ORGANIZATII EUROPENE SI EUROATLANTICE

PARTICIPAREA ROMANIEI LA N.A.T.O.

1.     CONSIDERATII INTRODUCTIVE

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la Washington la 4 aprilie 1949 si a creat o alianta intre zece natiuni independente europene si doua nord americane, angajate in aparare reciproca. Luat in sine, tratatul este un document simplu care se conformeaza spiritului Cartei Natiunilor Unite si isi deriva legitimitatea din aceasta.

In cadrul Tratatului, tarile membre se angajeaza sa-si mentina si sa-si dezvolte capacitatile de aparare, individual si colectiv, oferind baza pentru planificarea apararii colective.

Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat fiinta o alianta de tari independente avand drept obiectiv comun mentinerea pacii si protejarea propriei libertati prin intermediul solidaritatii politice si a unui sistem de aparare adecvat, conceput pentru a descuraja si a respinge orice forma de agresiune impotriva lor. NATO este o organizatie interguvernamentala ale carei tari membre isi pastreaza integral suveranitatea si independenta, un forum in cadrul caruia statele se consulta reciproc in toate privintele, se iau hotarari asupra problemelor politice si militare ce le afecteaza securitatea.[1]

De altfel, Tratatul Nord-Atlantic insusi isi gaseste sursa constituirii sale legale in articolul 51 al Cartei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor independente la aparare individuala sau colectiva. De esenta tratatului este articolul 5 al acestuia, care prevede ca un atac impotriva unuia dintre statele membre este un atac impotriva tuturor.

Principiul apararii comune presupune o prealabila consultare intre parti. Aceasta idee de aparare comuna izvoraste si din articolul 4 al Tratatului de la Washington, in sensul ca partile se vor consulta de fiecare data atunci cand, dupa parerea uneia dintre ele, integritatea teritoriala, interdependenta politica sau securitatea uneia dintre parti este amenintata.

2. STRATEGIA ALIANTEI

Abordarile politice si militare ale NATO sunt redate de Conceptul strategic al Aliantei, definit pentru prima data in 1991, la summit-ul de la Roma.

In 1997, la summit-ul de la Madrid, membrii NATO au propus reexaminarea Conceptului strategic al Aliantei, iar la Washington, in 1999, au aprobat un nou Concept strategic, care sa-i confere Aliantei un instrument cu ajutorul caruia sa poata face fata noilor provocari si perspectivelor securitare in secolul XXI si care sa o ghideze in evolutia sa politica si militara viitoare. Acesta porneste de la premisa ca NATO trebuie sa salvgardeze interesele comune de securitate intr-un mediu aflat in continua schimbare, sa mentina apararea colectiva, sa consolideze relatia transatlantica si sa asigure un echilibru care sa permita Aliatilor europeni sa-si asume o mai mare responsabilitate. Mai mult, Alianta trebuie sa conserve vointa politica si mijloacele militare pe care le presupun diferitele actiuni.

Noul Concept strategic descrie natura si obiectivele NATO, ca si misiunile de securitate fundamentale ale acesteia, identifica elementele centrale ale noului mediu securitar si componentele perspectivei sale globale de securitate si furnizeaza orientarile in vederea continuarii adaptarii fortelor sale militare.

Realitatile internationale conturate dupa 11 septembrie 2001 au determinat o regandire a rolului NATO in arhitectura securitara. Daca in perioada razboiului rece, orientarea predominanta a NATO era catre Europa, provocarile actuale sunt mult mai diverse si mai indepartate geografic. Desi parerile privind mondializarea NATO sunt inca diverse, este evident ca amenintarile majore la adresa securitatii nu se mai circumscriu exclusiv spatiului european. In aceasta logica, la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, Aliatii au evidentiat necesitatea ca NATO sa dispuna de capacitatea de a desfasura forte capabile de a interveni in orice zona si de a sustine operatii la mare distanta, inclusiv in medii in care poate fi pusa in situatia de a se confrunta cu arme biologice, chimice si nucleare, precum si de a-si consolida prezenta pe scena internationala prin cresterea numarului de membri.

Angajamentul de capacitati adoptat la Praga si crearea Fortei de Reactie a NATO (NRF) lansata oficial pe 15 octombrie 2003 vor permite Aliantei sa faca fata noilor amenintari si riscuri si, in acelasi timp, sa contribuie la promovarea interoperabilitatii intre fortele sale europene si cele americane. De asemenea, prin crearea NRF se urmareste sporirea capacitatii NATO de a raspunde diferitelor provocari prin implicarea sa in actiuni propriu-zise si nu doar in faza postconflict.

In contextul acestui nou peisaj securitar, la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, a fost enuntat un nou concept militar de aparare impotriva terorismului. Potrivit acestuia, NATO trebuie sa fie in masura sa reprime si sa invinga terorismul si sa asigure protectia impotriva acestuia, peste tot unde interesele Aliatilor o cer. Problema armelor de distrugere in masa a constituit un alt subiect de discutie, convenindu-se, in acest sens, numeroase masuri menite sa contribuie la reducerea riscurilor (ameliorarea capacitatilor de detectie, echiparea fortelor NATO cu sisteme de protectie mai performante, sustinerea autoritatilor civile in caz de urgenta).

Tot la Praga s-a decis reforma structurilor de conducere a NATO in vederea imbunatatirii rapiditatii si desfasurarii fortelor.

Complexitatea mediului securitar international si determinarea lui multipla (securitatea este influentata de factori economici, politici, sociali, de mediu, precum si de aspecte ce tin de aparare) au facut Alianta Nord-Atlantica sa propuna un cadru fundamentat pe trei elemente principale:

dialogul

cooperarea

mentinerea unui potential comun de aparare

Preocuparile constante ale Aliantei de a face fata diferitelor provocari si de a se adapta schimbarilor din mediul securitar au fost reafirmate in cadrul Summitului de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004. Cele trei prioritati ale Summitului au fost:

asistenta pentru tarile din Orientul Mijlociu, Caucaz si Asia;

angajarea in operatiuni in afara ariei de interventie;

continuarea dezvoltarii capacitatilor Aliantei (transformare/modernizare).

Pe baza acestor prioritati, Alianta si-a definit temele strategice, acestea vizand operatiunile, propria modernizare (transformare) si parteneriatele.

In urma discutiilor dintre sefii de stat si de guvern reuniti la Istanbul, Alianta, in conformitate cu obiectivele propuse, a decis: crearea Initiativei de Cooperare Istanbul (ICI) vizand cooperarea intre tarile din cadrul Consiliului de Cooperare din Golf prin implicarea lor atat la nivel bilateral, cat si individual (ca si Dialogul Mediteraneean, ICI reprezinta un ansamblu de procese complementare, evolutive si individualizate), un dialog mai strans cu tarile din Caucaz si Asia prin intermediul Parteneriatului Euroatlantic, extinderea prezentei NATO in Afganistan, asistenta acordata Irakului pentru pregatirea fortelor sale de securitate (decizia NATO este un raspuns la cererea formulata de Guvernul interimar irakian), predarea comenzii pentru operatiunile militare din Bosnia-Hertegovina, Uniunii Europene (acest lucru s-a realizat in luna decembrie 2004).

La Reuniunea Ministrilor Afacerilor Externe din decembrie 2004, de la Bruxelles, s-a decis sporirea participarii NATO in Afganistan (este vorba de extinderea misiunii Fortei internationale de asistenta pentru securitate FIAS prin trimiterea de echipe provinciale de reconstructie PRT in zona de vest a tarii) si de extinderea ajutorului acordat Irakului (implicarea tot mai sporita in domeniul pregatirii fortelor de securitate irakiene), precum si pastrarea unei prezente semnificative a NATO in Kosovo, deoarece mediul securitar ramane fragil.

3.     ROMANIA ALIAT ACTIV IN CADRUL NATO

La 29 martie 2004, Romania a incheiat o etapa drumul spre NATO si a pasit pe un drum nou, drumul in cadrul NATO, ca stat aliat.

Participarea pentru prima data la un Summit NATO, ca membru cu drepturi depline a demonstrat ca Romania este, de acum, parte a procesului transatlantic de luare a deciziilor in domeniul securitatii, avand oportunitatea de a promova interesele nationale in cadrul unui sistem de aparare colectiva, bazat pe solutii democratice si beneficiind de cele mai solide garantii de securitate.[2]

Unul dintre obiectivele prioritare ale politicii externe si interne a Romaniei, dupa prabusirea comunismului, l-a constituit aderarea la NATO. Demersurile in acest sens au fost facute inca din 1990 cand, printr-o scrisoare oficiala, secretarul general al NATO din acea vreme, Manfred Worner era invitat sa viziteze Romania, sugerandu-se ideea acreditarii unui ambasador roman la NATO.

Demersurile de aderare au presupus un vast proces de transformare a principalului instrument de colaborare si participare activa in cadrul NATO, si anume armata romana. Prin aceste demersuri s-a trecut treptat de la o structura armata, care functiona in virtutea unei strategii de aparare exclusiva a teritoriului national, la o structura supla si integrata, care functioneaza in baza unei strategii de aparare colectiva. Desigur aceste procese de transformare au implicat strategii care sa poata adapta treptat vechea structura la noile standarde impuse de NATO. Astfel, din 2004 Romania este un membru cu drepturi depline in cadrul Aliantei Nord-Atlantice.

3.1  Obiectivele Romaniei ca stat membru NATO

Aceste obiective se integreaza pe deplin in ansamblul strategic al aliantei, raspunzand in acelasi timp si intereselor nationale. Ele se definesc in felul urmator:

A.     Romania constituie un aliat robust si relevant

Ca tara europeana cu vocatie euro-atlantica Romania isi exprima sprijinul pentru o alianta puternica si capabila sa raspunda eficient noilor amenintari la adresa securitatii, un parteneriat transatlantic dinamic si robust reprezentand, in actualul context international, un factor crucial in articularea unor raspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confrunta comunitatea democratiilor transatlantice.

B.     Consolidarea parteneriatului NATO cu statele din Balcani, Europa de Est, Caucaz si Asia Centrala in sprijinul stabilitatii si dezvoltarii lor democratice

Romania considera ca frontiera comunitatii euro-atlantice, bazate pe democratie libertate si securitate nu trebuie sa se opreasca la frontiera estica a Romaniei. Parte a Europei si punte catre Asia Centrala si Afganistan, regiunea Marii Negre este importanta pentru stabilitatea euro-atlantica aspect reflectat cu relevanta in cadrul comunicatului final al Summitului NATO de la Istambul. Prin aceasta, Romania contribuie la dezvoltarea modalitatilor prin care NATO poate sustine eforturile statelor Marii Negre de consolidare a securitatii regionale, precum si evolutiile democratice si aspiratiile europene ale statelor sud caucaziene.

Tot in spiritul consolidarii parteneriatului NATO cu statele din Balcani, Europa de Est, Caucaz si Asia Centrala, Romania este pregatita sa sprijine integrarea Albaniei, Croatiei si Macedoniei in NATO, impartasind propria experienta pentru sustinerea reformelor interne si pregatirilor necesare acestor state pentru aderarea la NATO. Pe de alta parte, integrarea Serbiei si Muntenegru si Bosniei Hertegovina in parteneriatul pentru Pace cat mai curand posibil va reprezenta un important pas inainte spre o noua paradigma a Balcanilor din Vest: stabilizare prin reconciliere, consolidare democratica si integrare in comunitatea euro-atlantica.[3]

C. Romania continua sa contribuie la procesul de transformare al NATO, menit sa ofere aliantei capacitati flexibile, capabile sa se desfasoare rapid si sa raspunda noilor tipuri de amenintari

Aceasta se realizeaza in principal prin participarea la proiectele multinationale ale NATO de transport strategic maritim si aerian, prin contributia la toate misiunile Aliantei.

D. Romania este un aliat activ si valoros impotriva terorismului

Romania s-a implicat activ in actiunile Aliantei in domeniul combaterii terorismului, inca din perioada de preaderare, avand convingerea importantei cooperarii si eforturilor comune ale aliatilor si partenerilor de a lupta impotriva acestui flagel. Un aspect contributiv important este imbunatatirea pachetului de masuri, adoptat la 2 aprilie 2004, in vederea sporirii contributiei aliantei al efortul comunitatii internationale de combatere a amenintarilor teroriste prin promovarea unei abordari cuprinzatoare si adaptate fiecarei situatii in parte.

Pachetul impotriva terorismului, adoptat in cadrul Summit-ului de la Istambul, prevede dezvoltarea unor capacitati destinate apararii civililor si militarilor impotriva atacurilor teroriste. Acestea includ:

apararea impotriva armelor de distrugere in masa;

protectia aparatelor de zbor impotriva rachetelor;

protectia elicopterelor impotriva amenintarilor terestre;

protectia porturilor si a flotei civile si militare;

detectarea minelor. care isi continua misiunea fundamentala de aparare colectiva, cu instrumente noi, adaptate noilor riscuri de securitate. Calitatea de membru al Aliantei consolideaza capacitatile Romaniei de protejare a securitatii sale, intr-un mediu in care 'securitatea nationala' inseamna mai mult decat putere militara sau aparare, inseamna si cooperare, valori comune, capacitati noi, implicare activa a tuturor palierelor societatii (structuri guvernamentale, societatea civila).[4]

Participarea Romaniei ca membru cu drepturi depline in cadrul Aliantei a reprezentat in primul rand o orientare valorica a doctrinei militare, deoarece, odata cu primele demersuri de aderare la NATO, armata romana se afla pentru prima data in fata unui fapt inedit: acela de a sustine operatiuni militare in teatrele de operatii din afara teritoriului tarii. Fenomenul in esenta sa a avut nevoie de o sustinere politica, dar si sociala, deoarece strategia de aparare a tarii nu mai implica doar o aparare de ,, de dincoace de garanite, ci o aparare integrata si circumstantiata de o alianta politico-militara. Aceasta presupunea ca structura armatei sa devina una flexibila si interoperabila cu celelalte structuri ale Aliantei.

Pe de alta parte, a fost necesara o implementare, la nivelul societatii in ansamblu, a unei noi abordari a conceptului de securitate.

3.2 CULTURA DE SECURITATE

Optiunile popoarelor Europei Centrale si de Est pentru democratie si instaurarea statului de drept, care s-au manifestat in lant in randul statelor comuniste, au schimbat esenta conceptului de securitate internationala.[5] In primul rand s-a diminuat drastic posibilitatea izbucnirii unui conflict armat pe o baza ideologica, prin disparitia bipolarismului de putere. Apoi s-au intensificat manifestarile de afirmare a identitatilor etnice in cadrul unor formatiuni statale aparute atat ca o consecinta a extinderii comunismului pe continentul asiatic, cat si ca urmare a celui de Al Doilea Razboi Mondial. Indiferent de caracterul acestor manifestari, violent sau mai putin violent, unele au determinat constituirea de noi state independente. Ele au avut ca suport o foarte buna constientizare a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului care, incepand cu 1980, a cuprins aproape intreaga societate civila a acestor state.

Ansamblul acestor manifestari de afirmare a identitatii nationale nu numai ca a schimbat continutul conceptului de securitate regionala si zonala, dar a adus in prim planul atentiei comunitatii internationale acest concept, generand si atitudini preventive si postfactum din partea acesteia.

Securitatea nationala, fiind un concept care trebuie fundamentat de parlament si realizat in exclusivitate de structurile specializate ale statului, angreneaza toate resursele societatii si intra in responsabilitatea fiecarui cetatean. Pentru ca aceasta sa se regaseasca in comportamentul cotidian al individului, el trebuie sa posede o buna cultura de securitate. Din acest punct de vedere, cultura de securitate trebuie sa evidentieze capacitatea membrilor societatii de a intelege riscurile, provocarile si amenintarile la adresa societatii nationale.

Totodata, trebuie sa evidentieze si capacitatea lor de a raspunde si de a se integra efortului de aparare a valorilor si intereselor fundamentale nationale, ale democratiei si statului de drept in raport cu riscurile, provocarile si amenintarile la adresa acestora. Pentru o societate democrata, cultura de securitate nationala nu trebuie confundata cu insusirea mecanica, de catre populatie, a unui concept politic, asa cum se impunea doctrina militara a defunctului partid comunist privind apararea patriei de catre intregul popor. Acesta este si motivul pentru care exista inca retineri in a cere populatiei o atitudine participativa la efortul structurilor de specialitate pentru realizarea securitatii nationale.

In ceea ce priveste Romania, argumentele exprimate demonstreaza lipsa unei culturi de securitate a unor politicieni, formatori de opinie si chiar reprezentanti ai societatii civile.[6] Nu se mai poate invoca permanent traditia istorica a poporului roman potrivit careia lupta s-a purtat numai pe teritoriul national. Este greu de acceptat neintelegerea ca in mileniul trei securitatea unui popor se afla in interdependenta cu securitatea internationala (zonala, regionala), ca nu este posibil a fi doar consumator de securitate, ci dimpotriva, este necesara o participare activa, politica, diplomatica, militara, materiala, financiara si de alta natura la realizarea securitatii zonale.

Romania se afla in prezent cu un numar impresionant de participari in teatrele de operatii, demonstrand profesionalismul unei armate noi, flexibile, care a depasit de mult mentalitatile unei politici securitare neadecvate contextului politic si social.

Astfel, ca o imagine concludenta a participarilor Romaniei in teatrele de operatii, iata un bilant elocvent unei politici si culturi de securitate moderne:

A.     Operatiile in sprijinul pacii din Balcani:

Misiunea condusa de Uniune Europeana in Bosnia Hertegovina (EUFOR)

Misiunea condusa de NATO in Bosnia Hertegovina (NATO HQ Sarajevo)

Misiunea condusa de NATO in Kosovo (KFOR)

Misiunea condusa de NATO in F.Y.R.O.M. (NATO HQ Skopje)

B.     Operatie in sprijinul pacii in Marea Mediterana

C.     Participarea cu observatori militari si monitori la misiuni sub egida ONU si OSCE

D.    Operatiile in sprijinul pacii din Afganistan

Misiuni sub comanda NATO Operatiunea ISAF

Misiuni in cadrul Coalitiei Operatiunea Enduring Freedom

E. Operatiile in sprijinul pacii din Irak

Misiuni sub comanda NATO NATO Training Mission Irak

Misiuni in cadrul Coalitiei Operatiunea Iraqi Freedom

E.     Participarea armatei romane cu personal de stat major si de legatura in cadrul comandamentelor destinate conducerii operatiilor din Balcani, Afganistan si Irak

In prezent, Romania se afla in calitatea de membru a doua comunitati NATO si UE, comunitati care se intemeiaza pe principii bine definite, dar care, in virtutea fenomenelor geopolitice, pot ajunge in puncte de inflexiune ideologica si strategica.

Analistii politici apreciaza ca relatia NATO-UE a fost puternic pusa la incercare datorita conflictului din Irak, declansatorul primelor tensiuni in relatia transatlantica de la sfarsitul razboiului rece.[7] In urma acestor dispute transatlantice de varf, s-au lansat si predictii nelinistitoare privind posibilul colaps al NATO, oferindu-se suficiente motive de a se afirma ca Alianta este pe cale de a deveni o institutie fragila. Si argumentele au fost in favoarea acestui motiv. De exemplu, un astfel de argument este perioada in care aliatii s-au aruncat intr-o disputa teologica fara precedent asupra a ceea ce ar fi trebuit sa faca NATO, daca Turcia ar fi fost atacata de tarile predominant musulmane. In replica, sustinatorii existentei, adaptarii si transformarii aliantei, au apreciat ca aceste dispute au dus, totusi, al intarirea Aliantei, fiind normale si inerente intr-o organizatie formata din natiuni democratice, in cadrul carora metoda de baza si eficace pentru atingerea consensului o reprezinta lupta in idei si in argumente.

Pe de alta parte, Europa doreste sa devina un actor strategic. Analistii politici apreciaza insa ca nu se poate vorbi de o integrare europeana la toate nivelurile fara asigurarea unei securitati totale, deoarece o Europa care aspira la politici unice externe si de securitate trebuie, inevitabil, sa-si asigure instrumentul militar pentru a-si sustine aceste ambitii. Chiar daca o politica europeana de securitate si aparare reprezinta un deziderat strategic, realizarea acesteia nu trebuie sa intre in contradictie cu politica NATO, ea trebuind sa fie complementara si unitara si sa nu reprezinte o ,,clona[8] a echipamentelor si structurilor pe care Alianta le are disponibile deja. Cheia realizarii unui astfel de parteneriat ar consta in strangerea relatiilor dintre NATO si UE.

Un element care poate da masura importantei, dar si a reintrarii aproape in normalitate a relatiei NATO-UE este si adoptarea, la Consiliul European de la Bruxelles, in 2003, a Declaratiei privind relatiile transatlantice, care subliniaza ca aceste relatii sunt de neinlocuit.

APRECIERI FINALE

Participarea Romaniei la NATO reprezinta inainte de toate imaginea unei noi perspective strategice, dar si de cultura politica si sociala. Cultura strategica este un sistem activ, deschis si perfectibil de valori strategice, combinat cu un sistem de experiente si realitati, de exigente si cerinte prezente si viitoare, cu un sistem de proiectare a efectului de valoare in dinamica actiunii, dar si cu un sistem de evaluare si prognozare a actiunii militare pentru punerea in aplicare a unei decizii politice. Cu alte cuvinte, cultura strategica este dependenta de cultura politica, economica si sociala.

Romania s-a aflat in fata acestui demers complex si anume, de a se integra in doua comunitati fundamentale ca si importanta in ansamblul politic, economic si social al intregii lumi. Iar acest fenomen s-a produs intr-un timp al dinamicii sociale, in care conflictele de toata natura au ocupat tot mai mult spatiu. Misiunile la care Romania participa si in prezent in teatrele de operatii din afara teritoriului au reprezentat un raspuns pe masura la cerintele si standardele unei aliante politico-militare moderne, desi realitatea politico-sociala, de-a lungul perioadei de integrare, a fost una extrem de diversificata si oscilanta in ceea ce priveste sustinerea integrarii. Dar iata, ca in cele din urma Romania a asimilat in timp o cultura strategica reala si in concordanta cu prezentul mereu in dinamica, ca o simbioza intre cultura strategica autohtona si o cultura strategica de imprumut.

Insasi societatea romaneasca a reusit sa sustina din punct de vedere valoric integrarea Romaniei, ca membru deplin, in structurile Aliantei. Nu ramane Romaniei decat sa-si continue demersurile spre o democratie autentica, prin respectarea angajamentelor politice si militare.

BIBLIOGRAFIE

1. Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizatii europene si euroatlantice, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001;
2. Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizatii europene si euroatlantice, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004;
3. Popescu, Andrei, Drept social european, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2006;
4. Revista Spirit militar modern, Revista de psihologie militara, sociologie si teoria educatiei, Trustul de presa al Ministerului Apararii, nr7/2006;
5. Revista Gandirea militara romaneasca, Revista de teorie si stiinta militara, Ed. Statului Major General, nr 1/2005;
6. Revista Gandirea militara romaneasca, Revista de teorie si stiinta militara, Ed. Statului Major General, nr 5/2005;