Dialectica stat-natiune

Dialectica stat-natiune

"Ca regula generala, o individualitate sociologica are vocatia de a se erija intr-o individualitate juridica. De unde asocierea de cuvinte stat-natiune' (J. Gicquel, 1991, p. 60). Cu toate acestea, uneori aceasta asociere nu este proprie, existand state multinationale, ca si natiuni neorganizate in stat. Exista o dialectica a statului si natiunii, care implica rezolvarea problemei anterioritatii uneia sau alteia dintre cele doua realitati si a prioritatii valorice a uneia asupra alteia.

A. Natiunea anterioara statului. Aceasta problema se pune deoarece, in marea majoritate a cazurilor, statele europene s-au format pe o baza nationala preexistenta. Astfel se poate vorbi de natiunea romana, franceza, italiana, germana, inainte de a se putea vorbi de un stat ce organizeaza natiunea respectiva. Realitatea sociologica precede in acest caz realitatea juridica. Din aceasta evolutie decurg doua probleme: "are orice natiune dreptul de a se constitui in stat?' si "in cazul in care intr-un stat exista mai multe nationalitati, au nationalitatile minoritare drepturi?'.

Prima intrebare are ca raspuns principiul nationalitatilor. Acest principiu consta in a afirma ca orice natiune are dreptul sa constituie un stat. El decurge din revolutia franceza, fiind expresia unui alt principiu, cel al suveranitatii nationale, pe care il vom analiza mai jos. Impunerea acestui principiu pe plan european dupa revolutia din 1848 a favorizat si formarea Romaniei. Dar principiul nationalitatilor comporta si pericole. El este bazat pe un principiu de justitie, dar trebuie judecat in functie de situatia concreta si nu in abstract. Raspunsul la cea de-a doua intrebare se concretizeaza in principiul protectiei minoritatilor. Protectia minoritatilor se realizeaza la doua nivele. La nivel national, prin intermediul constitutiei, si la nivel international, printr-o multitudine de tratate.

O oarecare protectie a fost organizata inca prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856. Dar sistemul nu a fost generalizat decat odata cu Conferinta de Pace din 1919. Astazi, protectia internationala a minoritatilor se realizeaza, in primul rand, prin intermediul Declaratiei universale a drepturilor omului, adoptata de Adunarea Generala a ONU la 10 decembrie 1948. Chiar inainte de aceasta data, prin tratatele de pace de la Paris, semnate cu statele ce fusesera aliatele Germaniei, inclusiv Romania, Ia 10 februarie 1947, se enunta principiul protectiei minoritatilor (art. 3 din tratatul cu Romania). Drepturile minoritatilor mai sunt protejate prin Pactul international referitor la drepturile economice, sociale si culturale si Pactul international referitor la drepturile civile si politice, adoptate si deschise semnarii, ratificarii sau adeziunii de catre Adunarea Generala a ONU prin Rezolutia 2200 A/XXI din 16 decembrie 1966. Drepturile minoritatilor sunt protejate, pe langa aceste tratate globale, si de trei sisteme regionale de protectie: sistemul european, prin Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, adoptata de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 si intrata in vigoare la 3 septembrie 1953, si prin Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, Strasbourg, 10 noiembrie, 1994; sistemul american, prin Conventia americana privind drepturile omului, intrata in vigoare la 18 iulie 1978 si sistemul african, prin Carta africana a drepturilor omului si popoarelor, adoptata in 1986. O serie de tratate privitoare doar la anumite drepturi completeaza apoi aceasta protectie internationala. La nivel national, toate constitutiile democratice prevad sau implica principiul protectiei minoritatilor.

B.Statul anterior natiunii. Procesul poate sa fie opus celui descris mai sus,
adica statul sa apara inaintea natiunii. Acesta a fost cazul Statelor Unite, care s-au
format prin Constitutia din 1787, inainte ca sa se poata vorbi de o natiune americana.Aceasta este aproape regula in tarile lumii a treia, spre deosebire de cele europene.Statul apare aici ca anterior natiunii. El uneste o suma de populatii tribale cu traditii,limba si religii deosebite. Aceste populatii nu constituiau o natiune, ele constituind un stat prin efectul transformarii teritoriilor respective in colonii.

C.Identitate sau disociere a statului si natiunii? Problema factuala descrisa
mai sus, cu toate ca are unele consecinte juridice, nu atinge fondul problemei dialecticii stat-natiune: "natiunea trebuie sa fie subordonata logicii statului sau statul insusi trebuie sa-si inscrie vointa in interiorul formelor proprii unei vointe nationale?' (7.-7. Wunenburger, 1986, p. 10) sau, cu alte cuvinte, statul este subsidiar natiunii sau natiunea este subsidiara statului?

Cum notiunea de natiune este prea putin operationala din punctul de vedere al analizei politice sau juridice, teoria inclina sa privilegieze in analiza statul. Natiunea apare ca un concept fluid, cu margini imprecise, legat mai degraba de un fel de patos mitic, de o abandonare a ratiunii in favoarea sentimentelor necontrolate, ca o sursa de excese, inamic al valorilor universalizante, sursa de conflicte, de intoleranta etnica, religioasa, ca o resacralizare a puterii dupa desacralizarea religioasa, pe scurt, ca ceva infrarational (Ibidem, 1986, p. 4), in timp ce statul apare ca forma institutionala cea mai eminenta sau cel putin cea mai putin inadecvata unui exercitiu rational al puterii. Acest rationalism analitic care privilegiaza statul trebuie atunci sa ne conduca la o privilegiere de principiu a acestuia in raport cu natiunea? Dificultatea analizarii rolului natiunii si chiar a definirii ei trebuie sa ne conduca la o indiferenta sau chiar la o invalidare a ideii de natiune? Desigur, nu. Mai degraba trebuie insistat asupra rolului pe care natiunea il joaca in raport cu statul.

Mai intai, poate fi discernut un rol de mediator pe care natiunea il indeplineste intre indivizi si stat, in sensul ca acestia nu pot sa-si universalizeze vointa lor particulara si sa delege puterea unei autoritati de drept decat prin intermediul acestei realitati sociologice mediane care este natiunea. Este motivul pentru care indivizii nu pot sa delege direct puterea unor organisme supranationale care sa aiba capacitate constituanta, cum este cazul Parlamentului European, motivul pentru care lipsesc o putere si o autoritate constituanta la nivelul Uniunii Europene.

Aceasta este logica Curtii de la Karlsruhe cand afirma ca "principiul suveranitatii inalienabile nu tolereaza transferurile de putere publica catre instante interguverna-mentale, chiar expres mandatate de guvernamantul lor, decat cu conditia ca actele politice rezultate din aceste transferari sa fie supuse ulterior unor proceduri de legitimare democratica', legitimare care este realizata in mod necesar prin intermediul parlamentelor statelor membre si nu la nivelul institutiilor comunitare, chiar alese prin vot universal direct, cum este Parlamentul European, caruia Curtea nu-i acorda decat o legitimare democratica care se adauga celei nationale in masura intaririi legaturilor intre natiunile europene. Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba de o mandatare a puterii de autoorganizare intr-un stat european decat in masura in care legitimarea democratica s-ar produce la acest nivel prin intermediul integrarii natiunilor europene intr-un singur popor (J.-M. Ferry, 2002, p. 59-74).

Poate fi discernut astfel cel de-al doilea rol al natiunii, acela de a fi conditie a recunoasterii puterii legitime a statului: "fara sentimentul de apartenenta a fiintelor particulare sau a grupurilor la o comunitate cu destin national, nimic nu le-ar putea face sa reporteze vointa lor privata sau de grup vointei abstracte a statului, tinuta sa defineasca sau sa prezerve interesul comun' (J.-J. Wunenburger, 1986, p. 7). Aceasta justificare a puterii statului prin intermediul natiunii, care mediaza raporturile cu vointele particulare, poate duce insa atat la un stat care isi subordoneaza complet aceste vointe, la o omnipotenta a statului, la totalitarism, cat si la o limitare a statului prin intermediul unui drept care ii este anterior si superior tocmai pentru ca se fondeaza direct pe vointa natiunii. Primul rezultat provine dintr-o preeminenta a identitatii si a vointei nationale care creeaza o societate inchisa, egocentrica, care in numele unitatii justifica tendinte paranoice ce conduc la derive politienesti sau militare. A fost cazul societatilor zise comuniste sau al fascismelor.

Dar natiunea poate fi si o limita, un regulator al puterii cu tendinte absolutiste a statului. Astfel, rezultatul transformarii constitutiilor in constitutii nationale este tocmai crearea unui drept care limiteaza normativismul statal. Dreptul constitutional, bazat direct pe vointa nationala, inlocuieste dreptul natural, sau dreptul divin, pentru a limita normarea in numele ratiunii de stat, pentru a reafirma deci drepturile individuale sau colective in fata derivei statului-providenta. "Natiunea are deci o functie funciarmente ambivalenta, conducand la fel de bine la un stat tutelar, a carui ratiune absoluta cere sacrificarea libertatilor, cat si la o restaurare a justelor interese ale unei colectivitati pe care statul a aservit-o' (J.-J. Wunenburger, 1986, p. 8).

Revenind la problema initiala, putem spune ca statul trebuie sa fie subsidiar natiunii. Dar nu poate aceasta subordonare, pe langa o garantare a limitarii statului, sa condamne societatea la un imobilism irational? in numele prezervarii identitatii particulare, a diferentelor de grup, trebuie sacrificate tendintele unificatoare? De exemplu, nationalismul, care creeaza natiunea potrivit lui E. Gellner, trebuie sa impiedice crearea unui stat european? Sau suveranitatea poate fi gandita si altfel decat ca suveranitate nationala, indivizibila si inalienabila, pentru a putea impaca nationalismul si diversitatea cu integrarea si unitatea? Cei mai multi gandesc ca nu. Unii insa pot gandi Uniunea Europeana ca pe un viitor stat de drept democratic, distingand conceptul de categoria clasica a suveranitatii: "centrele de putere se gasesc aici denationalizate fiind deteritorializate spre profitul unor siteuri teoretice estimate pertinente pentru a preveni atingerile aduse autonomiei democratice, in timp ce aceasta din urma este legata nu de exercitiul factual al vointei unui popor, ci de preconditiile normative ale unei deliberari valide intre cetatenii lumii. Held se tine ferm atasat de o structura individualista a unui drept public democratic si cosmo-politic formand cheia de bolta a unei ordini constitutionale juste. Nu drepturile fundamentale ale popoarelor (ca la J. Rawls), ci drepturile fundamentale ale indivizilor definesc astfel (ca la Habermas) structura de baza a statului cosmopolitic' (J.-M. Ferry, 2002, p. 70-71). Tot in acelasi sens, desi nu la fel de radical, se inscriu si incercarile unor constitutionalisti sau internationalisti de a defini suveranitatea partajata sau de a inlocui notiunea cu cea de fascicule de competente, delegabile autoritatilor nationale sau supranationale.

Daca unii se forteaza asadar, uneori impotriva evidentei, sa identifice statul cu natiunea, altii tind sa disocieze cele doua realitati, disociind cele doua notiuni. Rezulta pentru acestia din urma un stat fara natiune. Punctul de pornire este o disociere a notiunilor de suveranitate si independenta, care porneste de la exemplul federal, unde un popor poate fi suveran, fara a fi necesarmente independent din punct de vedere politic, caci cedeaza prerogativele externe catre statul federal. Este deci imperativ sa distingem suveranitatea de independenta (Constitutia Romaniei face aceasta distinctie in art. 1 si art. 152). Pornind de aici, "distinctia teoretica intre autodeterminare prin suveranitate si autodeterminare prin independenta are o alta virtute: ea faciliteaza disocierea fundamentala intre comunitatea de cetatenie si nationala adica intre domeniul politicului si cel al identitarului. Regula de congruenta intre cultura si societatea politica este, intr-adevar, inadaptata celor mai multe state de-a lungul lumii' (A. Dieckhoff, 2000, p. 285). Pentru acesti autori, mai degraba decat a absolutiza identitatea intre stat si natiune, trebuie sa relativizam logica statului national pentru a-i substitui o logica a celui multinational, diferentiind statul, ca o comunitate bazata pe unitatea politica si instanta de organizare a cetateniei, de natiune ca fiind o comunitate istorica de cultura. Pentru ei, "unitatea pe care este fondata teoria moderna a nationalitatilor este in acelasi timp sursa de despotism, pentru ca ea absolutizeaza statul, incarnare a natiunii si, cauza de revolutie, in masura in care ea intretine o insatiabilitate nationalista permanenta' (Ibidem, p. 285). Dimpotriva, "coexistenta diferitelor natiuni in sanul aceluiasi stat este un test, ca si cea mai buna garantie a libertatii. Ea constituie, de asemenea, unul din cele mai bune instrumente de civilizare' (L. Acton, 1996, p. 30-36).