Prevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam si Actului Unic European

Prevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam si Actului Unic European

1. Orice cetatean sau orice cetateana a Uniunii

Europene are dreptul de a se deplasa si de a-si

stabili resedinta in mod liber pe teritoriul statelor

membre.

2. Libertatea de circulatie si de sedere poate sa fie

acordats, in conformitate cu Tratatul instituind

Comunitatea Europeana, cetatenilor unor tari terte

care domiciliaza legal pe teritoriul unui stat

membru.

(Carta Uniunii Europene privind drepturile

fundamentale - Articolul 45)

Libera circulatie a persoanelor in cadrul Comunitatilor Europene a fost definita in Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertati fundamentale ale Pietei Interne.

Libera circulatie a persoanelor si eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piata interna ce nu poate fi realizata in conditiile existentei unor frontiere interne si a restrictionarii circulatiei indivizilor.

Esenta acestei libertati consta in eliminarea discriminarilor intre cetatenii statului membru pe teritoriul caruia se afla acestia sau isi desfasoara activitatea si cetatenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminari se pot referi la conditiile de intrare, deplasare, munca, angajare sau remuneratie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizeaza libera circulatie a persoanelor in spatiul comunitar.

Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la libera circulatie asupra unor noi categorii de persoane (studenti, persoane ce nu depun activitati economice, dar au resurse suficiente de trai).

Conceptul de cetatenie europeana a fost prima oara introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de libera circulatie si de libera rezidenta in interiorul Uniunii tuturor cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat in domeniul de interes comun al statelor membre si politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe si politica referitoare la imigratie.[1]

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte in Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigratie si alte politici legate de libera circulatie a persoanelor) si a prevazut o perioada de 5 ani pana la momentul in care se vor aplica procedurile comunitare si in aceste domenii.

Prin politica sa, Uniunea Europeana are in vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate si justitie in care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de nationalitate. In acelasi timp, se desfasoara un amplu proces de implementare a unor standarde comune in ceea ce priveste controlul la frontierele externe ale Uniunii si politicile de vize, azil si imigratie. Marea Britanie si Irlanda nu au acceptat sa ia parte la masurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar in cadrul masurilor referitoare la politica de vize.[2]

Dupa cum am mai mentionat, libera circulatie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertati din cadrul pietei interne si a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alaturi de libera circulatie a produselor, libera circulatie a serviciilor si libera circulatie a capitalurilor.

Cetatenii europeni beneficiaza de dreptul fundamental de a se deplasa si de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevarat in avantajul tuturor, libertatea de circulatie a persoanelor trebuie insotita de un nivel corespunzator de securitate si justitie. La Amsterdam, aceasta dubla cerinta a fost inscrisa in Tratat sub forma infiintarii progresive a unei zone de libertate, securitate si justitie. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost insa pe deplin infaptuita in cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de cateva state membre in baza Conventiei de Implementare a Acordului Schengen (semnata la 19 iunie 1990 si intrata in vigoare la 26 martie 1995).

In cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European si Comisia Europeana au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce intr-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate intr-o serie de documente internationale, europene si nationale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire intre cetateni, intrunind pentru prima data in cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se gasesc in mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeste despre dreptul oricarui cetatean sau cetatene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii in orice stat membru.

Prin incheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European), Romania s-a angajat ireversibil pe calea integrarii europene.

Elementul-cheie al strategiei de aderare il constituie Parteneriatul de Aderare, semnat de Romania, enuntand principiile, obiectivele si prioritatile de actionare si mobilizand intr-un cadru unic toate formele de asistenta comunitara.

In 2000 au inceput efectiv negocierile de aderare, pe capitole, ale Romaniei la Uniunea Europeana. Capitolul referitor la libera circulatie a persoanelor a inceput sa fie negociat abia in 2002, la Bruxelles, in cadrul primei Conferinte de Aderare.

Romania accepta in intregime acquis-ul comunitar al Capitolului II Libera circulatie a persoanelor, intrat in vigoare la 31 decembrie 2000, nesolicitand o perioada de tranzitie sau o derogare si declara ca va fi in masura sa aplice in intregime, la data aderarii, acest acquis.[3]

Constitutia Romaniei in art. 25 stabileste ca Dreptul la libera circulatie, in tara si in strainatate, este garantat.