Obstacolele intalnite in organizarea Parlamentului European

Obstacolele intalnite in organizarea Parlamentului European

* De exemplu in Italia, regula majoritatii absolute stabilite de partidele proeuropene pentru a-i inlatura pe comunisti avea sa se intoarca impotriva lor deoarece, cresterea numarului alesilor comunisti in Camerele italiene a permis Partidul Comunist Italian sa blocheze orice desemnare incepand cu anii '60. Din acel moment, a devenit imposibila reinnoirea delegatiei italiene, care in 1969 se gasea redusa la jumatate.

* In Franta, cvasidisparitia alesilor comunisti din Senat si esecul lor la alegerile legislative din 1958 au condus la excluderea acestora din reprezentanta franceza la Strasbourg.

Incepand cu anul 1964, Partidul Comunist Francez a inceput sa revendice tot mai semnificativ dreptul de a fi reprezentat in Adunarea Europeana. S-a ajuns chiar si la amenintarea ca socialistii ar boicota la Strasbourg daca nu vor fi alesi si delegati comunisti; la doar un an, Senatul s-a vazut in situatia de a delega si un comunist.

* Luand ca exemplu si Regatul Unit, se observa ca laburistii au boicotat Parlamentul European pana la referendumul organizat de Harold Wilson dupa negocierea acestui tratat, ca urmare a evidentierii reticientelor fata de Piata Comuna, precum si a dezacordului cu termenii tratatului negociat de reprezentantul Edward Heath. Cum britanicii au sfarsit prin a aproba mentinerea tarii lor in Comunitate, deputatii laburisti au ajuns sa fie delegati la Strasbourg incepand din iulie 1975.

Ideea de a alege un Parlament European prin vot universal este anterioara crearii Comunitatilor europene, desi acestea au fost pastrate ca si cadru pentru alegerea din iunie 1979. Inca din 1948, cu ocazia Congresului de la Haga reunit sub presedintia lui Churchill, a fost facuta propunerea de a se proceda la alegerea unui Presedinte, ca prim act al constructiei europene.

Generalul de Gaulle repeta in mod permanent in conferintele de presa si in discursurile sale ca, "institutiile Europei trebuie sa ia nastere din vointa europenilor, din asa numita manifestare democratica, prin vot universal". Desi a insistat foarte mult pe aceasta idee, din motive eminamente politice ea a fost respinsa in sedinta plenara, dupa ce a fost discutata in Comisiile Congresului. Ori de cate ori se crea o organizatie europeana, fie legata de Apararea Drepturilor omului, Piata comuna, Europa Energiei Nucleare, ideea alegerii unui Parlament European prin vot universal reaparea.

In anul 1952, din tratatele Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului se observa o dispozitie care autorizeaza cele sase state membre sa procedeze la desemnarea prin vot universal a delegatiei lor parlamentare in Adunarea Comuna a C.E.C.O. Cu douazeci de state membre, Consiliul Europei incepe sa examineze posibilitatea ca membrii Adunarii Consultative sa fie alesi prin sufragiu universal. Astfe, in 1957 odata cu crearea a doua Comunitati Europene - C.E.E. si EURATOM -, in cele doua tratate se gaseste din nou o dispozitie legata de alegerea Adunarii acestor comunitati prin vot universal.

Cele care abordeaza cu cea mai mare seriozitate alegerea unui Parlament European sunt Comunitatile Europene. Articolul 138 CEE stabileste foarte clar toate detaliile: Adunarea Europeana are sarcina de a elabora proiecte in vederea alegerii sale directe - ce sunt supuse Consiliului de Ministri in vederea adoptarii lor. Noua Adunare Europeana se reuneste astfel pentru prima data in martie 1958. Aceasta nu mai amana proiectul privind alegerea directa a Adunarii, drept pentru care au loc grupuri de lucru prezidate de experti in materie de alegeri europene, cum ar fi Fernand de Housse - om politic si universitar belgian, presedinte al Adunarii Consiliului European din 1953 pana in 1956.

Acest proiect s-a lovit de opozitia Frantei prin vocea lui Charlles de Gaulle, dar o data cu venirea la putere a lui Valery Giscard d'Estaing, la summit-ul de la Paris din decembrie 1974 optiunea Frantei se schimba, optand in favoarea adoptarii proiectului. Aici intervine o alta problema si anume faptul ca, trecand o perioada insemnata de timp de la propunerea facuta, acesta nu mai corespundea noilor provocari ale epocii si statelor Europei. Astfel, s-a cerut un nou proiect, care a si fost pregatit, purtand denumirea raportorului sau Patijn. Ideea alegerii unui Parlament European prin vot universal s-a maturizat treptat in partidele politice, in special in cele franceze; totusi obstacolele politice, juridice si tehnice n-au incetat sa apara.

Obstacolele politice

Alegerea unui Parlament European prin sufragiu universal este indisolubil legata de chestiunea centrala a relatiilor postbelice. Luand ca exemplu Germania, se observa ca alegerea unei adunari europene semnifica reintegrarea Germaniei in contextul natiunilor europene. Odata ce ar deveni electori ai Europei, germanii ar ajunge cetateni cu drepturi depline ai noii Europe. Dovada ca germanii au fost reticienti in adoptarea acestui proiect a reprezentat-o anul 1960- proiectul Dehousse. O parte a deputatilor germani, social-democratii, s-au abtinut deoarece Germania Federala era mult mai preocupata de problema reunificarii decat de cea a integrarii sale in Europa.

In Franta, chestiunea Germaniei explica reticientele generalului de Gaulle fata de perspectiva alegerilor europene. Pentru francezi era greu de acceptat integrarea Germaniei intr-o confederatie europeana. Acest lucru se intampla datorita faptului ca esecul C.E.A. - Comunitatea Europeana a Apararii - provocat de Franta in anul 1953 a determinat Germania sa se indrepte spre Statele Unite ca si sprijin. Insa, la distanta de aproximativ douazeci de ani, relatiile dintre cele doua puteri s-au destins, noile generatii nemaipastrand resentimentele vechilor lideri. De altfel, chiar De Gaulle a favorizat schimburi franco-germane, ceea ce a determinat reconcilierea celor doua state.

Un al treilea obstacol politic a fost reprezentat de pozitia Marii Britanii, prin largirea Comunitatii cu aceasta putere europeana in anul 1973. Din anul 1973, Marea Britanie a avut dubii in ceea ce priveste tinerea alegerilor libere pentru Parlamentul European incepand cu 1978. Acest lucru nu este de mirare avand in vedere ca inca din 1946, Partidul Laburist in frunte cu Wilson, urmat de Callaghan a avut reticiente in implementarea constructiei europene.

Obstacolele de ordin tehnic

Problematica sistemului electoral uniform

In articolul 138, Tratatul de la Roma preciza ca alegerea directa a Parlamentului European trebuie sa urmeze o procedura uniforma. Cu o deosebita importanta, aceasta chestiune a fost introdusa in Tratatul de la Roma de catre ministrul italian al Afacerilor Externe, Gaetano Martino, ulterior devenit presedinte al Parlamentului European. Acesta a explicat grabirea alegerii prin vot universal a membrilor Parlamentului European, prin eliminarea inconvenientului ca unele state sa-si aleaga delegatia chiar prin vot universal, pe cand altele, prin desemnarea reprezentantilor de catre Parlamentele nationale.

Ceea ce face imposibila elaborarea unui sistem electoral uniform pentru alegerile europene tine de faptul ca in 1958 Franta si-a schimbat sistemul electoral, prin adoptarea unei noi constitutii. Temerea francezilor, precum si a englezilor a constat in neconcordanta intre sistemul electoral national si cel la nivel european. Un sistem electoral uniform consta in adoptarea unui sistem proportional pentru alegerile europene. In aceste conditii, atat presedintele Dehousse, cat si presedintele Patjin au ajuns la concluzia ca procedura uniforma trebuie eliminata in favoarea scrutinului liber, direct, secret, deschis atat barbatilor, cat si femeilor. In Actul de la Bruxelles din septembrie 1976, Adunarea Europeana, precum si Consiliul de Ministri aveau sa adopte acest mecanism.

Problematica ponderii

In sistemul din acea perioada, Franta, Germania, Regatul Unit si Italia se plaseaza la egalitate in ceea ce priveste numarul reprezentantilor in Parlamentul European, cu 36 de membri. Pe de alta parte, statele mai mici, cum ar fi Danemarca, Irlanda si Benelux, ar fi reprezentate in raport cu populatia lor. Ca urmare a proiectului Patijn din 15 ianuarie 1975, s-a decis ca ponderea reprezentantilor sa fie modificata; astfel, Germania avea cinci parlamentari in plus fata de Franta, iar Luxembug si-a pastrat cei sase reprezentanti. Ca o concluzie, ponderea membrilor pentru fiecare stat in Parlamentul European avea sa tina cont de intrepatrunderea a doua aspecte: egalitatea absoluta intre state si proportionalitatea absoluta in functie de populatie.

Aceasta modalitate de a se alege delegatii Parlamentului European a fost permanent contestata; Consiliul European din aprilie 1976, prin vocea presedintelui Giscard d' Estaing, a propus alegerea Parlamentului European cu 198 membri, tinand cont de ponderea actuala; dar aceasta propunere nu a fost acceptata. Abia in Consiliul European din 15 iulie 1976 s-a ajuns la un acord in acest sens.

Astfel, prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 care a instituit CEE si CEEA, s-a creat organul comun comunitatilor, si anume Curtea de Justitie. Iar prin rezolutia din 20 martie 1958 s-a stabilit denumirea comuna de Adunare Parlamentara, pentru ca prin rezolutia din 30 martie 1962 sa se adopte denumirea de Parlament European. Prin Tratatul de la Bruxelles din 4 aprilie 1965 intrat in vigoare la 1 iulie 1967, Consiliul Ministrilor si Comisia au devenit organe comune pentru Comunitati. Conform art. 4 din Tratatul C.E.E., prin institutii comunitare se aveau in vedere: Parlamentul European, Consiliul de Ministri, Comisia si Curtea de justitie, iar din 1974 acestora li s-a adaugat si Consiliul European. Pornind de la rolul acestor institutii in constructia Europei, ele sunt grupate in institutii de orientare, directie si decizie.