FUNDAMENTELE SOCIO-PSIHOLOGICE ALE SOCIALISMULUI

FUNDAMENTELE SOCIO-PSIHOLOGICE ALE SOCIALISMULUI

sau

TEORIA STATULUI

In capitolele precedente, am demonstrat faptul ca socialismul, ca sistem social implicand o redistribuire a titlurilor de proprietate dinspre proprietarii-utilizatori si dinspre contractanti inspre non-utilizatori, non-proprietari si non-contractanti, duce cu o necesitate la o reducere a productiei de avutie, de vreme ce utilizarea si contractarea resurselor sunt activitati costisitoare, a caror efectuare a devenit chiar si mai costisitoare acum, in comparatie cu alternativele disponibile pentru agenti. In al doilea rand, un astfel de sistem nu poate fi sustinut ca reprezentand o ordine sociala echitabila sau dreapta din punct de vedere moral, deoarece a argumenta astfel, sau in general a argumenta in favoarea sau impotriva a ceva, fie ca este vorba despre o pozitie morala, non-morala, empirica sau logico-analitica, presupune cu necesitate validitatea regulii 'primul venit- primul proprietar' a teoriei naturale a proprietatii si a capitalismului, pentru ca altfel nimeni nu ar putea ramane in viata pentru a-si da acordul asupra a ceva, ca unitate fizica independenta.

Daca nu poate fi formulat nici un argument economic, si nici unul moral in favoarea socialismului, atunci acesta se reduce la o problema cu semnificatii pur socio-pshologice. Care sunt, deci, fundamentele socio-psihologice ale socialismului? Sau, de vreme ce socialismul a fost definit ca o politica institutionalizata de redistribuire a titlurilor de proprietate in defavoarea proprietarilor-utilizatori si contractantilor, cum este posibila o institutie care sa introduca o expropriere mai mult sau mai putin totala a proprietarilor naturali?

Daca exista o institutie careia i se permite sa aproprieze titluri de proprietate altfel decat prin apropriere originara sau prin contract, atunci trebuie sa convenim ca ea va fi vatamatoare la adresa celor care se considera proprietarii naturali ai acestor lucruri. Prin asigurarea si posibil prin cresterea venitului sau monetar si/sau non-monetar, o astfel de institutie il reduce pe cel al altor oameni -ceva categoric diferit de situatia unei relatii contractuale in care nimeni nu castiga pe seama altcuiva, ci toata lumea are un profit, pentru ca altfel, pur si simplu, nu ar avea loc nici un fel de schimb. In acest caz, ne-am putea astepta la aparitia unei rezistente fata de punerea in practica a unei astfel de politici. Aceasta inclinatie spre rezistenta poate fi, desigur, mai mult sau mai putin intensa, se poate modifica in timp si poate sa devina mai mult sau mai putin pronuntata si sa reprezinte o amenintare mai mare sau mai mica la adresa institutiei care urmareste o politica de redistribuire. Dar, in tot cursul existentei sale, institutia redistributiva trebuie sa ia in calcul aceasta tendinta. Si, in special, trebuie sa o ia in calcul daca presupunem ca cei ce reprezinta institutia sunt oameni obisnuiti care, la fel ca si ceilalti oameni, au nu doar interesul de a-si stabiliza veniturile pe care le obtin ca reprezentanti ai institutiei, ci si pe cel de a-si spori aceste venituri atata cat este posibil. Cum, si exact aceasta este problema, pot ei sa-si stabilizeze si eventual sa-si sporeasca venitul prin schimburi non-contractuale, chiar daca unii ar fi victimizati in mod necesar prin acest lucru -iar acestia, in timp, sunt tot mai multi, si au tot mai mult de suferit?

Raspunsul poate fi divizat in trei componente, care vor fi discutate pe rand: (1) prin violenta agresiva; (2) prin coruperea publicului, permitandu-i (sau mai degaba permitand unui segment al publicului) sa se bucure de o parte din bunurile expropriate de la proprietarii naturali; (3) prin coruperea publicului (sau a unui segment al lui), permitandu-i sa ia parte la aplicarea respectivei politici de expropriere.

Pentru a-si asigura existenta, orice institutie care aplica o teorie socialista a proprietatii trebuie sa se bazeze pe amenintarea continua cu violenta. Orice astfel de institutie ii ameninta cu agresiunea fizica, incarcerarea, robia, sau chiar cu moartea, pe cei care nu sunt dispusi sa accepte aproprierea non-contractuala a unei parti a proprietatii lor, iar daca este necesar trebuie sa isi duca amenintarea pana la capat, pentru a ramane 'demna de incredere' in ceea ce priveste pastrarea specificului sau. Deoarece aici avem in vedere o institutie -adica o organizatie care indeplineste aceste actiuni in mod regulat- aproape ca nu mai este nevoie sa explicam de ce aceasta refuza sa foloseasca termenul de 'agresiune' pentru a-si caracteriza practicile, si de ce adopta un alt nume pentru ele, ale carui conotatii sa fie neutre sau, daca este posibil, chiar pozitive. De fapt, reprezentantii ei s-ar putea nici sa nu creada ca ei sunt agresori atunci cand actioneaza in numele organizatiei. Oricum, nu conteaza aici numele sau termenii, ci mai degraba semnificatia lor. [1] Daca ne raportam la continutul actiunilor sale, violenta este piatra de temelie a existentei socialismului ca institutie. Si, pentru a nu lasa loc nici unei posibile neintelegeri, violenta pe care se bazeaza socialismul nu este acel tip de violenta pe care l-ar folosi sau cu care ar ameninta un proprietar natural pentru a se apara fata de cei care-i incalca proprietatea. Nu este acea amenintare defensiva cu, sa spunem, pedeapsa capitala, adresata unui potential ucigas, daca acesta ar omori pe cineva in realitate. Mai curand, este vorba despre o violenta agresiva directionata impotriva unor victime inocente. O institutie care pune in practica socialismul se bazeaza pe tipul de amenintare pe care un potential ucigas o adreseaza oamenilor inocenti (adica oamenilor care nu au vatamat fizic pe nimeni, in nici un fel) de a-i ucide daca nu-i indeplinesc cererile, sau chiar de a-i ucide de 'dragul' de a ucide.

Nu este deloc dificil sa recunoastem adevarul acestor lucruri. Pentru a o face, nu trebuie decat sa presupunem boicotarea oricarei relatii de schimb cu reprezentatii socialismului, pentru ca aceste relatii, indiferent care ar fi motivele, nu mai par profitabile. Ar trebui sa fie clar faptul ca, intr-un sistem social bazat pe teoria naturala a proprietatii -in capitalism- oricine ar avea, oricand, dreptul la boicot, atata vreme cat el este intr-adevar cel care a apropriat bunurile in cauza folosindu-le inaintea oricui altcuiva sau dobandindu-le prin contract de la un proprietar anterior. Oricat de mult ar fi afectata de acest boicot o persoana sau o institutie, va trebui sa-l tolereze si sa sufere in tacere, sau daca nu sa incerce sa-l convinga pe initiatorul boicotului sa renunte la pozitia sa, facandu-i o oferta mai lucrativa. Dar lucrurile nu stau la fel si cu o institutie care pune in practica ideile socialiste privitoare la proprietate. Incercati, de exemplu, sa nu va mai platiti impozitele, sau sa conditionati plata lor de imbunatatirea serviciilor pe care institutia vi le ofera in schimb -veti fi amendati, agresati, incarcerati, sau poate chiar mai rau. Sau, pentru a folosi un alt exemplu, incercati sa ignorati reglementarile sau controlul impus de aceasta institutie asupra proprietatii dumneavoastra. Incercati, adica, sa precizati faptul ca nu ati consimtit la aceste limitari ale utilizarii proprietatii dumneavoastra si ca, ignorand aceste prevederi, nu ati vatama integritatea fizica a proprietatii nimanui si ca, prin urmare, aveti dreptul de a iesi din jurisdictia lor, 'de a renunta la statutul de membru', ca sa spunem asa, si de a trata cu acea institutie de pe picior de egalitate. Din nou, chiar daca am presupune ca nu ati comite vreo agresiune impotriva cuiva prin secesiunea dumneavoastra, aceasta institutia v-ar invada pe dumneavoastra si proprietatea dumneavoastra, si nu ar ezita sa va puna capat independentei. De fapt, daca nu ar face-o, ar inceta sa mai fie ceea ce este. Ar renunta la statutul sau si ar deveni un proprietar obisnuit sau o asociatie contractuala a unor asemenea proprietari. Doar pentru ca nu renunta poate exista socialismul. Intr-adevar, si acesta este motivul pentru care titlul acestui capitol a sugerat faptul ca problema fundamentele socio-psihologice ale socialismului este aceeasi cu cea a fundamentelor statului, daca nu ar exista nici o institutie care sa aplice ideile socialiste privitoare la proprietate, atunci statul nu s-ar mai avea rostul, deoarece statul nu este nimic altceva decat o institutie construita pe baza impozitarii si a interventiei nesolicitate si non-contractuale in utilizarea pe care indivizii privati o pot da proprietatii lor. Nu poate exista socialism in lipsa statului, si atata timp cat exista stat, exista si socialism. Prin urmare, acea institutie care traduce socialismul in fapta este statul; si cum socialismul se bazeaza pe violenta agresiva impotriva victimelor inocente, violenta agresiva este parte a naturii oricaui stat. [2]

Dar socialismul, sau statul ca intruchipare a ideilor socialiste, nu se bazeaza exclusiv pe agresiune. Reprezentantii statului nu se angajeaza doar in acte agresive pentru a-si stabiliza veniturile, desi fara agresiune nu ar exista stat! Atata vreme cat relatia dintre stat si proprietarii privati este exclusiv una parazitara, iar activitatile reprezentantilor statului constau exlusiv din interventia nesolicitata asupra drepturilor de proprietate ale altor oameni, creata pentru a spori veniturile primilor pe seama unei scaderi a veniturilor celorlalti, iar acesti agenti ai socialismului nu fac apoi cu venitul lor nimic altceva decat sa-l consume pentru propriile scopuri private, sansele ca statul sa creasca iar socialismul sa se extinda sunt cel putin foarte limitate. Cu siguranta, un om sau un grup de oameni, inzestrat cu suficienta energie agresiva, poate inspira teama unui grup mai mic sau mai mare de persoane caruia, din diverse motive, ii lipsesc astfel de trasaturi, si poate stabili o relatie constanta de exploatare. Dar este imposibil de explicat astfel faptul, caracteristic fiecarui stat si sistem social de tip socialist, ca grupul de oameni reprezentand statul poate tine sub ascultarea sa un grup de zece, o suta sau chiar o mie de ori mai numeros, si sa obtina de la acesta veniturile incredibil de mari pe care le obtine de fapt, doar prin insuflarea fricii.

S-ar putea crede ca o sporire a gradului de exploatare ar putea explica marimea venitului. Dar, din rationamentele economice ale precedentelor capitole, stim ca un mai mare grad de exploatare a proprietarilor naturali reduce cu necesitate initativa acestora de a munci si de a produce, si prin urmare exista o limita stricta a masurii in care o persoana (sau un grup de persoane) poate duce o viata confortabila cu veniturile obtinute prin coercitie de la alte persoane (sau de la alt grup de o marime relativ egala), care ar trebui sa sustina prin propria munca acest stil de viata. Astfel, pentru ca agentii socialismului sa poata duce o viata atat de confortabila si prospera cat este ea de fapt, este esential ca numarul celor supusi exploatarii sa fie considerabil mai mare si sa creasca intr-un ritm mai rapid decat cel al reprezentantilor statului insusi. Astfel, ne intoarcem la intrebarea despre cum pot putini sa-i conduca pe multi.

Nu ar fi deloc o explicatie convingatoare a acestei probleme sa spui ca statul ar putea proceda pur si simplu prin imbunatatirea armelor sale; prin amenintarea cu bomba atomica in locul amenintarii cu pusca; si ca astfel si-ar putea spori numarul supusilor. Deoarece trebuie sa presupunem, in mod realist, faptul ca este greu sa tii secreta tehnologia acestor arme imbunatatite, in special daca ele sunt folosite in fapt; mutatis mutandis, modurile in care victimele pot rezista s-ar imbunatati si ele odata cu imbunatatirea instrumentelor prin care statul insufla teama si, prin urmare, un astfel de progres poate cu greu explica ceea ce trebuie explicat. [3] Suntem nevoiti, deci, sa tragem concluzia ca problema explicarii modului in care cei putini ii pot conduce pe cei multi este intr-adevar una reala, si ca socialismul impreuna cu statul (ca intruchipare a socialismului) trebuie sa se bazeze nu doar pe agresiune, ci si pe un sprijin public activ.

David Hume este unul dintre exponentii clasici ai acestei intuitii. In eseul sau 'Despre primele principii ale guvernamantului', el argumenteaza:

Nimic nu apare a fi mai surprinzator, pentru aceia care privesc lucrurile omenesti cu un ochi filosofic, decat usurinta cu care cei multi sunt guvernati de cei putini, si supunerea implicita cu care multi isi abandoneaza propriile sentimente si pasiuni in favoarea celor ale conducatorilor lor. Atunci cand ne intrebam prin ce mijloace este infaptuita aceasta minune,vom afla ca, deoarece Forta este intotdeauna de partea celor guvernati, guvernantii nu au in sprijinul lor decat opinia. Prin urmare, guvernamantul nu este fundamentat decat pe opinie, iar aceasta maxima se aplica de la cele mai despotice si mai militare carmuiri, pana la cele mai libere si mai populare. Sultanul Egiptului sau imparatul Romei ar putea sa-si conduca supusii inofensivi, la fel ca pe animale, impotriva sentimentelor si inclinatiilor acestora. Dar el trebuie, cel putin, sa-si conduca mamelucii sau trupele pretoriene, ca oameni, prin mijlocirea opiniilor acestora. [4]

Cum este obtinut in realitate acest sprijin? O componenta importanta a nasterii sale este ideologia. Statul dedica mult timp si multe eforturi convingerii publicului ca el nu este in realitate ceea ce este si ca actiunile sale au consecinte pozitive, mai curand decat negative. Astfel de ideologii, raspandite pentru a stabiliza existenta statului si pentru a-i spori veniturile, pretind ca socialismul ofera un sistem economic superior sau o ordine sociala mai dreapta decat capitalismul, sau pretind ca nu exista dreptate inainte ca statul sa apara si sa declare pur si simplu anumite norme ca fiind drepte. [5] Iar astfel de ideologii, azi mai putin atragatoare, dar extrem de puternice candva sunt, de exemplu, si cele potrivit carora statul este sanctificat prin intermediul religiei, sau cele potrivit carora conducatorii nu sunt oameni obisnuiti, ci supra-oameni inzestrati cu puteri de tip divin, si care trebuie sa fie ascultati in virututea superioritatii lor naturale. Am dedicat mult spatiu in capitolele anterioare pentru a demonstra ca astfel de idei sunt false si nejustificate, si ma voi intoarce la sarcina de a analiza si demasca o alta ideologie la moda in ultimul capitol al acestui tratat. Dar, indiferent de falsitatea acestor ideologii, trebuie sa recunoastem ca ele au intr-adevar efect asupra unor oameni si ca ele contribuie -unele mai mult decat altele- la supunerea acestora fata de o politica a invaziei agresive a drepturilor de proprietate ale proprietarilor naturali.

Exista totusi o componenta si mai importanta a asprijinului public, iar aceasta nu este reprezentata de propaganda verbala, ci de actiuni mai degraba clare si tangibile. In loc sa fie un simplu consumator parazitar al bunurilor produse de alti oameni, statul, pentru a castiga o pozitie stabila si pentru a-si spori venitul atat cat este posibil, adauga politicilor sale o seama de ingrediente pozitive, gandite pentru a fi in folosul unor persoane din afara propriului personal. El fie ca se implica ca agent al tranferului de venit (ca organizatie care ii ofera lui B un venit monetar sau non-monetar pe care il obtinuse de la A fara consimtamantul acestuia -natural, dupa ce a oprit un comision pentru actul transferului, niciodata lipsit de costuri), fie ca se angajeaza in producerea de bunuri si servicii, folosind mijloacele de productie expropriate anterior de la proprietarii naturali si ofera astfel ceva care are o valoare pentru utilizatorii/cumparatorii/consumatorii acestor bunuri. In ambele cazuri, statul obtine un sprijin pentru rolul sau. Beneficiarii transferului de venit, la fel ca si utilizatorii/consumatori ai bunurilor si serviciilor produse de stat devin in diverse grade dependenti, pentru mentinerea veniturilor curente, de continuarea unei politici se stat date, iar inclinatia lor de a se opune socialismului intruchipat de conducerea exercitata de stat este redusa in consecinta.

Dar aceasta nu este decat o jumatate a tabloului. Realizarile pozitive ale statului nu sunt facute doar cu scopul de a oferi ceva dragut oamenilor, asa cum se intampla atunci cand faci cuiva un tablou. Nici nu sunt facute pur si simplu pentru a castiga un venit cat mai mare, din schimburi, pentru organizatia care le face, asa cum se intampla atunci cand institutiile obisnuite, orientate catre profit, se angajeaza in schimburi comerciale. Mai degraba, ele sunt facute pentru a asigura existenta unai institutii construite prin violenta agresiva, si pentru a contribui la cresterea ei. Astfel, contributiile pozitive care vin de la stat trebuie sa serveasca unui scop strategic. Ele trebuie concepute pentru a infrange rezistenta impotriva sau a castiga sprijinul pentru continuarea existentei unui agresor ca agresor. Desigur, statul poate gresi in actiunile sale, la fel ca orice institutie obisnuita, deoarece deciziile sale asupra masurilor care-i servesc cel mai bine scopurile strategice trebuie sa fie luate anticipand anumite rezultate asteptate. Iar daca greseste cu privire la reactiile fata de politicile asupra carora se decide, venitul sau poate sa scada in loc sa creasca, punandu-i astfel in primejdie insusi existenta, la fel cum o institutie orientata catre profit poate sa sufere pierderi sau chiar sa devina falimentara daca publicul nu este dispus sa cumpere de buna voie ceea ce era de asteptat sa cumpere. Dar numai daca este inteles interesul strategic special al transferurilor si al productiei de stat, in comparatie cu transferurile si productia privata, devine posibil sa explicam pattern-urile structurale tipice si recurente ale actiunilor statului, si sa explicam de ce statele prefera, in mod general si uniform, sa se angajeze in anumite domenii de activitate, mai degraba decat in altele.

In ceea ce priveste prima problema: ar fi ilogic pentru un stat sa-i exploateze pe toti indivizii in aceeasi masura, deoarece astfel ar starni impotrivirea tuturor, ar intari solidaritatea dintre victime si, in orice caz, nu ar fi o politica capabila sa-si castige prea multi prieteni. De asemenea, ar fi ilogic pentru un stat sa-si acorde favorurile tutoror, in mod egal si nediscriminatoriu. Pentru ca, daca ar face-o, victimele ar fi tot victime, desi poate intr-un grad mai mic. Oricum, ar ramane mai putine venituri care sa poata fi redistribuite inspre persoane care sa profite cu adevarat de pe urma actiunii statului, si al caror sprijin sporit sa poata compensa lipsa de sprijin din partea celor victimizati. Mai curand, politica statului trebuie sa fie, si este condusa pe baza motto-ului 'divide et impera': el ii trateaza pe oameni cu masuri diferite, ii invrajbeste, exploateaza un grup mai mic si favorizeaza unul mai mare pe seama primului, si contrabalanseaza resentimentele sau opozitia sporita a unora prin sprijinul sporit al altora. Politica, sub forma politicii de stat, nu este 'arta de a face ceea ce este posibil', asa cum le place politicienilor sa-si descrie meseria. Este arta, fondata pe un echilibru al terorii, de a contribui la stabilizarea veniturilor statului la un nivel cat mai inalt prin intermediul discriminarii populare si al unei scheme populare, discriminatorii, de favoruri distributionale. Fara indoiala, o institutie orientata spre profit poate, la randul ei, sa se angajeze in politici de afaceri discriminatorii, dar a urma o politica disriminatorie de angajari sau a nu vinde nediscriminatoriu oricui este dispus sa achite pretul cerut pentru un serviciu dat este costisitor, si exista prin urmare o initiativa economica de a evita astfel de actiuni. Pentru stat, pe de alta parte, exista toata initiativa din lume de a se angaja in astfel de practici discriminatorii. [6]

In ceea ce priveste tipul de servicii pe care statul prefera sa le ofere: in mod clar, statul nu poate produce totul, sau cel putin nu in aceeasi masura, caci daca ar incerca sa o faca venitul sau ar scadea -deoarece statul poate sa aproprieze doar ceea ce a fost de fapt produs dinainte de proprietarii naturali, iar initiativa de a mai produce ceva pe viitor ar disparea aproape cu totul intr-un sistem de socializare completa. In incercarea de a pune in practica socialismul, este prin urmare de o maxima importanta ca statul sa se angajeze cu predilectie in productia de astfel de bunuri si servicii (si, mutatis mutandis, sa-i scoata din cursa pe concurentii privati din aceste domenii ale activitatii productive, si astfel sa le monopolizeze) care au o relevanta strategica pentru prevenirea sau pentru innabusirea unei revolte, rebeliuni sau revolutii reale. [7]

Astfel, toate statele -unele mai mult decat altele, dar fiecare stat intr-un grad considerabil- au simtit nevoia sa ia in propriile maini, de exemplu, sistemul educational. Ele fie conduc direct institutiile educative, fie le controleaza indirect, conditionand functionarea lor privata de obtinerea unei licente de stat, si asigurandu-se astfel ca aceste institutii opereaza intr-un cadru predefinit de indrumari creat de stat. Impreuna cu o durata constant crescanda de scolarizare obligatorie, acest fapt da statului un enorm avantaj de pornire in competitia pe care diferite ideologii o poarta pentru mintile oamenilor. Competitia ideologica ce ar reprezenta o serioasa amenintare pentru domnia statului poate fi astfel eliminata, ori impactul ei poate fi considerabil redus, in special daca statul, ca intruchipare a socialismului, reuseste sa monopolizeze piata muncii pentru intelectuali, facand din licenta de stat o preconditie pentru orice activitate in invatamant. [8]

Controlul direct sau indirect asupra transportului si comunicatiilor este, pentru stat, de o importanta strategica similara. Intr-adevar, toate statele au depus mari eforturi pentru a controla raurile, coastele marilor, stramtorile, si in special serviciile postale, radio-ul, televiziunea si sistemele de telecomunicatii. Oricarui potential dizident i se impun restrictii decisive in ceea ce priveste mijloacele sale de a se deplasa si de a coordona actiunile altor indivizi, daca aceste lucruri se afla in mana sau sub controlul statului. Faptul, binecunoscut in istoria militara, ca sistemele de transporturi si comunicatii sunt primele posturi de comanda ce urmeaza sa fie ocupate de orice stat care il ataca pe un altul, subliniaza cu intensitate importanta lor strategica centrala in impunerea domniei statului asupra societatii.

O a treia preocupare de importanta strategica pentru orice stat este controlul si posibila monopolizare a banilor. Daca statul reuseste acest lucru si, asa cum s-a intamplat in toata lumea, inlocuieste un sistem bancar liber si moneda cu acoperire in metal -de cele mai multe ori, etalonul-aur- cu un sistem monetar caracterizat printr-o banca centrala de stat si prin bani de hartie neacoperiti decat prin hartie si prin cerneala, el obtine intr-adevar o mare victorie. In lupta sa permanenta de a-si spori veniturile, statul nu mai este dependent de metodele la fel de impopulare ale impozitarii si ale deprecierii banilor (micsorarii continutului de aur al monezilor) care au fost dintotdeauna demascate cu usurinta ca frauduloase. Acum, el poate sa-si sporeasca veniturile si sa-si micsoreze datoriile prin tiparirea de bancnote, atata vreme cat banii suplimentari sunt pusi in circulatie inainte sa apara efectele inflationiste ale acestei practici sau inainte ca acestea sa fi fost anticipate de piata. [9]

In al patrulea, si ultimul, rand, statul este interesat de domeniul productiei de securitate, al politiei, apararii si tribunalelor. Dintre toate bunurile si serviciile produse sau controlate de stat, acesta este cu siguranta domeniul cel mai important. De fapt, este atat de important pentru orice stat sa castige controlul asupra acestor lucruri, si sa monopolizeze aceste activitati, incat 'stat' si 'producator de lege si ordine' au fost doi termeni adesea considerati ca fiind sinonimi. Caracterizare gresita, desigur, de vreme ce statul trebuie descris corect ca o institutie a agresiunii organizate care incearca doar sa para un producator obisnuit, pentru a putea sa-si continue agresiunea impotriva proprietarilor naturali nevinovati. Dar faptul ca aceasta confuzie exista si este larg impartasita poate fi explicat cu referire la observatia ca toate statele trebuie sa monopolizeze productia de securitate datorita importantei sale strategice centrale si, prin urmare, cei doi termeni, desi diferiti in privinta sensului lor intensional, au intr-adevar aceeasi extensiune.

Nu este greu de vazut de ce, pentru a-si stabiliza existenta, un stat nu poate, sub nici o forma, sa lase productia de securitate in mainile unei piete a proprietarilor privati. [10] De vreme ce statul este in ultima instanta fondat pe coercitie, el are nevoie de o forta armata. Din nefericire (pentru orice stat), exista si alte state care au armate, ceea ce implica existenta unor impedimente pentru dorinta unui stat de a-si extinde dominatia si asupra altor oameni si de a-si spori astfel venitul apropriat prin exploatare. Este, de asemenea, un fapt nefericit pentru orice stat ca un astfel de sistem de state aflate in competitie presupune si ca fiecare dintre ele este intrucatva supus unor limitari privitoare la gradul in care isi poate exploata proprii cetateni, deoarece sprijinul lor ar putea inceta daca dominatia este perceputa ca fiind mai opresiva decat cea a statelor concurente. Pentru ca atunci probabilitatea ca supusii unui stat sa colaboreze cu un competitor in dorinta acestuia de a 'prelua controlul' sau ca ei sa voteze cu picioarele la spinare (adica sa-si paraseasca tara si sa se stabileasca in alta) ar putea sa creasca. [11] Este chiar mai important, deci, pentru fiecare stat, sa evite o astfel de competitie neplacuta din partea altor organizatii armate potential periculoase, cel putin in interiorul teritoriului pe care se intampla sa il controleze. Simpla existenta a unei agentii de protectie private, armata pentru a-si indeplini rolul de a-i proteja pe oameni fata de agresiuni, si folosind persoane antrenate pentru a manui astfel de arme, ar constitui o amenintare potentiala pentru politica statului de a invada drepturile de proprietate ale indivizilor. Prin urmare, astfel de oragnizatii, care ar aparea cu siguranta pe piata, deoarece dorinta fiecaruia de a fi protejat impotriva agresorilor este una reala, sunt scoase cu bucurie in afara legii, iar statul isi aroga aceasta sarcina siesi si controlului sau monopolist. De fapt, statele sunt peste tot extrem de nerabdatoare sa scoata in afara legii, sau macar sa controleze chiar si simpla posesie de arme de catre cetatenii privati -iar cele mai multe dintre ele au si reusit acest lucru- deoarece un om inarmat este cu siguranta mai amenintator pentru un agresor decat unul neinarmat. Este mult mai putin riscant pentru un stat sa mentina o stare de lucruri pasnica, dar sa-si continue propria agresiune, daca pustile cu care ar putea fi impuscati cei care percep impozitele nu sunt disponibile pentru nici o alta persoana in afara acestora!

Cu privire la sistemul judecatoresc, problema este una similara. Daca statul nu ar monopoliza producerea de servicii judecatoresti, ar fi inevitabil ca, mai devreme sau mai tarziu (cel mai probabil mai devreme), el sa ajunga sa fie privit ca institutia nedreapta care de fapt este. Dar nici o organizatie nedreapta nu are vreun interes in a fi perceputa ca atare. In primul rand, daca statul nu are grija ca doar judecatorii numiti si angajati de el sa administreze legea, este evident ca dreptul public (acele norme care reglementeaza relatiile dintre stat si indivizii privati sau asociatiile de astfel de indivizi) nu ar avea nici o sansa de a fi acceptat de catre public, ci ar fi imediat dezvaluit ca sistem al agresiunii legalizate, si care vine impotriva simtului dreptatii aproape oricui. Iar, in al doilea rand, daca statul nu ar monopoliza administrarea dreptului privat (acele norme care reglementeaza relatiile dintre cetatenii privati), ci ar lasa aceasta sarcina in seama unor tribunale si a unor judecatori aflati in competitie, dependenti de sprijinul financiar deliberat al publicului, este indoielnic ca normele care presupun o distributie asimetrica a drepturilor sau obligatiilor intre diferite persoane sau clase de persoane ar avea chiar si cea mai firava sansa de a fi general acceptate ca legi valabile. Tribunalele si judecatorii care ar propune astfel de reguli ar da faliment datorita lipsei unei asistente financiare continue. Dar, de vreme ce statul este dependent de o politica de tip divide et impera pentru a-si mentine dominatia, el trebuie sa impiedice, indiferent de costuri, aparitia unui sistem concurential de tribunale de drept privat. [12]

Fara indoiala, toate aceste servicii oferite de stat -educatia, transporturile si comunicatiile, banii si sistemul bancar si, cel mai important lucru, securitatea si administrarea dreptatii- sunt de o importanta vitala pentru orice societate. Toate acestea trebuie cu siguranta sa fie produse si ar fi, de fapt, produse de piata daca statul nu le-ar fi luat in propriile maini. Dar aceasta nu inseamna ca statul este un simplu substitut al pietei. Statul se angajeaza in aceste activitati dintr-un motiv cu totul diferit de cele ale oricarei institutii private -nu pur si simplu pentru ca exista o cerere pentru ele, ci mai curand pentru ca aceste domenii sunt de o importanta strategica esentiala pentru asigurarea existentei continue a statului ca institutie privilegiata construita prin violenta agresiva. Iar aceasta intentie strategica diferita este raspunzatoare pentru un tip special de produse. De vreme ce profesorii, angajatii din transporturi si comunicatii, cei ai bancilor centrale, politiei si tribunalelor, sunt cu totii platiti din impozite, tipul de produse si servicii oferite de stat, desi avand cu siguranta o valoare pozitiva pentru unii oameni, nu poate fi vreodata de o asemenea calitate incat oricine si-ar cheltui deliberat banii proprii pentru a le cumpara. Mai curand, aceste servicii au toate in comun caracteristica ca ele contribuie la a-i permite statului sa-si sporeasca propriul venit obtinut coercitiv, prin avantajarea unora pe seama vatamarii altora. [13]

Dar se mai pot spune si alte lucruri despre fundamentele socio-psihologice ale statelor, ca institutii ale agresiunii continue impotriva proprietarilor naturali, in afara redistribuirii populare de bunuri si servicii de importanta strategica. De o importanta egala pentru stabilitatea si cresterea dimensiunilor unui stat este si structura de luare a deciziilor pe care o adopta: constitutia sa. O afacere obisnuita, orientata spre profit, ar incerca sa adopte o structura decizionala care sa se potriveasca cel mai bine scopului sau de maximizare a venitului prin observarea si prin crearea de oportunitati antreprenoriale, adica de diferente in costurile de productie si in cererea anticipata pentru un produs. Prin comparatie, statul are sarcina total diferita de a adopta o structura de luare a deciziilor care sa-i permita sa-si sporeasca la maximum venitul apropriat coercitiv -data fiind puterea sa de intimidare si capacitatea de a mitui anumite persoane, prin acordarea de favoruri speciale, pentru a-l sprijini.

Admit faptul ca cea mai buna structura decizionala pentru a face acest lucru este o constitutie democratica, adica adoptarea regulei majoritatii. Pentru a sesiza validitatea acestei teze, nu este nevoie sa facem decat urmatoarea asumptie.Nu doar persoanele care reprezinta de fapt statul au tendinta (a carei satisfacere, sa notam in trecere, lor le este totdeauna permisa) de a-si spori veniturile pe seama unei scaderi corelate a veniturilor proprietarilor, producatorilor si contractantilor naturali; aceasta sete de putere si dorinta de a-i conduce pe altii exista si printre cei guvernati. Nu fiecare o are in aceeasi masura; iar la unii ar putea intr-adevar sa lipseasca. Dar, in mod normal, majoritatea oamenilor o au in diferite ocazii. Daca lucrurile stau asa (iar experienta ne spune ca aceasta este situatia), atunci statul trebuie sa ia in calcul o rezistenta izvorata din doua surse analitic diferite. Pe de o parte, exista rezistenta victimelor pe care le creeaza orice politica de stat. Statul va incerca sa o infranga facandu-si prieteni si sustinatori activi; si va reusi sa faca acest lucru, in masura in care oamenii sunt coruptibili prin mituire. Pe de alta parte, daca exista sete de putere in randul victimelor si/sau a celor favorizati de o politica de stat data, atunci trebuie sa existe de asemenea o opozitie, sau cel putin o nemultumire generata de faptul ca orice politica data de expropriere si de distribuire discriminatorie exlude automat orice alta politica ce-si poate gasi avocati in populatia condusa de stat, si astfel impiedica planul special al acestora privitor la felul in care ar trebui folosita puterea. Prin definitie, nici o schimbare in politica de expropriere/redistribuire a statului nu poate sa elimine acest gen de nemultumire, deoarece orice schimbare ar exclude cu necesitate o politica diferita. Astfel, daca statul vrea sa faca ceva pentru a reduce rezistenta (originata din setea de putere) pe care o starneste orice politica particulara, atunci poate sa procedeze doar prin adoptarea unei structuri de luare a deciziilor care minimizeaza dezamagirea potentialilor detinatori de putere; prin crearea unei scheme populare de participare la luarea deciziilor, astfel incat fiecare persoana care-si doreste o politica ce sa-i confere anumite puteri, sa aiba o sansa de a o vedea realizata in viitor.

Exact aceasta este functia democratiei. Fondata fiind pe un respect pentru majoritate, ea este prin definitie o constitutie populara in privinta luarii deciziilor. Si cum creeaza intr-adevar la intervale regulate sansa ca fiecare sa-si sustina propriul plan specific de a detine puterea, ea reduce la maximum nemultumirea prezenta prin sansa unui viitor mai favorabil. Contrar mitului popular, adoptarea unei constitutii democratice nu are nimic de-a face cu libertatea sau cu dreptatea. [14] Cu siguranta, tot la fel cum statul isi restrange utilizarea violentei agresive atunci cand se angajeaza in productia de bunuri si servicii cu o valoare pozitiva, el accepta constrangeri suplimentare atunci cand conducatorii se supun controlului majoritatii celor condusi. Totusi, in ciuda faptului ca aceasta constrangere indeplineste functia pozitiva de a satisface anumite dorinte ale oamenilor prin reducerea intensitatii vointei de putere nesatisfacute, aceasta nu inseamna deloc ca statul isi abandoneaza pozitia de institutie a agresiunii legalizate. Mai curand, democratizarea statului este o masura organizatorica luata cu scopul strategic de a rationaliza executia puterii, sporind astfel volumul venitului care urmeaza sa fie apropriat prin agresiune de la proprietarii naturali. Forma puterii s-a schimbat, dar regula majoritatii este tot o forma de agresiune. Intr-un sistem fondat pe teoria naturala a proprietatii -in capitalism- regula majoritatii nu poate juca si nu joaca nici un fel de rol (in afara faptului ca, daca isi da acordul, desigur, oricine poate sa se alature unei organizatii care a adoptat regula majoritatii, cum ar fi un club sportiv sau o asociatie a iubitorilor de animale, a carei juridictie este acceptata deliberat de membri pentru perioada apartenentei la acea asociatie). Intr-un astfel de sistem, sunt valabile doar regulile aproprierii originare a bunurilor prin utilizare sau prin achizitie contractuala de la un proprietar anterior. Aproprierea prin decret, sau cea lipsita de consimtamantul unui proprietar-utilizator anterior, indiferent daca este realizata de un autocrat sau de o minoritate impotriva unei majoritati, ori de o majoritate impotriva unei minoritati constituie, fara exceptie, un act de violenta agresiva. Ceea ce distinge o democratie de o autocratie, monarhie sau oligarhie, nu este faptul ca prima ar fi echivalenta cu libertatea, in timp ce celelalte ar echivala cu agresiunea. Diferenta dintre ele rezida numai in tehnica utilizata pentru a adminstra, a transforma si a canaliza rezistenta populara intretinuta de setea nepotolita de putere. Autocratul nu permite populatiei sa influenteze politica in nici un mod regulat si formal, desi el, la randul sau, trebuie sa acorde multa atentie opiniei publice, daca doreste sa-si stabilizeze puterea. Astfel, o autocratie este caracterizata prin lipsa unui debuseu institutional pentru potentialii detinatori de putere. O democratie, pe de alta parte, poseda o asemenea institutie. Ea permite majoritatilor, create conform unor reguli formalizate, sa influenteze cu regularitate modificarile politicilor sale. In consecinta, daca setea nesatisfacuta de putere devine mai tolerabila atunci cand exista un debuseu regulat pentru ea, atunci se creeaza mai putina rezistenta fata de o conducere democratica decat fata de una autocrata. Aceasta importanta diferenta socio-psihologica dintre regimurile autocate si cele democrate a fost excelent decrisa de catre B. de Jouvenel:

Din secolul al doisprezecelea pana in secolul al douazecilea, autoritatea guvernamentala a crescut continuu. Acest proces a fost inteles de toti cei care i-au urmarit dezvoltarea; el i-a provocat pe acestia la proteste neintrerupte si la reactii violente. In ultimul timp, cresterea a continuat intr-un ritm accelerat, iar extinderea autoritatii a adus cu sine o raspandire corespunzatoare a razboiului. Dar acum noi nu mai intelegem acest proces, nu mai protestam si nu mai reactionam. Aceasta pasivitate a noastra este un lucru nou, pentru care Puterea trebuie sa-i multumeasca perdelei de fum in care s-a infasurat. Inainte, expansiunea autoritatii putea fi vazuta, evidenta in persoana regelui, care nu renunta la a se pretinde stapan, si in care pasiunile umane erau observabile. Acum, mascata in anonimitate, Puterea pretinde a nu avea o existenta proprie, si a nu mai fi nimic altceva decat instrumentul impersonal si lipsit de pasiuni al vointei generale. -Dar acest lucru este evident o fictiune.- Astazi, la fel ca intotdeauna, Puterea este in mainile unui grup de oameni care detin controlul. Singura schimbare este ca a devenit acum mai usor pentru cei condusi sa-i inlocuiasca pe detinatorii Puterii. Dintr-un punct de vedere, acest lucru slabeste Puterea, deoarece vointele care controleaza viata unei societati pot, dupa placul acesteia, fi inlocuite cu alte vointe in care are mai multa incredere.-- Dar, deschizand posibilitatea de a obtine Puterea pentru toti cei talentati si ambitiosi, acest aranjament face mult mai facila cresterea Puterii. In 'vechiul regim', spiritele dinamice ale societatii, care stiau ca nu au nici o sansa de a lua parte la Putere, se grabeau sa-i denunte cea mai mica expansiune. Pe de alta parte, acum, cand fiecare este un potential ministru , nimeni nu este preocupat sa desfiinteze o functie pe care aspira sa o obtina intr-o buna zi, sau sa toarne nisip intr-un mecanism pe care intentioneaza sa-l foloseasca atunci cand ii vine randul. Prin urmare, exista o complicitate larga in cercurile politice ale societatii moderne, in ceea ce priveste expansiunea Puterii. [15]

La o populatie identica si o politica identica a ofertei discriminatorii de bunuri si servicii, un stat democratic are mai multe oportunitati de a-si spori venitul apropriat prin agresiune. Si, mutatis mutandis, o autocratie trebuie sa se multumeasca cu un venit relativ mai mic. In termenii clasicilor gandirii politice, ea trebuie sa conduca mai intelept, adica sa conduca mai putin. De vreme ce ea nu permite nici unei alte vointe, in afara celei a autocratului si poate a sfatuitorilor sai apropiati, sa castige puterea sau sa influenteze regulat politicile, executia puterii unei autocratii la apare celor condusi mai putin tolerabila. Astfel, stabilitatea ei poate fi asigurata doar daca gradul total de exploatare statala este relativ redus.

Situatia ultimelor doua secole ilustreaza sugestiv validitatea acestei teze. In aceasta perioada, am trait experienta unei substituiri aproape universale a regimurilor relativ autocratic-monarhice cu regimuri relativ democratice. [16] (Pana si Rusia Sovietica este notabil mai democratica decat a fost vreodata Rusia tarista.) Impreuna cu aceasta schimbare, a avut loc un proces de o viteza si o intindere nemaiintalnite: o crestere permanenta si aparent incontrolabila a statului. In competitia dintre diferite state pentru populatii exploatabile, si in aceste incercari ale statelor de a limita efectele rezistentei interne, tendinta a fost ca statul democratic sa obtina o victorie vizibila asupra celui autocratic, dovedindu-se o varianta superioara a puterii. Ceteris paribus, statul democratic -si socialismul democratic pe care-l intruchipeaza- este cel care dispune de un venit mai mare si se dovedeste superior altor state in razboaie. Si, ceteris paribus, tot acest stat este cel care reuseste cea mai buna administrare a rezistentei interne: este mai usor, iar istoria a aratat acest lucru in mod repetat, sa pastrezi puterea statului democratizandu-l, decat operand contrariul si autocratizandu-i structura de luare a deciziilor.

Acestea sunt, deci, fundamentele socio-psihologice ale statului ca institutia care pune in aplicare socialismul. Orice stat se bazeaza pe monopolizare sau pe controlul monopolist asupra unor bunuri si servicii de importanta strategica pe care le ofera discriminatoriu unor grupuri favorizate de oameni, infrangand prin aceasta rezistenta fata de o politica de agresiune impotriva proprietarilor naturali. In mod natural, fiecare descriere istorica a statului, a politicilor sale socialiste specifice si a modificarilor de politica, va trebui sa dea seama in mod mai detaliat de felul in care nasterea si cresterea socialismului au devenit posibile. Dar daca o astfel de descriere este completa si nu cade prada iluziilor ideologice, atunci toate masurile luate de stat trebuie descrise ca fiind integrate exact acestui cadru institutional al violentei, democratizarii si strategiei de tip divide et impera.

Orice ar face un stat in termenii contributiilor sale evaluate pozitiv in societate, si oricat de mare sau de mica ar fi masura in care s-ar putea aduce astfel de contributii; fie ca statul ofera ajutor mamelor cu serviciu si copii, ca ofera ingrijire medicala, ori ca se angajeaza in constructia de drumuri sau de aeroporturi; fie ca acorda favoruri fermierilor sau studentilor, ca se dedica productiei de servicii educative, de infrastructura, de bani, de otel sau de pace; sau fie ca face toate aceste lucruri si multe altele, ar fi complet gresit sa le enumeram pur si simplu, fara nici un fel de precizari suplimentare. Ceea ce trebuie spus, in plus, este faptul ca nu poate face nimic fara expropriere non-contractuala anterioara a proprietarilor naturali. Contributiile sale la bunastare nu sunt niciodata un cadou obisnuit, chiar daca sunt oferite gratuit, deoarece, inainte de toate, statul face cadou un lucru care nu-i apartine. Chiar daca isi vinde serviciile contra cost, si chiar daca obtine un profit din vanzare, mijloacele de productie utilizate au fost intotdeauna expropriate prin forta. Iar daca le vinde la pret subventionat, agresiunea trebuie sa continue pentru a sustine nivelul curent al productiei.

Situatia este similara in privinta structurilor de decizie ale unui stat. Fie ca un stat este organizat democratic sau autocratic, ca are o structura decizionala centralizata sau descentralizata si o structura de reprezentare cu unul sau mai multe niveluri; fie ca este organizat ca un sistem de partide sau ca un stat corporatist, ar fi iluzoriu sa-l descriem in acesti termeni si sa nu mai adaugam nimic. Pentru o descriere completa, trebuie adaugat faptul ca, inainte de toate, constitutia unui stat este un instrument organizatoric pentru promovarea existentei sale ca o institutie a agresiunii. Si in masura in care stabilitatea sa se bazeaza pe drepturile garantate constitutional de a participa la provocarea unor modificari ale politicilor, trebuie sa subliniem ca statul se bazeaza pe o atractie institutionalizata exercitata asupra unor energii motivationale pe care oamenii, in vietile lor private, le-ar privi drept criminale si ar face totul pentru a le suprima. O intreprindere comerciala obisnuita are o structura decizionala care trebuie sa se adapteze scopului de a o ajuta sa-si asigure un profit cat mai mare din vanzarea produselor catre clienti care le cumpara deliberat. Constitutia unui stat nu are nimic in comun cu aceasta si doar studiile sociologice superficiale 'ale organizarii' s-ar putea angaja in investigarea similaritatilor si diferentelor structurale dintre cele doua. [17]

Doar o intelegere profunda a acestor lucruri ne permite sa sesizam in intregime natura statului si a socialismului. Si abia apoi poate exista o intelegere completa a celeilalte laturi a aceleiasi probleme: ce este necesar pentru a invinge socialismul. Nu putem lupta impotriva statului boicotandu-l pur si simplu, asa cum putem lupta impotriva unei firme private, deoarece un agresor nu respecta judecata negativa relevata de boicot. Dar nu putem lupta nici prin simpla contrapunere a unei violente defensive in fata agresiunii, deoarece agresiunea de stat este sprijinita in opinia publica. [18] Prin urmare, totul depinde de o schimbare in opinia publica. Mai specific, totul depinde de doua asumptii si de schimbarea care poate fi provocata in ceea ce priveste statutul realist sau nerealist al acestora. Una dintre aceste asumptii a fost implicita atunci cand am argumentat, mai sus, ca statul poate genera un sprijin pentru rolul sau producand anumite bunuri si servicii pentru grupuri favorizate de oameni. Evident, asumptia este aceea ca oamenii pot fi corupti sa sustina un agresor daca primesc o parte, oricat de mica, a benficiilor agresiunii. Si, pentru ca exista peste tot state, aceasta asumptie trebuie considerata a fi azi, din fericire pentru stat, realista. Dar nu exista nici o lege a naturii care sa spuna ca lucrurile trebuie sa stea pentru totdeauna astfel. Pentru ca statul sa esueze in atingerea obiectivului sau, nu este nevoie de nimic altceva decat de o chimbare in opinia publica: actiunile care sprijina statul trebuie sa ajunga sa fie considerate imorale, deoarece este vorba despre un sprijin acordat unei organizatii a crimei institutionalizate. Socialismului i s-ar pune capat doar daca oamenii nu s-ar mai lasa corupti de mita oferita de stat ci, daca aceasta ar fi oferita, ei, sa spunem, si-ar folosi partea de avutie pentru a reduce puterea de mituire a statului, continuand sa-l priveasca si sa-l trateze ca pe un agresor care merita sa intampine rezistenta, sa fie ridiculizat si ignorat, oriunde si oricand.

A doua asumptie era aceea ca oamenii au intr-adevar o sete de putere, si ca pot fi corupti sa intreprinda actiuni de sprijinire a statului daca li se ofera o sansa de a-si potoli aceasta sete. Privind faptele, ne putem cu greu indoi ca aceasta asumptie este azi, de asemenea, una realista. Dar, din nou, nu este realista datorita unor legi naturale caci, cel putin in principiu, poate fi in mod deliberat transformata intr-una nerealista. [19] Pentru a provoca sfarsitul etatismului si al socialismului, nu este nevoie de nimic mai mult decat de o schimbare in opinia publica ce sa-i opreasca pe oameni a mai folosi debuseele institutionale ale participarii la politicile statului pentru satisfacerea vointei de putere, si sa-i faca in schimb sa-si suprime orice astfel de dorinta, sa foloseasca arma institutionala a statului impotriva lui insusi si sa insiste, fara a accepta nici un fel de compromisuri, pentru incetarea impozitarii si a reglementarilor impuse proprietarilor naturali, oriunde si oricand exista o sansa de a influenta politicile statului. [20]

[1] Despre diferenta dintre agresiunea institutionalizata comisa de stat ca intruchipare a socialismului si actiunea criminala obisnuita, cf. L. Spooner, No Treason, Colorado Springs, 1973, pp.19-20: 'guvernul, la fel ca un talhar de drumul mare, ii spune omului: 'Banii sau viata'. Si multe impozite, daca nu majoritatea, sunt platite sub aceasta amenintare. E adevarat, guvernul nu-l pandeste pe om intr-un loc izolat, nu-i sare in fata din marginea drumului si nu incepe, cu un pistol in mana, sa-l buzunareasca. Dar talharia nu este din acest motiv mai putin talharie; ba este chiar una mult mai miseleasca si mai rusinoasa. Talharul de drumul mare ia doar asupra sa responsabilitatea, primejdia si caracterul criminal al propriei actiuni. El nu pretinde ca emite o revendicare de drept asupra banilor tai, nici ca intentioneaza sa-i foloseasca pentru propriul tau beneficiu. El nu pretinde a fi altceva decat un talhar. Nu a dobandit destula nerusinare pentru a pretinde ca este un simplu 'protector' si ca ia banii oamenilor, impotriva vointei lor, doar pentru a-i putea 'proteja' pe acei calatori infatuati, care se simt absolut capabili sa se protejeze singuri, sau care nu apreciaza sistemul sau specific de protectie. Este un om cu prea mult bun simt pentru a avea asemenea pretentii. Mai mult, dupa ce ti-a luat banii, te lasa sa pleci, asa cum, de altfel, ti-ai dori. Talharul nu continua sa te urmareasca in drumul tau, impotriva vointei tale, pretinzand ca este adevaratul tau 'suveran' datorita 'protectiei' pe care ti-o acorda. El nu continua sa te 'protejeze', comandandu-ti sa i te inclini si sa-l servesti; cerandu-ti sa faci una si interzicandu-ti sa faci alta; talharindu-te din nou ori de cate ori are interesul sau placerea sa o faca; si etichetandu-te drept rebel, tradator sau inamic al tarii tale si ucigandu-te daca ii contesti autoritatea sau daca nu-i satisfaci cererile. Este mult prea gentleman pentru a se face vinovat de asemenea imposturi, insulte si ticalosii.Pe scurt, nu incearca, in afara faptului ca te jefuieste, sa te transforme intru-un sclav ori intr-un naiv. Metodele acelor talhari si ucigasi ce-si spun 'guvernamant' sunt exact opusul celor ale 'talharului singuratic'.'

[2] Despre teoria statului, cf. M.N. Rothbard, 'The Anatomy of State', in Egalitarianism as a Revolt Against Nature, Washington, 1974; For A New Liberty, New York, 1978; si The Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, 1982; H.H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987; cf. de asemenea A. Herbert, The Right and Wrong of Compulsion by the State (ed. E. Mack), Indianapolis, 1978; H. Spencer, Social Statics, London, 1851; F. Oppenheimer, The State, New York, 1926; A.J. Nock, Our Enemy, the State, Delevan, 1983; cf. de asemenea remarcii lui J.Schumpeter directionate impotriva opiniei prevalente, atunci si acum, in special printre economisti, ca 'teoria care priveste impozitele in analogie cu cotizatiile la un club sau cu cumpararea serviciilor unui, sa spunem, doctor, nu dovedeste decat distanta la care se afla aceasta parte a stiintelor sociale de normele stiintificitatii.' (J. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, New York, 1942, p. 198).

[3] In plus, utilizarea anumitor arme, cum ar fi bombele atomice, impotriva supusilor ar fi prohibitiva, deoarece conducatorii ar putea cu greu sa evite ca, la randul lor, sa fie vatamati sau ucisi de aceste arme.

[4] D. Hume, Essays, Moral, Political and Literary, Oxford, 1971, p.19; cf. de asemenea E. de La Boetie, The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude, New York, 1975.

[5] Expunerea clasica a ideii ca in 'starea naturala' nu poate fi facuta nici o distinctie intre 'drept' si 'nedrept' si ca doar statul creeaza dreptatea, poate fi gasita in T. Hobbes, Leviathan, Oxford, 1946. Ca aceasta teorie 'pozitivista' a dreptului este de nesustinut, a fost implicit demonstrat mai sus, in cap.7. In plus, ar trebui sa observam faptul ca o astfel de teorie nu reuseste nici macar ceea ce isi propune sa faca: sa justifice statul. Pentru ca, desigur, trecerea de la starea de natura la un sistem etatist poate fi numita 'justificata' (prin opozitie cu 'arbitrara') daca exista norme naturale (anterioare statului) care sa constituie baza justificativa a acestei treceri.

Pentru pozitivistii moderni, cf. G. Jellinek, Allgemeine Staatslehre, Bad Homburg, 1966; H. Kelsen, Reine Rechtslehre, Wien, 1976; pentru o critica a pozitivismului juridic, cf. F.A. Hayek, Law, Legislation and Liberty, 3. Vols., Chicago, 1973-79.

[6]Pentru expunerea clasica a acestei viziuni asupra politicii, cf. N. Machiavelli, The Prince, Harmondsworth, 1961; cf. de asemenea Q. Skinner, The Foundations of Modern Political Thought, Cambridge, 1978.

[7] Pentru aceasta si pentru ceea ce urmeaza, cf. M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp. 182 s.u.

[8] Despre rolul intelectualilor si al profesorilor de avocati ai socialismului si etatismului, cf. B. De Jouvenel, 'The Treatment of Capitalism by Continental Historians', in F. A. Hayek, Capitalism and the Historians, Chicago, 1954; L.v. Mises, The Anti-Capitalist Mentality, South Holland, 1972.

[9] Despre sistemul monetar al pietei libere si despre efectele interventiei guvernamentale asupra acestui sistem, cf. R. Paul si L. Lehrman, The Case for Gold, San Francisco, 1983, cap. 2, 3; M.N. Rothbard, What Has Government Done to Our Money?, Novato, 1973.

[10] Despre problema productiei de lege si ordine pe piata libera, cf. cap.10, mai jos.

[11] In aceasta problema, cf. de asemenea cap.5, n.4

[12] In aceasta problema, cf. de asemeanea cap.10, mai jos.

[13] F. Oppenheimer, System der Soziologie, vol.II, Der Staat, Stuttgart, 1964. Oppenheimer rezuma astfel caracterul special, discriminatoriu, al bunurilor produse de stat, in special al productie sale de lege si ordine (pp. 322-323): 'norma fundamentala a statului este puterea. Adica, din punctul de vedere al originii sale: violenta preschimbata in putere. Violenta este una dintre cele mai puternice norme care dau forma societatii, dar ea nu este ea insasi o forma de interactiune sociala. Ea trebuie sa devina lege in sensul pozitiv al termenului adica, sociologic vorbind, ea trebuie sa permita dezvoltarea unui sistem de 'reciprocitate subiectiva'; iar acest lucru este posibil printr-un sistem de restrictii auto-impuse asupra utilizarii violentei si prin asumarea unor anumite obligatii in schimbul drepturilor pe care statul si le aroga. In acest fel, violenta este transformata in putere, si apare o relatie de dominare care este acceptata nu doar de catre conducatori, ci si de supusii lor, in conditii de dominatie nu prea severa, ca exprimand o 'reciprocitate dreapta'. Din aceasta norma fundamentala, apar norme secundare si tertiare: norme de drept privat, de drept constitutional, de dreptul mostenirilor, dreptul obligatiilor si de drept penal, care poarta toate amprenta normei fundamentale a puterii si dominatiei, si care sunt toate create pentru a influenta structura statului astfel incat sa sporeasca exploatarea economica la nivelul maxim compatibil cu continuarea dominatiei reglementate legal.' Este fundamentala intuitia ca 'legea creste din doua radacini in esenta diferite (): pe de o parte, din legea asocierii dintre egali, care poate fi numita drept 'natural', chiar daca nu este propriu-zis 'natural' si, pe de alta parte, din legea violentei transformata in putere reglementata, din legea celor care nu sunt egali.'

[14] Doar faptul ca democratia a devenit o vaca sfanta in politica moderna poate explica de ce masura in care ideea domniei majoritatii este strabatuta de contradictii interne este de obicei trecuta cu vederea: in primul rand, si este deja un lucru decisiv, daca acceptam democratia ca justificata, atunci ar trebui sa acceptam o abolire democratica a democratiei si substituirea ei fie cu autocratia, fie cu libertarianismul capitalist -ceea ce demonstreaza ca democratia ca atare nu poate fi privita ca o valoare morala. In acelasi fel, ar trebui acceptata ca justificata decizia majoritatilor de a elimina minoritatilor pana in punctul in care nu ar mai ramane decat doi oameni, ultima majoritate, pentru care domnia majoritatii nu ar mai putea fi aplicata, din motive logico-aritmetice. Aceasta ar dovedi, inca o data, ca democratia nu poate fi considerata justificabila in sine. Sau, daca nu vrem sa acceptam aceste consecinte si am adopta in schimb ideea unei democratii liberale, constitutional limitate, atunci ar trebui sa admitem in acelasi timp si ca principiile din care sunt derivate aceste limitari trebuie sa fie logic fundamentale in raport cu regula majoritatii -ceea ce ar indica iarasi faptul ca nu exista nici un fel de valoare morala speciala in democratie. In al doilea rand, din acceptarea regulei majoritatii, nu rezulta automat carei populatii trebuie sa i se aplice. (Majoritatea carei populatii sa decida?). Exista doar trei posibilitati. Putem aplica din nou principiul democratic la aceasta intrebare, si decide sa optam pentru ideea ca majoritatile mai mari ar trebui sa prevaleze intotdeauna in fata celor mai mici -dar atunci, desigur, nu ar mai fi putea in nici un fel fi salvata ideea democratiei nationale sau regionale, deoarece ar trebui sa alegem populatia globala drept grup de referinta. Sau, putem decide ca determinarea populatiei este o problema arbitrara -dar, in acest caz, ar trebui sa acceptam ideea unor minoritati din ce in ce mai mici care sa se desparta de restul populatiei, fiecare individ constituind propria sa majoritate auto-determinanta, ca punct final logic al unui astfel de proces de secesiune- si, inca o data, ar fi demonstrata nejustificabilitatea democratiei ca atare. Ca a treia varianta, putem adopta ideea ca selectarea populatiei la care se aplica principiul majoritatii nu este nici democratica, nici arbitrara, ci cumva diferita -dar, din nou, ar trebui sa admitem ca, oricare ar fi acest principiu diferit, trebuie sa fie mai fundamental decat regula majoritatii insusi, iar regula majoritatii ar trebui sa fie clasificata ca total arbitrara. Cf., asupra acestei probleme, M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp.189 s.u., H.H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987, cap.5.

[15] B. De Jouvenel, On Power, New York, 1949, pp.9-10; despre psihologia sociala a democratiei, cf aceluiasi, On Sovereignity, Cambridge, 1957; G. Mosca, The Rulling Class, New York, 1939; H.A. Mencken, Notes on Democracy, New York, 1926; despre tendinta conducerii democratice de a 'degenera' intr-una oligarhica, cf. R. Michels, Zur Soziologie des Parteiwesens in der modernen Demokratie, Stuttgart, 1957.

[16] Asupra acestui proces, cf. R. Bendix, Kings or People, Berkeley, 1978.

[17] Despre diferenta fundamentala dintre organizatiile private de afaceri si stat, cf. L.v; Mises, Bureaucracy, New Haven, 1944

[18] L. Spooner ii descrie pe sustinatorii statului ca divizandu-se in doua categorii: '1. Pungasii, o clasa numeroasa si activa, care vad in guvernare un instrument de care se pot folosi pentru propria marire si avutie. 2. Naivii -fara indoiala, o clasa foarte larga-, fiecare dintre ei, pentru ca i se permite o opinie printre alte milioane in decizia asupra a ceea ce poate face cu propria persoana si proprietate, si pentru ca i se permite aceeasi opinie asupra jafului, sclaviei si crimei la care sunt supusi altii, care li se permite altora atunci cand este vorba despre jaful, sclavia si crima la care este supus el insusi, fiind suficient de stupid pentru a-si imagina ca este un 'om liber', un 'suveran', ca acesta este un 'guvernamant liber', 'cel mai bun guvernamant din lume' si alte astfel de absurditati.' (L. Spooner, No Treason. The Constitution of No Authority, Colorado Springs, 1973, p.18)

[19] E. de la Boetie scrie (The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude, New York, 1975, pp.52-53): 'Cel ce-si exercita dominatia asupra tanu poseda cu adevarat nimic altceva decat puterea pe care i-ai conferit-o pentru a te distrugeNu-l mai servi, si vei deveni pe data liber. Nu-ti cer sa-ti pui mainile pe tiran si sa-l rastorni, ci doar sa nu-l mai sustii; iar atunci il vei vedea cum, la fel ca un colos al carui piedestal a fost dat la o parte, se va prabusi sub propria greutate si se va sfarama in mii de bucati.'

[20] Despre o strategie a libertatii, si in special despre importanta miscarii libertariene pentru atingerea acestui scop, cf. M.N. Rothbard, For A New Liberty, New York, 1978, cap.15; si Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, 1982, partea a 5-a.