PRODUCTIA CAPITALISTA SI PROBLEMA BUNURILOR PUBLICE

PRODUCTIA CAPITALISTA SI PROBLEMA

BUNURILOR PUBLICE

Am incercat sa demontam socialismul cu ajutorul unor argumente economice si morale. Reducandu-l la un fenomen cu semnificatii exclusiv socio-psihologice, adica la un fenomen pentru a carui existenta nu pot fi gasite nici bune temeiuri economice, nici bune temeiuri morale, radacinile sale au fost explicate in termenii agresiunii si ai influentei corupatoare pe care o exercita asupra opiniei publice o politica de tip divide et impera. In capitolul anterior, ne-am reintors la consideratii de tip economic, pentru a da o ultima lovitura socialismului prin realizarea sarcinii constructive de a explica functionarea unei ordini sociale capitaliste, ca ordine rivala socialismului si economic superioara lui, care poate fi oricand adoptata. In termenii evaluarilor consumatorilor, capitalismul s-a dovedit a fi superior in privinta alocarii factorilor de productie, a calitatii bunurilor produse si a conservarii valorii capitalului in timp. Am demonstrat ca asa-zisa problema a monopolului, pretins asociata unui sistem pur al pietei, nu constituie deloc o problema speciala. Mai degraba, tot ceea ce s-a spus privitor la functionarea normal mai eficienta a capitalismului este adevarat si despre producatorii monopolisti, atata vreme cat ei sunt intr-adevar supusi controlului consumatorilor care, voluntar, cumpara sau se abtin sa le cumpere produsele.

Capitolul final va analiza un caz special, citat chiar mai frecvent decat cel al monopolului, si despre care se pretinde ca ar cere amendarea tezei superioritatii economice a capitalismului: cazul productiei asa-numitelor bunuri publice. In special, vom lua in considerare productia de securitate.

Daca ceea ce s-a spus in precedentul capitol despre functionarea unei economii de piata este adevarat, si daca monopolurile sunt complet inofensive pentru consumatori atata vreme cat acestia au dreptul de a le boicota si de a intra liber ei insisi pe piata producatorilor concurenti, atunci trebuie sa tragem concluzia ca, din motive atat economice, cat si morale, productia tuturor bunurilor si serviciilor ar trebui lasata in maini private. In special, decurge de aici ca pana si productia legii si ordinii, a dreptatii si a pacii -adica a acelor lucruri despre care se crede ca sunt cele mai potrivite candidate pentru a fi produse de stat, pentru motivele explicate in cap.8- ar trebui sa fie realizata privat, pe o piata concurentiala. Aceasta este si concluzia pe care G. de Molinari, un faimos economist belgian, a formulat-o inca din 1849 -atunci cand liberalismul clasic era inca forta ideologica dominanta, iar despre 'economist' si 'socialist' se credea in general (si pe buna dreptate) ca ar fi termeni antonimi.

Daca exista vreun adevar bine stabilit in economia politica, acesta este ca, in toate cazurile, pentru toate marfurile care servesc nevoilor vizibile sau ascunse ale consumatorului, interesul acestuia este ca munca si comertul sa ramana libere, deoarece libertatea muncii si a comertului au ca rezultat necesar si permanent o reducere maxima a pretului; si ca interesele consumatorului unei marfi trebuie sa prevaleze intotdeauna in fata intereselor producatorului ei. Urmand aceste principii ajungem la urmatoarea concluzie riguroasa: productia de securitate trebuie, in interesul consumatorilor acestei marfi care nu poate fi palpata, sa ramana supusa legii liberei competitii. Rezulta de aici ca nici un guvern nu ar trebui sa aiba dreptul de impiedica un alt guvern sa-l concureze, sau sa le ceara consumatorilor de securitate sa apeleze exclusiv la el pentru a dobandi aceasta marfa. [1]

De Molinari formuleaza urmatorul comentariu asupra acestui argument: 'Sau este unul logic si adevarat, sau principiile stiintei economice, pe care se bazeaza, nu sunt valide.' [2]

Exista in aparenta un mod de a evita aceasta concluzie neplacuta (pentru toti socialistii): a argumenta ca exista bunuri pentru care, din anumite motive speciale, rationamentul economic de mai sus nu se aplica. Este ceea ce sunt hotarati sa demonstreze asa-numitii teoreticieni ai bunurilor publice. [3] Vom demonstra, totusi, ca nu exista nici un fel de bunuri sau de motive speciale si ca productia de securitate, ca exemplu particular, nu ridica alte probleme decat productia oricarui alt bun sau serviciu, fie ca este vorba despre case, branza, sau asigurari. In ciuda numarului mare de adepti, teoria bunurilor publice este gresita, prost inchegata, strabatuta de inconsistente si de greseli logice interne, atragatoare pentru si facand apel la prejudecati populare si la credinte asumate, dar lipsita de orice fel de merit stiintific. [4]

Cum arata deci, 'evadarea' incercata de economistii socialisti pentru a evita concluziile lui Molinari? Fata de perioada lui Molinari, a devenit din ce in ce mai comun raspunsul afirmativ la intrebarea daca exista bunuri la care sa se aplice tipuri diferite de analiza economica. De fapt, este astazi aproape imposibil de gasit un singur manual de economie care sa nu opereze distinctia dintre bunurile private, pentru care este admis indeobste adevarul superioritatii economice a unei ordini capitaliste, si bunurile publice, pentru care aceasta teza este in general negata, si care sa nu sublinieze importanta vitala a acestei distinctii. [5] Despre anumite bunuri sau servicii, printre care securitatea, se presupune ca ar avea trasatura speciala ca consumul lor nu poate fi restrans la cei care le-au finantat de fapt productia. Mai curand, pot beneficia de ele si oameni care nu au participat la finantarea lor. Astfel de bunuri sunt numite bunuri sau servicii publice (in opozitie cu bunurile sau serviciile private, de care beneficiaza exclusiv cei care au platit pentru ele). Iar datorita acestei trasaturi speciale a bunurilor publice, se argumenteaza, pietele nu le pot produce, sau nu in cantitati si la calitati suficiente, fiind necesara prin urmare actiunea compensatorie a statului. [6] Exemplele date de diferiti autori pentru pretinsele bunuri publice sunt extrem de variate. Autorii clasifica adesea diferit acelasi bun sau serviciu, aproape fiecare clasificare a unui bun particular fiind disputata. [7] In mod clar, acest lucru aduce la lumina caracterul iluzoriu al intregii distinctii. Cu toate acestea, cateva exemple care se bucura de un statut extrem de popular ca bunuri publice sunt cel al brigazii de pompieri care stinge focul izbucnit la casa vecinului, lasandu-l pe acesta sa profite de pe urma existentei brigazii, desi nu a contribuit in nici un fel la finantarea ei; cel al politiei care, patruland in jurul proprietatii mele, ii sperie si pe hotii potentiali care ar fi atentat la proprietatea vecinului, desi el nu a contribuit la finantarea politiei; ori cel al farului (un exemplu foarte drag economistilor [8]), care ajuta vapoarele sa-si gaseasca drumul, desi proprietarii acestora nu au dat un ban pentru constructia sau intretinerea lui.

Inainte de a continua prezentarea si examinarea critica a teoriei bunurilor publice, sa vedem cat de utila este distinctia dintre bunurile publice si cele private pentru a decide ce ar tebui sa fie produs privat si ce ar trebui sa fie produs de catre stat sau cu ajutorul statului. Nici cea mai superficiala analiza nu poate sa nu remarce faptul ca utilizarea acestui pretins criteriu, in loc sa ofere o solutie palpabila, nu produce decat incurcaturi. Desi, la o prima privire, s-ar parea ca unele dintre bunurile produse de stat ar putea intr-adevar satisface criteriul, cu siguranta ca nu este deloc evident cate dintre bunurile si serviciile produse in realitate de stat ar putea fi clasificate drept bunuri publice. Caile ferate, serviciile postale, telefoanele, strazile etc. par sa fie bunuri a caror folosire poate fi restransa la persoanele care le finanteaza de fapt, si prin urmare par a fi bunuri private. Iar lucrurile par sa stea la fel si in cazul multor aspecte ale bunului multidimensional 'securitate': orice lucru pentru care s-ar putea percepe o prima de asigurare s-ar incadra in categoria bunurilor private. Dar aceasta nu este inca totul. La fel cum multe bunuri produse de stat par a fi bunuri private, multe bunuri produse privat par sa se potriveasca caracterizarii bunurilor publice. In mod evident, vecinii mei ar profita de pe urma bine-intretinutei mele gradini de trandafiri -ei s-ar putea bucura de privelistea ei fara sa ma ajute vreun pic la gradinarit. Acelasi lucru este adevarat pentru toate tipurile de imbunatatiri pe care le-as putea aduce proprietatii mele si care ar creste valoarea proprietatilor invecinate. Chiar si cei care nu pun bani in palaria muzicianului care canta pe strada pot profita de pe urma muzicii sale. Celelalte persoane din autobus au de profitat de pe urma deodorantului meu, desi nu m-au ajutat sa-l cumpar. Iar oricine intra in contact cu mine profita de pe urma eforturilor mele, depuse fara sprijinul lor financiar, de a ma transforma in cea mai amabila persoana din lume. Oare toate aceste bunuri -gradinile de trandafiri, imbunatatirile aduse proprietatii, deodorantele, imbunatatirile aduse propriului caracter- care poseda clar caracteristicile bunurilor publice, trebuie sa fie produse de catre stat, sau cu ajutorul statului?

Asa cum indica ultimele exemple de bunuri publice produse privat, exista o eroare serioasa in teza teoreticienilor bunurilor publice ca aceste bunuri nu pot fi astfel produse, ci necesita interventia statului. In mod clar, ele pot fi produse de piete. Mai mult, experienta istorica ne arata ca toate pretinsele bunuri publice pe care le produc acum statele au fost la un moment dat produse de antreprenori privati, si chiar astazi mai sunt produse astfel, in anumite tari. De exemplu, serviciile postale au fost candva private, aproape peste tot; strazile au fost finantate privat, si in unele locuri inca mai sunt; chiar si mult-iubitele faruri maritime au fost originar rezultatul initiativei private; [9] exista forte de politie private, detectivi, si arbitri; iar ajutorul pentru bolnavi, saraci, orfani si vaduve, a fost dintotdeauna un domeniu traditional al organizatiilor caritabile private. A spune, deci, ca astfel de bunuri nu pot fi produse de un sistem pur al pietei, este o teza falsificata de nenumarate ori de experienta.

In plus, alte dificultati apar atunci cand distinctia bunuri private-bunuri publice este utilizata pentru a decide ce trebuie lasat in seama pietei si ce nu. Ce s-ar intampla, de exemplu, daca productia asa-numitelor bunuri publice nu ar avea consecinte pozitive, ci unele negative, sau daca ele ar fi pozitive pentru unii si negative pentru altii? Dar daca, de exemplu, vecinul a carui casa a fost stinsa de pompieri s-ar fi dorit (poate pentru ca a asigurat-o pentru o suma foarte mare) ca ea sa arda, sau daca vecinii mei nu suporta trandafirii, sau daca celorlalti calatori li se pare dezgustator mirosul deodorantului meu? In plus, dezvoltarile tehnologice pot schimba caracterul unui bun dat. De exemplu, odata cu aparitia televiziunii prin cablu, un bun care inainte era (aparent) public a devenit unul privat. Iar modificarile legilor privitoare la proprietate -sau la aproprierea proprietatii- pot avea exact acelasi efect de schimbare a caracterului public sau privat al unui bun. Farul, de exemplu, este un bun public doar atata vreme cat proprietatea asupra marii este publica (si nu privata). Daca, insa, ar fi posibil sa obtii parti de ocean ca proprietate privata, asa cum s-ar intampla intr-o ordine pur capitalista atunci, cum farul lumineaza doar un teritoriu limitat, cei ce nu platesc ar putea fi in mod evident exclusi de la a beneficia de serviciile sale.

Parasind acest nivel oarecum schematic al discutiei, si analizand mai atent distinctia dintre bunurile publice si cele private, aceasta se va dovedi a fi complet iluzorie. Nu exista o dihotomie clara intre cele doua categorii de bunuri, si exact acesta este motivul pentru care pot fi intalnite atatea dezacorduri privitoare la clasificarea lor. Toate bunurile sunt mai mult sau mai putin publice sau private isi modifica constant gradul in care sunt astfel, odata cu modificarile valorilor si evaluarilor oamenilor si cu schimbarile in compozitia populatiei. Ele nu cad, odata pentru totdeauna, intr-una din cele doua categorii. Pentru a recunoaste acest lucru, nu trebuie decat sa ne amintim ce anume face ca ceva sa fie un bun. Pentru ca ceva sa fie un bun, trebuie sa fie recunoscut si tratat de cineva ca rar. Nu exista, ca sa spunem asa, bunuri-ca-atare, ci bunurile sunt bunuri doar in ochii cuiva. Dar atunci, cum bunurile nu sunt niciodata bunuri ca atare -de vreme ce nici o analiza fizico-chimica nu poate identifica ceva ca un bun economic- este clar ca nu exista nici un criteriu fix, obiectiv, pentru a clasifica bunurile ca publice ori private. Caracterul lor public sau privat depinde de numarul celor care le considera bunuri, iar gradul in care sunt private sau publice se schimba odata cu schimbarile (ce pot continua la infinit) ale acestor evaluari. Chiar lucruri aparent complet private, cum ar fi interiorul apartamentului meu, sau culoarea lenjeriei mele intime, pot astfel deveni bunuri publice, daca altcuiva incepe sa-i pese de ele. [10] Iar lucruri aparent publice, cum ar fi exteriorul casei mele, sau culoarea hainelor pe care le port pe deasupra, pot deveni bunuri extrem de private, imediat ce altor oameni inceteaza sa le mai pese de ele. Mai mult, orice bun isi poate schimba la nesfarsit caracteristicile; se poate transforma dintr-un bun privat sau public intr-un rau privat sau public si invers, in functie doar de modificarile interesului sau ale nepasarii. Oricum ,daca lucrurile stau asa, atunci nici o decizie nu se poate baza pe clasificarea bunurilor drept private sau publice. [11] De fapt, pentru a lua astfel de decizii, nu doar ca ar fi necesar, pentru a stabili cine profita de pe urma a ce, si deci trebuie sa participe la finantare, sa-l intrebi practic pe fiecare individ, in privinta fiecarui bun, daca ii pasa despre acesta intr-un fel sau altul, si eventual in ce masura. (Si cum s-ar putea sti daca toti spun adevarul?) Ci ar deveni de asemenea necesar ca toate modificarile acestor evaluari sa fie monitorizate continuu, rezultatul fiind ca nici o decizie definita nu ar putea fi luata vreodata privind producerea a ceva, iar ca o consecinta a acestei teorii lipsite de sens, vom fi murit cu totii de mult. [12]

Dar, chiar daca am fi dispusi sa ignoram toate aceste dificultati si sa admitem, de dragul argumentului, ca distinctia dintre bunurile private si cele publice rezista examinarii, argumentul tot nu ar demonstra ceea ce pretinde ca demonstreaza. El nu ofera nici temeiuri constrangatoare pentru care bunurile publice -presupunand ca ar exista ca o categorie separata de bunuri- ar trebui sa fie produse, nici nu spune de ce statul, si nu firmele private, ar trebui sa le produca. Iata ce spune in esenta teoria bunurilor publice, dupa introducerea distinctiei conceptuale mai-sus mentionate: ca efectele pozitive ale bunurilor publice pentru oameni care nu au contribuit cu nimic la producerea sau finantarea lor dovedesc faptul ca aceste bunuri sunt dezirabile. Dar, evident, ele nu ar fi produse, ori cel putin nu intr-o cantitate si la o calitate suficiente, pe o piata libera si concurentiala, deoarece nu toti cei care ar profita de pe urma productiei lor ar contribui si financiar pentru a o face posibila. Deci, pentru a se produce aceste bunuri (care sunt evident dezirabile, dar nu ar fi produse altfel), statul trebuie sa intervina si sa-si ofere asistenta. Acest mod de rationare, care poate fi gasit aproape in orice manual de economie (nu fac exceptie nici laureatii Premiului Nobel [13]), este in intregime eronat, din doua motive.

In primul rand, pentru a se trage concluzia ca statul trebuie sa asigure bunurile publice care altfel nu ar fi produse, in lantul rationamentului trebuie sa se insinueze o norma. Altfel, din propozitia ca, datorita unor caracteristici speciale ale lor, anumite bunuri nu ar fi produse, nu ar putea nimeni deduce concluzia ca aceste bunuri ar trebui sa fie produse. [14] Dar, avand nevoie de o norma pentru justificarea concluziei lor, teoreticienii bunurilor publice au parasit clar campul economiei ca stiinta pozitiva, wertfrei. Ei au trecut in schimb in domeniul moralei sau al eticii, si ne-am astepta prin urmare sa ne ofere o teorie a eticii ca disciplina cognitiva pentru a legitima ceea ce fac si pentru a justifica posibilitatea derivarii concluziei la care ajung. Dar nicaieri in literatura dedicata bunurilor publice nu poate fi gasit ceva care sa semene macar vag cu o astfel de teorie cognitiva a eticii. Trebuie deci sa spunem dintru inceput ca teoreticienii bunurilor publice isi folosesc prestigiul dobandit ca cercetatori in campul economiei pozitive pentru a se pronunta in privinta unor probleme asupra carora, asa cum indica propriile lor scrieri, ei nu au nici o competenta. Dar daca, totusi, au ajuns prin accident la o concluzie corecta, fara a o justifica cu ajutorul unei teorii etice elaborate? Devine evident ca nimic nu poate fi mai departe de adevar, imediat ce formulam explicit norma necesara pentru a deriva mai-sus mentionata concluzie ca statul trebuie sa asiste productia de bunuri publice. Aceasta norma este: ori de cate ori se poate dovedi intr-un fel ca productia unui anumit bun sau serviciu are un efect pozitiv asupra cuiva, dar ca acesta nu ar fi produs deloc, sau nu ar fi produs intr-o anume cantitate si la o anume calitate daca nu ar participa si altii la finantarea lui, atunci este permisa utilizarea violentei agresive impotriva acestor alte persoane, fie in mod direct, fie in mod indirect, cu ajutorul statului, iar aceste persoane pot fi silite sa preia o parte din povara financiara necesara. Nu este nevoie de o discutie amanuntita pentru a arata ca prin introducerea acestei reguli ar rezulta un haos, deoarece ea nu spune in esenta decat ca oricine il poate agresa pe oricine, de cate ori are chef. Mai mult, din discutia asupra problemei justificarii propozitiilor normative (capitolul 7), ar fi trebuit sa devina clar ca aceasta norma nu ar putea fi niciodata justificata ca echitabila. Caci a argument astfel si a cauta acordul asupra acestui argument presupune, contrar a ceea ce spune norma, faptul ca integritatea fiecaruia ca unitate fizic independenta de luare a deciziilor este asigurata.

Dar teoria bunurilor publice cade nu doar datorita rationamentului moral incorect pe care presupune. Chiar si rationamentul ei economic, utilitarist, este in intregime gresit. Asa cum spune teoria bunurilor publice, s-ar putea sa fie mai bine sa existe bunuri publice decat sa nu existe, desi ar trebui sa nu uitam faptul ca nu exista nici un temei a priori pentru care lucrurile trebuie sa stea cu necesitate astfel (lucru care ar pune capat chiar aici rationamentului teoreticienilor bunurilor publice). Caci, in mod clar, este posibil sa existe (si se stie ca exista) anarhisti care condamna atat de puternic actiunea statului incat ar prefera sa nu existe deloc asa-numitele bunuri publice decat ca ele sa fie produse de stat! [15] In orice caz, chiar daca am admite validitatea argumentului pana in acest punct, trecerea de la propozitia ca bunurile publice sunt dezirabile la propozitia ca ele trebuie prin urmare sa fie produse de catre stat nu este deloc constrangatoare, deoarece nu acestea sunt optiunile intre care avem de decis. De vreme ce banii sau celelalte resurse trebuie retrase din utilizari alternative posibile pentru a finanta bunurile publice presupus dezirabile, singura intrebare relevanta si corecta ramane aceea daca aceste utilizari alternative ce pot fi date date banilor (adica bunurile private care ar fi putut fi achizitionate , dar care acum nu mai pot fi, pentru ca banii sunt cheltuiti pentru bunurile publice) nu sunt cumva mai valoroase -mai urgente- decat bunurile publice. Iar raspunsul la aceasta intrebare este absolut evident. In termenii evaluarilor consumatorilor, valoarea bunurilor publice, oricare ar fi nivelul ei absolut, este relativ mai mica decat cea a bunurilor private concurente, deoarece daca i-am lasa sa aleaga (si nu le-am impune una dintre alternative), ei ar prefera fara indoiala sa-si cheltuiasca banii in alt mod (caci, altfel, forta nu ar fi fost necesara). Acest lucru demonstreaza, dincolo de orice indoiala, ca resursele utilizate pentru producerea de bunuri publice sunt risipite, deoarece consumatorilor li se ofera bunuri sau servicii care, sunt, in cel mai bun caz, de o importanta secundara. Pe scurt, chiar daca am presupune ca exista bunuri publice care sa poata fi distinse cu claritate de cele private, si chiar daca am admite ca un bun public poate fi folositor, bunurile publice ar fi inca in concurenta cu bunurile private. Si exista doar o singura metoda de a afla daca ele sunt sau nu dorite mai intens, in ce masura si, mutatis mutandis, daca si pana unde productia lor ar avea loc pe seama non-productiei sau a productiei reduse a unor bunuri private dorite mai intens: prin producerea tuturor lucrurilor de catre firme private aflate in libera concurenta. Prin urmare, contrar concluziei la care au ajuns teoreticienii bunurilor publice, logica ne obliga sa acceptam rezultatul ca doar un sistem al pietei pure poate salva , din punctul de vedere al consumatorilor, rationalitatea unei decizii de a produce un bun public. Si doar o ordine pur capitalista ne poate asigura ca decizia privind cantitatea produsa dintr-un bun public (daca acest bun trebuie produs) este la randul ei rationala. [16] Doar o revolutie semantica de dimensiuni cu adevarat orwelliene ar putea produce un rezultat diferit. Doar daca am fi dispusi sa interpretam un 'nu' ca insemnand in realitate 'da', 'a nu cumpara ceva' ca 'a prefera acel ceva decat ceea ce persoana care nu-l cumpara face in loc sa nu-l cumpere', 'forta' ca 'libertate', 'non-contractarea' ca 'incheiere a unui contract' etc, ar putea conceptia teoreticienilor bunurilor publice sa fie 'demonstrata'. [17] Dar, atunci, cum am mai putea fi siguri ca cineva doreste cu adevarat sa spuna ceea ce pare sa doreasca atunci cand o spune, si nu exact opusul, sau ca nu doreste sa spuna de fapt nimic, ci emite doar sunete fara sens? In nici un fel! M. Rothbard are deci perfecta dreptate atunci cand comenteaza incercarile ideologilor bunurilor publice de a dovedi existenta asa-numitelor esecuri ale pietei datorate non-producerii bunurilor publice, sau a producerii lor in cantitati sau la calitati 'deficitare'. El scrie: 'o astfel de conceptie priveste complet gresit modul in care stiinta economica considera ca actiunea pietei libere este optima. Ea este optima nu din perspectiva opiniilor etice personale ale economistului, ci din perspectiva actiunilor libere, voluntare, ale tuturor participantilor, si din perspectiva satisfacerii nevoilor liber exprimate ale consumatorilor. Interventia guvernamentala, prin urmare, se va indeparta intotdeauna si cu necesitate de la un astfel de optimum.' [18]

Intr-adevar, argumentele presupuse a demonstra esecuri ale pietei nu sunt altceva decat o suma de absurditati. Dezbracate de hainele jargonului tehnic, tot ceea ce demonstreaza ele este urmatorul lucru: o piata nu este perfecta, fiind caracterizata de principiul non-agresiunii operant in conditii de raritate a bunurilor, si prin urmare unele bunuri sau servicii, care ar putea fi produse doar daca ar fi permisa agresiunea, nu vor fi produse. Adevarat. Dar nici un teoretician al pietei nu ar indrazni sa nege vreodata acest fapt. Totusi, iar acesta este lucrul cel mai important, o asemenea 'imperfectiune' a pietei poate fi aparata, moral si economic, pe cand presupusele 'perfectiuni' ale pietelor, propovaduite de teoreticienii bunurilor publice, nu pot fi aparate. [19] Este destul de adevarat, de asemenea, ca o incetare a practicilor curente ale statului de a produce bunuri publice ar implica o anumita schimbare a structurii sociale existente si a distributiei avutiei; si ca o astfel de modificare ar crea greutati unor oameni. De fapt, exact acesta este motivul pentru care exista o rezistenta publica raspandita fata de ideea unei politici de privatizare a functiilor statului, desi pe termen lung avutia sociala totala ar spori. Cu siguranta, insa, ca acest argument nu poate acceptat ca valid pentru demonstrarea esecului pietei. Daca unui om i se permisese sa-i loveasca pe altii in cap, iar acum nu i se mai permite, el are desigur de suferit. Dar am putea cu greu accepta acest fapt ca o scuza pentru mentinerea vechii reguli care-i permitea sa loveasca. El are de suferit, dar suferinta lui inseamna inlocuirea unui sistem in care unii consumatori au dreptul de a decide in ce masura altor consumatori nu le este permis sa cumpere voluntar ceea ce doresc sa cumpere cu mijloacele pe care le au la disopzitie si pe care le-au dobandit legitim, cu o ordine sociala in care fiecare consumator are un drept egal de a decide ce si cat sa fie produs. Si, fara indoiala, o astfel de substituire ar fi preferabila din punctul de vedere al tuturor consumatorilor, in postura lor de consumatori voluntari.

Prin urmare, rationamentul logic ne obliga sa acceptam concluzia lui Molinari, citata mai sus, ca toate bunurile si serviciile ar trebui, in interesul consumatorilor, sa fie asigurate prin mijlocirea pietelor. [20] Nu doar ca teza potrivit careia ar exista categorii de bunuri ce pot fi distinse clar (care ar cere formularea de amendamente speciale la teza generala a superioritatii economice a capitalismului), este una falsa; chiar daca ar exista astfel de categorii, nu poate fi gasit nici un motiv special pentru care aceste pretinse bunuri publice speciale nu ar trebui sa fie la randul lor produse de firme private, de vreme ce ele se afla invariabil in competitie cu bunurile private. De fapt, in ciuda intregii propagande a teoreticienilor bunurilor publice, eficienta mai mare a pietelor, in comparatie cu cea a statului, a fost observata cu privire la tot mai multe dintre pretinsele bunuri publice. Confruntat fiind zi de zi cu experienta, cu greu ar putea cineva care studiaza serios aceste chestiuni sa nege faptul ca astazi pietele ar putea produce servicii postale, cai ferate, electricitate, telefoane, educatie, bani, drumuri, etc., mai eficient (adica mai pe placul consumatorilor) decat statul. Cu toate acestea, oamenii se jeneaza de obicei sa admita, intr-un anumit sector, ceea ce logica i-ar obliga sa o faca: in domeniul productiei de securitate. De aceea, in restul acestui capitol, vom explica functionarea superioara a economiei capitaliste in acest domeniu particular -o superioritate pentru care a fost adus deja argumentul logic, dar care va deveni mai convingatoare odata cu adaugarea de material empiric si cu studierea ei ca problema de sine statatoare. [21]

Cum ar functiona un sistem al producatorilor de securitate non-monopolisti si concurenti? Ar trebui sa fie clar de la bun inceput faptul ca, raspunzand la aceasta intrebare, parasim domeniul analizei pur logice, iar din acest motiv raspunsului ii vor lipsi cu necesitate certitudinea si caracterul apodictic al sentintelor privitoare la validitatea teoriei bunurilor publice. Problema cu care ne confruntam este perfect analoaga celei privitoare la modul in care piata ar rezolva problema productiei de hamburgeri, mai ales daca pana in acest moment hamburgerii ar fi fost produsi doar de catre stat, si prin urmare nu ar exista o experienta trecuta. Se pot doar incerca raspunsuri. Nimeni nu ar putea sa cunoasca cu precizie structura industriei hamburgerilor -cate companii concurente ar lua fiinta, ce importanta ar avea aceasta industrie in comparatie cu altele, cum ar arata hamburgerii, cate tipuri diferite de hamburgeri ar aparea pe piata pentru a disparea poate din nou datorita lipsei cererii etc. Nimeni nu ar putea sti toate circumstantele si toate modificarile petrecute in timp, care ar afecta chiar structura productiei de hamburgeri -modificari in cererea diferitelor grupuri de consumatori, in tehnologie, in preturile diferitelor bunuri care afecteaza direct sau indirect industria respectiva, si asa mai departe. Trebuie sa subliniem faptul ca lucrurile nu stau altfel nici atunci cand este vorba despre productia privata de securitate. Dar aceasta nu implica faptul ca nu ar putea fi spus nimic determinat in aceasta problema. Presupunand cateva conditii generale ale cererii pentru serviciile de securitate, cunoscute a fi mai mult sau mai putin realiste prin examinarea lumii asa cum este ea azi, ceea ce poate si va fi spus este modul in care diferitele ordini sociale ale productiei de securitate, caracterizate prin diferite constrangeri structurale, vor reactiona diferit. [22] Sa analizam pentru inceput caracteristicile productiei de securitate monopoliste, conduse de stat, pentru ca, cel putin in acest caz, ne putem referi la dovezi ample privitoare la validitatea concluziilor obtinute, pentru ca mai apoi sa comparam rezultatele acestei prime anlize cu ceea ce ar fi de asteptat sa se intample daca un astfel de sistem ar fi inlocuit de unul non-monopolist.

Chiar daca securitatea este considerata a fi un bun public, ea trebuie sa concureze cu alte bunuri pentru alocarea unor resurse rare. Ceea ce se cheltuieste pentru securitate nu mai poate fi cheltuit pentru alte bunuri care ar putea la randul lor sa sporeasca satisfactia consumatorilor. Mai mult, securitatea nu este un bun unic, omogen, ci consta mai curand din numeroase aspecte si elemente componente. Nu exista doar prevenire, detectare si aplicare a legii, ci si securitate cu privire la jefuitori, violatori, la cei ce polueaza mediul, la dezastrele naturale etc. In plus, securitatea nu este produsa global, ci poate fi oferita in unitati marginale. De asemenea, oameni diferiti atribuie importante diferite securitatii ca intreg si diverselor sale aspecte, in functie de caracteristicile lor personale, de experienta trecuta privitoare la diversi factori de insecuritate, si de timpul si locul in care se intampla sa traiasca. [23] Se naste acum, intorcandu-ne la problema economica fundamentala a alocarii resurselor rare pentru utilizari concurente, intrebarea: cum poate statul (o organizatie care nu este finantata exclusiv prin contributii voluntare si prin vanzarea propriilor produse, ci mai degraba, partial sau total, din impozite) sa decida cat de multa securitate sa produca, in cat de multe dintre nenumaratele ei aspecte, cui si unde sa i-o ofere, si in ce cantitate? Raspunsul este ca nu exista nici un mod rational de decizie. Din punctul de vedere al consumatorilor, reactia statului la cererea lor pentru securitate, trebuie prin urmare sa fie considerat arbitrara! Avem nevoie de un politist si de un judecator, sau de 100.000 din fiecare? Ar trebui oare sa fie acestia platiti cu 100$/luna, sau cu 10.000$? Ar trebui oare politistii, oricat de multi am avea, sa petreaca mai mult timp patruland pe strazi, urmarindu-i pe hoti, recuperand bunurile furate, sau spionandu-i pe participantii la infractiuni in care nu exista victime, cum ar fi prostitutia, drogurile sau contrabanda? Si ar trebui oare judecatorii sa dedice mai mult timp si energie pentru a audia cazurile de divort, de incalcare a regulilor de circulatie, de furt din magazine, de crima, sau cazurile de incalcare a legilor anti-trust? Cu certitudine, la toate aceste intrebari trebuie sa se raspunda cumva, deoarece atata vreme cat exista raritate si nu traim in Gradina Edenului, timpul si banii cheltuiti pentru un lucru nu pot fi cheltuiti pentru altul. Statul, la randul sau, trebui sa dea un raspuns, dar, orice ar face, el nu este supus criteriului profitului si al pierderii. Prin urmare, actiunea sa este arbitrara si implica cu necesitate nenumarate alocari, din perspectiva consumatorilor, defectuoase si risipitoare. [24] Independenti in mare masura de dorintele consumatorilor, producatorii de securitate angajati de stat fac in schimb, dupa cum stie toata lumea, ceea ce lor le place. Taie frunze la caini in loc sa faca ceva, iar daca muncesc prefera sa faca ceea ce este mai usor sau ceea ce le confera lor putere, mai degraba decat sa serveasca consumatorilor. Ofiterii de politie se plimba mult timp cu masinile, ii hartuiesc pe cei ce comit mici incalcari ale regulilor de circulatie, si cheltuiesc sume enorme de bani pentru a investiga infractiuni fara victime, care nu sunt pe placul multora (non-participanti), dar pentru lupta impotriva carora foarte putini ar fi dispusi sa plateasca, nefiind direct afectati. Dar, in privinta acelui lucru pe care consumatorii il doresc cu cea mai mare intensitate -prevenirea crimelor grave (adica a celor cu victime), detectarea si pedepsirea eficienta a criminalilor periculosi, recuperarea daunelor, si asigurarea unor compensatii platite de agresori victimelor agresiunii-, ineficienta lor este notorie, in ciuda subventiilor mereu mai mari de la buget.

Mai mult, si ma reintorc aici la problema calitatii scazute a serviciilor (in conditiile alocarilor date), orice ar face judecatorii si politistii angajati de stat (asa arbitrar cum o fac), deoarece venitul lor este mai mult sau mai putin independent de evaluarile date de consumatori respectivelor servicii, ei vor tinde sa faca de mantuiala. Observam astfel arbitrarietatea si brutalitatea politiei, precum si lentoarea proceselor. Mai mult, este de remarcat faptul ca nici politia, nici sistemul juridic nu ofera consumatorilor ceva care sa aduca macar vag cu un contract de servicii in care sa se specifice in termeni lipsiti de ambiguitate ce procedura trebuie sa se astepte consumatorul ca va fi pusa in miscare intr-o situatie specifica. Mai curand, ambele opereaza intr-un vid contractual care le permite sa -si modifice arbitrar, in timp, regulile de procedura, si care explica faptul cu adevarat ridicol ca rezolvarea disputelor dintre politisti si judecatori, pe de o parte, si cetatenii privati, pe de alta parte, nu este atribuita unei a treia parti independente, ci tot unui politist sau unui judecator, angajat tot de stat, la fel ca si una din partile in disputa.

In al treilea rand, oricine a vazut sectii de politie si tribunale conduse de stat, ca sa nu mai vorbim despre puscarii, stie cat de adevarat este faptul ca factorii de productie utilizati pentru a ne oferi securitate sunt suprautilizati, prost intretinuti si cu aspect dezgustator. Cei care ii folosesc nu au nici un motiv de a-i satisface pe consumatorii care le asigura veniturile. Iar daca, in cazuri exceptionale, se intampla ca lucrurile sa nu stea asa, atunci acest fapt a fost posibil doar la costuri mult mai mari, comparativ, decat pentru orice afacere privata. [25]

Fara nici o indoiala, toate aceste probleme, inerente unui sistem de productie monopolista a securitatii, ar fi rezolvate relativ rapid odata ce o cerere data pentru servicii de securitate ar aparea pe o piata concurentiala a carei structura a initiativei, pentru producatori, este total diferita. Aceasta nu inseamna ca s-ar gasi o solutie 'perfecta' a problemei securitatii. Ar exista inca hoti si criminali; nu toate daunele vor fi recuperate, si nici toti ucigasii prinsi. Dar, in termenii evaluarilor consumatorilor, situatia s-ar imbunatati in masura in care natura umana ar permite acest lucru. In primul rand, in masura in care exista un sistem concurential, adica atata vreme cat producatorii de securitate depind de achizitiile voluntare, a caror majoritate probabil ca va lua forma unor contracte de asigurare incheiate in avans fata de orice 'ocurenta' a insecuritatii sau agresiunii, nici un producator nu ar putea sa-si sporeasca venitul fara a-si imbunatati serviciile sau calitatea produselor, asa cum sunt ele percepute de consumatori. Mai mult, toti producatorii de securitate luati la un loc, nu ar putea sa 'umfle' importanta industriei lor decat daca, din indiferent ce motiv, consumatorii ar incepe intr-adevar sa evalueze securitatea ca superioara altor bunuri, asigurandu-se astfel faptul ca productia de securitate nu ar avea niciodata si nicaieri loc pe seama non-productiei, sau a productiei reduse de, sa spunem, branza, ca bun privat concurent. In plus, producatorii de servicii de securitate ar trebui sa-si diversifice ofertele intr-un grad considerabil, deoarece exista o cerere extrem de diversificata pentru produsele tinand de securitate printre milioanele si milioanele de consumatori. Direct dependenti fiind de sprijinul voluntar al consumatorilor, ei ar avea imediat de suferit financiar daca nu ar reactiona adecvat la nevoile, sau la schimbarile nevoilor consumatorilor. Astfel, fiecare consumator ar avea o influenta, oricat de mica, asupra bunurilor care apar sau dispar pe piata securitatii. In loc sa ofere fiecaruia un 'pachet de securtate' uniform, asa cum este caracteristic unei politici a productiei de stat, pe piata vor aparea o multitudine de pachete de servicii. Ele ar fi croite pe masura nevoilor de securitate diferite ale diferitilor oameni, luand in considerare diversele lor ocupatii, comportamentul lor riscant, diferitele lucruri care trebuie protejate si asigurate, diferitele locatii geografice si diferitele constrangeri temporale.

Dar aceasta este departe de a fi totul. In afara diversificarii lor, s-ar imbunatati de asemenea continutul si calitatea produselor. Nu doar ca tratamentul aplicat consumatorilor de catre angajatii firmelor de securitate s-ar imbunatati imediat, si ca ar disparea in cele din urma atitudinea de tip 'poate ca mie nu-mi pasa', arbitrarietatea si chiar brutalitatea, neglijenta si incetineala sistemelor actuale ale politiei si justitiei. De vreme ce ele ar fi dependente de sprijinul voluntar al consumatorilor, orice tratament impropriu, impolitete sau incompetenta i-ar putea costa pe angajatii lor slujbele. Mai mult, particularitatea mai-sus mentionata -aceea ca decizia asupra disputelor dintre un client si producatorul sau de servicii este inavariabil lasata la latitudinea ultimului- ar disparea aproape cu certitudine , iar arbitrarea conflictelor de catre parti independente va deveni oferta standard a producatorilor de securitate. Cel mai important lucru, insa, ar fi ca, pentru a atrage si pastra clientii, producatorii unor astfel de servicii ar trebui sa ofere contracte care ar permite consumatorului sa stie ce cumpara si i-ar crea posibilitatea de a formula o plangere valida, intersubiectiv verificabila, daca actiunea reala a producatorului de securitate nu s-ar ridica la inaltimea obligatiilor sale. Iar, mai specific, pentru ca ele nu sunt contracte individualizate privitoare la servicii, in care clietii platesc exclusiv pentru a-si acoperi propriile riscuri, ci mai degraba contracte de asigurare propriu-zise care implica o punere laolalta a propriilor riscuri cu cele ale altora, contrar practicii etatiste prezente, aceste contracte cu certitudine ca nu vor contine o schema redistributiva introdusa deliberat pentru a favoriza un grup de oameni pe seama altuia. Altfel, daca cineva ar simti ca contractul ce i-a fost oferit ar presupune ca el sa plateasca pentru nevoile si riscurile speciale ale altora -adica pentru factori de posibila insecuritate pe care nu i-a perceput ca aplicabili in propriul caz-, el pur si simplu l-ar respinge, sau si-ar inceta platile.

Totusi, dupa ce s-au spus toate aceste lucruri, va aparea inevitabil intrebarea: 'Dar oare un sistem concurential al productiei de securitate nu va avea ca rezultat necesar conflictul social permanent, haosul si anarhia?' Trebuie facute cateva mentiuni cu privire la aceasta pretinsa critica. In primul rand, trebuie sa observam faptul ca o astfel de impresie nu este deloc in concordanta cu evidenta empirica, istorica. Au existat in diferite locuri sisteme de tribunale concurentiale, cum ar fi cazul vechii Irlande sau al Ligii Hanseatice, inaintea aparitiei statului national modern si, din cate stim, ele au functionat bine.[26] Judecand din perspectiva ratei criminalitatii (al proportiei dintre numarul de infractiuni si populatie), politia privata din Vestul Salbatic (care, in treacat fie spus, nu era atat de salbatic cum lasa unele filme sa se inteleaga) avea un succes relativ mai mare decat politia de azi, sprijinita de stat. [27] Si, pentru a ne intoarce la experienta si exemplele contemporane, exista chiar si azi milioane si milioane de contacte internationale -contacte comerciale si turistice- si pare cu certitudine o exagerare sa spunem ca, de exemplu, in aceste contacte exista mai multe fraude, mai multe crime si mai multe incalcari ale contractelor decat in relatiile domestice. Iar lucrurile stau astfel, ar trebui sa observam, in lipsa unui mare legislator si producator de securitate monopolist. In fine, nu trebuie sa uitam ca si astazi, intr-un mare numar de tari, exista diversi producatori de securitate in afara statului: investigatori privati, detectivi ai companiilor de asigurari, institutii de arbitraj private. In ceea ce priveste functionarea lor, impresia generala pare sa confirme teza ca ele au mai mult, si nu mai putin, succes in rezolvarea conflictelor sociale decat institutiile publice corelate.

Torusi, aceste dovezi istorice sunt discutabile, in special in privinta posibilitatii de a deriva din ele vreo informatie generala. Dar exista, de asemenea, temeiuri sistematice pentru care teama exprimata in critica de mai sus nu este intemeiata. Paradoxal asa cum ar parea la o prima privire, acest lucru se intampla deoarece stabilirea unui sistem concurential al producatorilor de securitate implica crearea unei structuri institutionalizate a initiativei de a produce o ordine a legii si a aplicarii acesteia care sa intruneasca cel mai mare grad posibil de consens in privinta problemei rezolvarii conflictelor, si prin urmare va tinde sa genereze mai putina neliniste sociala si mai putine conflicte decat cea monopolista! [28] Pentru a intelege acest lucru, este necesar sa analizam mai atent singura situatie tipica ce-i permite scepticului sa creada in virtutile superioare ale unui ordini a productiei de securitate organizate monopolist. Aceasta este situatia unui conflict care apare intre A si B, cei doi sunt asigurati la companii diferite, iar acestea nu pot ajunge la un acord imediat privitor la validitatea revendicarilor concurente formulate de clienti. (Nu ar exista nici o problema daca s-ar ajunge la un astfel de acord, sau daca ambii clienti ar fi asigurati de una si aceeasi companie -sau cel putin nu ar fi cu nimic o problema diferita de cea aparuta intr-un sistem al monopolului de stat!) Nu ar duce oare intotdeauna o astfel de sitautie la un conflict armat? Acest lucru este extrem de improbabil. In primul rand, orice confruntare violenta intre companii ar fi costisitoare si riscanta, in special daca aceste companii au atins o dimensiune respectabila, lucru important pentru ele, in special pentru a aparea ca garanti eficienti ai securitatii in ochii potentialilor clienti. Mai important este totusi faptul ca, intr-un sistem concurential in care fiecare companie este dependenta de continuarea platilor voluntare ale consumatorilor, orice confruntare va trebui sa fie sustinuta deliberat de catre fiecare client al ambelor companii. Daca o singura perosna si-ar retrage sumele pe care le-a platit, deoarece nu ar fi convinsa ca lupta armata este necesara pentru rezolvarea conflictului in cauza, atunci s-ar crea imediat o presiune economica asupra companiei, pentru a cauta o solutie pasnica a conflictului. [29] Astfel, orice producator de securitate pe o piata concurentiala, ar fi extrem de precaut in privinta disonibilitatii sale de a se angaja in actiuni violente pentru rezolvarea conflictelor. In schimb, in masura in care consumatorii doresc o aplanare pasnica a conflictelor, fiecare producator de securitate ar depune eforturi intense pentru a oferi astfel de masuri clientilor sai si pentru a stabili in avans, astfel incat toata lumea sa stie, carui proces de arbitraj ar fi dispus sa i se supuna, impreuna cu clientii sai, in cazul unor dezacorduri asupra evaluarii unor revendicari conflictuale. Iar cum o astfel de schema ar putea sa le apara a fi cu adevarat operationala clientilor diferitelor firme doar daca exista intre ei un acord asupra unor asemenea masuri de arbitraj, s-ar dezvolta natural un sistem legal universal acceptabil pentru clientii tuturor producatorilor de securitate concurenti, care sa guverneze relatiile dintre companii. Mai mult, presiunea economica pentru generarea unor reguli consensuale privitoare la tratarea conflictelor are consecinte chiar mai indepartate. Intr-un sistem concurential, arbitrii independenti carora li s-ar incredinta sarcina de a identifica solutii pasnice ale conflictelor ar fi dependenti de sprijinul continuu al celor doua companii aflate in dezacord, in masura in care ele ar putea selecta alti judecatori daca una dintre ele nu ar fi satisfacuta de rezultatul arbitrajului. Astfel, acesti judecatori ar fi presati sa gaseasca solutii problemelor care li se inainteaza, de data aceasta nu in raport cu aspectul procedural al legii, ci cu continutul ei, solutii care sa fie acceptabile ca drepte si echitabile pentru toti clientii firmelor implicate intr-un caz dat. [30] Altfel, una sau mai multe companii si-ar putea pierde o parte din clienti, ceea ce le-ar face sa apeleze la un alt arbitru atunci cand se va ivi din nou nevoia. [31]

N-ar fi insa posibil ca, intr-un sistem concurential, o firma producatoare de securitate sa depaseasca granitele legii -adica, sprijinita de proprii ei clienti, sa inceapa sa le agreseze pe altele? Fara indoiala, nu avem cum nega ca acest lucru s-ar putea sa fie posibil, desi trebuie subliniat din nou faptul ca aici ne aflam in domeniul stiintei sociale empirice si ca nu avem cum sa stim cu certitudine. Dar, totusi, insinuarea tacita ca posibilitatea ca o firma de securitate sa iasa in afara legii ar indica in vreun fel o deficienta severa a filosofiei si economiei unei ordini sociale pur capitaliste, este gresita. [32] In primul rand, ar trebui sa ne amintim ca orice sistem social, iar o ordine sociala etatist-socialista nu mai putin decat o economie a pietei pure, este dependent pentru a-si continua existenta de opinia publica, si ca o stare data a opiniei publice este intotdeauna cea care delimiteaza ceea ce poate si ceea ce nu poate sa se intample intr-o societate data. Starea curenta a opiniei publice vest-germane , de exemplu, face imposibil sau extrem de improbabil ca un sistem etatist-socialist de tip rus contemporan sa poata fi impus publicului din Germania de Vest. Lipsa sprijinului public pentru un astfel de sistem l-ar condamna la esec si l-ar face sa se prabuseasca. Si ar fi chiar mai improbabil ca orice astfel de tentativa de a impune o ordine de tip rus sa spere ca ar putea vreodata reusi in America, data fiind opinia publica americana. Astfel, pentru a sesiza corect problema companiilor ce ies in afara legii, intrebarea de mai sus ar trebui formulata astfel: cat de probabil este ca orice astfel de eveniment sa se intample intr-o societate data, in conditiile specifice ale starii opiniei ei publice? Astfel formulata intrebarea, este clar ca raspunsul ar suna diferit pentru societati diferite. Pentru unele, caracterizate prin inradacinarea adanca a ideilor socialiste in randul publicului, probabilitatea reaparitiei unei companii agresive ar fi mai mare, iar pentru alte societati ar exista o sansa mai mica pentru ca acest lucru sa se intample. Dar, atunci, ar fi oare perspectiva unui sistem concurential de productie a securitatii in orice caz dat mai buna sau mai proasta decat mentinerea unui sistem etatist? Sa luam in considerare, de exemplu, Statele Unite de azi. Sa presupunem ca, printr-un act legislativ, statul si-a abolit drepturile de a produce securitate cu bani proveniti din impozite, si ca ar fi introdus un sistem concurential de producere a securitatii. Data fiind starea opiniei publice, cat de probabil ar fi sa apara producatori care sa iasa din cadrul legii; si ce s-ar intampla daca ar aparea? Evident, raspunsul ar depinde de reactiile publicului fata de aceasta schimbare a situatiei. Astfel, prima replica adresata acelora care combat ideea unei piete private pentru securitate ar trebuie sa fie: dar tu? Care ar fi reactia ta? Teama ta fata de companiile care folosesc mijloace nelegale ar insemna ca te-ai angaja in schimburi contractuale cu un producator de securitate care a agresat alti oameni si proprietatile acestora, sau ai continua sa-l sprijini daca ar face-o? Cu siguranta, criticul ar fi redus in buna masura la tacere prin acest contraatac. Dar mai important decat acest lucru este raspunsul sistematic implicat in acest contraatac personal. Cu siguranta, schimbarea de situatie descrisa ar presupune o modificare in structura cost-beneficiu, cu care va trebui sa se confrunte fiecare atunci cand va lua deciziile. Inaintea introducerii unui sistem concurential al productiei de securitate, fusese legal sa participi la si sa sustii agresiunea (statului). Acum, o astfel de activitate ar fi una ilegala. Prin urmare, data fiind constiinta fiecaruia, care face ca propriile decizii sa-i apara mai mult sau mai putin costisitoare, adica mai mult sau mai putin in armonie cu principiile proprii privind comportamentul corect, sprijinul pentru o firma angajata in exploatarea unor oameni nedispusi sa-i sustina actiunile ar fi evident mai costisitor acum decat inainte. Datorita acestui fapt, trebuie sa presupunem ca ar creste numarul celor care si-ar folosi acum banii pentru a sustine o firma angajata in afaceri cinstite -printre ei gasindu-se chiar si aceia care altfel ar fi sustinut statul-, si ca ar creste oriunde s-ar incerca un astfel de experiment social. Prin contrast, numarul oamenilor inca atasati unei politici a exploatarii si a castigului pe seama altora ar scadea. Cat de drastic ar fi acest efect ar depinde, desigur, de starea opiniei publice. In exemplul examinat -Statele Unite, acolo unde teoria naturala a proprietatii este extrem de raspandita si acceptata ca etica privata, filosofia libertariana fiind in esenta ideologia pe care a fost cladita tara si care i-a permis acesteia dezvoltarea- [33] efectul mentionat mai sus ar fi, in mod natural, extrem de pronuntat. In consecinta, firmele producatoare de securitate atasate filosofiei protejarii si aplicarii legii libertariene vor atrage cea mai mare parte a sprijinului si asistentei financiare oferite de public. Si, desi ar putea fi adevarat ca unii oameni, si printre ei in special cei care profitasera de vechea ordine, ar putea sa continue sa-si dea sprijinul pentru o politica de agresiune, este foarte improbabil ca ei ar fi suficienti ca numar si forta pentru a putea reusi. Mai curand, rezultatul probabil ar fi acela ca firmele cinstite ar atinge forta necesara -singure sau unindu-si eforturile, si sustinute de clientii lor voluntari- pentru a controla orice astfel de aparitie a unor producatori care sa depaseasca limitele legii si pentru a-i distruge oriunde si oricand iau acestia fiinta. [34] Iar daca, impotriva tuturor asteptarilor, producatorii cinstiti de securitate ar pierde lupta de pastrare a pietei libere in productia de securitate si daca ar reaparea un monopol, pur si simplu am avea din nou de-a face cu un stat. [35]

In orice caz, prin introducerea unui sistem social pur capitalist in care producatorii de securitate sunt privati -un sistem care sa permita libertatea de alegere- s-ar obtine cu necesitate o situatie mai buna decat cea prezenta. Chiar daca o astfel de ordine s-ar prabusi mai apoi datorita faptului ca prea multi oameni sunt inca atasati unei politici de exploatare si agresiune impotriva altora, cel putin omenirea ar avea experienta unei perioade glorioase. Iar daca aceasta ordine ar supravietui, ceea ce pare sa fie mai probabil, ar insemna inceputul unui sistem inca nemaiintalnit al dreptatii si al prosperitatii economice.

[1] G. de Molinari, 'The Production of Security', Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.2, New York, 1977, p.3

[2] Ibid., p.4

[3] Pentru diferite abordari ale teoreticienilor bunurilor publice, cf. J. Buchanan si G. Tullock, The Calculus of Consent, Ann Arbor, 1962; J. Buchanan, The Public Finances, Homewood, 1970; si The Limits of Liberty, Chicago, 1975; G. Tullock, Private Wants, Public Means, New York, 1970; M. Olson, The Logic of Collective Action, New York, 1965; W. Baumol, Welfare Economics and the Theory of the State, Cambridge, 1952.

[4] Pentru ceea ce urmeaza, cf. M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, pp.883 s.u.; si 'The Myth of Neutral Taxation' in Cato Journal, 1981; W. Block, 'Free Market Transportation: Denationalizing the Roads', in Journal of Libertarian Studies, 1979; si 'Public Goods and Externalities: The Case of Roads', in Journal of Libertarian Studies, 1983.

[5] Cf., de exemplu, W. Baumol si A. Blinder, Economics, Principles and Policy, New York, 1979, cap.31

[6] Un alt criteriu folosit adesea pentru bunurile publice este 'non-rivalitatea in consum'. In general, cele doua criterii par sa coincida: atunci cand nu pot fi exclusi blatistii, non-rivalitatea consumului este posibila; iar atunci cand ei pot fi exclusi, consumul implica rivalitatea, sau asa pare. Totusi, dupa cum argumenteaza teoreticienii bunurilor publice, aceasta coincidenta nu este perfecta. Putem concepe, spun ei, o situatie in care, desi excluderea blatistilor este posibila, includerea lor ar putea sa nu presupuna nici un cost suplimentar (costul marginal al admiterii blatistilor ar fi zero), iar consumul bunului in cauza de catre blatistul suplimentar admis nu ar trebui cu necesitate sa duca la o scadere a consumului acelui bun disponibil pentru altii. Un astfel de bun ar fi, de asemenea, un bun public. Si pentru ca excluderea ar fi practicata pe piata libera, iar bunul nu ar deveni disponibil pentru consumul fiecaruia in conditii de non-rivalitate (chiar daca acest lucru nu ar presupune costuri aditionale), acest lucru, conform logicii etatist-socialiste, ar dovedi un esec al pietei, adica un nivel suboptimal al consumului. Prin urmare, statul ar trebui sa-si asume sarcina de a produce astfel de bunuri. (O sala de teatru, de exemplu, ar putea fi plina doar pe jumatate, deci admiterea unor spectatori suplimentari, pe gratis, nu ar costa nimic, iar faptul ca acestia ar privi piesa nu i-ar afecta pe spectatorii platitori; deci piesa ar indeplini criteriile pentru a fi un bun public. Totusi, pentru ca proprietarul teatrului ar practica exluderea, in loc sa le permita blatistilor sa se bucure de un spectacol 'gratuit', salile de teatru ar fi candidate potrivite pentru nationalizare.). Despre numeroasele erori implicate in definirea bunurilor publice in termenii non-rivalitatii consumului, cf. notelor 12 si 16 de mai jos.

[7] Cf., asupra acestui punct, W. Block, 'Public Goods and Externalities', in Journal of Libertarian Studies, 1983

[8] Cf., de exemplu, J. Buchanan, The Public Finances, Homewood, 1970, p.23; P. Samuelson, Economics, New York, 1976, p.160

[9] Cf. R. Coase, 'The Lighthouse in Economics', in Journal of Law and Economics, 1974

[10] Cf., de exemplu, argumentului ironic al lui W. Block ca sosetele ar fi bunuri publice din 'Public Goods and Externalities', in Journal of Libertarian Studies, 1983

[11] Ca sa evitam aici orice neintelegeri, sa spunem ca orice producator si orice asociatie de producatori care iau decizii impreuna pot, oricand, sa decida daca sa produca sau nu un bun pe baza evaluarii privitoare la caracterul lui public sau privat. De fapt, decizii privitoare la producerea sau nu pe cale privata a bunurilor publice sunt luate constant in cadrul creat de o economie de piata. Ce este imposibil de decis este daca sa fie ignorat sau nu rezultatul functionarii pietei libere, pe baza gradului in care un bun este public sau privat.

[12] Atunci, de fapt, introducerea distinctiei dintre bunurile private si cele publice constituie o reintoarcere in epoca presubiectivista a economiei. Din perspectiva economiei subiectiviste, nu exista nici un bun care sa poata fi caracterizat obiectiv drept privat sau public. Acesta este, in esenta, motivul pentru care cel de-al doilea criteriu propus pentru bunurile publice, non-rivalitatea consumului (cf. notei 6 de mai sus), se prabuseste la randul sau. Caci cum oare ar putea un observator extern sa determine daca admiterea gratuita a unui blatist suplimentar ar duce sau nu la o reducere a posibilitatii altora de a consuma acel bun?! Este clar ca nu ar avea cum sa o faca cu obiectivitate. De fapt, s-ar putea ca bucuria cuiva de a viziona un film sau de a conduce pe sosea sa fie considerabil redusa daca mai multi oameni ar fi admisi in acel cinematograf sau pe acea sosea. Iarasi, pentru a afla daca lucrurile stau sau nu astfel, ar trebui ca fiecare individ sa fie intrebat -si nu toata lumea ar cadea de acord. (Ce s-ar intampla atunci?) Mai mult, deoarece chiar si un bun care permite non-rivalitatea consumului nu este unul gratuit, ca o consecinta a admiterii blatistilor suplimentari va aparea in cele din urma 'inghesuiala', si deci fiecare va trebui intrebat despre 'limita' potrivita. In plus, consumul meu ar putea fi sau nu afectat, in functie de cine este admis gratuit, deci ar trebui sa fiu intrebat si asupra acestui lucru. In fine, fiecare ar putea sa-si schimbe, in timp, opiniile asupra acestui lucru. Este deci la fel de imposibil de decis daca un bun este sau nu un candidat pentru productia de stat (mai curand decat pentru cea privata), pe baza criteriului non-rivalitatii consumului, ca si pe baza celui al non-excludabilitatii. (Cf., de asemenea, notei 16 de mai jos.)

[13] Cf. P. Samuelson, 'The Pure Theory of Public Expenditure', in Review of Economics and Statistics, 1954; si Economics, New York, 1976, cap.8; M. Friedman, Capitalism and Freedom, Chicago, 1962, cap.2; F.A. Hayek, Law, Legislation and Liberty, vol.3, Chicago, 1979, cap.14

[14] In ultimii ani, economistii (si in special cei apartinand asa-numitei scoli de la Chicago) au devenit tot mai preocupati de analiza drepturilor de proprietate (cf. H. Demsetz, 'The Exchange and Enforcement of Property Rights', in Journal of Law and Economics, 1964; si 'Toward a Theory of Property Rights', in American Economic Review, 1967; R. Coase, 'The Problem of Social Cost', in Journal of Law and Economics, 1960; A. Alchian, Economic Forces at Work, Indianapolis, 1977, partea a 2-a; R. Posner, Economic Analysis of Law, Boston, 1977). Astfel de analize, totusi, nu au nimic de-a face cu etica. Din contra, ele sunt incercari de a substitui stabilirea unor principii etice justificabile cu consideratii privitoare la eficienta economica (pentru critica unor astfel de intreprinderi, cf. M.N. Rothbard, The Ethicsof Liberty, Atlantic Highlands, 1982, cap.26; W. Block, 'Coase and Demsetz on Private Property Rights', in Journal of Libertarian Studies, 1977; R. Dworkin, 'Is Wealth a Value', in Journal of Legal Studies, 1980; M.N. Rothbard, 'The Myth of Efficiency', in M. Rizzo (ed), Time, Uncertainty, and Disequilibrium, Lexington, 1979). Toate argumentele privitoare la eficienta sunt in cele din urma irelevante, pentru ca pur si simplu nu exista nici un mod nearbitrar de a masura, cantari si agrega costurile si utilitatile individuale rezultate dintr-o alocare data a drepturilor de proprietate. Prin urmare, orice incercare de a recomanda un anumit sistem de atribuire a drepturilor de proprietate pe baza presupusei maximizari a 'avutiei sociale' tine de o vorbarie pseudo-stiintifica (vezi, in special, M.N. Rothbard, 'Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics', Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.3, New York, 1977; de asemenea, L. Robbins, 'Economics and Political Economy', in American Economic Review, 1981).

'Principiul Unanimitatii', pe care J. Buchanan si G. Tullock, urmandu-l pe K. Wicksell (Finanztheoretische Untersuchungen, Jena, 1896), l-au propus in mod repetat ca ghid al politicii economice, nu trebuie nici el confundat cu un principiu etic propriu-zis. Conform acestui principiu, ar trebui sa aiba loc doar acele modificari ale politicii economice care intrunesc un consens unanim -lucru ce pare cu adevarat atragator; dar atunci, mutatis mutandis, acest principiu determina conservarea status quo-ului daca nici o propunere de schimbare nu intruneste un consens unanim -ceea ce suna mult mai putin atragator, deoarece presupune ca orice stare de lucruri data privind alocarea drepturilor de proprietate trebuie sa fie legitima, fie ca punct de pornire, fie ca stare ce trebuie continuata. Oricum, teoreticienii alegerii publice nu ofera nici o justificare in termenii unei teorii normative a drepturilor de proprietate, asa cum ar fi necesar pentru acest principiu ambitios. Prin urmare, principiul unanimitatii nu are nici un fundament etic ultim. De fapt, pentru ca ar legitima orice status quo imaginabil, principiul favorit al adeptilor lui Buchanan este cu totul absurd ca criteriu moral (asupra acestui punct, cf. de asemenea M.N. Rothbard, The Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, 1982, cap.26; si 'The Myth of Neutral Taxation', in Cato Journal, 1981, pp.549 s.u.).

Oricum, Buchanan si Tullock, urmandu-l din nou pe Wicksell, renunta in cele din urma la principiul unanimitatii, reducandu-l la unul al unanimitatii 'relative' sau al 'quasi-unanimitatii'.

[15] Asupra acestui argument, cf. M.N. Rothbard, 'The Myth of Neutral Taxation', in Cato Journal, 1981, p.533. In trecere fie spus, existenta unui singur anarhist invalideaza de asemenea si toate referintele la Pareto-optimalitate ca un criteriu al actiunii statale economic legitime.

[16] In esenta, acelasi rationament care ne conduce la respingerea teoriei socialist-etatiste construite pe baza caracterului unic al bunurilor publice definite prin criteriul non-excludabilitatii, se aplica si atunci cand aceste bunuri sunt definite prin criteriul non-rivalitatii consumului (cf. notelor 6 si 12 de mai sus). In primul rand, pentru a deriva propozitia normativa ca ele ar trebui sa fie oferite din propozitia factuala ca bunurile care permite non-rivalitatea consumului nu ar fi oferite pe piata libera tuturor potentialilor consumatori, aceasta teorie se confrunta cu aceeasi problema a necesitatii unei etici justificabile. Mai mult, si rationamentul utilitarist este evident eronat. A rationa, asa cum fac teoreticienii bunurilor publice, ca practica pietei libere de a exclude blatistii de la consumul unor bunuri care permit non-rivalitatea consumului la costuri marginale nule, ar indica un nivel suboptimal al bunastarii sociale, si prin urmare ar necesita actiunea compensatorie a statului, este gresit din doua motive corelate. In primul rand, costul este o categorie subiectiva si nu poate fi niciodata masurat obiectiv de catre un observator extern. Prin urmare, este cu totul inadmisibil sa spui ca ar putea fi admisi blatisti suplimentari fara nici un cost. De fapt, daca costurile subiective ale admiterii unor consumatori suplimentari ar fi intr-adeva zero, atunci proprietarul-producator privat al bunului in cauza ar face-o el insusi. Daca nu o face, atunci acest lucru indica, din contra, ca pentru el costurile nu sunt zero. Motivul poate fi opinia sa ca a o face ar insemna a reduce satisfactia celorlalti consumatori si deci ca pretul produsului sau ar scadea; sau pur si simplu ar putea fi acela ca nu-i plac blatistii neinvitati, ca atunci cand, de exemplu, as obiecta la propunerea de a oferi sufrageria mea libera unor oaspeti neinvitati, in conditiile non-rivalitatii consumului. In orice caz, pentru ca, indiferent de motiv, nu se poate presupune ca costurile ar fi zero, este gresit sa vorbesti despre un esec al pietei atunci cand anumite bunuri nu sunt oferite gratuit. Pe de alta parte, pierderile de bunastare sociala ar deveni cu adevarat inevitabile daca am accepta recomandarea teoreticienilor alegerii publice de a permite statului sa ofere gratuit acele bunuri despre care se pretinde ca nu presupun rivalitea consumului. In afara sarcinii insurmontabile de a determina ce anume satisface acest criteriu, statul, fiind independent de achizitiile voluntare ale consumatorilor, s-ar confrunta in primul rand cu problema la fel de insolvabila de a determina cat de mult din respectivul bun public sa produca. In mod clar, deoarece bunurile publice nu sunt libere, ci sunt supuse, la un anumit nivel de consum, 'inghesuielii', nu exista nici un punct de oprire pentru stat, deoarece la orice nivel al oferteiar exista inca unii consumatori care trebuie sa fie exclusi si care, daca oferta ar fi mai mare, ar putea fi blatisti. Dar, chiar si daca aceasta problema ar putea fi rezolvata miraculos, in orice caz, costurile de productie (sporite cu necesitate) si operarea bunurilor publice distribuite gratuit pentru un consum lipsit de rivalitate, ar trebui sa fie finantate din impozite. Iar atunci, faptul ca unii consumatori ar fi fortati sa devina blatisti dovedeste dincolo de orice indoiala ca, din punctul de vedere al consumatorilor, aceste bunuri publice sunt inferioare ca valoare fata de bunuril private concurente, pe care ei nu le mai pot acum achizitiona.

[17] Cei mai importanti campioni moderni ai discursului orwellian cu sens dublu sunt J. Buchanan si G. Tullock (cf. lucrarilor lor citate in nota 3 de mai sus). Ei pretind ca guvernamantul este fondat pe un 'contract constitutional' prin care fiecare individ isi da 'acordul conceptual' de a se supune puterii coercitive a guvernamantului, intelegand ca toti ceilati sunt si ei supusi aceleiasi puteri. Prin urmare, guvernamantul este doar aparent coercitiv, in realitate fiind supunerea fiind voluntara. Exista cateva obiectii evidente la acest argument curios. In primul rand, nu exista nici un fel de dovada empirica privitoare la existenta vreunei constitutii care sa fi fost acceptata voluntar de toti cei supusi puterii coercitive. Mai rau, chiar ideea tuturor oamenilor exercitand coercitia asupra lor insisi este pur si simplu de neconceput, asa cum este de neconceput sa negi legea contradictiei. Caci, daca coercitia acceptata voluntar este intr-adevar voluntara, atunci ar fi posibil sa renunti la supunerea fata de acea constitutie, iar statul nu ar fi nimic mai mult decat un club la care se poate adera voluntar. Daca, totusi, nu exista 'dreptul de a ignora statul' -iar faptul ca nu exista acest drept este, desigur, trasatura caracteristica a statului in comparatie cu un club- atunci ar fi logic inadmisibil sa pretinzi ca acceptarea coercitiei exercitate de stat este voluntara. Mai mult, chiar daca toate aceste lucruri ar fi posibile, contractul constitutional tot nu ar putea crea obligatii pentru nimeni altcineva in afara celor care l-au semnat initial.

Cum au putut Buchanan si Tullock sa ajunga la astfel de idei absurde? Printr-un truc semantic. Ceea ce era 'de neconceput' si 'dezacord' in discursul pre-orwellian este pentru ei 'conceptual posibil' si 'acord conceptual'. Pentru cel mai instructiv scurt exercitiu de a rationa in acest fel, cf. J. Buchanan, 'A Contractarian Perspective on Anarchy', in Freedom in Constitutional Contract, College Station, 1977. Aflam de aici (p.17) ca pana si acceptarea limitei de viteza de 55 de mile pe ora este poate voluntara (Buchanan nu este foarte sigur), deoarece este fondata in cele din urma pe acordul conceptual pe care l-am dat cu totii constitutiei, si ca Buchanan nu este de fapt un etatist, ci un anarhist (p.11).

[18] M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, p.887

[19] Acest lucru, inainte de orice, trebuie tinut minte atunci cand trebuie sa evaluam validitatea argumentelor etatist-interventioniste cum ar fi cel care urmeaza, al lui J.M. Keynes ('The End of Laissez Faire', in J.M. Keynes, Collected Writings, London, 1972, vol.9, p.291): 'Cea mai importanta agenda a statului se leaga nu de acele activitati pe care indivizii privati deja le indeplinesc, ci de acele functii care cad in afara sferei individului, de acele decizii pe care nu le ia nimeni daca nu le ia statul. Lucrul important pentru guvernamant nu este sa faca, ceva mai bine sau ceva mai rau, lucruri pe care indivizii le fac deja, ci sa faca acele lucruri care nu sunt facute deloc'. Acest rationament nu doar pare gresit, ci chiar este.

[20] Unii libertarieni minarhisti obiecteaza ca existenta unei piete presupune recunoasterea si aplicarea unui corp comun al legii, si deci a unui guvernamant, ca agentie de aplicare a legii si judecator monopolist. (Cf., de exemplu, J. Hospers, Libertarianism, Los Angeles, 1971; T. Machan, Human Rights and Human Liberties, Chicago, 1975). Acum, este cu siguranta corect ca piata presupune recunoasterea si aplicarea acelor reguli subiacente functionarii ei. Dar de aici nu rezulta ca aceasta sarcina trebuie sa fie incredintata unei agentii monopoliste. De fapt, piata presupune si un limbaj comun sau un sistem de semne; dar cu greu am putea argumenta convingator ca guvernamantul trebuie deci sa asigure respectarea regulilor lingvistice. Deci, la fel ca un sistem lingvistic, regulile comportamentului pe piata apar spontan si pot fi aplicate prin 'mana invizibila' a interesului personal. Oamenii nu ar putea profita de avantajele comunicarii fara a respecta regulile comune ale limbajului, si nu ar putea benficia de productivitatea sporita a unei economii de schimb bazate pe diviziunea muncii fara a respecta reguli comune de comportament. In plus, asa cum am demonstrat in capitolul 7, regulile pietei pot fi justificate a priori ca drepte, independente de orice guvernamant. Mai mult, tocmai un sistem concurential de administrare si aplicare a legii este cel care genereaza cea mai mare presiune pentru a elabora si promulga reguli de comportament care sa incorporeze cel mai mare grad imaginabil de consens. Si, desigur, regulile care indeplinesc aceasta conditie sunt exact cele pe care rationamentul a priori le stabileste ca fiind presupozitia necesara a argumentarii si a acordului argumentativ.

[21] In treacat fie spus, aceeasi logica ce ne obliga sa acceptam ideea productiei de securitate de catre firme private ca cea mai buna solutie, din punct de vedere economic, pentru problema satisfacerii consumatorilor, ne obliga de asemenea, in ceea ce priveste pozitiile moral-ideologice, sa abandonam teoria politica a liberalismului clasic si sa facem un pas mic dar cu toate acestea decisiv catre teoria libertariana, sau catre anarhismul proprietatii private. Liberalismul clasic, avand in L.v. Mises cel mai proeminent reprezentant din acest secol, sustine un sistem social fondat pe regulile fundamentale ale teoriei naturale a proprietatii. Acestea sunt si regulile sustinute de libertarianism. Dar liberalismul clasic si-ar dori ca aceste legi sa fie aplicate de o agentie monopolista (guvernamantul, statul) -adica de o organizatie care nu este dependenta exclusiv de sprijinul voluntar, contractual, al consumatorilor respectivului serviciu, ci are dreptul de a determina unilateral propriul venit, adica impozitele percepute consumatorilor pentru ca statul sa-si poata indeplini functia in domeniul productiei de securitate. Oricat ar parea de plauzibil acest lucru, el este clar inconsistent. Ori sunt valide principiile teoriei naturale a proprietatii, in care caz statul, ca monopolist privilegiat, este imoral, ori sunt corecte afacerile conduse prin agresiune -prin utilizarea fortei si a mijloacelor non-contractuale de achizitionare a resurselor-, caz in care trebuie sa se renunte la teoria naturala a proprietatii. Este imposibil sa sustii ambele conceptii fara a fi inconsistent, cu exceptia, desigur, a cazului in care poate fi gasit un principiu mai fundamental si decat teoria naturala a proprietatii, si decat dreptul statului la violenta agresiva si din care ambele sa poata fi derivate logic, impreuna cu limitarile specifice privitoare la domeniul de validitate al fiecareia. Totusi, liberalismul nu a oferit niciodata un astfel de principiu, si nici nu va fi vreodata capabil sa o faca deoarece, asa cum am demonstrat in capitolul 7, a argumenta in favoarea a orice presupune dreptul de a fi liber in fata oricarei agresiuni. Dat fiind ca validitatea morala a principiilor teoriei naturale a proprietatii nu poate fi contestata argumentativ fara a o accepta implicit, logica ne obliga sa abandonam liberalismul si sa acceptam in schimb copilul sau mai radical: libertarianismul, filosofia capitalismului pur, care cere ca productia de securitate sa fie asigurata la randul ei de firme private.

[22] Asupra problemei productiei concurentiale de securitate, cf. G. de Molinari, 'The Productionf of Security', Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.2, New York, 1977; M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, cap.1; si For A New Liberty, New York, 1978, cap.12; de asemenea: W.C. Wooldridge, Uncle Sam the Monopoly Man, New Rochelle, 1970, cap.5-6; M. si L. Tannehill, The Market for Liberty, New York, 1984, partea a 2-a.

[23] Cf. M. Murck, Soziologie der oeffentlichen Sicherheit, Frankfurt/M, 1980

[24] Despre deficientele deciziilor alocative controlate democratic, cf. mai sus, cap.9, nota 4.

[25] Molinari rezuma astfel (. G. de Molinari, 'The Productionf of Security', Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.2, New York, 1977, pp.13-14): 'Dacaconsumatorul nu este liber sa cumpere securitate oriunde doreste, vom vedea de indata aparitia unei profesii a arbitrariului si proastei conduceri. Aplicarea dreptatii devine inceata si costisitoare, politia corupta, libertatea individuala nu mai este respectata, pretul securitatii este abuziv crescut si repartizat inechitabil, in conformitate cu puterea si influenta unei clase de consumtori sau a alteia.'

[26] Cf. literaturii citate mai sus in nota 21; de asemenea: B. Leoni, Freedom and the Law, Princeton, 1961; J. Peden, 'Property Rights in celtic Irish Law', in Journal of Libertarian Studies, 1977.

[27] Cf. T. Anderson si P.J. Hill, 'The American Experiment in Anarcho-Capitalism: The Not So Wild, Wild West', in Journal of Libertarian Studies, 1980

[28] Cf., asupra a ceea ce urmeaza, H.H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987, cap.5.

[29] Comparati acest lucru cu politica statului de a se angaja in razboaie fara a avea sprijinul tuturor, deoarece are dreptul de a-i impozita pe oameni; si intrebati-va daca riscul razboiului ar fi mai mic sau mai mare daca cineva ar avea dreptul de a nu-si mai plati impozitele atunci cand are senzatia ca felul statului de a-si conduce relatiile externe nu-i mai este pe plac!

[30] Putem observa aici ca normele care intrunesc cel mai inalt grad de consens posibil sunt, desigur, cele presupuse prin argumentatie si a caror acceptare face posibil orice consens, asa cum s-a aratat in cap.7.

[31] Din nou, comparati cu judecatorii angajati de catre stat care, pentru ca sunt platiti din impozite si sunt deci relativ independenti de satisfacerea consumatorilor, pot sa dea decizii care in mod clar nu sunt acceptate de toata lumea ca echitabile; si intrebati-va daca riscul de a nu descoperi adevarul intr-un caz dat ar fi mai mare sau mai mic daca ar exista posibilitatea de a exercita presiune economica ori de cate ori apare sentimentul ca un judecator nu a fost suficient de atent in evaluarea faptelor si judecarea unui caz, sau pur si simplu ca a facut o nedreptate strigatoare la cer.

[32] Pentru ceea ce urmeaza, cf; in special M.N. Rothbard, For A New Liberty, New York, 1978, pp.233 s.u.

Cf. B. Bailyn, The Ideological Orgins of the American Revolution, Cambridge, 1967; J.T. Main, The Anti-Federalists: Critics of the Constitution, Chapel Hill, 1961; M.N. Rothbard, Conceived in Liberty, 4 vol., New Rochelle, 1975-1979.

In mod natural, companiile de asigurari ar avea un rol extrem de important in controlul asupra aparitiei unor companii care ar depasi limitele legii. M. si L. Tannehill observa: 'Companiile de asigurari, un sector foarte important al oricarei economii absolut libere, ar avea o initiativa speciala de a se disocia de orice agresor si, in plus, de a-si folosi impotriva lui considerabila lor influenta in afaceri. Violenta agresiva cauzeaza pierderi in valoare, iar industria de asigurari ar suporta cele mai mari costuri in majoritatea unor astfel de pierderi. Un agresor neimpiedicat este un pericol umblator, si nici o companie de asigurari, oricat de putin ar avea de-a face cu agresiunea initiala, nu ar fi doritoare sa-si asume riscul ca acesta sa-l agreseze data viitoare pe unul dintre clientii ei. In plus, agresorii si cei care se asociaza cu ei, este mai probabil sa fie implicati in situatii violente si, deci, rreprezinta un risc mare pentru orice companie. O companie de asigurari ar refuza probabil sa-i asigure pe acesti oameni, din dorinta de a minimiza orice pierderi viitoare pe care le-ar cauza agresiunile lor. Dar, chiar daca compania nu ar fi motivata de o astfel de dorinta, ar fi totusi obligata sa ridice drastic nivelul primelor de asigurare sau sa renunte cu totul la acesti clienti pentru a evita asumarea riscului suplimentar presupus de inclinatia lir spre violenta. Intr-o economie concurentiala, nici o companie de asigurari nu si-ar putea permite sa continue sa-i acopere pe agresori si pe cei care fac afaceri cu agresorii si sa transfere costurile asupra clientilor sai cinstiti; si-ar pierde curand clientii in favoarea unor firme cu o reputatie mai buna care si-ar putea permite sa ceara un pret mai mic pentru asigurarea oferita.

Ce ar insemna pierderea asigurarii intr-o economie libera? Chiar daca agresorul ar putea dispune de destula forta pentru pentru a se apara de orice agresiune sau razbunare, ar trebui sa se descurce in lipsa totala a unor lucruri economic necesare. Nu si-ar putea cumpara protectie prin asigurari impotriva accidentelor auto, dezastrelor naturale, sau impotriva disputelor contractuale. Nu ar avea nici un fel de protectie impotriva proceselor in care i se cer daune pentru accidente petrecute pe proprietea sa. Este foarte posibil ca ar trebui sa se descurce si fara serviciile pompierilor, de vreme ce astfel de companii sunt dezvoltarea naturala a firmelor ce ofera asigurare impotriva incendiilor.

In plus fata de sanctiunile dure impuse prin ostracizarea in afaceri ce ar rezulta natural din actul sau agresiv, el ar avea probleme cu proprii angajatiCaci daca un agent al unui serviciu de aparare ar indeplini un ordin care ar implica folosirea intentionata a fortei, atat agentul cat si antreprenorul sau managerul care a emis ordinul, la fel ca si orice alt angajat care avea cunostinta despre acesta, ar fi raspunzatori pentru toate daunele cauzate.' (M si L. Tannehill, The Market for Liberty, New York, 1984, pp.110-111).

Procesul transformarii unei agentii care depaseste limitele legii intr-un stat ar fi chiar mai complicat, de vreme ce aceasta ar trebui sa redobandeasca 'legitimitatea ideologica' ce marcheaza existenta statelor de azi, si pentru dezvoltarea careia a fost nevoie de secole de propaganda neobosita. Odata ce aceasta legitimitate este pierduta prin experienta unui sistem pur al pietei libere, este greu de vazut cum ar putea fi redobandita cu usurinta.