Politica sociala

Politicile sociale si ocuparea fortei de munca acopera domenii vaste, dar strâns legate între ele. Dintre aceste domenii se pot mentiona : legislatia muncii si conditiile de lucru, egalitatea de sanse între barbati si femei, protectia sociala, protectia muncii, eliminarea excluderii sociale si lupta împotriva discriminarii, crearea unui sistem de dialog social functional atât la nivel de întreprindere, de ramura, national, cât si comunitar, care sa asigure consultarea partenerilor sociali în luarea celor mai importante decizii economico-sociale.

Statele membre, tinând seama de practicile nationale legate de responsabilitatile partenerilor sociali, considera promovarea ocuparii fortei de munca o problema de interes comun si îsi coordoneaza actiunea în acest sens în cadrul Consiliului.

Uniunea contribuie la realizarea unui nivel ridicat al ocuparii fortei de munca prin încurajarea cooperarii dintre statele membre, precum si prin sustinerea si, în cazul în care este necesar, prin completarea actiunii lor. Procedând astfel, Uniunea respecta pe deplin competentele statelor membre în aceasta materie.

Dimensiunea sociala a integrarii europene a fost dezvoltata considerabil de-a lungul anilor si reprezinta un aspect-cheie al Strategiei de la Lisabona, care vizeaza consolidarea competitivitatii europene si a cresterii economice, cu „locuri de munca mai multe si mai bune si o mai mare coeziune sociala”.

Îmbunatatirea politicii privind ocuparea fortei de munca si solutionarea problemei somajului reprezinta unul dintre principalele obiective ale Strategiei de la Lisabona. Implementarea politicilor în fiecare domeniu este însotita de programe specifice, planuri de actiune si masuri ce sunt luate pentru punerea în practica a acestor politici. Strategia europeana de ocupare a fortei de munca, împreuna cu orientarile si programele privind ocuparea fortei de munca, cum ar fi Progress si EURES, sunt menite sa contribuie la crestere economica si crearea de locuri de munca.

Procesul de constructie europeana a reflectat întotdeauna, dar la un nivel gradual diferit, nevoia mentinerii unui echilibru între dimensiunea economica si cea sociala. Ca urmare, politica sociala a Comu­nitatii acopera la ora actuala, libertatea de circulatie a lucratorilor, coordonarea orga­nismelor de protectie sociala, sanse egale pentru femei si barbati, armonizarea anumitor probleme ale legislatiei muncii, sanatatea si securitatea la locul de munca.

Politica sociala a Uniunii Europene este formata dintr-un set de politici complementare, ce sau dezvoltat si multiplicat pe parcursul timpului si care actioneaza în acele sectoare de activitate ce afecteaza sau genereaza gradul de bunastare individuala si sociala.

Originile unei politici sociale a viitoarei Uniunii Europene se pot regasi în tratatele constitutive ale Comunitatilor Europene, în principal în Tratatul de la Roma din 1957 care jaloneaza primele linii directoare ale unei politici sociale euro­pene uniforme în materia liberei circulatii a fortei de munca (fapt realizat în 1968), îmbunatatirea conditiilor de munca si viata ale lucratorilor, armonizarea sistemului de educatie si formare.

Constructia unei Europe puternice si dinamice se bazeaza tot atât de mult pe recunoasterea unui fundament al drepturilor sociale.

În prima etapa, considerata de unii specialisti perioada 1957‑1971[1], politica sociala europeana s‑a dezvoltat de o „maniera fragmentara, progresele obtinute sunt neuniforme”, iar realizarile modeste.

Etapa a doua, situata între anii 1972‑1985[2], este jalonata de Reuniunea la nivel înalt de la Paris din 1972 care a declansat o perioada de consens activ intraco­mu­nitar, urmata de Primul Program de Actiune Sociala din 1974 si de anii 1983‑1984 când devine tot mai clara necesitatea unei reformari a politicii sociale.

Urmatoarea etapa, care debuteaza la mijlocul anilor ’80 când se afirma necesi­tatea unui nou dinamism în sfera socialului si lansarea sintagmelor „Europa popoare­lor” si „dimensiunea sociala a constructiei comunitare”, s‑a materializat prin ambi­tiosul Program de creare a Pietei Unice Interne care, între altele, evidentia si temerile posibilului dumping social care însa, pâna la mijlocul anilor ’90, nu fusese combatut de Comunitatile Europene.1

Au fost adoptate diversele elemente ale politicii sociale, pe masura dezvoltarii economice, sociale si politice a Comunitatii si pe baza adaptarilor succe­sive ale Tratatului (Actul European Unic în 1987; Tratatul de la Maastricht în 1992 si anexele sale, Protocolul privind politica sociala si Acordul privind politica sociala), Tratatul de la Amsterdam în 1996.

Tratatele constitutive ale celor trei comunitati europene s‑au referit în mai multe rânduri, la problematica sociala, fara a institui însa o politica sociala comuna a acesteia. Tratatul de la Roma lasa, la latitudinea statelor membre, politica sociala. În general, se apreciaza ca prin Tratatul de la Roma progresul social era conceput ca un rezultat firesc, ce decurgea automat din progresul economic, ceea ce, desigur, era exact2. Ulterior, în baza experientei acumulate, s‑a vazut ca progresul economic nu se poate perpetua fara impulsionarea politicii sociale.

Ideea politicii sociale comunitare s‑a nascut nu atât din litera tratatelor constitu­tive, cât, mai ales, din spiritul acestora.

Concluzia se desprinde din examinarea, în mod special, a articolelor 2 si 117 ale Tratatului de la Roma, ce a instituit Comunitatea Economica Europeana. Articolul 2 stabilea în sarcina Comunitatii, printre altele, promovarea „ridicarii accelerate a nive­lului de viata”.

Articolul 117, solicita statelor membre promovarea unor masuri în vederea ame­liorarii conditiilor de viata si de munca, a unei politici coerente a fortei de munca, a egalitatii de remunerare între barbati si femei etc., pornind de la premisa ca însasi func­tionarea Pietii Comune ar trebui sa conduca la progresul social al statelor membre, la armonizarea sistemelor sociale.

Actul Unic European (1987) a extins utilizarea majoritatii calificate si la legislatia muncii si cea din domeniul sanatatii, lasând înca o serie de probleme care sa fie decise, în continuare, cu unanimitate.

În materializarea ideii comunitare a crearii unui spatiu social european, Comisia a luat initiativa elaborarii unui document de ansamblu care sa sintetizeze drepturile fundamentale ale lucratorilor. Consiliul Europei a elaborat, înca din 1961 Carta Sociala Europeana. O atare ipoteza nu este exclusa si este confirmata de „anul marilor schimbari”, respectiv 1989 când Comisia solicita potrivit procedurilor obisnuite un aviz, mai întâi de la Comitetul Economic si social si apoi de la Parlamentul European.

La 9 decembrie 1989, se adopta, la Strasbourg, – Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor – care pare o „simpla declaratie de intentie”. De altfel, în avizul sau Parlamentul European lasa sa se înteleaga ca acest document nu este instrumentul cel mai adecvat pentru conexiunea ce se dorea facuta între piata comunitara unica si o Europa sociala.

Carta comunitara defineste drepturile sociale fundamentale ale cetatenilor comu­nitari si, în particular, ale lucratorilor. Marile principii proclamate de carta sunt:

dreptul la libera circulatie – care permite cetatenilor Comunitatii Europene de a se stabili si de a‑si exercita profesia în toate statele membre în aceleasi conditii ca cele ce se aplica cetatenilor tarii de primire; se poate observa ca acest drept vizeaza libera circulatie, libertatea de stabilire, egalitatea de tratament, conditii de munca si de protectie sociala garantate ca si pentru cetatenii proprii;

dreptul la munca si la o remunerare echitabila – în conceptia initiatorilor, dreptul la remunerare priveste stabilirea unui salariu de referinta echitabil pentru cei ce nu beneficiaza de încadrarea în munca deplina  sau pe durata nedeterminata, ca si mentinerea mijloacelor de subzistenta suficiente în caz de pierdere a locului de munca;

dreptul la ameliorarea conditiilor de viata si de munca – care implica, în esenta, asigurarea flexibilitatii muncii;

dreptul la protectie sociala – presupune, în conceptia Cartei, garantarea unui venit minimal pentru lucratori, o asistenta sociala corespunzatoare pentru persoanele excluse de pe piata muncii si pentru cele ce nu dispun de mijloace suficiente de subzistenta;

dreptul la egalitate de tratament între barbati si femei – care presupune, nu numai simpla egalitate de remunerare, ci, în egala masura, egalitatea de acces într‑o profesie, în materie de protectie sociala, la educatie si formare profesionala;

dreptul la informare, consultare si participare a lucratorilor;

dreptul la protectia sanatatii si la securitate în procesul muncii

Carta comunitara este un document care nu are valoarea juridica a unui regulament sau a unei directive; ea doar proclama drepturile fundamentale.

În timp, rolul politicii sociale a Uniunii Europene s‑a canalizat în urmatoarele domenii:

sa cultive convergenta politicilor sociale în sferele care ramân, în continuare, de competenta exclusiva a autoritatilor nationale;

sa elaboreze si sa puna în aplicare programe comunitare privitoare la încura­ja­rea dezvoltarii celor mai adecvate metode de sprijinire a recalificarii fortei de munca;

sa ofere sprijin financiar prin intermediul Fondului Social European (FSE) si a BEI;

sa elaboreze si sa modernizeze un cadru legislativ si institutional care sa cultive armonia între partenerii sociali;

sa dezvolte un pachet de reglementari privitoare la protectia lucratorilor la locul de munca1

Politica sociala a Uniunii Europene a devenit, cu deosebire dupa Actul Unic European din 1986, un factor de propulsie, care a influentat direct economia comunitara, competitivitatea acesteia si utilizarea fortei de munca.

Sunt considerate obiective ale politicii sociale a Uniunii Europene:

-cresterea numarului de locuri de munca,

- adoptarea unor masuri active eficiente de combatere a somajului,

- îmbunatatirea sistemului de educatie si formare,

-asigurarea mobilitatii fortei de munca,

- accelerarea procesului de recunoastere reciproca a diplomelor, certi­ficatelor si calificarilor profesionale,

- combaterea oricaror forme de saracie,

- promo­varea egalitatii si integrarii sociale,

-modernizarea sistemului european de protectie sociala,

-consolidarea politicii sociale .

Dupa Actul Unic European, dupa Tratatul de la Maastricht si dupa Tratatul de la Amsterdam, în contextul evolutiilor spectaculare ale tarilor din lumea contemporana „noua Europa” devine nu numai economica, ci si tot mai sociala.