Elementele formale ale scopului social

Elementele formale ale scopului social

Pentru a determina scopul social in universalitatea sa trebuie sa identificam acele elemente ale societatii pe care individul nu le poate pune in discutie cu privire la existenta lor, ci doar cu privire la modul acestei existente. Acestea vor fi elementele formale ale binelui comun, formale intr-un dublu sens: care formeaza binele comun si care sunt doar de ordinul formei, lipsite deci pentru societatea in sine de continut concret, cu toate ca pentru individ ele nu par a se exprima decat ca un continut concret.

Ceea ce individul nu poate pune in discutie cu privire la existenta sociala, este societatea insasi. El nu poate nega necesitatea existentei sociale si forma in care ea se manifesta in genere pentru sine: ordinea sociala. Acesta este primul element formal al scopului social. Nu are importanta pentru societate cum se concretizeaza, cu ce continut se umple aceasta forma, important este ca ea nu poate fi negata, ca ea creeaza individului necesitatea fundamentala, de care depinde chiar existenta sa: necesitatea de a trai in ordine. "Daca una din faptele tale, spunea Marcus Aurelius, nu priveste nici direct, nici indirect acest scop social, ea incurca viata ta, ii distruge unitatea' (Meditatiunile lui Marcu Aureliu, 1930, p. 158). Acest element formal este insusi corpul social. El este existenta concreta insasi a societatii. Si societatea va trebui sa gaseasca mijlocul formal de a apara aceasta ordine. Acest mijloc este justitia, cel de-al doilea element formal al scopului social.

A.Ordinea. "in ceea ce priveste ordinea - arata G. Burdeau - ea poate fi privita cu usurinta ca o constanta formala data care raspunde exigentei esentiale a oricarei societati care este stabilitatea. Ordinea, independent de elementele pe    care le sintetizeaza, ordinea pentru ordine este, potrivit afirmatiei lui Hauriou ceea ce ne separa de catastrofa. Trebuie inteles prin aceasta ca un principiu, oricare ar fi el, prin raportare la care se ordoneaza toate relatiile individuale, este indispensabil mentinerii societatii. Fara indoiala, semnificatia acestui principiu, ceea ce el autorizeaza sau interzice, nu este indiferent, dar ceea ce este primordial pentru organismul social, este in primul rand existenta sa. Or, cum binele comun este inainte de toate subordonat mentinerii societatii, el se bazeaza in mod necesar pe aceasta notiune a unei ordini neutre, concept pur formal, care exprima pur si simplu ideea ca viata sociala nu este posibila decat din cauza acceptarii de catre toti a unei norme comune. Valoarea etica a acestei ordini nu este in mod provizoriu pusa in discutie, doar existenta sa, dezgolita de orice semnificatie, importa pentru binele comun atunci cand se ia in consideratie doar valoarea sa formala' (1980, p. 104-105).

Pentru societate, deci pentru sine, ordinea nu poate fi legata de o dimensiune etica. Aceasta dimensiune apare doar pentru noi, adica in momentul concretizarii sale. Etic este doar continutul binelui comun, forma nu are insa pentru sine niciun continut. Fata de aceasta forma, pentru ea, individul este o abstractie. Ea il presupune, dar nu in calitatea sa, ci in aspectul sau cantitativ, de aceea consideratiile individuale nu au nicio valoare pentru ordinea in sine; scopurile individuale n-o formeaza, ci o deformeaza. Ordinea este viata normei pentru sine. De aceea, dreptul va apara mai intai relatia sociala, o va restabili cand aceasta este rupta, adica va reface forma, individul necontand, protectia lui fiind doar o consecinta, nu un scop. Suntem in prezenta unei deformari, care, desigur, pare inevitabila, desi, cum vom vedea, nu este. Desprinderea dreptului de morala semnifica tocmai acest fapt: preponderenta formei.

Societatea nu are in sine niciun continut; ea nu poate fi judecata din punct de vedere moral pornind de la valorile individuale. De aceea, judecarea normalitatii unei stari sociale nu trebuie sa se bazeze pe aprecierea numarului celor care o resimt ca normala. Faptul ca dreptul apara ordinea, acesta fiind scopul sau si nu individul, desi, ca o consecinta, si individul beneficiaza de aceasta protectie, nu este normal, chiar daca toti simtim ca normala aceasta stare. Normal ar fi ca dreptul sa-1 apere pe individ si doar ca o consecinta sa produca prin aceasta ordinea.

Neutralitatea ordinii rezulta asadar dintr-o deformare a sensului normal, deformare ce tradeaza tendinta generala a structurii de a se autonomiza, de a deveni scop in sine. Daca ordinea recapata insa caracterul normalitatii ea nu mai poate fi gandita in afara dimensiunii etice, pentru ca ea este doar un instrument si deci trebuie sa-si limiteze existenta sa la existenta pentru noi. Aceasta revenire a ordinii la normalitate presupune o reasezare a dreptului pe alte baze; trebuie regandit fundamentul actiunii de a face dreptate.

B.Justitia. "Daca, dupa cum se stie, discutiunile in jurul notiunii de drept sunt numeroase si insemnate, indoielile si neintelegerile sunt inca si mai mari in ceea ce priveste notiunea de justitie, considerata - uneori - ca sinonim sau echivalent al dreptului, iar alteori ca un element distinct de acesta si superior. Justitia, sub un anumit aspect, consta in conformarea la o lege, desi, pe de alta parte, se afirma ca legea trebuie sa fie conforma cu justitia. Legea care se recunoaste, pe de o parte, ca un criteriu al justului si injustului, poate la randul sau - si prin aceasta ea apare mai mult ca un fapt de ordine empirica - sa fie supusa unei judecati de acelasi fel; se postuleaza astfel, in numele justitiei insesi, un mai inalt criteriu ideal, care transcende toate determinatiile juridice pozitive si trebuie sa aiba in alta parte fundamentul sau' (G. Del Vechio, Justitia, p. 33).

Justitia este un principiu care, in ultima analiza, nu depinde in niciun fel de dreptul pozitiv si, ca o consecinta a acestui fapt, nici de o ordine sociala concreta. Ordinea concreta, substantializarea elementului formal al scopului social, este un produs al justitiei. Vocatia spre absolut a justitiei se va concretiza asadar in functie de elementul pe care il exprima necesitatea ordinii: societatea autonoma sau individualitatea morala. De fiecare data justitia va exprima o trecere dincolo de egoismul individual. Dar rezultatele vor fi radical deosebite: trecerea va afirma fie o structura formala, fie o realitate individuala morala.

"Spre deosebire de ordinea sociala care este un element static al binelui comun, justitia constituie elementul dinamic al acestuia Ele se sustin una pe alta, justitia facand ca ordinea sa fie acceptata, ordinea facand ca justitia sa fie dorita. In aceste conditii justitia este un element constitutiv al binelui comun, pentru ca ordinea nu este decat, daca ne este permisa imaginea, justitia solidificata' (G. Burdeau, 1980, p. 103). Elementul care leaga cele doua realitati formale este individul; asupra lui se exercita actiunea justitiei si, am vazut, ordinea poate fi o consecinta a protectiei individualitatii sau un scop in sine, protectia individualitatii fiind doar un fapt derivat. Asadar, trebuie stabilita, pentru o definire a justitiei, directia formala a actiunii ei. Este, desigur, indiscutabil ca justitia trebuie sa cristalizeze o ordine sociala, dar aceasta doar ca o afirmare a individualitatii, ceea ce inseamna ca daca existenta ei este pentru societate formala, actiunea ei nu trebuie sa aiba un scop formal, ordinea, ci substantial, individul. Scopul justitiei trebuie sa fie realizarea umanului.

Spre acest salt moral al individualitatii trebuie sa fie orientata actiunea justitiei. Ea trebuie sa actioneze in sensul perfectionarii omului; ordinea va rezulta cu necesitate dintr-un atare demers. Individul moral respecta libertatea celuilalt in mod firesc, din convingere, neavand nevoie de o regula exterioara care sa-i impuna acest lucru. Ordinea rezulta cu necesitate din moralizarea individului. Dar se pare ca acest mod de orientare a scopului social nu este deocamdata posibil. Ceea ce ramane practic posibil este o concretizare a scopului social, care ramane din punct de vedere formal existenta sociala insasi, care sa afirme necesitatea si sa dezvolte parghiile sociale pentru ca in mod mediat beneficiarii ordinii sa fie indivizii.

Cele doua moduri de concretizare a scopului social, cele doua tipuri de ordine sociala, ordinea pentru ordine si ordinea pentru individ, creeaza doua tipuri diferite de regim politic: cand societatea devine in mod concret si nu doar formal scop in sine, suntem in prezenta unui regim totalitar; cand individul este scop al ordinii sociale, cel putin mediat, suntem in prezenta unui regim liberal. "Aceste doua tipuri de stat se disting in mod esential unul de altul prin faptul ca unul, totalitarismul, absoarbe total individul, adica il supune statului in fiecare act al existentei sale, privata sau publica, in timp ce celalalt, statul liberal, acorda individului drepturi contra statului, ii recunoaste un anumit numar de libertati publice si respecta destul de mult viata sa privata. Altfel spus, in statul liberal individul este recunoscut; in statul totalitar individul nu exista, el este total supus statului' (C. Leclercq, 1999, p. 49).