Legislatia în domeniul sigurantei nationale – între siguranta nationala si libertatile individuale

Legislatia în domeniul sigurantei nationale – între siguranta nationala si libertatile individuale

Rolul si contributiile specifice în domeniul securitatii nationale ale societatii civile si ale mass-media

Societatea civila are o contributie importanta la formularea si aplicarea politicii de securitate, în timp ce mass-media contribuie prin informarea publicului despre intentiile si actiunile actorilor statali, împreuna putând contribui la examinarea de catre Parlament a sectorului de securitate în cadrul stabilit de Parlament.

Existenta unei societati civile puternice reprezinta o conditie de baza în democratiile traditionale, iar prin actiunile si activitatile pe care le desfasoara, aceasta are capacitatea necesara de a contrabalansa puterea statului. Organizatiile neguvernamentale pot fi încurajate de catre guverne sau de catre structurile responsabile sa participe la dezbaterile referitoare le sectorul de securitate. Dezbaterile initiate si invitatiile succesive privind cadrul de securitate nationala, accentueaza transparenta si participarea, elemente importante într-o democratie consolidata.

[1]„ONG-urile si institutele de cercetare pot întari controlul democratic si parlamentar al sectorului de securitate prin :

- difuzarea de analize si informatii independente privind sectorul de securitate, problemele militare si chestiunile de aparare pe lânga Parlament, mass-media si public

- monitorizarea si încurajarea respectarii cadrului legislativ si a drepturilor omului în sectorul de securitate

- înscrierea în agenda publica a problemelor de securitate importante în ansamblul ei

- educarea publicului si facilitarea dezbaterilor în domeniul public

- furnizarea reactiilor la deciziile în materie de politica nationala de securitate si la modul de aplicare a acestora”

Mass-media, reprezentând a patra putere în stat, contribuie la controlul activitatilor celorlalte trei si are capacitatea de a influenta continutul si calitatea problemelor ridicate în dezbaterile publice care la randul lor influenteaza Guvernul, mediul de afaceri, mediul academic si societatea civila. În democratiile consolidate, mass-media reprezinta un element cheie, jucând un rol esential în crearea unei legaturi între societate si cei care guverneaza. Asigurarea libertatii de exprimare pentru jurnalisti reprezinta o conditie sine qua non pentru libertatea presei, acest lucru fiind întarit de art. 19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului „Orice persoana are dreptul la libertatea de opinie si de exprimare, acest drept include libertatea de a avea propriile opinii si de a cauta, a primi si a dezvalui informatii si idei prin orice mijloc si indiferent de frontiere”

Din perspectiva unei guvernari democratice eficiente, mass-media are dreptul de a colecta si a difuza informatii pe probleme de securitate de interes public si ca atare are o responsabilitate publica în privinta standardelor de adevar, acuratete si echidistanta. Functia de informare respecta dreptul publicului de a fi informat prin difuzarea de informatii despre cei care detin o functie în domeniul securitatii, despre tipul de politica de securitate care exista sau care va fi adoptat, despre propunerile legislative si proiectele de lege în domeniul securitatii, care vor fi înaintate Parlamentului.

Cu toate acestea, mass-media se poate autocenzura sau poate suferi constrângeri în cazul informatiilor confidentiale.

Critici ale societatii civile cu privire la actuala legislatie în domeniul securitatii nationale. Apararea drepturilor si libertatilor fundamentale

Societatea civila din România are în vedere politica de securitate si legile aferente care o sustin, precum si monitorizarea modului în care  aceste legi ar putea afecta drepturile si libertatile fundamentale ale omului. Dorinta societatii civile de a dezbate public legile ce privesc siguranta nationala, înca din primii ani ai perioadei postcomuniste, a fost înfrânata de modul arbitrar în care s-au adoptat legile securitatii nationale si de modalitatea în care s-au înfiintat institutiile ce aplica aceste legi.

Dezbaterea publica în România în jurul actelor normative care tin de securitatea nationala, a fost si este deficitara (exemplul cel mai elocvent, este actuala secretizare a pachetului de legi cu privire la securitatea nationala). Cu toate acestea, ONG-urile specializate pe apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, dar si întreaga mass-media, au reactionat, înca din anul 1993, la modalitatea de înfiintare a unor institutii cu atributii în domeniul securitatii nationale, la controlul acestora (pe anumite prioade de timp el fiind inexistent), precum si la decizia CSAT si a presedintelui Traian Basescu de a secretiza proiectele de legi în domeniul securitatii nationale.

În 1993, APADOR-CH[2] a reactionat în fata institutiilor (Guvern, Presedintie, Parlament) asupra înfiintarii prin H.G. 229 din 27 mai 1993 - privind unele masuri de organizare si functionare a STS (Serviciul de Telecomunicatii Speciale), cu atributii în domeniul telecomunicatiilor speciale. Momentul în care acest serviciu a fost înfiintat, era acela în care Consiliul Europei recomanda crearea Comisiei Parlamentare pentru controlul SRI (cu toate ca în legea de organizare si functionare era prevazut controlul parlamentar de catre Comisie). Aspectele semnalate de APADOR-CH au fost în sensul protestului fata de înfiintarea acestui serviciu, printr-o hotarâre neconstitutionala (conform Constitutiei, hotarârile Guvernului 'se emit pentru organizarea executarii legilor'), nesupusa unui control democratic.

În anul 1994, atentia societatii civile a fost îndreptata catre proiectul Legii privind apararea secretului de stat (pentru a fi înlocuita Legea nr.23/1971). Proiectul a fost introdus în luna noiembrie 1993, initiativa legislativa a unui grup de patru senatori PDSR (Alexandru Radu Timofte, Ilie Platica-Vidovici, Dimitrie Popa si Doru Ioan Taracila), solicitându-se dezbaterea lui în procedura de urgenta, consecinta a invocarii de catre directorul SRI, în momentul prezentarii raportului în fata Parlamentului, a lipsei unei legi pentru protectia secretului de stat. Principalele critici aduse acestui proiect de lege au fost: limitarea drastica a accesului la informatie, a liberei circulatii a informatiilor si restaurarea unui control centralizat, care ar urma sa fie exercitat de Serviciul Român de Informatii. „Potrivit art. 2 alin. 2 nu sunt supuse controlului SRI: Parlamentul, Presedintia României, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza, Serviciul de Telecomunictii Speciale si Directia Generala a Penitenciarelor din Ministerul Justittei, care îsi stabilesc structuri proprii pentru apararea secretului de stat.” Trebuie subliniat ca, în timp ce activitatea SRI era supusa controlului unei Comisii parlamentare, iar SRI era obligat prin lege sa prezinte anual Parlamentului un raport de activitate, toate celelalte structuri constituite pentru apararea secretului de stat, în cadrul organismelor sus-mentionate, scapau unui control democratic (exercitat fie direct, fie indirect).

Principalele deficiente care au fost mentionate la proiectul de lege se leaga de grava atingere a unor drepturi si libertati: accesul la informatie, libera circulatie a acesteia, libertatea de exprimare, prezumtia de nevinovatie. Legea nu prevedea nici o modalitate de a contesta în justitie eventualele decizii abuzive ale SRI, cu atât mai mult, cele ale organelor similare exceptate de la lege. Proiectul de lege nu prevedea nici posibilitatea pentru cetateanul de rând - asigurata în legislatiile tarilor democratice - de a invoca, în apararea sa, necunoasterea caracterului secret al unui document, date sau informatii. Nu se facea referire în nici unul dintre articole la ideea de 'interes public', asa cum apare ea în aproape toate legile cu privire la secretul de stat din tarile cu traditie democratica, în sensul ca 'interesul public' prevaleaza asupra secretului de stat.

Aspecte critice ale modificarilor Codului de procedura penala (perioada 1993-2004)

Tentativa de modificare a celor doua coduri, Codul Penal, respectiv Codul de procedura penala a început din anul 1993, când Legea de modificare a fost trimisa Parlamentului , votata în Senat si respinsa de Camera Deputatilor. În 1994, a fost retrimisa Senatului, ea a fost din nou adoptata de acesta si respinsa de Camera Deputatilor, pentru a doua oara, în 1995. Conform legii fundamentale, o a doua respingere era definitiva, iar cele doua coduri ar mai fi putut fi modificate doar daca se elabora o noua lege de modificare, cu un spirit total diferit de cel al legii anterioare.

La începutul anului 1996, doi senatori, având functia de presedinte si, respectiv, vicepresedinte, ai Comisiei juridice a Senatului, au recurs la un truc: au luat textul adoptat de Senat si au separat proiectul de lege în doua propuneri de modificare, una a Codului penal, alta a Codului de procedura penala. Pentru a da impresia ca este o initiativa legislativa noua, au marit cuantumul unor pedepse, asta în ciuda faptului ca legislatia penala era si asa foarte severa.

Principalele observatii, referitoare la siguranta nationala si la drepturile si libertatile fundamentale facute de catre APADOR-CH cu privire la legea de modificare a celor doua coduri:

„Introducerea Sectiunii V/1 - 'Înregistrarile audio sau video' - respectiv art.91/1 si 91/2 - reprezinta o restrângere a exercitiului dreptului la secretul corespondentei (art. 28 din Constitutie) în conditii ce pot da nastere unor abuzuri. Astfel, înregistrarile convorbirilor telefonice vor fi efectuate pe baza unei autorizatii emise de procuror pentru o perioada de cel mult 30 de zile, dar care 'poate fi prelungita, în aceleasi conditii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depasi 30 de zile'. În sistemele democratice, aceasta autorizatie este emisa de judecatori în cazuri foarte clar definite. Din formularea art. 91/1 rezulta ca un post telefonic poate fi supravegheat pe o perioada de timp nelimitata. Nu se pomeneste nimic despre dreptul cetateanului ale carui convorbiri au fost înregistrate de a contesta valabilitatea înregistrarilor, apelând, de exemplu, la serviciile unor experti. De asemenea, nu se precizeaza ce institutie va efectua înregistrarile convorbirilor. Si, lucrul cel mai important, nu exista o delimitare clara a situatiilor în care un procuror poate emite o autorizatie pentru asemenea înregistrari - de pilda amenintari la adresa sigurantei statului, pregatirea unor acte de terorism etc. Art 91/1 mentioneaza doar existenta unor 'date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savârsirea unei infractiuni', ceea ce înseamna ca regimul interceptarilor convorbirilor telefonice poate fi aplicat practic oricui, sub un pretext oarecare.”

Art. 224 alineat 2, nou introdus, autorizeaza lucratori operativi din Ministerul de Interne precum si din celelalte organe de stat 'cu atributii în domeniul sigurantei nationale, anume desemnati în acest scop, (subl.n.)' sa efectueze acte premergatoare începerii urmaririi penale. Asadar SRI si celelalte servicii secrete din cadrul diverselor ministere vor avea dreptul legal de a strânge 'datele necesare organelor de urmarire penala'. Coroborat cu art. 201, care stabileste ca 'Urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organe de cercetare penala' care sunt 'a) organele de cercetare ale politiei) organele de cercetare speciale' (în aceasta din urma categorie neintrând, sub nici o forma, 'organele de stat cu atributii în domeniul sigurantei') art. 224 alin. 2 ofera posibilitatea SRI-ului si celorlalte opt servicii secrete de a se amesteca în activitatile politiei si Parchetului, chiar daca se precizeaza ca acest lucru se poate petrece doar în faza premergatoare urmaririi penale.”[3]

În acest moment, Codul de procedura penala, modificat în 2004, a suferit schimbari substantiale în ceea ce priveste securitatea nationala. Autorizarea pentru interceptari si înregistrarea convorbirilor este data de catre instanta de judecata, respectiv de de catre judecatorul care va judeca cazul.” Interceptarea si înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevarului, atunci când stabilirea situatiei de fapt sau identificarea faptuitorului nu poate fi realizata în baza altor probe”. Autorizarea se da pe durata necesara înregistrarii, pâna la cel mult 30 de zile. Autorizarea poate fi prelungita în aceleasi conditii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depasi 30 de zile. Durata maxima a înregistrarilor autorizate este de 4 luni.

Deficiente ale Legii nr.51/1991 privind siguranta nationala

Legea nr 51/1991 privind siguranta nationala a fost adoptata cu 5 luni înaintea intrarii în vigoare a Constitutiei, ceea ce este interesant de observat este faptul ca în cuprinsul legii se fac dese referiri la legea fundamentala, cu toate ca la acea data era doar în faza de proiect.

Articolul 13 din Legea 51/1991 privind siguranta nationala confera posibilitatea „efectuarii unor acte, în scopul culegerii de informttii, constând în: interceptarea comunicatiilor, cautarea unor informatii, documente sau înscrisuri pentru a caror obtinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea si repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informatiilor pe care acestea le contin, cât si înregistrarea, copierea sau obtinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întretinerea si ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse...' Aceste activitati reprezinta restrângeri ale unor drepturi si libertati fundamentale, garantate de Constitutie, cum ar fi dreptul la viata intima, familiala si privata (art. 26), inviolabilitatea domiciliului (art. 27), secretul corespondentei (art. 28), ca si de prevederile art. 8 al Conventiei europene.

Cu toate ca legea precizeaza ca aceste acte nu se pot efectua decât pe baza unei autorizari date de un procuror, alineatul 5 al art. 13 prevede ca „Durata de valabilitate a mandatului nu poate depasi 6 luni. În cazuri întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fara a se putea depasi, de fiecare data, 3 luni.' Nestabilirea unei limite maxime de timp înseamna ca asemenea activitati pot fi prelungite, teoretic, pe toata durata vietii persoanei vizate printr-un astfel de control. Conform art. 53 alin. (2) din Constitutie, restrângerea exercitiului unor drepturi „nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii'. O conditie esentiala a existentei dreptului este aceea ca restrângerea exercitarii lui sa nu aiba caracter permanent. Or, Legea 51/1991 instituie posibilitatea restrictiei pe perioade de timp nelimitate, afectând astfel însasi substanta drepturilor.

În cursul acestei legi, nu exista garantiile necesare pentru desfasurarea activitatilor cu buna credinta, în cazul restrângerii exercitarii unui drept ce trebuie sa fie puernic justificata. Din nefericire, art. 15 permite organelor care activeaza în domeniul sigurantei nationale ca, „în situatiile care impun înlaturarea unor pericole iminente', activitatile prevazute în art. 13 sa fie întreprinse chiar fara autorizarea necesara. Singura obligatie este aceea ca autorizarea prevazuta de lege (mandatul emis de procuror) sa fie „solicitata de îndata ce exista posibilitatea, dar nu mai târziu de 48 de ore'. Deci nu obligatia obtinerii ei, ci doar aceea a solicitarii. În ciuda faptului ca se raporteaza la principiile constitutionale, legea îl încalca pe unul dintre cele mai importante, anume acela al separarii puterilor în stat si al accesului liber la justitie. Alineatul final al art. 13 prevede ca persoana care se considera vatamata în mod nejustificat prin activitatile care fac obiectul mandatului, are la îndemâna numai procedura plângerii adresate procurorului ierarhic superior celui care a emis mandatul. Evident, în situatia în care prelungirea a fost dispusa de însusi procurorul general, nu exista nici macar posibilitatea plângerii pe cale ierarhica. Este adevarat ca art. 16 alineatul ultim mai prevede posibilitatea celui lezat de a sesiza „oricare din comisiile permanente pentru aparare si asigurarea ordinii publice ale celor doua Camere ale Parlamentului', dar aceasta nu face decât sa confirme ca procedurile de plângere instituite de Legea 51/1991 eludeaza puterea judecatoreasca. S-ar putea sustine ca, dupa intrarea în vigoare a Constitutiei, aceste prevederi s-au completat cu „accesul liber la justitie', prevazut de art. 21, dar aceasta nu ar fi decât pe jumatate adevarat. Existenta unui principiu constitutional nu poate stabili prin ea însasi modalitatea de aplicare a principiului. Este nevoie de instituirea unor proceduri prin intermediul carora principiul sa devina functional.

Serviciul Român de Informatii

Serviciul Român de Informatii functioneaza în baza Legii nr 14/1992 privind organizarea si functionarea Serviciului Român de Informatii. SRI a fost primul – si multa vreme singurul – organism cu atributii în domeniul sigurantei nationale care a functionat pe baza unei legi si în legatura cu care exista instituita procedura unui control parlamentar.

Având în vedere rolul unui asemenea organism în apararea sigurantei nationale, deci într-o problema care vizeaza interesul societatii în ansamblu, ar fi trebuit ca legea sa prevada garantii pentru independenta acestei institutii. Desi exista interdictia apartenentei la un partid politic a personalului SRI, nici Constitutia si nici Legea 14/1992 nu interzic apartenenta politica a directorului SRI. Acesta nu poate fi asimilat „personalului SRI', el fiind numit de Camera Deputatilor si de Senat, la propunerea Presedintelui si având rang de ministru. (Art. 36 . Personalul Serviciului Român de Informatii nu poate face parte din partide sau alte organizatii cu caracter politic ori secret si nu poate fi folosit în scopuri politice. Serviciul Român de Informatii nu va întreprinde nici o actiune care sa promoveze sau sa lezeze interesele vreunui partid politic sau persoane fizice ori juridice, cu exceptia acelor actiuni ale acestora care contravin sigurantei nationale. )

Într-un mod cu totul inacceptabil, aceasta institutie cu competente în domeniul sigurantei nationale, are, potrivit art. 43 Sub controlul Parlamentului, în raport cu nevoile proprii si cu respectarea stricta a prevederilor legale, în cadrul Serviciului Român de Informatii pot functiona: o regie autonoma, societati comerciale de productie, institutii sanitare, precum si asociatii cu caracter cultural-sportiv posibilitatea de a infiinta în cadrul sau o regie autonoma si societati comerciale de productie. Aceasta înseamna ca o institutie care are acces la toate datele secrete ale unui stat – inclusiv la cele ale unor regii autonome si societati comerciale, a caror activitate intereseaza siguranta nationala – este abilitata sa desfasoare activitati de productie si de comert. Aceasta înseamna ca posibilei influentari politice a SRI i se poate adauga si o presiune economica/financiara, derivând din interesul institutiei în tranzactii comerciale.

Servciul de Informatii Externe

Serviciul de Informatii Externe (SIE) nu a functionat din 1990 pâna în 1998 în temeiul unei legi de organizare si functionare. Ulterior a fost adoptata si promulgata Legea nr. 1/1998 privind organizarea si functionarea Serviciului de Informatii Externe, la care s-a adaugat OUG a României nr. 154 din 21 noiembrie 2001, pentru modificarea si completarea Legii nr 1./1998. Conform acesteia, SIE este „organul specializat în domeniul informatiilor externe privind siguranta nationala si apararea României si a intereselor sale', fara însa a i se preciza în detaliu competentele, activitatea sa fiind „organizata si coordonata' de CSAT. Directorul SIE prezinta numai CSAT „rapoarte referitoare la modul de îndeplinire' a atributiilor ce revin institutiei. De altfel, art. 5 alin. 2 al legii mentioneaza ca „Structura organizatorica, efectivele, regulamentul de functionare si atributiile Serviciului de Informatii Externe (subl.n.) se aproba de catre Consiliul Suprem de Aparare a Tarii'. S-a realizat astfel o delegare legislativa în afara cadrului constitutional, CSAT fiind îndreptatit sa determine nu doar prioritatile de activitate, ci insesi atributiile unui serviciu de informatii de maxima importanta.

Aceasta decizie a Parlamentului României, de a transfera o parte a competentelor sale legislative catre CSAT este o dovada în plus a existentei unei mentalitati în conformitate cu care chestiunile care tin de siguranta nationala constituie domeniul exclusiv al unor institutii speciale, la adapost de controlul pe care l-ar putea exercita cetatenii prin intermediul Parlamentului si, cu atât mai putin, prin intermediul societatii civile.

Este adevarat ca art. 3 mentioneaza existenta unui control parlamentar exercitat prin intermediul unei comisii compuse din trei deputati si doi senatori, dar din felul în care este construita legea, rezulta ca aceasta comisie nu va putea verifica nimic. Pentru ca, pe de o parte, alin. 2 al art. 3 precizeaza obiectivul controlului parlamentar ca fiind „verificarea concordantei activitatii SIE cu Constitutia României si cu politica statului român', iar pe de alta parte, art. 10 alin. 2 precizeaza ca „sursele de informare, metodele si mijloacele de munca (subl.n.) nu pot fi dezvaluite fata de nimeni si în nici o împrejurare'. Este adevarat ca, în continuare, se precizeaza ca „folosirea mijloacelor de obtinere, verificare si valorificare a datelor nu trebuie sa lezeze în nici un fel drepturile sau libertatile cetatenilor, viata particulara, onoarea sau reputatia ori sa-i supuna la îngradiri ilegale', dar respectarea acestei obligatii legale nu va putea fi verificata, de vreme ce metodele si mijloacele de munca ale SIE nu pot fi dezvaluite fata de nimeni, în nici o împrejurare. Este un caz tipic de subminare a unor garantii constitutionale printr-un act normativ inferior.

La fel ca SRI, personalul SIE, alcatuit din cadre militare si salariati civili, nu poate face parte din vreun partid politic, obligatie care nu se extinde si asupra directorului institutiei.

Serviciul de Telecomunicatii Speciale

Serviciul de Telecomunicatii Speciale a constituit un obiect de reglementare pentru Parlament abia în 1996, prin Legea 92/1996 privind organizarea si functionarea Serviciului de Telecomunicatii Speciale. Initial, el a functionat pe baza Hotarârii Guvernului nr. 229 din 27 mai 1993. A fost creat exact în momentul în care Parlamentul României dezbatea „Hotarârea privind organizarea si functionarea Comisiei comune a celor doua Camere ale Parlamentului pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI'. Hotarârea de Guvern care înfiinteaza acest serviciu nu i-a precizat competenta, mentionând doar ca „organizarea, functionarea si principalele sale atributii' vor fi stabilite de catre CSAT. Dar hotarârea a precizat dreptul acestui serviciu – ca si al SRI – de a desfasura activitati comerciale prin intermediul societatilor proprii. La momentul aparitiei legii, STS nu a prezentat nimanui un raport privind activitatea anterioara, privind eventualele activitati comerciale pe care le-a desfasurat.

Serviciul de Paza si Protectie

Serviciul de Paza si Protectie (SPP) functioneaza în baza Legii nr.191/1998 privind organizarea si functionarea Serviciului de Paza si Protectie, modificata si completata prin OUG nr103/2002, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr 67/2003.

Art.3 alin 1, respectiv alin 2, stabilesc , controlul si activitatea acestui organ de stat cu atributii în domeniul securitatii nationale (1) Activitatea Serviciului de Protectie si Paza este organizata si coordonata de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii si este controlata de Parlament, prin comisiile pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala.(2) Anual sau la cererea Parlamentului, directorul Serviciului de Protectie si Paza prezinta rapoarte cu privire la îndeplinirea atributiilor ce îi revin, potrivit legii, Serviciului de Protectie si Paza. Si aceasta lege de organizare si functionare a SPP se bazeaza pe Legea 51/1991.

„La sfârsitul anului 1998, structura serviciilor de informatii din România era urmatoarea:

- Serviciul Român de Informatii (Legea 14/1992)

- Serviciul de Informatii Externe (Legea 1/1998)

- Serviciul de Paza si Protectie (Legea 191/1998)

APADOR–CH sustine ca si Serviciul de Telecomunicatii Speciale (Legea 92/1996) face parte dintre acestea, deoarece „are structura militara si face parte din sistemul national de aparare' (art. 1 alin. 5) si „asigura masurile privind siguranta nationala în domeniul sau de activitate' (art. 11 alin. h).

Pe lânga cele patru servicii mentionate mai sus, Ministerele Apararii, de Interne si al Justitiei au propriile structuri informative, a caror activitate este reglementata prin hotarâri/ordine nepublicate si deci inaccesibile publicului. Înfiintarea si functionarea lor au fost posibile pe baza Legii sigurantei nationale (art. 8 si 9). „[4]

În decursul anului 1998, APADOR-CH, împreuna cu alte patru organizatii neguvernamentale a redactat o propunere de modificare a Legii 51/1991 privind siguranta nationala, care a fost trimisa unui grup parlamentar care ar fi urmat sa o introduca în Parlament. Aceasta initiativa nu a avut nici un rezultat.

Propunerea grupului de organizatii neguvernamentale avea în vedere:

“- definirea clara a fiecareia din categoriile de amenintari la adresa sigurantei nationale (eliminarea completa a unora din definitiile actuale si reformularea celorlalte, inclusiv prin renuntarea la expresii de genul 'de natura sa…' sau 'care ar putea pune în pericol…', deoarece amenintarea trebuie sa fie reala si nu doar presupusa);

- introducerea controlului judecatoresc atât în privinta emiterii si prelungirii mandatelor de interceptare cât si a motivelor invocate de serviciile de informatii la solicitarea mandatului si a rezultatelor obtinute în cursul executarii mandatului;

- limitarea duratei mandatului de interceptare la 6 luni cu posibilitate de prelungire o singura data pentru trei luni;

- dreptul persoanei ce a fost supusa unei astfel de supravegheri de a fi informata dupa incheierea mandatului si posibilitatea de a se adresa justitiei daca se considera lezata în drepturile sale.

Alte articole din propunere vizeaza limitarea numarului de servicii/structuri de informatii, controlul civil al acestora, transparenta - în masura rationala - a activitatilor acestor servicii/structuri etc.”[5]

Guvernul României si institutiile direct interesate si-au manifestat dorinta de a modificare a Legii sigurantei nationale, în urma semnalelor provenite din partea societatii civile. Astfel, în decembrie 1997 a fost introdusa în Parlament o propunere în acest sens. Timp de peste 3 ani, nu s-a întâmplat nimic, asa încât initiatorul – deputatul PDSR Ovidiu Cameliu Petrescu – a reintrodus initiativa sa legislativa la 5 martie 2001, în Camera Deputatilor. Nici aceasta actiune nu a avut nici un rezultat concret. Proiectul prelua aproape toate principiile care au stat la baza Legii 51/1999.

S-a vorbit mult despre necesitatea modificarii legii 51/1991, dar initiativele concrete au început sa apara abia în 1997, iar materializarea lor sub forma unor proiecte de lege s-a petrecut abia în 2001 si 2002. Patru astfel de proiecte (dintre care numai cel introdus de un deputat PNL si un deputat PD se apropie de standardele europene) fusesera depuse la Parlament pâna în martie 2003, când guvernul a prezentat propria varianta de modificare a legii sigurantei nationale. Cum aceasta nu aducea progresul asteptat si nici nu se conforma normelor europene, APADOR-CH a protestat public împotriva proiectului. Protestul a aparut în presa centrala si a provocat interesul unor posturi de radio.

Proiectul noii legi  introdus de Guvern la Camera Deputatilor, pe data de 5 martie 2003 continea unele îmbunatatiri fata de actul normativ în vigoare: limitarea duratei autorizatiei de supraveghere a persoanelor de catre serviciile de informatii si structurile departamentale de informatii la maximum un an (prima autorizatie are durata de valabilitate de maximum sase luni cu posibilitatea a doua prelungiri de câte trei luni fiecare), posibilitatea declasificarii unor secrete de stat 'pentru nevoile justitiei', mentionarea accesului liber la justitie a persoanei care se considera vatamata de activitatile serviciilor si structurilor de informatii etc.

Reactia APADOR-CH: “Din pacate, proiectul preia întocmai principiile din Legea 51/1991, initiatorii ignorând atât prevederile Constitutiei cât si standardele europene actuale, inclusiv Recomandarea 1402 (1999) 1 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la controlul asupra serviciilor secrete interne. La fel de grav, initiatorii au încalcat hotarârea Curtii Europene a Drepturilor Omului în cazul Rotaru vs. România în ceea ce priveste controlul activitatii SRI (evident, constatarile Curtii Europene sunt valabile si pentru celelalte servicii/structuri de informatii din România).  

Activitatea de informatii din domeniul sigurantei nationale ramâne sub controlul puterii executive, deoarece autorizatia de supraveghere a persoanelor de catre serviciile/structurile de informatii este eliberata de un procuror fara nici un fel de control din partea puterii judecatoresti. In sistemul juridic din România, Parchetul, aflat în directa subordine a ministrului justitiei, face parte din executiv si nu îndeplineste conditia de independenta impusa de Conventia Europeana (vezi, între altele, cazurile Vasilescu, Brumarescu si Nasta vs. România). 

Conform Recomandarii 1402 (1999) 1 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, supravegherea persoanelor (interceptarea comunicarilor, fotografierea, filmarea, înregistrarea audio-video, si alte activitati) se poate efectua numai pe baza 'unei autorizatii speciale emise a priori de puterea judecatoreasca. În mod normal, legea trebuie sa stabileasca parametrii pe care judecatorii sau magistratii trebuie sa-i aiba în vedere, iar acestia (judecatorii si magistratii) trebuie sa fie la dispozitie 24 de ore din 24 astfel încât cererea de autorizare sa fie analizata în maximum câteva ore, înainte de declansarea unor activitati operationale cum ar fi perchezitia' (punctul B alin.ii). Recomandarea precizeaza în mod expres ca 'autorizatia trebuie limitata în timp (la maximum trei luni). La terminarea supravegherii.persoana vizata trebuie sa fie informata asupra masurilor luate' (punctul B, alin.ii final). Or, proiectul legii stabileste durata perioadei de supraveghere la maximum un an si nu mentioneaza nicaieri obligatia structurilor/serviciilor de informatii de a anunta persoana vizata ca a facut obiectul supravegherii.

APADOR-CH cere limitarea valabilitatii autorizatiei de supraveghere la maximum trei luni.

În plus, chiar daca  proiectul de lege include unele garantii (art.29 alin.2 - accesul liber la justitie, sesizari la Avocatul Poporului sau la comisiile parlamentare) acestea pot fi eficiente numai daca, la încheierea activitatilor de supraveghere, autoritatile care le-au executat vor comunica persoanei vizate ca a facut obiectul unei astfel de supravegheri.

APADOR-CH cere obligarea prin lege a serviciilor/structurilor departamentale de informatii ca, la încetarea autorizatiei, sa comunice persoanelor vizate ca au facut obiectul supravegherii.

In afara de controlul a priori,  puterea judecatoreasca trebuie sa exercite si controlul post factum. 'Principiul esential al controlului post factum se refera la faptul ca persoanele care se considera vatamate în drepturile lor prin actiuni (sau omisiuni) ale organelor de siguranta trebuie sa aiba posibilitatea de a cere remedierea situatiei în fata instantelor de judecata sau a altor organe judiciare. Aceste instante trebuie sa aiba competenta de a stabili daca activitatile reclamate sunt conforme cu puterile si functiile serviciilor de informatii interne. Astfel, instanta trebuie sa aiba competenta de a stabili daca a fost vorba de o hartuire nejustificata a persoanei sau de un abuz de putere discretionara administrativa.' (Recomandarea 1402, punctul C alin.iii). “[6]

Dezbaterile Fundatiei Horia Rusu cu privire la siguranta nationala si apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului

În februarie 2002, Fundatia Horia Rusu, a organizat o dezbatere publica cu tema: “Reforma serviciilor secrete – o conditie a libertatii individului” cu privire la legislatia privind securitatea nationala, la institutiile care desfasoara activitati în acest sens. La aceasta dezbatere au participat diferite personalitati ale vietii publice, senatori, deputati, reprezentanti ai societatii civile, reprezentanti ai SRI, reprezentanti ai guvernului, analisti politici.

Directia pe care a impus-o dezbaterea a fost aceea ca legislatia cu privire la securitatea nationala este învechita, nu contine garantiile necesare cetateanului, iar cetateanul este cel amenintat prin sintagma ”securitate nationala”. Diferite personalitati, parlamentari sau reprezentanti ai societatii civile au mentinut ideea ca o lege al carei continut sustine siguranta nationala nu trebuie sa eludeze dezbaterea publica, ci din contra, trebuie sa porneasca de la dezbaterea publica si apoi sa intre în Parlament:

Mona Musca “Cauzele pentru care legile sau proiectele de lege sunt atât de proaste, încât tot timpul încercam sa le reparam, sunt: lipsa de interes, excesul de interes, ignorarea informatiei si ignorarea relatiei cu societatea civila. Orice proiect de lege nu este pozitia unui parlamentar sau a unui grup din Parlament, dupa cum nu este nici pozitia SRI-ului sau a altora care încearca sa faca proiecte de lege, nici macar a executivului. Orice proiect de lege trebuie sa aiba în vedere, în primul rând, interesul cetateanului si sa reprezinte interesul cetateanului într-un domeniu sau altul. Pai, daca este asa, atunci orice proiect de lege trebuie sa fie dat publicitatii înainte de a intra în Parlament, supus dezbaterii publice, sa fie invitate societatea civila si mass-media sa-si spuna cuvântul, dupa care proiectul de lege respectiv va fi amendat si abia dupa aceea introdus în Parlament.”

Cornel Ivanciuc – “(..)serviciile secrete nu se afla deloc în pas cu Europa. În acest moment, putem vorbi de o uzura morala, profunda a acelor legi organice, în numar de 315, care conlucreaza la sistemul sigurantei nationale. Aceste legi sunt inspirate din textul Constitutiei si sunt legate între ele. A amenda o lege sau a face o noua lege, în acest moment, pune severe probleme procedurale si trebuie sa antreneze niste forte gigantice din partea legislativului. A face o noua lege a sigurantei, înseamna a schimba Legea de organizare si functionare a SRI, ba chiar si moderna lege SIE, ca sa nu mai vorbim de CSAT. Este mult mai moderna noua lege a securitatii Federatiei Ruse decât Legea de organizare si functionare a SRI, oricât de paradoxal o sa vi se para. Noi tot timpul am spus ca legea SRI s-a inspirat din legea FSD, care este continuatorul KGB. Fals! Aceasta lege a FSD are parti foarte moderne si foarte bine armonizate cu legile statelor NATO, sau cu cele ale FBI.” [7]

În martie 2003, Fundatia Horia Rusu a readus în discutie publica, prin masa rotunda “Siguranta nationala contra sigurantei individului”, aspecte ale strategiei de securitate nationala, necesitatea aducerii legislatiei cu privire la securitatea nationala la standardele europene si axarea acesteia pe siguranta cetateanului:

Renate Weber – “Una din prevederile cuprinse în Recomandarea 1402 din 1999, a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, se refera tocmai la obligativitatea ca persoanei care a fost supusa unei astfel de intruziuni în viata privata, sa i se aduca la cunostinta faptul ca a fost victima unei astfel de supravegheri. Pe de alta parte, în ceea ce priveste calitatea unei legi, v-ati referit la cazul „Rotaru împotriva României”. În aceasta cauza, este vorba de legea Serviciului Român de Informatii, care a fost considerata, de catre Curte, vaga si neconforma cu ceea ce trebuie sa fie o lege, în materie de previzibilitate. Faptul ca SRI a dezvaluit niste informatii privind viata domnului Rotaru, nici macar nu a fost prevazut de lege, atât de slabă este calitatea acestei legi. Sunt deja trei ani de la 29 martie 2000, de când această hotărâre împotriva României a fost dată, si nu am văzut încă nici o initiativă de modificare a legii de functionare a SRI. Statul trebuie să-si protejeze cetătenii. Asta e principala sa menire.

Constantin Dudu Ionescu “Problema este că, cu bună stiintă, de treisprezece ani, noi atacam constant Parlamentul. Am adus Parlamentul în situatia în care, fără o reforma profunda, nu mai poate reprezenta ceea ce reprezinta Parlamentul într-o democratie normală si civilizata pe care am dori să o avem si noi. A aborda siguranta nationala de una singura este împotriva principiului care trebuie sa stea la baza oricarei actiuni. În binomul cetătean-stat, accentul este pus pe cetatean, si nu pe stat, daca suntem o democratie.”

Emil Boc ”Intr-un stat de drept, orice interceptare, orice intruziune în viata privată, trebuie să fie făcută pe baza legii, iar celui căruia i-a fost violată intimitatea, să i se aducă la cunostintă motivele pentru care s-a produs acest lucru. Sunt două lucruri, dintr-o multime de altele, asupra cărora noi am insistat la dezbaterea din Parlament, ca ele să se regăsească în viitoarea lege a sigurantei nationale si dacă ele se vor regăsi, această lege va fi un pic mai democratică.”

Dorin Marian ”Pe vremea guvernării CDR, în centrul strategiei de securitate stătea individul. Sub guvernarea PSD, statul este în toate”

Sorin Frunzaverde “Lipsa de dezbatere publica în probleme de securitate natională duce la pericole în acest domeniu. Cred ca însasi lipsa de dezbatere, fie ca e vorba de siguranta nationala, fie ca e vorba de securitatea nationala, fie ca e vorba de aparare nationala, conduc la pericole sau determina pericole în acest domeniu. Un stat democratic este un stat în care asemenea teme se dezbat public. Din nefericire, nu avem parte în România acum de o asemenea stare cât de cât de normalitate” [8]

Noul pachet legislativ în domeniul securitatii nationale

În data de 13.02.2006, în sedinta CSAT s-au pus în dezbatere Strategia de Securitate Nationala a României si pachetul de sase propuneri legislative în domeniul securitatii nationale. Cu toate criticile aduse de societatea civila la adresa actualei legislatii, noile propuneri legislative nu aduc foarte multe îmbunatatiri. Din contra, aduc noi restrictii cu privire la drepturile si libertatile fundamentale ale omului. Se mentin: lipsa unui control democratic, lipsa unor garantii necesare pentru desfasurarea activitatilor cu buna credinta, înfiintarea în cadrul serviciilor de informatii a societatilor comerciale, nu exista reglementat un control judecatoresc a priori, nici post factum. (pentru o imagine mai detaliata a noilor prevederi legislative vezi pg. 2-6)

Cazuri celebre de încalcare a drepturilor si libertatilor fundamentale

Practicile ilicite ale serviciilor de securitate au fost semnalate de analisti politici, de presa interna si internationala, de oficiali europeni si servicii secrete internationale. Presa a dezvaluit, în ultimii ani, din ce în ce mai multe cazuri de încalcare a dreptului la viata privata, ea însasi fiind privata de libertatea de exprimare. Metoda cea mai des întâlnita este ascultarea convorbirilor personale. Au existat cetateni care, lezati de încalcarea acestui drept, au actionat în justitie, din pacate, în România a revenit câstigul de cauza autoritatilor implicate. Totusi, cei care au preferat sa mearga mai departe, la CEDO, au obtinut victoria în fata statului român. Aici putem aminti de cazul „Rotaru versus România” solutionat de CEDO în anul 2000, în favoarea lui Aurel Rotaru.

În anul 2001 ziaristul Cornel Nistorescu s-a plâns, într-un interviu acordat BBC, ca Adrian Nastase are date concrete despre unele discutii care s-au produs la telefon din redactia pe care o conduce.

Fostul consilier prezidential Dorin Marian a întarit ideea ca SRI asculta anumite telefoane, inclusiv pe al sau, precizând ca a aflat acest lucru de la persoane din interiorul Serviciului.

Emil Constantinescu, Zoe Petre si Mugur Ciuvica au cerut autoritatilor statului sa explice daca le-au fost ascultate telefoanele. În cazul lui Ciuvica, suspiciunile puse pe tapet la ASPEC pareau întemeiate, mai ales în conditiile în care procedurile de ancheta pentru lansarea pe piata a documentului intitulat Armaghedon au depasit limitele normalului.

Analistul politic Stelian Tanase a iesit la rampa cu aceeasi problema - telefonul îi era ascultat. În 2002, Stelian Tanase a produs dovezile privitoare la ascultarea de catre SRI a telefoanelor a 13 lideri de opinie în perioada 1991-1992. Nu a existat nici un temei legal pentru acordarea mandatului. Stelian Tanase a afirmat ca aceasta practica a continuat si ca la momentul declaratiei îi erau înca ascultate convorbirile telefonice.

Fostul director SRI, Virgil Magureanu, a respins acuzatiile si a spus ca emiterea acestui mandat este cel mult discutabila, dar nu un caz de politie politica.

Catalin Harnagea si Mugur Ciuvica, membri ai partidului Actiunea Populara, au avut telefoanele interceptate de SRI în iunie 2005. Discutiile purtate de cei doi cu directorul ziarului Ziua de Iasi contineau informatii însotite de dovezi despre actele de coruptie ale lui Eugen Butur, seful Directiei Vamale pe Moldova. Eugen Butur se autointituleaza „Varul lui Timofte”. Se pune, astfel, problema daca SRI nu a actionat împotriva intereselor României, când l-a prevenit pe Eugen Butur ca se pregateste dezvaluirea faptelor sale de coruptie în presa din Iasi.

În august 2005, Virgil Ardelean, seful Directiei Generale de Informatie si Protectie Interna a Ministerului Administratiei si Internelor a încercat sa asculte telefoanele agentiilor de presa Mediafax si AM Press. PNA a respins cererea înaintata de catre Ardelean, însa acesta a continuat sa fie suspectat ca ar fi înregistrat convorbiri fara mandat, înainte de a depune cererea. Acest caz a provocat un scandal, punându-se problema ca presa ar putea fi privata de libertatea de exprimare prin acest tip de metode.

Telefoanele ministrilor intra în categoriile vizate de serviciile secrete. Astfel, telefonul lui Traian Basescu a fost ascultat în 1999.De asemenea, telefonul lui Calin Popescu Tariceanu este probabil ascultat, lucru care a iesit la iveala la sfârsitul anului 2005, în timpul scandalului „Telefonul”. Primul-ministru a solicitat STS sa puna la dispozitie CSAT înregistrarea convorbirilor sale telefonice cu Procurorul General al României, Ilie Botos si cu presedintele Traian Basescu. Tariceanu a afirmat ca nu stie daca telefoanele au fost înregistrate, dar ca „n-ar fi o situatie surprinzatoare ca STS sa înregistreze convorbirile premierului, nu pentru a le asculta, ci pentru a exista o dovada materiala, o proba materiala a modului de exercitare a mandatului'.

Cazul lui Dan Cîrlan a trezit interesul presei, însa nu si al autoritatilor abilitate. În  aprilie 2003, Dan Cîrlan a ascultat o convorbire de aproximativ 30 de minute primita accidental pe telefonul sau mobil, contine discutiile între doua persoane care vorbesc într-o limba araba, între un angajat al unei întreprinderi iesene si robotul telefonic al unei cliente, între o mama si o fiica, un notar si angajatul sau si între ziaristii de la redactiile TVR Iasi si “Monitorul de Iasi”.

Cazul lui Dinu Patriciu este printre cele mai evidente exemple cu privire la ascultarea convorbirilor telefonice, în mod ilegal, de catre SRI. Presedintele Rompetrol, Dinu Patriciu a fost informat de procurorii care-l ancheteaza în dosarul Petromidia ca din 2003 îi sunt ascultate convorbirile telefonice, ale sale si ale companiei Rompetrol, în temeiul Legii sigurantei nationale, cu mult înainte de începerea urmaririi penale.

Dinu Patriciu a depus la Parchet o plângere penala împotriva celor care au dispus interceptarea convorbirilor telefonice. Avocatii omului de afaceri au aratat ca ”functionarii în cauza au actionat în afara cadrului urmaririi penale fara ca activitatea de interceptare sa fi fost autorizata de un judecator, mai ales ca la adresa lui Patriciu nu a fost formulata vreo acuzatie cu privire la fapte prin care ar fi atentat la siguranta nationala”.

Astfel, Rompetrol a anuntat la data de 14.02.2006, printr-un comunicat de presa, ca va actiona în instanta Serviciul Român de Informatii pentru interceptarea pe parcursul a mai multor ani a convorbirilor telefonice purtate de Dinu Patriciu, în care se vor solicita daune de un milion de dolari la care se vor adauga alte sume pierdute de companie, prin prejudicii de imagine.

Aceste cazuri sunt doar câteva exemple de victime ale unui singur agresor, statul român prin intermediul serviciilor secrete.

Prevederi internationale în domeniul sigurantei

În general, normele internationale care reglementeaza domeniul sigurantei nationale aseaza în prim plan interesul cetateanul, urmarind cu prioritate protejarea drepturilor si libertatilor acestuia. În legea fundamentala art.20 „Tratatele internationale privind drepturile omului(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile”

Declaratia de la Johannesburg (1 octombrie 1995) privind siguranta nationala

Principiul 1: Libertatea opiniei, de exprimare si a informatiei

(a) Oricine are dreptul la propriile opinii, fara imixtiuni.

(b) Oricine are dreptul la libertatea de exprimare, care include libertatea de a cauta, a primi si a face cunoscute informatii si idei de toate genurite, indiferent de frontiere, fie oral, în scris sau sub forma tiparita, sub forma de arta, sau prin orice alt mijloc de comunicare în masa pe care îl alege.

(c) Exercitarea drepturilor prevazute în paragraful (b) poate fi supusa unor restrictii pentru motive specifice, dupa cum prevede dreptul international, inclusiv pentru apararea sigurantei nationale.

(d) Nu se pot impune restrictii ale libertatii de exprimare-sau de informare pe motive de siguranta nationala decât daca guvernul poate demonstra ca restrictia este codificata prin lege si necesara într-o societate democratica pentru apararea intereselor legitime referitoare la siguranta nationala. Ramâne în sarcina guvernului sa demonstreze validitatea restrictiei

Principiul 1.1: Prevazute prin lege

(a) Orice restrângere a libertatii de exprimare sau a informati ei trebuie sa fie codificata prin lege.

(b) Legea trebuie sa fie accesibila, sa nu contina ambiguitati, sa fie redactata pe un domeniu clar delimitat si cu precizie, astfel încât sa ofere persoanelor posibilitatea de a prevedea daca o anumita actiune a lor este ilegala.

(c) Legea trebuie sa prevada mijloace de protectie eficiente împotriva abuzurilor, inclusiv mijloace prompte si eficiente de supraveghere judiciara a validitatii restrictiei de catre un tribunal independent.

Principiul 1.2: Apararea unui interes legitim privitor la siguranta nationala

Orice restrângere a libertatii de exprimare sau de informare pe care un guvern încearca sa o justifice pe motive de siguranta nationala trebuie sa aiba un scop real si efect demonstrabil de aparare a unei interes legitim privitor la siguranta nationala.

Principiul 1.3: Necesar într-o societate democratica

Pentru a stabili ca o restrângere a libertatii de exprimare sau de informare este necesara pentru protejarea unui interes legitim privitor la siguranta nationala un guvern trebuie sa demonstreze ca:

(a) exprimarea sau informatia în cauza ameninta în mod grav un interes legitim privitor la siguranta nationala;

(b) restrângerea impusa este cel mai redus mijloc restrictiv posibil pentru apararea acelui interes;

(c) restrângerea este compatibila cu principiile democratice

Principiul 2: Interes legitim privitor la siguransa nationala

(a) O restrângerea ce se încearca a fi justificata pe motive de siguranta nationala nu este legitima decât daca adevaratul ei scop si efect demonstrabile sunt de a proteja existenta sau integritatea teritoriala a tarii împotriva amenintarilor sau a folosirii fortei. sau capacitatea sa de a raspunde folosirii amenintarilor sau a fortei provenite fie dintr-o sursa externa, ca de exemplu o amenintare militara, fie dintr-o sursa interna, precum incitarea la rastumarea violenta a unui guvern.

(b) În special, o restrângerea ce se încearca a fi justificata pe motive de siguranta nationala nu este legitima daca adevaratul sau scop sau efect demonstrabil este de a proteja interese fara legatura cu siguranta nationala, inclusiv, de exemplu, protejarea unui guvern de opinii ori actiuni care l-ar deranja sau de dezvaluire a greselilor sale, sau ascunderea de informatii referitoare la functionarea institutiilor sale publice. sau stabilirea unei anume ideologii, sau suprimarea framântarilor de natura economica.

Principiul 3: Stari de urgenta

În situatii de urgenta publica ce ameninta viata tarii si a carei instituire este proclamata legal si oficial în conformitate atât cu legislatia nationala cât si cu cea internationala, statul poate impune restrictii asupra libertatii de exprimare sau de informare numai în masura ceruta de exigentele situatiei si doar atunci când si atâta vreme cât acestea nu sunt, în contradictie cu celelalte obligatii ale guvernului, prevazute prin legislatia internationala.
Principiul 4: Interzicerea discriminarii

Restrângerile libertatii de exprimare sau de informare, inclusiv cele pe motive de siguranta nationala, nu pot în nici un caz implica discriminarea bazata pe rasa,-culoare. sex. limba, religie. opinii politice sau de orice alt fel, origine nationala, sau sociala, nationalitate, avere, nastere sau orice alt motiv.

Recomandarea nr. 1402/1999 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei

Exista de asemenea, la nivel international, Recomandarea 1402/1999 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei privind Controlul serviciilor de securitate interne în statele membre ale Consiliului Europei.

Aceasta recomandare cuprinde anumite garantii cu privire la exercitarea de catre serviciile de informatii a anumitor activitati care prezinta un risc de abuz ridicat asupra drepturilor omului, asa cum au fost acestea reglementate în Declaratia Europeana a Drepturilor Omului si cum au fost conturate de jurisprudenta CEDO.

Prin aceasta recomandare se recunoaste prioritatea respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale indivizilor în defavoarea intereselor a ceea ce este perceput ca securitate nationala. Din aceste motive, este necesar sa fie impuse garantii legislative si constitutionale, precum si un control a priori si post factum din partea executivului, legislativului si judiciarului. Standardul comun al activitatii desfasurate de serviciile de informatii interne trebuie sa asigure faptul ca aceste servicii actioneaza numai potrivit cu interesul national, respectând în totalitate libertatile fundamentale, fara sa poata fi folosite drept mijloace de oprimare si de presiune nelegitima.

Recomandarea 1402 (1999) prevede: “Singura atributie a serviciilor secrete interne trebuie sa fie protectia securitatii nationale. Protejarea securitatii nationale este definita în sensul combaterii pericolelor clare si prezente împotriva ordinii democratice a statului si societatii. Obiectivele economice sau lupta împotriva crimei organizate nu trebuie sa intre sub jurisdictia serviciilor secrete interne. Acestea pot sa se ocupe de obiective economice sau crima organizata numai daca acestea din urma constituie un pericol clar si prezent împotriva sigurantei nationale.”

Orice interferenta prin intermediul unei activitati operationale a serviciilor de securitate interne cu drepturile si libertatile fundamentale protejate prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului, trebuie sa fie autorizata de lege si preferabil de judecator, înainte ca activitatea sa fie pusa în aplicare. Mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice nu trebuie sa fie dat de un procuror, adica un magistrat aflat sub autoritatea Ministerului Justitiei, deci din sfera Executivului, ci de catre judecator, singurul magistrat care poate sa ofere suficiente garantii de impartialitate si independenta.

Recomandarea prevede si faptul ca persoana ale caror drepturi au fost restrânse prin activitatea serviciilor de informatii interne sa fie informata de catre respectivele autoritati cu privire la restrângerea drepturilor sale, în asa fel încât sa se poata adresa justitiei, în conditiile în care considera ca aceste drepturi ale sale au fost încalcate prin activitatea serviciilor de informatii interne.

O alta prevedere deosebit de importanta a Recomandarii 1402/1999 este aceea care limiteaza autorizatia data de instanta pentru îndeplinirea activitatilor specifice ale serviciilor de informatii la maximum trei luni. Dupa ce filarile sau interceptarile telefonice s-au oprit, persoana avuta în vedere prin aceste activitati operative trebuie sa fie informata de luarea respectivelor masuri.

Jurisprudenta CEDO – cazul Rotaru vs. România

În hotarârea Rotaru vs. România, Curtea Europeana precizeaza ca trebuie sa existe 'garantii adecvate si eficiente împotriva abuzurilor, întrucât un sistem de supraveghere secreta menit sa protejeze siguranta nationala implica riscul subminarii sau chiar al distrugerii democratiei sub pretextul apararii acesteia'. 'Procedurile de supervizare (a activitatilor serviciilor de informatii) trebuie sa urmeze cât mai aproape posibil valorile societatii democratice, în special principiul suprematiei legii..(care) presupune, între altele, ca amestecul autoritatilor publice cu drepturile unei persoane sa fie supus unui control efectiv care în mod normal trebuie sa fie exercitat de puterea judecatoreasca''Curtea observa ca sistemul românesc de culegere si arhivare a informatiilor nu contine astfel de garantii.'

În aceeasi hotarâre, Curtea europeana repeta argumentele sale din alte cazuri (Malone vs. Marea Britanie si Amann vs. Elvetia) cu privire la aplicarea masurilor de supraveghere secreta a persoanelor : '.Intrucât aplicarea în practica a masurilor de supraveghere secreta.nu este deschisa scrutinului persoanelor interesate sau publicului, ar fi contrar principiului suprematiei legii ca puterea legala discretionara acordata executivului sa fie exprimata în termenii unei puteri nerestrictionate'. 'Prin urmare, având în vedere scopul legitim al masurii în discutie, legea trebuie sa indice cu suficienta claritate întinderea oricarei astfel de puteri discretionare precum si modalitatea în care se exercita aceasta putere si sa acorde fiecarei persoane o protectie adecvata împotriva interferentelor arbitrare.'

Declaratia Universala a Drepturilor Omului (adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 de septembrie 1948)

Articolul 3

Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale.

Articolul 8

Orice persoana are dreptul la satisfactia efectiva din partea instantelor juridice nationale competente împotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constitutie sau lege.

Articolul 12

Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viata sa personala, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.

Articolul 19

Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspândi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.

Concluzii:

Dezbaterea publica între autoritati si societatea civila privind legislatia în domeniul sigurantei nationale este deficitara.

Majoritatea initiativelor legislative de dupa 1989 au fost introduse în Parlament si adoptate fara o dezbatere publica prealabila, ele fiind initiative aproape identice ale vechii legislatii.

Noul pachet legislativ a pornit de la serviciile secrete (ceea ce este contrar prevederilor constitutionale, deoarece serviciile secrete sau CSAT, nu au  drept de initiativa legislativa ) în loc sa porneasca de la dezbaterea publica si nu tine cont de semnalarile aduse de societatea civila

Legislatia cu privire la securitatea nationala trebuie schimbata (actualul pachet legislativ a fost secretizat, nefiind în dezbatere publica), multe din articolele existente sunt redundante, necostitutionale si aduc grave prejudicii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Este necesar ca viitoarea Lege privind siguranta nationala sa contina formulari clare, care nu pot fi interpretate, sa se prevada garantiile în ceea ce priveste respectarea drepturilor si libertatilor funundamentale ale omului, sa se tina cont de standardele europene, tinând cont de faptul ca se va modifica modul de actiune al serviciilor de informatii.