tratat ia nastere o organizatie internationala atipica, constituita dintr-un numar relativ mic de state (doar sase state consimtind abandonul de suveranitate pe care il presupunea participarea la aceasta organizatie), dar dotata cu organe supranationale, avand competente limitate la anumite domenii, dar dotata in aceste domenii cu puterea de a lua decizii si de a le impune statelor membre.

Prima comunitate economica europeana avea un sistem institutional compus din:

Inalta Autoritate, institutie de decizie supranationala care avea dreptul de a studia pietele si preturile si de a stabili strategii pe termen lung, care avea propriul capital, putea oferi imprumuturi si garantii firmelor, putea stabili un pret minim si maxim pe piata comuna si veghea la respectarea regulilor concurentiale. Deciziile acesteia sunt obligatorii pentru statele membre.

Consiliul de Ministri, reprezentand statele membre, dar beneficiind de puteri restranse.

Adunarea Parlamentara, formata din deputati ai parlamentelor din statele membre, avand rol consultativ.

Curtea de Justitie, care vegheaza la respectarea dispozitiilor Tratatului.

Obiectivele CECO erau: crearea unei piete unice a carbunelui si otelului, prevenirea exploatarii excesive a materiilor prime, expansiunea economica si ocuparea fortei de munca, cresterea nivelului de trai al celor care lucrau in industria miniera si siderurgica.

Se instaureaza astfel o piata comuna a carbunelui si otelului, care implica inlaturarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative pentru circulatia produselor, interzicerea masurilor discriminatorii si a subventiilor acordate de state, o piata dominata de principiul liberei concurente.

Piata unica urmeaza sa se realizeze progresiv, in doua etape, pregatitoare si de tranzitie, care sa permita adaptarea industriilor nationale la noile conditii.[16] Perioada pregatitoare, in cursul careia se organizeaza institutiile se incheie la inceputul anului 1953, pe 10 februarie 1953 fiind deschisa piata comuna pentru carbune, minereu de fier si fier vechi, iar pe 1 mai 1953 si pentru otel.

Prin crearea CECO este demarat un proces de unificare progresiva a statelor europene.

2. Esecul Comunitatii Europene de Aparare (CEA). Disocierea integrarii politice de integrarea economica

Dupa instituirea CECO, o noua propunere franceza vine sa contribuie la consolidarea unitatii europene - aceea a constituirii unei forte europene comune de aparare. Astfel, in contextul politic al anilor '50, marcat de izbucnirea razboiului din Coreea si de escaladarea confruntarilor dintre Est si Vest, Consiliul atlantic reunit la New York, la 26 septembrie 1950, a ridicat pentru prima data posibilitatea unei contributii a Germaniei la defensiva occidentala.[17]

CEA, organizatie de aparare

La 24 octombrie 1950 Primul Ministru francez Ren Pleven propune constituirea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA), pentru intensificarea eforturilor comune de aparare. In acest scop, urma sa se creeze o armata europeana comuna ale carei contingente trebuiau sa fie furnizate de statele membre, armata plasata sub autoritatea unui ministru european al apararii, asistat de un Consiliu de Ministri si responsabil in fata unui Parlament european. Din aceasta armata comuna europeana urma sa faca parte si armata germana reorganizata, ori, in conditiile in care ororile celui de-al doilea razboi mondial erau inca vii, acest lucru nu era prea usor de acceptat.

Acest organism (CEA), care dispunea de un buget militar comun si care gestiona un program european de dotari militare, are o serie de atributii in domeniul elaborarii si aplicarii politicii de aparare la nivel european.

Urmare unui anteproiect elaborat de o Adunare ad-hoc, compusa din membrii Adunarii CECO si din alti membrii suplimentari ti inaintat guvernelor celor sase state la 9 martie 1953, se propune pentru viitor si crearea unei Comunitati politice europene.

Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg semneaza la Paris, la 25 mai 1952, Tratatul de infiintare a Comunitatii Europene de Aparare. Marea Britanie refuza sa semneze acest tratat, considerand ca fortele armate trebuie sa ramana exclusiv in competenta statelor nationale.

Tratatul este ratificat de Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, insa Adunarea Nationala a Frantei respinge, la 30 august 1954 Tratatul, apreciind ca prin ratificarea acestuia s-ar fi asumat obligatii "supranationale care lezau independenta nationala a Frantei si fiinta statului francez . lipsind statul francez de o armata proprie".

Prin refuzul Adunarii franceze de ratificare a Tratatului, CEA esueaza, proiectul fiind abandonat in 1954. Acest esec a produs o serie de consecinte, printre care reinarmarea Germaniei vestice prin fortele proprii si renuntarea la proiectul Comunitatii politice, ducand, de asemenea, la o intarziere considerabila in procesul de integrare europeana.

3. Tratatele de la Roma. Crearea Pietei comune si a Euratom.

Dupa esecul CEA era evident ca o colaborare mai stransa in domeniul militar era greu de realizat in acel moment, datorita intenselor pasiuni nationale, si ca trebuiau sa fie continuate actiunile de unificare europeana in domeniul economic, incepute prin crearea CECO.

In acest sens, in fruntea unui grup de presiune foarte influent, Jean Monnet[20] a reusit sa promoveze doua idei:

aceea a crearii unei piete economice comune intre cei sase;

infiintarea, dupa modelul CECO, a unei organizatii in domeniul energiei atomice, o industrie esentiala, atat in timp de pace, cat si in timp de razboi.

Aceste idei au fost luate in discutie in cadrul Conferintei de la Messina, din 1-2 iunie 1955, unde cele trei tari din Benelux inainteaza un ambitios plan de relansare a Europei, propunand crearea unei piete comune generale a celor sase state, in interiorul careia sa se realizeze libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si muncitorilor.

CEE, CEEA

Initiativa este aprobata de reprezentantii la conferinta si, sub presedintia belgianului Paul Henri Spaak isi incepe activitatea, la 9 iulie 1955 un Comitet Interguvernamental insarcinat cu prezentarea unui raport cu privire la modalitatile de concretizare a acestor idei.

Comitetul Spaak prezinta pe 21 aprilie 1956 un raport prin care propune crearea unei uniuni economice generale si a unei uniuni in domeniul utilizarii pasnice a energiei atomice. Raportul este discutat cu ocazia Conferintei ministrilor afacerilor externe de la Venetia din 29-30 mai 1956 si aprobat. Au urmat o serie de negocieri si intalniri la diverse nivele care s-au finalizat cu semnarea la 25 martie 1957 la Roma a Tratatelor de instituire a Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). La aceeasi data este semnata si Conventia cu privire la institutiile comune, infiintandu-se o Adunare parlamentara comuna si o Curte de Justitie a C E. Tratatele intra in vigoare la 1 ianuarie 1958 si sunt incheiate pentru o perioada nelimitata.

Tratatul CEE stabilea ca obiective ale acesteia:

- realizarea unei uniuni mai stranse din punct de vedere economic intre statele membre prin aplicarea unor proceduri pentru coordonarea politicilor economice ale acestora si apropierea legislatiilor nationale in masura necesara functionarii pietei comune.

- realizarea unei uniuni vamale prin eliminarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea marfurilor si stabilirea unui tarif vamal comun.

- instituirea unei piete interne unice europene caracterizata printr-un regim de concurenta veritabila si inlaturarea intre statele membre a tuturor obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor.

- infiintarea unui Fond Social European pentru ridicarea standardului de viata.

Pentru ducerea la indeplinire a acestor obiective, Tratatul CEE prevede ca institutii ale acestei comunitati: Comisia, Consiliul de ministri, Parlamentul si Curtea de justitie.

Comisia CEE, echivalenta Inaltei Autoritati a CECO, avea o putere redusa fata de aceasta din urma. In schimb, Consiliul de ministri al CEE avea un rol preeminent fata de cel rezervat Consiliului de ministri al CECO.

Similar Tratatului CECO, Tratatul CEEA prevedea crearea unei piete comune pentru materialele nucleare de baza, produsele si mijloacele de productie legate de dezvoltarea pasnica a energiei nucleare si controlul acesteia. Ratiunea infiintarii acestei comunitati a constat in necesitatea recuperarii decalajului ce despartea statele membre in domeniul productiei de energie fata de alte state ( SUA, URSS), decalaj ce a determinat un deficit de energie, si totodata necesitatea dezvoltarii sectorului energetic nuclear pentru interese nationale si regionale comune. [21]

Institutii similare celor din Tratatul CEE sunt prevazute si pentru Euratom, respectiv un Consiliu avand atributii decizionale, o Comisie ca organ executiv, o Adunare cu atributii de control politic si o Curte de Justitie ca organ jurisdictional.

Instituirea Comunitatilor europene a fost un succes - a crescut progresiv comertul intre cele sase state membre, eliminarea taxelor vamale s-a realizat fara probleme si mult mai rapid decat se preconizase, la fel si introducerea tarifului vamal extern comun.

In perioada anilor '60 vor aparea insa si primele dificultati in aplicarea practica a Tratatelor, dificultati determinate de tensiunea existenta intre interesele nationale si integrarea comunitara, ce a culminat cu criza survenita la 30 iunie 1965 intre Franta si ceilalti membri ai Comunitatilor europene. Franta, ce nu era dispusa sa accepte ca votul sau sa fie ignorat in chestiuni majore, a aplicat politica "scaunului gol", refuzand sa participe la lucrarile Consiliului Comunitatilor Europene.

Criza ia sfarsit prin incheierea, in ianuarie 1966, a Compromisului de la Luxemburg, prin care se stabileste ca oricare din cele sase state membre are drept de veto atunci cand sunt afectate interesele lor cele mai importante.

Aceasta criza a dus insa, pentru o anumita perioada, la intarirea elementelor interguvernamentale in detrimentul adancirii procesului de integrare.

4. Unificarea institutionala. Tratatul de la Bruxelles (1965) privind fuziunea executivelor

unificare institutionala

Dupa intrarea in vigoare, in 1958, a Tratatelor de la Roma, cele trei Comunitati - CECO, CEE si CEEA (Euratom), au functionat separat. Insa, desi erau constituite in domenii de activitate specifice, ele aveau o structura institutionala identica (desi distincta) si acelasi obiectiv general: constituirea unei piete comune intre statele membre.

Toate acestea constituiau premise importante in vederea realizarii unei veritabile uniuni europene, avand la baza nu trei organizatii, ci una singura. Intrucat acest obiectiv nu se putea realiza la acel moment, au fost luate masuri graduale, prima dintre ele fiind unificarea institutiilor comunitare, aceasta si din considerente de eficienta a acestora si de reducere a costurilor functionarii lor.

Astfel, primele actiuni in acest sens au fost stabilirea, in 1957, a Curtii de Justitie ca institutie comuna a celor trei Comunitati, precum si adoptarea, in 1958, a denumirii comune de "Adunare Parlamentara".

Pasul decisiv a fost facut insa prin semnarea la Bruxelles la 8 aprilie 1965 a Tratatului de fuziune a executivelor[22], care a instituit o Comisie unica a Comunitatilor Europene (formata din fuziunea Inaltei Autoritati cu Comisia CEE) si un Consiliu unic (ce a inlocuit cele trei Consilii de Ministri).

Aceasta fuziune a fost numai una institutionala, cele trei Comunitati ramanand distincte din punct de vedere juridic, prevederile referitoare la functionarea si atributiile lor ramanand neschimbate.

5. Extinderea spatiului comunitar. De la "Europa celor 6", la "Europa celor 9" si "Europa celor 12".

La infiintarea Comunitatilor europene, Marea Britanie nu numai ca a refuzat sa participe la acestea, fiind refractara ideii renuntarii la o parte din suveranitatea nationala, ci chiar a incercat sa impiedice formarea lor.

Simtindu-se oarecum exclusa din sfera comertului european, si pe fondul unor dificultati economice si financiare, a infiintat in 1959 Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS), alaturi de Austria, Danemarca, Elvetia, Norvegia, Portugalia, Suedia, Islanda si, ulterior, Finlanda.

extindere

AELS prevedea eliminarea taxelor vamale in comertul dintre statele membre, acestea ramanand autonome in materie de politica comerciala cu alte state. Insa, legatura intre statele membre nu era atat de puternica precum cea din cadrul Comunitatilor europene, obiectivele avute in vedere fiind unele strict economice, spre deosebire de Comunitatile Europene care urmareau si obiective politice. De aici, rezultatele mai putin spectaculoase, care nu satisfaceau interesele economice ale Marii Britanii.

In aceste conditii, Marea Britanie isi reconsidera pozitia fata de Comunitatile Europene, inca din 1961 purtand discutii, alaturi de Irlanda si Danemarca, pentru integrarea in Comunitati.

Prima cerere de aderare a celor trei state, formulata in 1963, s-a lovit de opozitia presedintelui Frantei - generalul Charles de Gaulle, neincrezator in Marea Britanie datorita legaturilor stranse ale acestei cu SUA si incercarilor de a obtine facilitati vamale si economice pentru celelalte tari din AELS.

Irlanda si Danemarca si-au retras si ele, in aceste conditii, cererile de aderare.

O a doua incercare de aderare a celor trei state, carora li s-a adaugat si Norvegia, a fost formulata in 1967, insa a intampinat aceeasi opozitie.

Abia dupa demisia presedintelui de Gaulle, in 1969, cu ocazia Conferintei sefilor de stat sau de guverne de la Haga, a fost reluata problema aderarii celor patru state. Dupa indelungi negocieri, tratatele de aderare au fost semnate la Bruxelles in 1972, intrand in vigoare, pentru Marea Britanie, Irlanda si Danemarca la 1 ianuarie 1973, in urma ratificarilor de catre parlamentele nationale, in ultimele doua cazuri precedate de referendumuri. Norvegia insa, nu a putut deveni membra, rezultatul referendumului fiind negativ.

In 1975 si-a depus candidatura pentru aderarea la Comunitatile Europene si Grecia, iar negocierile au durat destul de putin intrucat aceasta, dorind sa devina membra cu drepturi depline cat mai rapid, a facut numeroase concesii. Astfel, la 1 ianuarie 1981, Grecia devine cel de-al zecelea membru al Comunitatilor Europene.

Dupa restabilirea democratiei in Portugalia si Spania, ca urmare a indepartarii regimurilor dictatoriale din aceste state, si-au depus si ele candidaturile pentru aderare in 1977, tratatele de aderare fiind semnate in iunie 1985 si intrand in vigoare la 1 ianuarie 1986.Aceste largiri succesive nu au insemnat, insa, sfarsitul procesului de extindere a frontierelor Comunitatii europene[23], aceasta prezentand in continuare un interes deosebit pentru celelalte state europene.

6. Aparitia si evolutia cooperarii politice

cooperare politica, Consiliul european

Pe langa intarirea numerica a Comunitatilor Europene, a existat o preocupare constanta, inca de la constituirea lor, pentru extinderea domeniilor de cooperare acoperite de tratate, in principal prin realizarea unei unificari politice.

Astfel, inca din 1961 s-a incetatenit practica intalnirilor sefilor de stat si de guvern, intalniri realizate insa in afara sistemului institutional, avand la baza metoda clasica a cooperarii interguvernamentale. In urma unei astfel de intalniri - cea de la Bonn, din iulie 1961, a fost elaborat "Planul Fouchet" care prevedea realizarea unei Uniuni indisolubile, care sa asigure elaborarea in comun a politicii externe si a politicii de aparare, cooperarea stiintifica si culturala, apararea drepturilor omului si a democratiei. Planul nu a avut insa sustinerea necesara si a fost abandonat in 1965.

La intalnirea la nivel inalt de la Haga din 1969 a fost reluata problema uniunii politice, un comitet fiind insarcinat cu pregatirea proiectului ce va fi cunoscut sub denumirea "Raportul Davignon". Acest raport avea in vedere realizarea integrarii politice a statelor europene prin cooperare in domeniul politicii externe, cooperare ce functiona in limitele sistemului comunitar.

In 1972, la Paris, a fost afirmata intentia sefilor de stat si de guvern de a transforma ansamblul relatiilor lor intr-o Uniune Europeana inainte de sfarsitul deceniului.

La reuniunea de la Paris din decembrie 1974, sefii de stat si de guvern au luat decizia institutionalizarii intalnirilor lor, hotarand sa se reuneasca de trei ori pe an, insotiti de ministrii de externe, pentru a discuta probleme comunitare dar si chestiuni de cooperare politica. Aceste reuniuni au fost denumite in practica "Consiliu European". Acesta reprezenta in acelasi timp un organ de cooperare politica dar si o formatiune a Consiliului Comunitatilor. Actul Unic European va consacra in mod formal existenta Consiliului european fara insa sa-l includa in sistemul institutional comunitar.

7. Prima amendare a Tratatelor de instituire a Comunitatilor    Europene - Actul Unic European (1986)

AUE, revizuire

Obiectivul unei Uniuni Europene a fost reafirmat si in Declaratia solemna asupra Uniunii Europene adoptata de Consiliul European de la Stuttgard in iunie 1983, Parlamentul european angajandu-se sa elaboreze un proiect de tratat creand Uniunea Europeana.In acest proiect de tratat, aprobat de Parlament la 14 februarie 1984, Uniunea Europeana era vazuta ca o structura unica avand in componenta cele trei comunitati, cooperarea politica si sistemul monetar european. Reprezentantii statelor membre au considerat insa prea avangardist acest proiect, astfel incat au preferat sa mearga pe calea revizuirii tratatelor comunitare.La Consiliul european de la Milano, din iunie 1985, s-a luat decizia convocarii unei conferinte interguvernamentale pentru modificarea tratatelor comunitare. Rezultatul acestei conferinte, desfasurata in perioada septembrie 1985- februarie 1986, a fost semnarea la Luxemburg in februarie 1986 a Actului Unic European, ce a intrat in vigoare la 1 iulie 1987.

Actul Unic reprezinta prima mare modificare a Tratatelor originare ale Comunitatilor Europene, prin care au fost extinse competentele Comunitatilor.

Denumirea de "Act Unic" este data de faptul ca reuneste intr-un singur document dispozitii privind reforma institutiilor europene si extinde totodata domeniul de competenta comunitara, continand si reglementari privind cooperarea in domeniul politicii externe si in domeniul protectiei mediului.

amendamente

Principalele amendamente aduse constructiei comunitare prin Actul Unic european au fost urmatoarele:

recunoasterea in mod oficial a existentei Consiliului European;

introducerea procedurii de cooperare intre Parlamentul European si Consiliu in domeniul decizional;

extinderea procedurii consultarii Parlamentului European;

extinderea votului cu majoritate calificata in Consiliu;

instituirea avizului conform in materia aderarii si a acordurilor de asociere;

instituirea dublei jurisdictii prin infiintarea Tribunalului de prima Instanta si astfel eficientizarea controlului jurisdictional;

stabilirea, ca obiectiv principal, a realizarii pietei interne unice, ce urma sa fie finalizata pana in decembrie 1992;

dezvoltarea cooperarii in materie de politica economica si monetara, cercetare si dezvoltare tehnologica si protectia mediului.

Actul Unic European a reprezentat un moment important in evolutia spre Uniunea Europeana pentru ca, din momentul ratificarii sale, statele membre au acceptat sa se angajeze intr-un proces ireversibil ce va conduce la transformarea relatiilor dintre ele intr-o Uniune Europeana.

1.3. CREAREA UNIUNII EUROPENE SI EVOLUTIA ACESTEIA

1.Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992).

Adoptarea Actului Unic European a dat un imbold puternic constructiei europene. Pentru realizarea obiectivelor fixate de acesta statele membre ale Comunitatii Europene au adoptat o serie de masuri ce vor conduce la o reformare substantiala a sistemului comunitar.

Uniunea Europeana, Maastricht

Astfel, in completarea pietei unice introduse prin Actul Unic European s-a reluat problema infiintarii unei Uniuni economice si monetare, Consiliul european intrunit la Hanovra in iunie 1988 incredintand misiunea de a studia si a propune etapele concrete ale infiintarii acesteia unui comitet in fruntea caruia se afla Presedintele Comisiei, Jaques Delors.

Ca urmare a evenimentelor istorice ce au avut loc in anii 1989-1991 - caderea comunismului si reunificarea Germaniei, a fost intrunit la Dublin in aprilie 1990 Consiliul european special pentru a discuta problema reunificarii germane si a relatiilor ce vor fi stabilite cu statele est-europene. Cu aceasta ocazie s-a discutat si problema definitivarii proiectului de stabilire a unei uniuni politice intre statele membre, la insistentele guvernelor francez si german luandu-se hotararea convocarii in paralel a doua Conferinte interguvernamentale, una dedicata uniunii economice si monetare, iar a doua dedicata realizarii uniunii politice.

Cele doua conferinte interguvernamentale, ce au fost deschise la 15 decembrie 1990 la Roma, au avut ca rezultat redactarea unui proiect de modificare a tratatelor institutive, proiect ce a fost dezbatut la Consiliul european din 9-10 decembrie 1991.

La 7 februarie 1992 reprezentantii celor douasprezece state membre au semnat , in localitatea olandeza Maastricht, Tratatul asupra Uniunii Europene, ce va intra in vigoare la 1 noiembrie 1993, dupa ratificarea sa de catre parlamentele nationale.Tratatul, ce a reprezentat a doua revizuire fundamentala a tratatelor constitutive , inscrie alaturi de obiectivul economic initial al Comunitatii (realizarea unei piete comune) si obiectivul realizarii unei uniuni politice intre statele membre.

piloni

In scopul intensificarii integrarii europene, statele membre au luat decizia instituirii unei Uniuni Europene formata din cele douasprezece state membre ale Comunitatii Europene, care nu se substituie Comunitatilor initiale, ci le inglobeaza intr-un ansamblu mai larg[25].

Potrivit Tratatului de la Maastricht, Uniunea se prezinta din punct de vedere structural ca un "templu" bazat pe trei "piloni" de natura diferita - unul de natura comunitara si doi de natura interguvernamentala:

a) primul pilon, cu caracter comunitar, este reprezentat de Comunitatile europene. Modificarile aduse prin tratatul de la Maastricht in acest domeniu au constat in:

- extinderea competentelor comunitare prin includerea de noi domenii (educatie, pregatire profesionala, cultura, sanatate publica, protectia consumatorilor, politica industriala, retelele trans-europene), avand la baza principiul subsidiaritatii[26] care functioneaza in raporturile dintre Uniune si statele membre;

- crearea cetateniei europene, conditionata de cetatenia nationala[27], in virtutea careia persoana respectiva are dreptul de a circula liber si de a munci pe teritoriul Uniunii, de a vota si de a candida la alegerile municipale si europene, de a fi protejat pe teritoriul statelor terte de catre autoritatile diplomatice ale oricaruia dintre statele membre;

- s-a prevazut crearea Uniunii Economice si Monetare in trei etape:

1) pana la 31 decembrie 1993 liberalizarea circulatiei capitalurilor,

2) incepand cu 1 ianuarie 1994 pregatirea de catre Institutul Monetar European a trecerii la moneda unica, prin coordonarea politicilor economice, in scopul de a reduce inflatia, rata dobanzilor si fluctuatiile schimburilor valutare, de a limita deficitele si datoria publica a statelor;

3) crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 si infiintarea Bancii Central Europene.

- transformarea Comunitatii Economice Europene a fost in Comunitatea Europeana;

- intarirea rolului exercitat de Parlamentul European prin introducerea procedurii de "codecizie" prin care Parlamentul European devine asociat cu Consiliul in procesul de legiferare.

b) al doilea pilon, cu caracter interguvernamental, se refera la instituirea, pe baza mecanismului de cooperare politica stabilit prin Actul Unic European, a unei politici externe si de securitate comuna (PESC). Aceasta permite adoptarea unor actiuni comune in politica externa, deciziile trebuind sa fie luate in unanimitate, iar masurile ce le insotesc prin vot cu majoritate calificata.

c) al treilea pilon, tot cu caracter interguvernamental, il constituie cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne (JAI). Acesta a fost conceput pentru a facilita si a face mai sigura libera circulatie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene.

Desi Uniunea astfel creata prin Tratatul de la Maastricht nu are personalitate juridica[28], ea reprezinta o etapa importanta in procesul de unificare progresiva.

Unitatea dintre cei trei piloni ai Uniunii Europene este realizata prin stabilirea unui cadru institutional unic, a unor obiective si principii unice, precum si prin stabilirea unei singure proceduri de revizuire sau de aderare pentru ansamblul Uniunii Europene.

sistem institutional, obiective, principii

Sistemul institutional unic este format din institutiile comunitare si Consiliul european. Utilizarea institutiilor comunitare si in ceea ce priveste PESC si JAI se va face insa cu doua exceptii: Curtea de Conturi ramane o institutie exclusiv comunitara, iar Curtea de Justitie isi va limita in principiu competentele la pilonul comunitar, primind doar competente limitate in cadrul pilonului PESC, dar nu si in pilonul JAI.

Consiliul european, astfel cum a fost el institutionalizat prin Actul Unic European, este organul care " da Uniunii impulsurile necesare dezvoltarii sale si definirii orientarilor politicii generale"[29], trebuind sa prezinte anual un raport in fata Parlamentului european.

Sunt stabilite ca obiective comune ale Uniunii Europene (art. B):

promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil;

afirmarea identitatii Uniunii pe scena internationala;

intarirea protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor statelor membre;

dezvoltarea unei cooperari stranse in domeniul justitiei si al afacerilor interne;

mentinerea integrala a realizarii comunitare si dezvoltarea acesteia.

Principiile pe care se intemeiaza uniunea sunt principiile libertatii, democratiei, respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale, statul de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre.

2. Continuarea procesului de extindere - aderarea Finlandei, Suediei si Austriei (1995).

Inca din anii ̉̉60, pentru a nu ramane in afara relatiilor economice stabilite intre statele membre ale Comunitatilor Europene, unele dintre tarile membre AELS (Austria, Suedia, Elvetia) au depus cereri de asociere la Comunitatile Europene, insa acestea au esuat, in principal datorita opozitiei Frantei.

Aceasta asociere intre statele membre AELS si statele Uniunii Europene se va realiza mai tarziu, in 1993, la initiativa lui Jaques Delors de a crea un spatiu economic european in care sa fie aplicat proiectul de realizare a unei piete unice europene[30].

Urmare a transformarilor pe care le-a suferit sistemul comunitar si in contextul evenimentelor ce au avut loc in Europa la sfarsitul anilor ̉80, patru dintre statele AELS - Austria, Finlanda, Suedia si Norvegia, isi manifesta intentia de a deveni membre ale Uniunii Europene, in toamna anului 1993, demarand negocierile de aderare. Aceste negocieri s-au incheiat in martie 1994, fiind urmate de ratificarea de catre parlamentele nationale a tratatelor de aderare.

In cazul Austriei, Finlandei si Suediei, acest proces s-a derulat intr-un termen foarte scurt, tratatele de aderare intrand in vigoare la 1 ianuarie 1995.

Norvegia insa, desi a semnat tratatul de aderare, nu a reusit sa devina membra a UE, pentru a doua oara populatia acestei tari, respingand prin referendum (52% din voturi impotriva) apartenenta tarii la UE.