LEGIFERAREA SI ADOPTAREA LEGILOR IN CADRUL UNIUNII EUROPENE

LEGIFERAREA SI ADOPTAREA LEGILOR IN CADRUL UNIUNII EUROPENE

CONTINUT:

Notiuni generale despre Uniunea Europeana;

Dreptul comunitar si izvoarele acestuia;

Sistemul de legiferare si adoptare a legilor in Uniunea Europeana.

NOTIUNI GENERALE DESPRE UNIUNEA EUROPEANA

Termenul de "Uniune Europeana" este utilizat incepand cu anul 1992, cand tratatul de la Maastricht a denumit astfel ansamblul hibrid format din Comunitatile europene si formele de cooperare interguvernamentala intre statele membre ale Comunitatilor europene.

Obiectivele Uniunii Europene sunt prevazute in Tratatul de la Maastricht privind uniunea Europeana:

promovarea progresului economic si social, scopul final fiind realizarea pietei unice, a uniunii economice si monetare si introducerea monedei unice;

afirmarea identitatii Uniunii in plan international, prin politica de securitate externa comuna;

apararea drepturilor si intereselor cetatenilor europeni, prin instituirea cetateniei europene;

dezvoltarea uniunii ca spatiu de libertate, securitate si justitie, prin cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne;

dezvoltrarea acquis-ului comunitar.

DREPTUL COMUNITAR SI IZVOARELE ACESTUIA

Dreptul comunitar

Dreptul comunitar desemneaza normele juridice care se aplica in ordinea juridica a Uniunii Europene, cuprinse in tratatele institutive ale Comunitatilor europene si in actele comunitare adoptate de institutiile comunitare - decizii, directive, regulamente etc. Dreptul comunitar reprezinta o ordine juridica noua, autonoma fata de ordinea juridica internationala si totodata integrata in sistemul juridic al statelor membre.

La inceput, primele norme juridice de drept comunitar au luat nastere ca urmare a vointei suverane a statelor membre, care, prin intermediul unor tratate internationale clasice, au acceptat sa renunte la o parte din suveranitatea lor si sa se supuna deciziilor unor organe supranationale. Ulterior, aceste organe cu caracter suprastatal au creat la randul lor norme de drept comunitar, aplicabile la nivelul intrgului spatiu comunitar.

Dreptul comunitar, fiind, o creatie a statelor membre, poate fi privit sub trei aspecte:

a)      este un drept supranational, "comunitar";

b)      este un drept distinct de dreptul intern al statelor membre;

c)      in acelasi timp el este un drept integrat in dreptul intern al statelor membre, in ordinea juridica nationala.

Putem spune, astfel, ca dreptul comunitar este in acelasi timp un drept propriu fiecarui stat membru, dar si comun tuturor statelor membre.

Izvoarele dreptului comunitar

Prin izvoare ale dreptului comunitar intelegem forma juridica de transpunere a normelor juridice, a regulilor ce guverneaza conduita subiectilor de drept ce participa la raporturile juridice comunitare.

Sursele dreptului comunitar pot fi clasificate in:

a)      surse primare: tratatele de instituire a Comunitatilor europene, precum si cele care le modifica, cele de adeziune a noilor membrii si alte tratate;

b)      surse derivate: regulamentele, directivele si deciziile adoptate de institutiile comunitare,

c)      sunt considerate surse si principiile generale de drept aplicabile in sistemele judiciare din statele membre, precum si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, pentru drepturile fundamentale individuale,

d)      jurisprudenta Curtii Europene de Justitie constituie, de asemenea, un izvor important al dreptului comunitar, mai ales in modul corect de interpretare a unor dispozitii din tratate sau din acte comunitare,

e)      acordurile internationale incheiate de Comunitatile europene sunt si ele surse ale dreptului comunitar,

f)        o ultima sursa o constituie regulamentele de ordine interioara, actele interinstitutionale, declaratiile si rezolutiile institutiilor comunitare, "surse complementare".

Pentru inceput, dreptul primar reprezenta acea parte a dreptului comunitar in care: erau definite Comunitatile Europene, erau enuntate obiectivele acestora, sunt descrise institutiile responsabile cu realizarea acestor obiective, sunt stabilite competentele materiale si formale ale institutiilor, in scopul realizarii obiectivelor.

Majoritatea deciziilor juridice care formeaza Dreptul primar nu reprezinta emanatii ale institutiilor comunitare, ci ale statelor membre, cuprinse in Tratatele constitutive ale comunitatilor si in modificarile ulterioare ale acestora. Se poate afirma, astfel, ca Dreptul primar nu era al Comunitatilor europene, ci referitor la Comunitatile Europene.

Dimpotriva, dreptul derivat, fiind rezultatul deciziilor adoptate de institutiile comunitare in exercitarea competentelor acestora, poate fi definit ca drept al Comunitatilor Europene.

Izvoarele primare ale dreptului comunitar - tratatele comunitare

Doctrina de specialitate considera ca facand parte din dreptul comunitar primar sau originar tratatele fundamentale (institutive), tratatele modificatoare si tratatele de aderare a noilor membri, precum si alte tratate importante.

Tratatele fundamentale

Sursa primara a ordinii juridice comunitare o constituia (si o constituie) Tratatele Europene si protocoalele anexe, stabilite in baza acordurilor dintre statele membre.

Fundamentale pentru CECO, CEE si CEEA sunt, deci, Tratatul de la Paris si Tratatele de la Roma prin care se decidea aparitia celor trei Comunitati, dar si diverse documente care figureaza, in multe cazuri, drept anexe la respectivele Tratate. Putem aminti deintre acestea, cu o relevanta speciala, Protocolul de la Bruxelles din 1957, referitor la Curtea de Justitie.

Tratatul de la Paris - 1951 - Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.

Tratatul de la Roma - 1957 - Tratatul de instituire a Comunitatii Economice Europene.

Tratatul de la Roma - 1957 - Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Tratatul Eratom).

Tratatul de fuziune

Tratatul de fuziune - Bruxelles 1965 - Tratatul de instituire a unui Consiliu unic si a unei Comisii unice ale Comunitatilor Europene.

Tratatele bugetare

Tratatul de modificare a anumitor dispozitii bugetare ale Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene si ale Tratatului de instituire a unui Consiliu unic si a unei Comisii unice ale Comunitatilor Europene - Luxemburg 1970,

Tratatul de modificare a anumitor dispozitii funanciare ale Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene si ale Tratatului de instituire a unui Consiliu unic si a unei Comisii unice ale Comunitatilor Europene - Bruxelles 1975.

Tratate de modificare

Actul Unic European - Luxemburg 1986; Important prinfaptul ca, pe langa modificarea si completarea tratatelor constitutive, introduce procedura de cooperare - prin care Parlamentul participa la elaborarea directivelor si a regulamentelor propuse de comisie, si procedura de aviz conform - se refera la ratificarea de catre parlament a acordurilor internationale, negociate de Comisie, si cu privire la extindere.

Tratatul privind Uniunea Europeana (TUE) - Tratatul de la Maastricht 1992; Este important prin faptul ca, incepand din acest moment se vorbeste despre Uniunea Europeana, care se intemeiaza pe cei trei piloni [Comunitatile Europene (CECO, CE, CEEA), Politica Externa si de Securitate Comuna si Justitie si Afaceri Interne] si a fost introdusa procedura de codecizie - care plaseaza Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul in ceea ce priveste legiferarea.

Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana, a Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene si a anumitor acte conexe - Tratatul de la Amsterdam 1997; Important prin modificarile si completarile tratatelor existente, pune problema extinderii Uniunii si completeaza Tratatul de la Maastricht. Un aspect deosebit de important al acestui Tratat este faptul ca, prin el a fost introdus in Acquis-ul comunitar si aqcuis-ul Schengen.

Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana, a Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene si a anumitor acte conexe - Tratatul de la Nisa 2001.

Tratatele de aderare

Tratatele de aderare, in diferiti ani, a unor state la Uniunea Europeana.

In afara de tratate, din legislatia primara mai fac parte si o serie de conventii si protocoale (de exemplu Conventia privind Antilele Olandeze).

Legislatia secundara cuprinde toate actele juridice comunitare (directive, regulamente, decizii, recomandari, avize etc.) adoptate de institutiile comunitare in exercitarea competentelor, atribuite lor in temeiul tratatelor constitutive, in scopul atingerii finalitatilor acestora. Legislatia secundara reprezinta al doilea izvor important al dreptului comunitar.

Regulamentul este adoptat de Consiliul Uniunii Europene impreuna cu Parlamentul European (codecizie) sau de Comisia Europeana si are aplicabilitate generala, obligatorie, toate dispozitiile acestuia aplicandu-se direct in toate statele membre ale Uniunii Europene. Este un instrument de unificare legislativa, obligatoriu in toate elementele sale.

Prevederile Regulamentului au caracter de norme obligatorii si nu de simple rezolutii sau recomandari. Are caracter general, este obligatoriu in toate elementele sale si aplicabil tuturor statelor membre.

El reprezinta principala sursa a dreptului secundar pentru ca permite autoritatilor comunitare sa impuna obligatii sau sa creeze drepturi cetatenilor statelor si fara aprobarea guvernelor nationale. Art. 189 din TCE si art. 161 din TCEEA, prevede ca: "regulamentul va avea aplicabilitate generala, va fi obligatoriu in elementele sale si direct aplicabil fiecarui stat".

Drepturile si obligatiile derivate din Regulament au aplicabilitate imediata in teritoriul fiecarui stat, fara necesitatea ca o norma nationala sa dezvolte sau sa faca aplicabil respectivul Regulament. Norma nationala poate clarifica Regulamentul, dar nu il poate impiedica, si aplicarea lui se face de la intrarea sa in vigoare si nu de la intrarea in vigoare a eventualei norme nationale referitoare la acesta. Regulamentul reprezinta puterea europeana deoarece, prin el, unitatea sa dobandeste dreptul de a legisla direct, fara intermedierea nationala.

Directiva este adoptata de Consiliul Uniunii Europene sau de Comisia Europeana si se adreseaza unuia, mai multor sau tuturor statelor membre. Este un procedeu de legislatie indirecta, indicand doar rezultatul care trebuie atins si lasand autoritatilor nationale competenta in ceea ce priveste formele si mijloacele care sa asigure apropierea legislatiei nationale de legislatia comunitara. Este un instrument de armonizare legislativa.

Directiva obliga toate statele membre in legatura cu finalitatea lor, dar lasa la nivelul instantelor nationale alegerea formei si a mijloacelor necesare atingerii acesteia. Directiva poate fi generala sau particulara, se adreseaza statelor membre si se aplica prin intermediul acestora.

Conform prevederilor Tratatelor, "Directiva va obliga statul membru caruia i se adreseaza, asupra rezultatului la care va trebui sa ajunga lasandu-i acestuia libertatea de a alege forma si mijloacele". Este obligatorie in toate elementele ei, nu numai in ceea ce priveste rezultatul care trebuie atins. Altfel spus, Directiva apare ca o lege-cadru, pe care fiecare stat membru trebuie sa o aplice punand in vigoare, in acest sens, normele sale nationale. In acest fel, doar adoptarea normelor interne duce la aplicarea Directivei, aceasta urmand procedurile constitutionale din fiecare tara.

Ceea ce caracterizeaza Directiva este ca nu vorbim de un act avand caracter general, ci de un act care are un destinatar precis. Directiva nu este direct aplicabila, spre deosebire de Regulament.

Directivele sunt adoptate de catre Parlamentul European impreuna cu Consiliul, sau de catre Consiliu si Comisie. In general, Consiliul este cel care elaboreaza directive, in baza propunerilor Comisiei, prin unanimitate sau majoritate calificata.

Datorita faptului ca acestea au un caracter normativ indirect, adoptarea si publicarea lor nu inseamna si aplicabilitate, normele nationale fiind cele care determina aplicarea propriu-zisa a lor.

Intre Regulament si Directiva nu exista ierarhie. Niciunul nu este subordonat juridic celuilalt, ci amandoua dreptului primar.

Decizia este un instrument de executie administrativa a dreptului comunitar prin care se stabileste, unuia sau mai multor state, un obiectiv a carui realizare presupune adoptarea unor masuri nationale cu influenta internationala. Decizia este obligatorie in toate elementele sale pentru destinatarii ei. Ea reprezinta un act individual, al carui destinatar nu trebuie sa fie neaparat un stat membru. Decizia este un act administrativ, adica are o valoare juridica limitata la un sector sau caz.

Conform tratatelor UE, Deciziile ca si Directivele au efect incepand cu notificarea acestora, celor interesati, fara a fi necesara publicarea lor.

Recomandarea si avizul nu au forta de constrangere si nu sunt izvoare de drept comunitar in adevaratul sens al cuvantului. Sunt instrumente foarte utile de orientare a legislatiilor, fiind o sursa indirecta de apropiere a legislatiilor nationale.

Atat Consiliul, cat si Comisia pot adopta unele decizii neangajate a caror forta politica difera in functie de gradul de integrare a respectivei activitati comunitare. Continutul Avizelor si Recomandarilor nu obliga statele membre. Regulamentele, Directivele sau Deciziile adoptate in comun de catre Parlamentul European si Consiliu sau de catre Consiliu ori Comisie trebuie motivate si trebuie sa se refere la Propuneri sau Avize. Cu alte cuvinte, Recomandarea sau Avizul sunt anterioare adoptarii de acte normative obligatorii, precum Regulamentele, Directivele sau Deciziile.

SISTEMUL DE LEGIFERARE SI ADOPTARE A LEGILOR IN     UNIUNEA EUROPEANA

Cum functioneaza U.E.

Mai mult decat o confederatie de state, mai putin decat un stat federal, Uniunea Europeana este o constructie noua care nu intra in nicio categorie juridica traditionala. Se fondeaza pe un sistem politic original, in continua evolutie.

Tratatele (ce constituie legislatia primara) sunt la baza a numeroase acte juridice (numite "secundare" care au incidenta directa asupra vietii cotidiene a cetatenilor Uniunii. Este, in special, cazul regulamentelor, directivelor, deciziilor, etc., adoptate de institutiile U.E.

Aceste legi, precum si politicile Uniunii in general, sunt rezultatul deciziilor luate de triunghiul institutional format din Consiliu (care reprezinta guvernele nationale), Parlamentul European (care reprezinta cetatenii) si Comisia Europeana (institutie independenta de guvernele statelor membre, garanta a interesului colectiv al europenilor).

In principiu, actele comunitare se adopta de catre Consiliul U.E., la propunerea Comisiei Europene si dupa consultarea Parlamentului European. Exista insa si unele proceduri speciale de adoptare a actelor comunitare, in unele domenii expres precizate de tratate.

A)         Procedura avizului conform. Procedura avizului conform este utilizata in relatia dintre Consiliul U.E. si Parlamentul European, atunci cand Consiliul U.E. intentioneaza adoptarea unui act comunitar in domenii cum ar fi: acordurile de asociere, cererile de aderare, cetatenia europeana, coeziunea economica si sociala, acordurile internationale, modul de scrutin uniform pentru alegerea Parlamentului European.

Procedura consta in adoptarea actului comunitar de catre Consiliul U.E., insa numai dupa obtinerea avizului conform (obligatoriu a fi cerut si al carui continut conditioneaza adoptarea actului) din partea Parlamentului si in concordanta cu acesta. Lipsa avizului conform al Parlamentului European face ca actul comunitar sa fie nul.

B)         Procedura de cooperare institutionala. Aceasta procedura a fost introdusa prin Actul Unic European si semnifica faptul ca un act comunitar nu poate fi adoptat de Consiliul U.E. intr-un continut diferit fata de cel propus de Comisie decat cu unanimitate de voturi. Un rol important in cadrul acestei proceduri primeste Parlamentul European.

Etapele acestei proceduri pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:

a)      Comisia trimite propunerea de act comunitar Consiliului U.E., care solicita avizul Parlamentului European;

b)      Daca avizul Parlamentului aduce modificari propunerii Comisiei sau Consiliului U.E. are o alta opinie decat cea a Parlamentului, Consiliul U.E. va formula o "pozitie comuna";

c)      "pozitia comuna" este trimisa Parlamentului, care are un termen de 3 luni pentru a se pronunta asupra ei:

daca aproba expres sau tacit pozitia comuna, actul poate fi adoptat cu majoritatea obisnuita ceruta de tratate;

daca respinge pozitia comuna (prin majoritate absoluta), actul poate fi adoptat numai cu unanimitate;

daca propune amendamente, propunerea de act comunitar se reintoarce la Comisie, care: fie preia amendamentele si inainteaza o noua propunere, ce va fi adoptata cu majoritate calificata in Consiliul U.E., fie emite un aviz cu privire la amendamentele Parlamentului, explicand de ce nu le-a incorporat in propunerea de act comunitar, caz in care Consiliul U.E. poate adopta actul numai cu unanimitate.

C)         Procedura codeciziei. Procedura care face din Parlamentul European co-legislator, codecizia a fost introdusa prin Tratatul de la Maastricht, in urma insistentelor parlamentarilor europeni de a li se da o mai mare importanta in procesul decizional comunitar. Actele comunitare adoptate prin aceasta procedura au ca autori, prin urmare, atat Consiliul U.E., cat si Parlamentul European. Domeniile in care se aplica procedura codeciziei sunt: piata interna unica, politicile comunitare prevazute in Tratatele de la Maastricht si Amsterdam (politica din sanatate, politica din cultura, din invatamant, politica transporturilor etc.).

Etapele procedurii sunt urmatoarele:

a)      Comisia inainteaza propunerea de act comunitar Consiliul U.E., care cere avizul Parlamentului European. Daca avizul nu amendeaza propunerea Comisiei, actul este adoptat de Consiliul U.E. cu majoritate calificata;

b)      daca avizul contine amendamente, Consiliul U.E. poate:

sa adopte actul cu amendamentele din avizul Parlamentului, cu majoritate calificata, sau;

sa formuleze o "pozitie comuna", care este trimisa Parlamentului.

Parlamentul are un termen de 3 luni, dupa care:

aproba "pozitia comuna" si astfel actul comunitar este implicit aprobat;

respinge cu majoritate absoluta "pozitia comuna" si in acest caz actul comunitar nu mai poate fi adoptat;

propune amendamente la "pozitia comuna". In acest caz, Comisia trimite propriile observatii la amendamente, iar Consiliul U.E. are un termen de 3 luni pentru a adopta una din urmatoarele masuri: aproba amendamentele si actul este adoptat sau respinge amendamentele, caz in care intervine Comitetul de conciliere. Comitetul este compus dintr-un numar egal de reprezentanti ai Parlamentului si Consilitului U.E. si are ca scop realizarea concilierii intre cele doua institutii comunitare, fiind posibile doua rezultate:

obtinerea acordului partilor asupra unui anumit continut al actului comunitar, caz in care actul se supune aprobarii in fiecare institutie, conform procedurii obisnuite (majoritate calificata in Consiliu, respectiv majoritate absoluta in Parlament);

nu se obtine acordul partilor si atunci actul nu poate fi adoptat.

Pentru adoptarea actelor comunitare sunt cerute, de catre tratate, anumite forme procedurale, care sunt:

forme procedurale anterioare;

forme procedurale concomitente;

forme procedurale posterioare.

a)      Forme procedurale anterioare adoptarii actului comunitar: avize, propuneri, solicitate de tratate si fara de care actul comunitar este anulabil de catre Curtea Europeana de Justitie. O astfel de forma procedurala anterioara este, spre exemplu, propunerea Comisiei Europene, necesara pentru adoptarea actului comunitar de catre Consiliul U.E. sau de catre Consiliul U.E. si Parlamentul European, prin codecizie.

b)      Forme procedurale concomitente adoptarii actului comunitar: motivarea faptica si juridica a actului. Motivarea poate fi cuprinsa si intr-un act anterior si trebuie sa fie clara, sa nu lase loc la interpretari. In lipsa motivarii sau in cazul motivarii insuficiente, actul este anulabil.

c)      Forme procedurale posterioare adoptarii actului comunitar: publicarea si comunicarea actelor comunitare.

Regulamentele se publica in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, fiind acte normative formulate in abstract si aplicabile in mod repetat, si intra in vigoare in 20 de zile de la aceasta data, daca prin dispozitiile sale nu a fost prevazut un alt termen.

Deciziile si directivele se comunica persoanelor interesate, respectiv statelor membre, si se publica in acelasi Jurnal Oficial. Publicarea in Jurnalul Oficial este necesara pentru ca tertii sa ia cunostinta de actul comunitar. Actele respective se publica in Jurnalul Oficial, dupa ce sunt semnate de catre presedintele Parlamentului si de presedintele Consiliului.

In concluzie, la sistemul de legiferare al Uniunii Europene participa:

Consiliul de Ministri al Uniunii Europene, care reprezinta statele membre, este principalul organ de decizie al Uniunii;

Parlamentul European reprezinta cetatenii si imparte puterea legislativa si bugetara cu Consiliul Uniunii Europene;

Comisia Europeana, pricipalul organ executiv, reprezinta interesul comun al Uniunii. Are drept de initiativa legislativa si controleaza aplicarea corecta a politicilor comunitare.

Pentru o mai buna intelegere a celor expuse vom prezenta, in continuare, pe scurt cateva aspecte legate de fiecare institutie in parte.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Ministri) este principala institutie de decizie al Uniunii. Presedintia Consiliului este detinuta prin rotatie de cate un stat membru, pe o perioada de sase luni. Consiliul reuneste cate un ministru din fiecare stat membru, in functie de domeniul inscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultura, industrie, transport, mediu etc.

Consiliul are putere legislativa, pe care o imparte cu Parlamentul European prin "procedura de codecizie". In plus, Consiliul si Parlamentul sunt responsabili in egala masura de adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul incheie, de asemenea, acordurile internationale negociate in prealabil de catre Comisie.

In conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simpla, majoritate calificata sau in unanimitate, in functie de domeniul abordat.

In domenii esentiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie sa decida in unanimitate.

In celelalte cazuri, se foloseste majoritatea calificata, ceea ce inseamna ca o decizie a Consiliului este adoptata numai in cazul in care obtine un numar minim de voturi favorabile. Numarul voturilor atribuite fiecarui stat membru reflecta aproximativ marimea populatiei acestuia. Astfel fiecarui stat membru ii revine un anumit numar de voturi, numarul total de voturi fiind la aceast moment de 345, iar pentru constituirea unei majoritati calificate este nevoie de un minim de 255 de voturi.

Cu privire la cele trei modalitati de adoptare a deciziilor Consiliului, consideram ca este necesar sa facem urmatoarele precizari:

Majoritatea simpla - o majoritate simpla este majoritatea celor care voteaza, aceasta cere mai mult de 50% din voturile exprimate;

Nota. Parlamentul U.E. voteaza in mod normal cu majoritate simpla.

Majoritate calificata - o majoritate calificata cere mai mult, de exemplu, o majoritate de doua treimi ca in Consiliu (62 din cele 87 de voturi). O majoritate absoluta presupune majoritatea membrilor unei organizatii, nu doar a celor alesi sa voteze. Aceasta majoritate cere peste 50% dintre toti membrii sai, indiferent de numarul celor care voteaza.

Nota. Cel mai des, Consiliul decide printr-un vot de majoritate calificata. De asemenea, o majoritate calificata de doua treimi este necesara pentru votul de cenzura a Comisiei.

Prin majoritatea absoluta a membrilor sai, Consiliul decide asupra unor probleme pentru care votul printr-o alta majoritate nu este mentionat in tratate. Parlamentul decide prin majoritate absoluta pentru cel de-al doilea vot pentru codecizie, a celui care face parte din procedura de asentiment si voturile pentru buget. Comisia U.E. decide intotdeauna printr-o majoritate absoluta a comisarilor.

Unanimitate - unanimitatea presupune acordul tuturor partilor. Este metoda de luare a deciziilor pentru multe probleme sensibile din tratatele U.E.

Parlamentul European

Parlamentul European este ales prin vot si reprezinta cetatenii Uniunii. El controleaza din punct de vedere politic activitatile Uniunii si participa la procesul legislativ. Incepand cu 1979, membrii sai sunt alesi direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani. Numarul total al parlamentarilor, la aceasta ora, este de 785 membri.

Sesiunile plenare ale Parlamentului European se tin, in principiu, la Strasbourg, iar cele suplimentare, la Bruxelles.

Parlamentul isi exercita puterea legislativa la trei nivele:

Prin intermediul procedurii "de cooperare", introdusa in 1987 prin Actul Unic European, Parlamentul European participa la elaborarea directivelor si a regulamentelor, pronuntandu-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot fi modificate in functie de pozitia Parlamentului;

Tot din 1987, procedura de "aviz conform" supune ratificarii de catre Parlament a acordurilor internationale, negociate de Comisie, precum si a oricarei noi extinderi a Uniunii;

Tratatul de la Maastricht, semnat in 1992, a introdus procedura de "codecizie", care plaseaza Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul in ceea ce priveste legiferarea in domenii importante, inclusiv libera circulatie a lucratorilor, piata interna, educatie, mediu, etc.

De asemenea, Parlamentul European imparte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, caz in care intreaga procedura bugetara trebuie reinceputa. Comisia Europeana propune proiectul de buget, care este apoi dezbatut de Consiliu si Parlament.

De asemenea, trebuie mentionat faptul ca Parlamentul European este institutia de control democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite Comisia prin adoptarea unei motiuni de cenzura cu o majoritate de doua treimi.

Comisia Europeana

Comisia este al treilea element al triunghiului institutional care administreaza si conduce Uniunea Europeana. Membrii acesteia sunt numiti pe o perioada de cinci ani, de comun acord de catre statele membre si aprobati de Parlamentul European. Din 2004, Comisia este formata din cate un comisar din fiecare stat membru. Comisia se bucura de independenta in exercitarea atributiilor, ea reprezinta interesul comun si nu trebuie sa primeasca instructiuni de la niciun guvern national. In calitate de "Gardian al tratatelor", Comisia vegheaza la aplicarea regulamentelor si a directivelor adoptate de Consiliu si Parlament si poate recurge la calea contencioasa in fata Curtii de Justitie in caz de neaplicare a dreptului comunitar.

In calitate de institutie executiva al Uniunii, Comisia pune in aplicare deciziile luate de Consiliu in domenii ca politica agricola comuna.

Putem concluziona ca pentru adoptarea actelor normative comunitare procedura este urmatoarea.

Comisia Europeana este cea care detine monopolul in propunerea intregii legislatii a Uniunii Europene.

Consiliul decide apoi asupra propunerilor legislative printr-o majoritate calificata iar Parlamentul European printr-o majoritate simpla sau absoluta.

Parlamentul European poate sa acorde un vot de veto pentru o anumita lege sau sa propuna amendamente printr-o majoritate absoluta a membrilor sai in cadrul celei de-a doua lecturi. In cadrul primei lecturi, este ceruta o majoritate obisnuita.

In cazul in care Consiliul nu accepta propunerea majoritatii absolute a membrilor Parlamentului, se infiinteaza Comitetul de Conciliere.

Rezultatele Comitetului de Conciliere trebuie sa fie aprobate printr-o majoritate calificata in cadrul Consiliului si printr-o majoritate absoluta in cadrul Parlamentului. Altfel, adoptarea legii, cade.

Pentru o si mai buna intelegere a celor prezentate mai sus, in continuare vom face o scurta prezentare a principalelor institutii counitare care participa la sistemul de legiferare.

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministri)

Este o structura supranationala si reprezinta o diferenta fata de sistemele politice nationale, prin faptul ca deciziile sunt luate de catre un organism format din reprezentanti ai guvernelor statelor membre, Consiliul U.E. (Consiliul de Ministri).

Consiliul U.E. ca organ principal de decizie

In cazul Consiliului Ministrilor este vorba despre organul de decizie cel mai important. Acesta decide cu privire la legile propuse de Comisie, in colaborare cu Parlamentul European. Astfel au fost luate deciziile in cadrul Comunitatii inca de la inceput. Ceea ce s-a schimbat insa este ponderea relativa a celor trei organe. Membrii Consiliului se intrunesc in functie de domeniul politic in discutie, in compunere diferita (agricultura, mediu, transporturi etc.). In plus, aici trebuie sa fie prezent si membrul Comisiei responsabil de domeniul tratat. Pentru multi ministri din statele membre, activitatea din cadrul Consiliului, reprezinta mare parte din sarcinile lor. Si pentru ca ei nu pot sta decat pentru o scurta perioada la Bruxelles, ei au nevoie de sprijin. Acest sprijin vine de la organismul specializat numit Comitetul Reprezentantilor permanenti.

Comitetul Reprezentantilor permanenti (COREPER)

Acesta are sediul la Bruxelles si este compus din Reprezentantii Permanenti din statele membre, precum si din inlocuitorii lor, si care se intrunesc saptamanal. Acest Comitet coordoneaza activitatea celor circa 250 de comitete si de grupe de lucru, compuse din functionari din statele membre, care pregatesc dosare cu continut tehnic pentru COREPER si Consiliu.

COREPER preia cea mai importanta parte din procesul de pregatire al deciziilor. La randul sau COREPER este ajutat, in activitatea sa, de functionari specializati care constituie Secretariatul Consiliului.

Secretariatul Consiliului. Secretariatul Consiliului este alcatuit din circa 2500 de persoane, care activeaza in cadrul a sase departamente. Sarcinile sale sunt in primul rand de ordin administrativ, adica aici se rezolva lucruri ca de exemplu pregatirea agendei de lucru, intocmirea rapoartelor, serviciul de traduceri, verificarea problemelor de ordin juridic, etc.

Modalitati de luare a deciziilor

La inceput, deciziile erau luate prin vot unanim, pe baza "Compromisului de la Luxemburg". De la mijlocul anilor 80, si mai ales incepand cu Tratatul de la Maastricht si de la Amsterdam, s-a impus din ce in ce mai mult principiul majoritatii calificate. O tendinta    care a luat amploare dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa a fost aceea a procedurii de codecizie si care a fost extinsa considerabil in cadrul Parlamentlui European.

Diferentierea functionala a Consiliului

O alta trasatura a acestui organism central este faptul ca activitatile sale au inceput, de la infiintarea CEE, sa fie din ce in ce mai diverse. Prin acest lucru vrem sa spunem ca domeniile politice, aflate in incidenta diferitelor Consilii de specialitate, au inceput sa duca o viata autonoma, mai ales din doua motive:

1. - la nivelul statelor membre s-a renuntat din ce in ce mai mult la principiul de coordonare. Acest fapt indica cat de mult si-a pierdut politica la nivelul statelor membre statutul de "politica externa", fata de Uniunea Europeana;

2. - odata cu trecerea la principiul majoritatii calificate s-a facut resimtita necesitatea de a ajunge la consens.

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministri)

Comisia Europeana

Este o alta institutie unica in politica internationala - este primul organism supranational. Comisia este alcatuita din 27 de membri propusi de guvernele statelor membre si numiti pe o perioada de 5 ani. Comisia nu isi desfasoara activitatea in numele tarii lor de origine, trebuind sa se implice, fara partinire, in vederea indeplinirii obiectivelor comunitare.

Cele mai importante 4 sarcini ale Comisiei sunt:

dreptul de initiativa;

vegheaza la respectarea Tratatelor;

organ executiv pentru politicile comunitare;

reprezentativitate in afara.

In ceea ce priveste dreptul la initiativa, fiecare decizie luata de Consiliu este precedata de o propunere a Comisiei. Comisia, ca forta motorie a procesului de integrare, trebuie sa elaboreze propuneri in vederea dezvoltarii politicilor comunitare. Faptul ca stabileste ordinea de zi, face propuneri, interconecteaza diverse initiative ii confera o putere importanta de influenta in cadrul procesului legislativ.

Comisia Europeana

Parlamentul European

Parlamentul European (PE) este primul organism la nivel supranational. El ese mult diferit de parlamentele nationale. Competentele si rolul P.E. in cadrul Comunitatii s-au aflat intr-o permanenta schimbare, inca de la infiintarea CECO, acesta devenind din ce in ce mai influent. Etape importante in acest sens au fost extinderea competentelor sale in privinta bugetului (1975), primele alegeri directe (1979), introducerea procedurii de cooperare (1986) si a procedurii de codecizie 1992), precum si extinderea considerabila a domeniilor de aplicare a procedurii de codecizie, prin Tratatul de la Amsterdam (1997).

Dintr-o perspectiva statica, putem constata ca P.E. are, in continuare, o importanta mai scazuta decat ce a parlamentelor nationale, fiind insa cu mult mai bine dezvoltat decat toate adunarile parlamentare sau organizatiile internationale.

Cele trei institutii analizate mai sus - Comisia, Consiliul si Parlamentul - constituie centrul decizional al sistemului comunitar. Acest triunghi este flancat de alte organisme deosebit de importante: Cutrea Europeana de Justitie si Consiliul European.

Parlamentul European

	Functii transnationale				Comitete permanente

Alege pe 2,5 ani

Plenul

Influenta sporita de la primele

alegeri directe din 1979

Aleg pe 5 ani

	Cetatenii

Curtea Europeana de Justitie

Curtea Europeana de Justitie (CEJ) poarta, la fel ca Parlamentul European, o denumire cu care suntem familiarizati din contextul institutiilor similare de la nivelul statelor nationale. CEJ este responsabila cu respectarea dreptului comunitar.

Pe langa Curtea de Justitie mai exista si un asa numit Tribunal de Prima Instanta. Acest Tribunal a fost infiintat in anul 1989, pentru a sprijini Curtea de Justitie in activitatile sale. Din anul 2005 conflictele de munca dintre U.E. si angajatii sai sunt solutionate la Tribunalul pentru serviciul public al U.E.

Pentru a apela la Curtea de Justitie, exista doua modalitati de invocare a acesteia. Prima dintre ele este prin intermediul asa numitei proceduri preliminare, care permite curtilor nationale de justitie sa se adreseze CEJ pentru interpretarea unor aspecte din cadrul dreptului comunitar, de care au nevoie la luarea deciziilor in cazurile lor, iar cea de-a doua modalitate este prin intermediul petitiilor directe.

Curtea Europeana de Justitie a constituit o forta motorie de importanta decisiva in directia supranationalizarii, impunand, printre altele, principiul efectului direct - adica pentru fiecare cetatean al U.E., fara intermedierea statului de care acesta apartine - al dreptului comunitar, precum si suprematia dreptului comunitar asupra dreptului national.

Curtea Europeana de Justitie

In fine putem concluziona ca, dreptul de initiativa legislativa in elaborarea actelor normative din cadrul politicilor comunitare este detinut de catre Comisia europeana. In cadrul cooperarii din domeniul Justitiei si Afacerilor Interne, pe langa Comisie, acest drept apartine si Statelor Membre UE. In cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna, Consiliul Uniunii Europene poate cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei. Actele sunt insa adoptate de catre Consiliul Uniunii Europene si de catre Parlamentul European prin diferite proceduri decizionale, care au fost prezentate mai sus.

Institutia care vegheaza la respectarea dreptului comunitar este Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, cu sediul la Luxemburg. Pentru a consolida garantiile judiciare acordate persoanelor fizice si juridice, a fost infiintat, in 1989, Tribunalul de Prima Instanta, permitand astfel Curtii de justitie sa se concentreze asupra atributiei sale de baza, respectiv interpretarea uniforma a legislatiei comunitare.

Actele adoptate de catre institutiile UE sunt publicate in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acesta este publicat zilnic in toate limbile oficiale din Uniunea Europeana, in doua serii:

seria L (legislatie);

seria C (informatii si anunturi).