De la comunismul national la suveranitatea limitata, Standardizarea, Ceausismul

I. De la comunismul national la suveranitatea limitata.

II. Standardizarea.

III. Ceausismul.

Interventia tancurilor sovietice a inabusit Revolutia Ungara din 1956. Este momentul care marcheaza inceputul etapei de reprimare a comunismului national.[1] Factorul de presiune al noii orientari l-a constituit pozitia chinezilor care doreau sustinerea cu orice pret a unitatii blocului socialist. Aceasta este insa dezmintita de refuzul Yugoslaviei de a adopta noua doctrina, de ruptura chino-sovietica, de dizidenta albaneza, de efortul romanilor de a-si crea o politica independenta, precum si de politica abila a lui Janos Kadar in Ungaria care viza ridicarea nivelului de trai si toleranta politica. Brejnev nu a fost dispus sa tolereze o distantare prea mare fata de modelul sovietic si in numele doctrinei "suveranitatii limitate" , trupele Pactului de la Varsovia au pus capat experientei liberale a "Primaverii de la Praga", in august 1968.

Romania lui Gheorghe Gheorghiu Dej si-a proclamat independenta in 1961, desi s-a numarat pana atunci printre aliatii cei mai fideli ai Kremlinului. Mai inainte Enver Hodja preferase Pekinul in locul Moscovei (1960). Albania timp de aproape 30 de ani va fi aproape izolata de lumea exterioara, in special de Europa. Daca dizidenta albaneza a fost in realitate provocata de dorinta de unificare ideologica a URSS (Partidul Comunist precum si statul sovietic isi atribuiau paternitatea ideologiei comuniste si dreptul de tutela asupra celorlalte state si partide comuniste), ea insasi confruntata cu efectele destabilizatoare a separarii chinezilor, prudenta emancipare a romanilor isi are originea in intentia sovieticilor de a consolida integrarea economica a statelor aflate pe orbita lor. Hruscciov dorea sa instaureze o specializare a sarcinilor in CAER pe care dorea sa il transforme intr-un adevarat instrument de planificare supranationala.

Acest plan ar fi mentinut Romania, care figura printre statele cel mai putin industrializate din blocul socialist, intr-o situatie de inferioritate fata de tarile mai dezvoltate din estul european (RDG, Ungaria, Cehoslovacia). De aceea, in timpul Conferintei la nivel inalt al tarilor din CAER (iulie 1963) Gheorghe Gheorghiuu Dej opune un veto formal acestui proiect, care daca ar fi fost adoptat ar fi conferit acestei organizatii o autoritate supranationala. Prin gestul sau, care l-a obligat pe liderul sovietic (Hrusciov) sa bata in retragere, Dej a dat semnalul inceputului dezagregarii puterii sovietice in Europa de Est.[2] Este momentul cand romanii incep sa isi recapete, incetul cu incetul, independenta. Ei reiau legaturile cu statele care nu se aflau in relatii prea bune cu URSS. Cer istoricilor sa rescrie istoria recenta a tarii si sa scoata in evidenta rolul jucat de trupele romanesti in razboiul antinazist, renunta la obligativitatea invatarii limbii ruse in scoli, refuza sa se alature votului marelui frate la ONU si repun in mod direct problema Basarabiei anexata in 1940 de URSS.

Sub conducerea lui Ceausescu care i-a urmat lui Dej (1965), Romania a urmat aceeasi cale, refuzand in 1968 sa participe la interventia trupelor pactului de la Varsovia in Cehoslovacia, primindu-l cu mare stralucire pe generalul de Gaulle, in mai 1968, apoi pe presedintele Nixon in august 1969. Toate acestea au fost facute insa cu pretul unui proces constant de radicalizare totalitara si terorista a regimului. Calea romaneasca spre socialism s-a transformat intr-o dictatura personala a Conducatorului si intr-un instrument de imbogatire si de glorificare a clanului Ceausescu. Kremlinul s-a linistit repede deoarece riscul alunecarii spre liberalism si pluralism era exclus.

Dupa eliminasrea politica a lui Hrusciov, in octombrie 1964, si in locuirea sa cu Leonid Brejnev, manifestarea fortelor centrifuge s-a accelerat in blocul comunist. Revolutia de palat de la Kremlin, care l-a inlaturat pe succesorul lui Stalin a fost insotita de o scadere a prestigiului conducerii sovietice. Vazand disfunctiile acesteia ca si atitudinea prudenta adoptata de Brejnev in modul de a trata problemele interne si internationale, conducatorii statelor din Est s-au indepartat treptat de URSS. Dorinta de independenta si de reformare s-a evidentiat in majoritatea democratiilor populare (Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria), mai ales pe teren economic dar si in plan politic si ideologic. Opozitia intre intelectualitate si structurile de partid la care s-a solidarizat o parte importanta a clasei muncitoare a dus la momentul Praga din 1968. Conservatorii comunisti din Polonia, Germania, Bulgaria, in frunte cu cei din URSS au fost cuprinsi de panica in fata a ceea ce ei considerau o amenintare directa indreptata impotriva coeziunii blocului socialist si chiar al lor insisi. Armata Rosie si armatele auxiliare ale Pactului de la Varsovia au invadat Cehoslovacia in august 1968 si au ocupat Praga, fara sa intampine vreo rezistenta armata (populatia a respectat consemnele date de partid). Desi operatiunea militara a fost o reusita, ea s-a soldat pe plan politic si psihologic cu un esec usturator. Reinstaurarea legalitatii socialiste spre deosebire de Ungaria, s-a lovit de rezistenta populatiei care facuse front comun cu partidul (care ii indepartase pe pro sovietici. In urma compromisului Svoboda, Dupcek si Kremlin procesul de liberalizare a fost franat iar Cehoslovacia devenea gazda trupelor sovietice dislocate "temporar". "Primavara de la Praga" a luat astfel sfarsit iar Cehoslovacia era pusa sub o supraveghere atenta. Liderii sovietici si aliatii lor conservatori si neostalinisti din democratiile populare europene au fost prinsi pe picior gresit de evenimentele anului 1968, cu toate ca, la scurt timp Moscova a reusit sa-si restabileasca calitatea de lider asupra comunismului mondial.[3] Dupa evenimentele de la Praga democratiile populare au fost supuse unui control mai sever si li s-a hotarat "standardizarea". Din nou se iau in mana fraiele miscarii comuniste internationale si ale democratiilor populare si pare ca sosise timpul normalizarii. Dar caderea lui Gomulka in Polonia (inlocuit cu Gireck), in 1970, in urma marilor greve din porturile de la Marea baltica au aratat cu claritate fisurile imperiului sovietic. Pentru prima oara intr-o tara comunista, o miscare ce se nascuse in randurile muncitorimii a reusit sa rastoarne guvernul si a anulat hotararile pe care conducerea incerca sa le impuna in mod arbitrar. Apareau primele semnale care atestau trezirea societatii civile si caderea socialismului birocratic din tot blocul de est. Incepe o perioada de reluare a razboiului rece (1975) marcata de desfasurarea rachetelor sovietice in Europa de Est (SS 20) dar si de un puternic curent pacifist care se face remarcat mai ales in primii ani ai deceniului IX al secolului XX. Incepuse de fapt epoca sfarsitului modelului comunist, sfarsit grabit si de noua cale pe care Mihail Gorbaciov a dirijat URSS-ul incepand cu anul 1985. Criza economica din tarile de est precum si incapacitatea sovieticilor de a raspunde provocarilor lansate de presedintele Reagan prin razboiul stelelor a dus la evenimentele din anii 1989 si 1991: disparitia comunismului si dezmembrarea URSS. Pana a se eroda regimul comunist au trebuit sa mai treaca 20 de ani in care nationalismul a fost cultivat de o serie de regimuri printre care si de cel din Romania. Aici cultul liderului si exaltarea patriotismului s-a adaugat la afirmarea unei independente mai mult formale decat reale in interiorul blocului comunist.

In centrul dispozitivului s-a situat principalul conducator al Partidului-Stat. Propaganda i-a legitimat puterea absoluta iar incetul cu incetul liderul a fost complet identificat cu Partidul. Sunt inventate sloganuri de genul "calauzitor", "conducator", "lider maximo" (Cuba), "mare conducator" (Coreea) sau de genul "Ceausescu= Partidul= Poporul+ Romania.". Inzestrat cu un genial simt vizionar cum se spunea despre Nicolae Ceausescu si cu o gandire puternica cum se afirma de E. Hodja, "calauzitorul" a fost deopotriva un profesor care explica cu perseverenta, de-a lungul unor discursuri-fluviu (putand atinge mai mult de 10 ore in Cuba si la Tirana) si un profet care intotdeauna vedea mai departe decat muritorii de rand. Brustele si derutantele lor pozitii discordante au fost considerate ca expresie a unor intuitii avangardiste pe care viitorul le va confirma.[4]

Conform imaginii lui Nicolae Ceausescu, calauzitorul a fost si cel mai iubit fiu al poporului, iar celei lui Hodja de parinte (tata); a lui Ho Si Min de apostol al revolutiei.

Liderul suspicios si megaloman a concentrat puterile in mainile sale sprijinindu-se pe armata si pe politia secreta. Convins ca poporul nu era copt pentru socialism si ca primejdiile exterioare impuneau un regim forte s-a comportat ca un adevarat despot vanitos si crud.

In aceste regimuri, nepotismul a fost o regula generala. Nedjmije Hodja, sotia sefului albanez asista la sedintele Biroului politic si isi da avizul in special la alegerea cadrelor. Elena Ceausescu a cunoscut o ascensiune fulgeratoare in sanul Partidului comunist roman. Ea a controlat numirile si in calitate de presedinte al Consiliului National pentru Stiinta si Educatie a dominat toate structurile culturii si cercetarii stiintifice. In Cuba fratele lui "lider maximo", Raul Castro, vicepresedinte al Consiliului de stat si ministru al armatei este al doilea in ierarhia statului. In Coreea de Nord timp de patru decenii zeci de persoane inrudite cu Kim Ir Sen au detinut posturi de mare responsabilitate in sanul partidului si statului.

Din cauza amenintarilor reale sau presupuse toate regimurile comuniste au avut armate supradimensionate in raport cu populatia lor.[5]

Efectivele fortelor politienesti mai putin cunoscute decat cele ale armatei au evoluat in timp numeric dar si in radicalizarea terorii. Aveau misiuni de a controla populatia printr-o adevarata panza de paianjen de informatori, delatori si mai ales laudatori de regimuri. Lupta impotriva imperialismului a oferit in permanenta "trupe" pentru inchisorile, lagarele de concentrare si reeducare, pentru gulagurile sovietice si laogaiurile din China.

Ceea ce uneste toate aceste regimuri este grija cu care este ascunsa zona exterminarii fizice a dusmanilor poporului, ca de altfel si extraordinarul cult al personalitatii. Proclamati eroi ai natiunii, conducatorii s-au considerat obligati sa reansufleteasca izvorul nationalist pe care comunismul l-a dorit curatat de toate contradictiile cu vulgata marxista. Regimul national-comunist a procedat la o reconstructie a trecutului, la o rescriere a timpului trecut in slujba stapanirii timpului prezent. Istoria multiseculara a poporului roman era o succesiune de eforturi politice si militare avand ca obiectiv apararea integritatii teritoriului national amenintat de adversari, intotdeauna superiori prin forta armelor. Mai mult, conceptele de stat, natiune si constiinta patriotica nu au fost straine nici poporului dac. Cu aceeasi libertate Kim Ir Sen precum si Castro au stimulat energia compatriotilor lor facand referinta la luptele inaintasilor, la patriotismul comunistilor care au preluat puterea etc. Instaurarea regimurilor comuniste reprezinta o epopee extraordinara care vine si intregeste, intotdeauna, continuarea marilor lupte patriotice ale trecutului. Partidul si conducatorul sau au rolul hotarator. Astfel Marea victore din august 1944, inaintarea rapida a armatelor sovietice spre Berlin etc. au fost opera poporului roman condus de Partidul sau comunist. Acelasi lucru il intalnim si in istoria Cubei atunci cand se refera la luarea puterii de catre Castro.

Celebrarea faptelor de vitejie ale trecutului nu au fost suficiente pentru intretinerea nationalismului. Regimurile comuniste au declarat in mod continuu ca tara se afla in pericol, ca tara e incercuita de imperialism, ca ara trebuie aparata etc.

Un alt fapt pe care il intalnim la majoritatea tarilor cu regim comunist este si interpretarea data notiunii de interdependenta. Nationalismul chiar si exacerbat nu a facut sa dispara constiinta apartenentei la o comunitate ideologica cu toate ca majoritatea partidelor afirma ca au dreptul sa urmeze o cale proprie. Ceausescu nu a ezitat sa se opuna politicii externe sovietice dar niciodata nu s-a dezis de marxism-leninism.

Dupa moartea lui Stalin, Hrusciov s-a angajat intr-un proiect istoric de o temeritate inimaginabila in atmosfera epocii: incercarea de a institui o ordine sociala care sa-si pastreze natura stalinista, dar care sa nu-si intemeieze capacitatea de a se reproduce pe exercitarea represiunii de masa. Tentativa s-a incheiat cu rezultate echivoce. Uniunea Sovietica nu a mai revenit niciodata la represiuni comparabile cu cele din vremea lui Stalin, dar Hrusciov avea sa fie rasturnat dupa 11 ani de colaboratorii sai cei mai apropiati iar Gorbaciov avea sa fie inlaturat de acei pe care el ii ridicase intr-un moment in care disolutia din interior nu mai putea fi scapata. Indata dupa preluarea puterii, Ceausescu, profund implicat in abuzurile de pe vremea lui Gheorghiu Dej, a lansat campania prin care, inculpandu-l pe acesta a sperat sa obtina propria lui disculpare. Intaiul reper al acestei campanii l-a constituit demontarea procesului incheiat cu uciderea lui Patrascanu, indicand ca vina principala a regimului anterior se regaseste in represiunile pe care acesta le-a practicat. Dupa un timp laudatorii noului secretar general au numit regimul Gheorghiu Dej dezavuat prin formula obsedantul deceniu. Romania, de fapt a parcurs, doua perioade de regimuri staliniste, este adevarat distincte. Primul stigmatizat de numeroase pacate, ale caror consecinte cel de-al doilea se straduia sa le indrepte restituind astfel socialismului veritabila sa aura istorica. Aceleasi tendinte se regasesc si in actiunile noilor lideri din celelalte tari comuniste. Toti isi creau imaginea de aparatori ai dreptatii, adevarului si mai ales ai libertatii individului. Toti afirmau ca ei sunt aceea care construiesc socialismul adevarat cel cu fata umana. Istoricii precum si sociologii si analistii politici au demonstrat in ultimul deceniu ca represiunea a continuat de fapt pe toata durata regimurilor comuniste. Extinderea represiunii a fost stimulata si de contextul social care cerea prevenirea devalizarii avutiei nationale ramasa fara proprietar. Puterea, peste tot in lagarul comunist nu a devenit proprietarul acestei avutii ci doar inlocuitorul ei ilegitim.

Liberalismul mimat de Ceausescu la inceputul domniei sale a fost in acelasi timp conjunctural, intrucat el a mentinut intact mecanismul represiv, cenzura, interzicerea partidelor de opozitie, securitatea, militia, armata, numerosul corp al activistilor etc. Tehnicilor represive preluate de la regimul Gheorghe Gheorghiu Dej de care s-a disociat in repetate randuri, le-a adaugat propriile sale tehnici. In scurt timp regimul ceausist a trecut de la concesiile liberalist la cultul personalitatii noului conducator al puterii supreme. Reducandu-i pe membrii societatii la o conditie de servilism si totodata silindu-i sa se declare incantati de aceasta conditie, cultul personalitatii avea sa provoace deznodamantul tragic din cazarma de la Targoviste.

Pe masura ce ipostazei de sef politic al partidului i-o prefera pe cea de conducator istoric al natiunii, dictatorul nu si-a mai cautat sprijinul principal in partid ci in Directia securitatii statului, masiv reimprospatata cu forte tinere. Pretinsul stat socilaist s-a metamorfozat intr-un stat politienesc in care politia politica a devenit cel mai important instrument de guvernare. Notiuni la care studiile de specialitate nu renunta usor, cum ar fi rolul conducator al partidului ori partidul-stat nu si-au mai gasit corespondentul in realitatile ceausismului tarziu. Partidul nu a mai codus statul si nici macar nu s-a mai aflat in simbioza cu el. El a trecut in subordinea lui Ceausescu si a familiei lui si a executat cu fidelitate ordinele primite dirijand represiunea cand i s-a cerut si dirijand societatea conform tiparului creat de cel mai iubit fiu al poporului.

Ca si celelalte regimuri staliniste, dictatura lui Ceausescu si-a asumat presupusele merite inegalabile bazandu-se pe 3 mistificari:

cea privind proprietatea producatorilor asupra mijloacelor de productie;

cea referitoare la rolul conducator al partidului;

cea care proslavea virtutile asa-numitei democratii socialiste.

In opozitie cu nazismul si cu fascismul, stalinismul precum si ceausismul nu au repudiat democratia in sine, ci doar versiunea ei occidentala, capitalista, careia ii contrapunea un prezumptiv sistem democratic infinit, superior inspirat de Lenin.

Negarea raspicata a democratiei, pe de o parte, si pretinsa ei perfectionare, pe de alta parte, nu atesta echivalarea dintre nazism si stalinism pe care o sugereaza conceptul de totalitarism. Autenticitatea democratiei socialiste nu a fost sustinuta numai de retorica oficiala, ci totodata de operatiuni si institutii a caror realitate nu a fost pusa la indoiala: alegeri, prescriptii legale, corpuri legiuitoare, organizatii obstesti etc. Milioane de cetateni ratificau, prin participarea lor efectiva in asemenea operatiuni, realitatea acestor fictiuni ideologice. Vagile sperante intr-un socialism cu fata umana au infruntat ipocrizia unui socialism cu doua fete: cea a dictaturii pe care o impunea si cea a unei democratii in care nimeni nu credea.

Facandu-si un titlu de glorie din implinirile acestei deocratii represive, Ceausescu a suprimat, mistificandu-le, cele mai elementare drepturi ale cetatenilor romani, inclusiv cele stipulate in Constitutie. Asa de pilda, dreptul la informatie era cu desavarsire anulat, iar sistemul national al comunicarii de masa supus unei cenzuri necrutatoare. Intreaga mass-medie era folosita pentru dezinformare si pentru sustinerea cultului personalitatii dictatorului. Ca institutie specializata cenzura a fost desfiintata, dar ca si activitate represiva a conoscut o innasprire fara precedent in ultimii ani ai dictaturii ceausiste.

Exact ca si pe vremea lui Gheorghiu Dej, dreptul de a alege si de a fi ales nu era pur si simplu anulat, ci convertit in constrangerea omologarii prin vot a listelor intocmite de putere, fara nici o consultare. Votul coercitiv in favoarea viitorilor alesi pregatea votul coercitiv prin care viitorii alesi erau chemati sa parafeze hotararile arbitrare carora puterea vroia sa le dea forma de lege.

Intr-o modalitate deosebit de agresiva era mistificata libertatea cuvantului. Dreptul cetateanului de a-si exprima public opiniile era degradat in obligatia de a-si asuma opinii contrare. Strategia adeziunilor aparente a modificat discursul dar nu si opiniile celor siliti sa i se conformeze. Fara sa il fi citit pe Schiller, Ceausescu socotea, ca si guvernatorul din Wilhelm Tell, ca un veritabil conducator nu trebuie numai sa isi reduca supusii la ascultare, ci sa ii si umileasca. Falsii laudatori, rostind ori scriind acele declaratii rituale, isi asumau explicit postura de sprijinitori ai unui regim pe care de regula il detestau si totodata multi dintre ei se umileau in proprii lor ochi. Fiecare declaratie de acest fel constituia un act ostentativ de supunere, profund umilitor si revoltator. Impunand an dupa an aceste umilinte, dictatorul nu si-a atras solidaritatea, ci ura natiunii. Discreta de-a lungul timpului, exasperarea populara a devenit manifesta in decembrie 1989. Falsii adulatori ai dictaturii s-au transfigurat peste noapte, cu miile, in demolatorii ei. Provocand revolta celor implicati, strategia adeziunii aparente, ca tehnica a cultului personalitatii, s-a dovedit pana la urma o forma de represiune contraproductiva.

Abtinerea de la represalii drastice a reprezentat regula, dar ea nu a exclus cu totul exceptiile. Delictele de opinie au fost trimise in fata tribunalului dupa ce ele fusesera metamorfozate in infractiuni de drept comun. Dizidenti notorii precum Doina Cornea, Paul Goma, Andrei Plesu, Mircea Dinescu etc. erau fie hartuiti si chiar agresati, fie supusi unui regim de domiciliu fortat. Nu au fost inregistrate reglari de conturi la varf pe cale de asasinate ca pe vreemea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, dar au avut loc decese misterioase precum organizatorul reabilitarii lui Patrascanu, fostul secretar al CC al PCL, Vasile Patilinet,[6] sau fostul ministru al minelor Virgil Trofin , sau tanarul secretar cu propaganda la CC, Petre Enache , sau Chivu Stoica .

Referirile la drepturile omului si ale cetateanului au avut un loc periferic in discursul propagandistic al tuturor regimurilor staliniste. Aceasta omisiune a devenit mai putin riguroasa dupa semnarea Acordului de la Helsinki, care a dedicat un capitol special respectivei teme. Nevoit sa o invoce, discursul lui Ceausescu a continuat sa ignore toate drepturile afara de dreptul la munca. Discutia revenea fara incetare la contrastul dintre asa-zisul socialism, care asigura folosirea deplina a fortei de munca, si tarile capitaliste, unde somajul facea ravagii. Intemeiat pe stari de fapt, argumentul a fost readus in actualitatea anilor 2000 de neimplinirile tranzitiei, care, impreuna cu dictatura stalinista, au eliminat si siguranta locului de munca. In perimetrul acestei viziuni nostalgice nu si-a gasit loc mentionarea conexiunii dintre asigurarea locului de munca si deteriorarea conditiilor de munca. Sub regimul stalinist, dreptul de a munci s-a realizat ca obligatie de a munci in conditii non-negociabile impuse de angajator. Transformarea muncii dintr-un drept intr-o obligatie a fost determinata de situatia producatorilor supusi constrangerii economice de a-si vinde forta de munca a carei cumparare puterea o interzicea pe calea constrangerii extra economice. Aceeasi putere care interzicea cumpararea fortei de munca si-a rezervat insa acest privilegiu in exclusivitate pentru sine. Monopolul puterii a monopolizat atat mijloacele de productie cat si forta de munca. Puterea a expropriat forta de munca si nu a cumparat-o. Eliberat de exploatarea capitalista, producatorul a fost supus de catre statul socialist unei exploatari de tip precapitalist care, pe langa constrangerea economica, a folosit impotriva lui si constrangerea extra economica. Confruntat cu un partener de asemenea calibru, producatorul nu ii va vinde forta sa de munca, ci i-o va ceda. Socialismul de formula stalinista va suprima conditia proletara deposedandu-l pe muncitor chiar si de aceasta proprietate unica. Fosta munca exploatata s-a transformat in munca fortata, care a fost impusa producatorilor asa zisi liberi. In Romania lui Ceausescu munca fortata a fost impusa pe trei cai: a legilor, a muncilor obligatorii non-profesionale si a conditiilor coercitive care reglau munca profesionala.

Asemenea initiative juridice sunt exemplificate de legea pentru militarizarea muncii in industria electrotehnica, de legea contra parazitismului, care definea ca delict penal refuzul producatorului de a accepta un loc de munca pe care il considera impropriu etc. Munca obligatorie a angrenat practic intreaga populatie: soimi ai patriei si scolarii din clasele mici carora li se normau cantitatile de fier vechi, sticlele goale si deseurile de hartie pe care aveau datoria sa le colecteze; elevii din cursul superior, studentii si profesorii de toate gradele, trimisi periodic la tara pentru efectuarea unor munci agricole sezoniere, unde cateodata cooperau si cu muncitori scosi din productie in acelasi scop; salariati de toate categoriile pusi sa maturea strazile in sezonul cald si sa le curete de zapada in sezonul rece; transformarea stagiului militar in munca fortata pe care zeci de mii de soldati, prost hraniti si neplatiti, o depuneau pe marile santiere, de la Transfagarasan la Casa Poporului etc. O varianta specifica a muncii fortate a reprezentat-o si repartitia coercitiva a absolventilor de invatamant superior in posturi pe care acestia le considerau inconvenabile.

Degenerarea spre munca fortata a activitatilor profesionale s-a materializat in legiferarea celei mai lungi sdaptamani de munca din Europa, in nerespectarea endemica a repausului duminical, in restrangerea sistematica a concediilor de nastere si de boala, in precaritatea retributiilor din care li se retineau angajatilor amenzi anticipate pentru neindeplinirea planului asupra caruia nu erau consultati. In completa degenerarea a sindicatelor care in loc sa apere interesele salariatilor actionau ca instrumente ale constrangerii lor generale. Si astfel nu in capitalism, ci in pretinsul socialism s-a infaptuit profetia lui Marx despre pauperizarea crescanda a clasei muncitoare. Efectul de pauperizare nu l-a produs exploatarea capitalista, ci gestionarea represiva a integrarii fortei de munca in procesul de productie, care a fost una dintre inovatiile importante introduse de stalinism.

Cu timpul forta de munca industriala a devenit purtatorul activ al impotrivirii fata de regim. Ea a fost cea care a initiat marile miscari de protest din valea Jiului (1977) si Brasov (1987), si tot ea a reprezentat, alaturi de studenti, cel mai combativ detasament al societatii civile in cursul confruntarilor din decembrie 1989.

Partidul, Ceausescu, Romania. In acest slogan incantatoriu, discursul nationalist al ceausismului plasa natiunea pe ultimul loc si partidul pe primul. Ordonarea celor trei repere-cheie recunostea fara voie caracterul antinational al acestui nationalism, pe care intaietatea nu a reprezentat decat o fictiune ideologica. Nici dupa 1965 partidul nu a fost adevaratul conducator deoarece el s-a aflat in subordinea directa a dictatorului. Partidul unic nu a fost acel partid monolitic ridicat in slavi de propaganda oficiala. El nu a asigurat preponderenta corespunzatoare nici a aderentilor de etnie majoritara si nici a elementului muncitoresc. Importanta a fost pozitia membrilor lui in ierarhia interna. Aceasta era dispusa pe trei paliere: baza - formata din membrii de rand, aparatul si forurile conducatoare si deasupra tuturor seful suprem. Eterogenitatea partidului a reprezentat-o si varietatea motivelor care i-a determinat pe membrii sai sa i se alature. In partidul comunist exista un conglomerat nedefinit care cuprindea: de la fostii ilegalisti la carieristi si de la fostii idealisti la cei mai pragmatici comunisti. Nicolae Ceausescu pentru a putea stapani aceasta masa dezbinata a partidului a folosit diversiunea opunand vechilor ilegalisti pe comunistii din generatiile mai tinere. Ceausescu nu a avut nevoie de colaboratori ci de excutori, de aceea s-a inconjurat de oameni lipsiti de un trecut politic si dispusi sa faca orice pentru a urca pe scara ierarhica. De aici s-a nascut si animozitatea unei majoritti confortabile din randul partidului fata de comportamentul de dictator al lui Ceausescu. Sub raport politic, revolutia din decembrie 1989 a imbinat asaltul fortelor anticomuniste contra PCR cu conflictul din interiorul partidului comunist. Vederile reformiste se opuneau unui dictator antireformist care in decembrie 1989 a fost lipsit literalmente de orice sprijin. Profitandu-se de impetuozitatea valului popular s-a reusit inlaturarea lui Ceausescu de catre grupul reformator din partid si din celelalte institutii ale statului socialist.

Intrebari de verificare:

In ce a constat comunismul national promovat de Ceausescu?

Ce a insemnat suveranitatea limitata pentru statele socialiste din centrul si sud-estul Europei?

In ce a constat standardizarea?

Explicati ce a insemnat ceausismul: particularitati si asemanari cu stalinismul.

In ce a constat dreptul la munca in regimul ceausist?

Ce a insemnat liberalismul exibat de Ceausescu?

Care este semnificatia sloganului Partidul, Ceausescu, Romania?

Termeni:

comunism national si suveranitate limitata;

revolutie de palat;

legalitate socialista;

razboiul stelelor;

cel mai iubit fiu al poporului;

apostol al revolutiei;

obsedantul deceniu;

gulagul romanesc;

mistificarea drepturilor;

pauperizarea clasei muncitoare;

discursul nationalist al ceausismului;

fractionism.

Bibliografie selectiva:

Campeanu, Pavel, Ceausescu, anii numaratorii inverse, Polirom, Iasi, 2002;

Deletant, Denis, Teroarea comunista in Romania, Ed. Polirom, Iasi, 2001;

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX, vol. III, Ed. ALL, Bucuresti, 1998;

Levy, Robert, Ana Pauker.Gloria si decaderea unui lider comunist, Ed. Polirom, Iasi, 2002;

Rusan, Romulus, Instaurarea comunismului. Intre rezistenta si represiune. Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 1995;

Soulet, Jean Francois, Istoria comparata a statelor comuniste, Ed. Polirom, Iasi, 1998

Stanescu, Marin C., Moscova, Kominternul, filiera comunista balcanica si Romania (1919-1944), ed. Silex, Bucuresti, 1994;

Tismaneanu, Vladimir. Arheologia terorii, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1992;