Razboiul rece pentru Marea Neagra - Rusia, primejdioasa si pentru ea insasi

Razboiul rece pentru Marea Neagra

Interesele de soiul din regiunea Marii Negre intretin un continuu razboi, mai putin cu arme conventionale si mai ales prin atacuri economice, intre tarile riverane, tari ale UE si SUA pentru obtinerii pozitiei dominante. Miza cea mai importanta este energia.

In acest razboi se infrunta si doua conceptii de geopolitica: 'Forta Maritima' si prevalenta puterilor continentale.

Conceptia 'Fortei Maritime' este o teorie geopolitica care a fost avansata de amiralul de flota maritima si istoricul american Alfred Mahan. Daca geopoliticieni precum Ratzel, Mackinder, Haushofer au sustinut prevalarea puterilor continentale, Mahan a lansat conceptia prevalarii puterilor maritime.

In primul razboi mondial strategia mahaniana a 'anacondei' s-a realizat in sprijinul Antantei si a miscarii albgardiste de la periferia Eurasiei (ca raspuns la pactul de pace intre bolsevici si Germania); in cel de-al doilea razboi mondial a fost indreptata impotriva 'Europei Centrale' si, in special, prin operatiile militar-maritime, impotriva tarilor Axei. Linia atlantista in geopolitica s-a dezvoltat practic fara intreruperi cu traditia clasica anglo-americana (Mahan, Mackinder, Spykman). Pe masura ce SUA devin o 'putere mondiala', geopoliticienii-atlantisti de dupa razboi precizeaza si detaliaza aspectele care fac parte din teorii, dezvoltand sferele factuale. Modelul pe care se bazeaza, cel al 'Fortei maritime' si perspectivele geopolitice ale lui, se transforma din elaborari stiintifice ale anumitor scoli militar-geografice in politica oficiala internationala a S.U.A. Victoria atlantistilor asupra U.R.S.S. (hartlandului) insemna intrarea intr-o noua epoca radicala, care cerea modele geopolitice originale. Statutul geopolitic al tuturor teritoriilor traditionale, regiunilor, statelor si uniunilor se modifica rapid.

Perceperea realitatii planetare dupa sfarsitul razboiului rece au condus pe geopoliticienii atlantisti la doua scheme principale. Una ditre ele poate fi calificata 'pesimista' (pentru atlantism). Ea mosteneste linia traditionala pentru atlantism de confruntare cu hartlandul, care este considerat neterminat si neexclus de pe ordinea de zi odata cu prabusirea U.R.S.S. si prognozeaza noi constituiri de blocuri eurasiatice, bazate pe traditiile civilizatiilor si pe arhetipuri etnice rezistente. Aceasta varianta poate fi numita 'neoatlantism', esenta ei se rezuma la o examinare in continuare a imaginii lumii prin vizorul dualismului de baza, care doar nuanteaza aparitia unor zone geopolitice suplimentare (in afara de Eurasia), care la fel pot sa devina focare de confruntare cu Occidentul. Cel mai relevant reprezentant a unei astfel de abordari neoatlantiste este considerat S. Huntington. Ce-a de-a doua schema, bazata pe aceeasi imagine initiala geopolitica, este invers, optimista (pentru atlantism) in sensul ca examineaza situatia care s-a conturat ca urmare a victoriei Occidentului in razboiul rece, ca una definitiva si fara intoarcere. Pe aceasta se construieste teoria 'mondialismului', conceptia sfarsitului istoriei si lumii unitare, care afirma ca toate formele diferentierii geopolitice - culturale, nationale, ideologice, religioase, statale etc. - vor putea fi parcurse irevocabil si va incepe o era a civilizatiei comune pentru omenire, fundamentata pe principiile liberal-democratiei (Reprezentant F.Fuckuyama).

Rusia, primejdioasa si pentru ea insasi

Factorul Global Rus in anumite scrieri ale geostrategilor rusi poseda un rol extrem de important. In prezent, acestia sustin ca pentru securitatea Federatiei Ruse exista agresiuni externe si interne. Securitatea nationala a Rusiei este minata social, politic, economic, teritorial, regional, etnic si de alte contradictii, precum si de tendinta unor state si forte politice de a apela la mijloace militare pentru a le rezolva. Un mare pericol pentru Rusia prezinta conflictele militare din zonele de frontiera de pe teritoriile fostei U.R.S.S. in afara de conflictele etnice, un anumit pericol pentru unitatea teritoriala a Rusiei provine, de asemenea, din posibilitatea de dezbinare in Ural si Siberia Occidentala in doua parti, europeana si asiatica. Sciziunea Rusiei ar crea in lume un focar periculos de razboaie interne si internationale, ceata si cataclisme revolutionare. O sursa de baza ca potential al agresiunii pentru Rusia o constituie S.U.A. si N.A.T.O. Geopoliticienii rusi considera ca acestea elaboreaza conceptii periculoase militar-strategice si sustin o politica miltar-tehnica dusmanoasa a intereselor rusesti. S.U.A., conform opticii acestora, expun deschis tendinte hegemonice de conducator mondial. Rusiei i se prezinta, in diverse forme, pretentii teritoriale pe intregul perimetru al frontierelor sale. Pe de alta parte, principalele scoli de gandire geostrategica dominante la Washington in anul 2000 constatau ca, la varful piramidei, lupta pentru suprematie este data intre neoliberalismul institutionalist, geoeconomie si neorealism. Ideile huntingtoniene ale conflictului dintre civilizatii, sau globalismul neoconservator straluceau prin absenta. Geoeconomia operationaliza doctrina potrivit careia intram intr-o noua epoca in care competitia si conflictul militar fac loc competitiei si conflictului economic. Confruntarile nu mai sunt militare, ci 'razboaie economice' pentru 'suprematie comerciala' sau dominarea unor piete. Crearea unei economii competitive devine miza majora a noului joc geopolitic. Resursele statului (inclusiv spionajul) trebuie mobilizate in acest sens. Conceptele-cheie sunt 'stat comercial' si 'competitie economica', iar principalul promotor al doctrinei este considerat Edward Luttwak, binecunoscut drept unul dintre strategii primului razboi din Irak. In vreme ce geoeconomia este o doctrina a competitiei, neoliberalismul institutional e o doctrina a cooperarii internationale. El promoveaza integrarea globala sub o structura de guvernare bazata pe o complexa arhitectura institutionala ilustrata de ONU, NAFTA, OMC etc. Unii adepti merg pana la ideea ca statele-natiune, trebuie sa-si cedeze treptat autoritatea catre acest sistem de institutii transnationale. Altii sustin insa ca, intr-o lume a globalizarii, o geopolitica eficienta nu mai poate fi exercitata decat prin intermediul acestor institutii. De aici obiectivul de a le intari, pentru a putea mai apoi avansa agenda prin ele. Conceptele-cheie tin de 'institutii internationale' si 'globalizare', iar liderii acestui grup vin in special din zona academica (Robert Keohane, Joe Nye) sau din ramura liberal-democrata a establishment-ului de politica externa (Richard Holbrooke). Spre deosebire de neoliberali, neorealistii afirma un scepticism profund cu privire la institutiile internationale si, in general, la angajamente pe plan global, altele decat in interes strict national. Pentru ei, SUA ar trebui sa faca in lume jocul clasic al Marii Britanii in Europa. Sa monitorizeze oarecum detasate balanta sistemului si sa se implice doar pentru a o echilibra cand situatia o cere. Statele aliate trebuie imbratisate si sustinute fara rezerve (fie ca sunt democratii sau nu), iar interventiile umanitare, promovarea democratiei etc. de dragul lor insele nu sunt considerate necesare, ci chiar daunatoare. Conceptele-cheie: 'interes national' si 'balanta de putere', iar principalii promotori sunt Donald Rumsfeld si Condoleezza Rice.

Rolul tot mai important al Turciei

Revenind la Rusia, mentionam ca un interes sporit prezinta politica sa prin prisma P.G.S.( Periferia Geopolitica Strategica). Unul dintre actorii importanti din PGS este Turcia. In raporturile geopolitice, Turcia se arata a fi un adversar traditional in zona Balcanica, a Marii Negre, in Transcaucaz. Mai ales ca Turcia dobandeste acum o semnificatie geopolitica independenta in calitate de centru de putere in regiune. S-au invechit infatisarile despre aceasta tara ca despre 'flancul sudic' N.A.T.O., ceea ce in esenta era corect in perioada lumii bipolare. Astazi, Turcia este un puternic centru economic, militar si - cel mai important - ideologic al regiunii. In afara de aceasta, Turcia este un  nod geopolitic care leaga (sau dezleaga) regiunile Europei de Sud, Orientul Apropiat si indepartat, spatiul post-sovietic. O importanta mare a dobandit Turcia in timpul prabusirii U.R.S.S., odata cu cresterea potentelor sale politico-militare si umplerea vacuumului geopolitic in campul sudic de actiune al Rusiei. Inca nu demult, raporturile Occidentului cu Turcia pareau fara nori. Turcia era privita ca unul din principalele centre de baza care adunau pe filiera comuna fortele coalitiei anti-irakiene in regiune, ca o arma a Occidentului de patrundere in tarile C.S.I., inclusiv si in scopul ruperii continue a ramasitelor influentei ruse.

Turcia constituie unul din principalii concurenti si oponenti ai Rusiei in raza sa sudica (dar si pe teritoriul propriu-zis rus - in Transcaucazia, pe Volga, are interes chiar pentru Iacutia). Puterea Fortelor Militare Maritime a Turciei (conform posibilitatilor militare) depasesc astazi puterea flotei Marii Negre. Economia Turciei, cu toate greutatile sale, este destul de dinamica. Vectorul tendintelor geopolitice in prezent sunt in primul rand teritoriile C.S.I., vecinatatea Marii Negre, Caucaz, Asia Centrala, Transcaucazia. Chiar daca posibilitatile economice pentru tendintele pan-turce nu sunt mari (volumul total al investitiilor in tarile CSI din partea Turciei nu depaseau trei miliarde dolari pana de curand), Turcia se sprijina pe afinitatea limbii, radacinile istorice comune, comunitatea religiei. Dupa ascensiunea la inceputul anilor '90 in directia post-sovietica, in prezent Turcia intampina unele greutati in acest proces.

Factorul R. Moldova in spatiul pontic

In perioada de emancipare nationala si democratica a Republicii Moldova, guvernul sovietic de la Moscova a elaborat un plan strategic bine determinat pentru aceasta tara romaneasca, prin care urmarea sa fondeze inca doua formatiuni statale: Transnistria si Gagauzia. Daca pentru cea de-a doua formatiune Chisinaul a reusit sa gaseasca o formula de coexistenta, nu acelasi lucru s-a intamplat si cu fantoma statala cu nucleul actional la Tiraspol. Separatistii din estul R. Moldova au incercat sa demonstreze existenta unui drept obiectiv pentru crearea in Transnistria a unei republici suverane, invocand specificul etnic si istoric al regiunii: pamant rusesc stramosesc cu specific multinational, care nu a fost niciodata in componenta unui stat romanesc. Ceea ce este un fals grosolan, intrucat etnia dominanta ramane cea romana, chiar daca de partea cealalta a balantei am pune suma etnicilor rusi si ucrainieni.

Actuala elita politica de la Tiraspol a fost constituita in special din cadre externe din spatiul estic, cu pregatire profesionala minima. Stapaneste acest teritoriu inca din perioada URSS. N-a existat un schimb de generatii in viata politica a acestei regiuni a R. Moldova. Analistii au perceput fenomenul transnistrean ca pe unul dezvoltat revansard la adresa destinului liber pe care si-l dorea Chisinaul si al democratizarii spatiului ex-sovietic. Asta o arata in primul rand sprijinul dat de catre regimul de la Tiraspol pentru echipele care doreau sa reinstaureze sistemul totalitar. Dupa conflictul armat din 1992, au existat initiative de relansare a dialogului dintre cele doua maluri ale Nistrului, initiative incurajate de organizatiile internationale si interguvernamentale, ca si de 'Mama Rusia'.

Datorita conflictului transnistrean, dar nu numai, Chisinaul a fost nevoit sa abdice de la traseul prooccidental si sa-si indrepte fata spre Moscova. In politica de stat, ca si in geopolitica sau studiul relatiilor internationale, se pune un accent major pe termenul de securitate nationala. Securitatea poate fi definita ca un 'raport dinamic intre amenintari si capacitati', dar in care potentialul militar nu mai ocupa un loc central. Elaborarea unor proiectii si scenarii geopolitice si geostrategice se fac in continuare in cadrul laboratoarelor geopolitice ruse referitor la sud-estul european, ele avand menirea de-a desemna ulterioarele raporturi si miscari vectoriale ale politicii externe a Moscovei, inclusiv pentru R. Moldova.

Cine ameninta Moldova

Amenintarea cea mai mare care planeaza asupra securitatii R. Moldova vine, evident, dinspre Moscova. Economic, mediatic, informational, politic etc. Kremlinul lui Putin a condamnat Chisinaul, etichetandu-l ca dusman. Iar tentativele elitei politice basarabene de a deschide o cale de dialog s-au soldat cu insuccese vizibile. Kremlinul este in relatiile cu Chisinaul de-a dreptul paranoic. Este tot mai clar, in contextul conflictului de pe Nistru, in paralel cu evolutia relatiilor Rusia-Moldova, ca solutionarea oricarui conflict de pe glob necesita 'aprobarea' formala sau informala, tacita, directa sau indirecta a cel putin unuia dintre cei doi centri de putere. In cazul prelungitei crize transnistrene, acest acord nu a fost obtinut pana acum. Intre Chisinau si Tiraspol, de la 1988 intotdeauna au existat disensiuni, iar diferendul nistrean n-a fost solutionat nici pana astazi, chiar daca a existat un plan Kozak si nenumarate proiecte de reglementare a conflictului.

Considerata ca duce o politica duplicitara, Moldova a fost si este dezavantajata in raport cu Transnistria, care continua sa fie considerata aliatul geostrategic traditional si continuu fidel centrului sau geopolitic. Chisinaul este biciuit economic, mediatic, politic. Moscova a reusit sa creeze conflicte in spatiul ex-sovietic, pe care le-a inghetat dar nu le-a stins; ele raman primejdii latente, gata sa se reaprinda cu putere la momentul oportun. Insusi faptul ca Moscova a adoptat o politica de dublu standard fata de celelalte republici post-sovietice, incununeaza rolul ei de putere regionala cu tendinte 'neoimperiale'. Referitor la asa-zisa republica transnistreana, aceasta considera ca este intr-o situatie rezolvabila dupa modelul Kosovo - considerat, in mod nejustificat, un precedent. Sustine ca daca Serbiei i se va impune suveranitatea regiunii Kosovo, se va fi creat un precedent international juridic care se va proiecta inevitabil asupra situatiei din alte 'conflicte inghetate'.

 'Rusia nu ii va lasa la nevoie pe conationalii stabiliti in prezent in afara granitelor ei, fie ca e vorba de probleme umanitare, fie ca de pericol pentru siguranta oamenilor' - afirma diplomatia rusa.

Aparitia unor organizatii de tipul CSI-2, confirma faptul ca Moscova nu va ceda Tiraspolul ca important cap de pod si nod geopolitic si geostrategic in contextul frontierei UE la Marea Neagra. Chiar daca Ue considera ca este nevoie de o singura voce in relatia cu Rusia, pe numitorul comun al intereselor nationale, dar care sa reprezinte principii comune si de la care sa nu se abata nimeni, aceasta nu s-a concretizat pana acum.

Romania in geopolitica Marii Negre

Intre Forumul Marii Negre, initiativa romaneasca pentru Europa de Sud-Est, si Organizatia Cooperarii Economice a Marii Negre (OCEMN) exista asemanari dar si multe deosebiri. Prima organizatie, prin excelenta optiunii democratice in regiunea Marii Negre, poate fi apreciata ca una care vine cu o noua abordare a politici din zona Pontului Euxin. Rusia insa detine pachetul majoritar de actiuni ale OCEMN-ului. 'Singurul castigator al extinderii duratei conflictelor inghetate este tara careia nu-i place sa aiba o dezvoltare democratica. Este tara care continua inca sa creada ca diferite tari pot fi controlate in deceniul urmator sau in secolul urmator', a spus presedintele Traian Basescu. Presedintele Romaniei a acuzat indirect Rusia ca beneficiaza de pe urma conflictelor inghetate din tari precum Georgia si Moldova. Probabil ca, presedintele Basescu a crezut ca se afla inca in epoca razboiului rece. Presedintele Romaniei a cerut SUA sa faca tot ce pot pentru a preveni 'repetarea dominatiei autoritare in Europa de Est'. O afirmatie care poate sa alineze in acest demers si state grele din UE. Aprecierile presedintelui Basescu referitoare la Rusia sunt exacte si oportune. Rusia contemporana arata ca o mimare a ideii de o democratie adevarata. Societatea se prezinta extrem de polarizata, oamenii politici incomozi sunt inchisi, iar in ultima vreme jurnalistii platesc cu viata curajul de a spune lucrurilor pe nume. Puterea lui Putin la Moscova este exstinsa, iar 'tarul' inca exercita o anume fascinatie pentru masse.

Europa este, insa, interesata de stabilitate si cooperare cu Rusia, continuarea proceselor de acolo compatibilizand aceasta tara-continent cu restul Occidentului. Relatiile Romaniei cu Rusia nu au fost cu adevarat normalizate niciodata dupa 1989. Numeroasele afirmatii ale lui Basescu - cum au fost si cele de anul trecut, din SUA, cand a numit Marea Neagra 'lac rusesc', nu au capacitatea de revigorare a relatiilor Bucurestiului cu cel mai de seama furnizor de energie al Europei. Basescu este sprijinit in demersurile sale de presedintele Poloniei, Lech Kaczynsky, si fratele sau geaman, Jaroslav, premier al aceleiasi tari, care au un discurs la fel de transant impotriva Rusiei. Acestia au reprosat Germaniei intelegerile de miliarde de euro semnate cu Moscova pentru importul de gaz rusesc printr-un gazoduct in curs de constructie prin Marea Baltica. Un alt Pact 'Molotov-Ribbentrop'?! Germania este deranjata de aprecierile polonezilor. Pe de alta parte, tarile Europei de Vest au o pozitie moderata fata de Rusia, cu care desfasoara un comert intens. In Est, Polonia si Tarile Baltice formeaza asa-numitul pol antirusesc din Uniunea Europeana, relatiile cu Moscova fiind complexe si delicate. Integrata in NATO si UE, Romania este pazita de caderea dinnou sub dominatia Moscovei. In schimb, continua sa plateasca cea mai groasa factura, cu cel mai ridicat pret din Europa pentru gazul importat din Rusia. Si trebuie sa-si amane un vis mai vechi, de reintregire a tarii, prin revenirea la trupul sau a Basarabiei, Hertei si Bucovinei.

OCEMN este inca neputincioasa

Unul dintre motivele pentru care seful diplomatiei romane s-a aflat la Moscova, de curand, la reuniunea OCEMN, a fost, potrivit propriilor afirmatii, 'nevoia de mai multa seriozitate in comunicarea dintre statele membre'. Insa Rusia are inca multe probleme de comunicare si de incredere cu statele riverane Marii Negre. Motiv pentru care a tratat, ca si la summit-ul Marii Negre de la Bucuresti, cu reticenta propunerile de reformare a organizatiei. Desi dorea sa eficientizeze structura politica si economica a proiectelor OCEMN, Romania s-a lovit de refuzul incapatanat al diplomatiei ruse.

Kremlinul nu este de acord cu cerinta statelor membre ca de acum inainte deciziile sa fie luate prin majoritate calificata, si nu prin consens - un artificiu care permite Rusiei sa blocheze orice proiect pe care nu il doreste. La Moscova, Serbia a preluat presedintia organizatiei - o buna ocazie pentru acest stat de a-si promova in regiune politica externa. Statele din zona pontica vor putea, astfel, coopera mai eficient cu Uniunea Europeana, mai ales ca, de la 1 ianuarie, OCEMN numara trei membre UE: Grecia, Bulgaria si Romania. Deocamdata, OCEMN nu are insa structuri adaptate la cooperarea cu UE. Ar putea fi astfel puse pe agenda europeana probleme mai putin stringente, precum conflictele inghetate din Transnistria, Osetia de Sud si Abhazia. Mai ales ca UE nu face diferenta intre proiecte politice si economice, tratand OCEMN-ul ca pe un tot. Iar acolo unde exista securitate economica, este si securitate politica.

Tortul energetic

Desi tortul comertului cu energie in regiune a fost impartit intre SUA si Rusia, s-au strecurat pentru cateva felii si mai multe firme europene, printre care Shell, Total, Eni si Petrom. Americanii au avut o singura problema: aprovizionarea cu petrol a Israelului. Si au rezolvat-o construind conducta petroliera Baku (Azerbaidjan) - Ceyhan (port turcesc la Marea Mediterana). Atat Turcia, cat si Azerbaidjanul au relatii foarte bune cu Israelul, solutia Ceyhan garantand alimentarea energetica a Israelului (care consuma, anual, 12 milioane de tone de petrol), chiar daca relatiile acestei tari cu ceilalti vecini s-ar deteriora. Pentru ca petrolul sa ajunga in 'lumea larga' exista o singura ruta: de la porturile estice ale Marii Negre, prin stramtorile Bosfor si Dardanele, in Marea Mediterana si, de aici, oriunde in lume. Dar turcii, din motive ecologice, au decis sa nu permita tranzitarea stramtorilor a mai mult de 25-30 milioane de tone de petrol anual. De aici si necesitatea realizarii de rute alternative, precum Baku-Ceyhan. Marea Neagra este minata de Baku-Ceyhan. Cum americanii si-au rezolvat problema prin construirea acestui oleoduct, nu mai par atat de interesata de traseele hidrocarburilor din zona. In schimb, Rusia este din ce in ce mai interesata. Pe de o parte, este unul dintre cei mai importanti producatori de petrol si gaze din lume. Pe de alta parte, Moscova este principalul furnizor de gaze al Europei. Practic, prin 'arma energetica', Moscova isi continua tendintele hegemonice in Europa. La inceputul anului, toata Europa a suferit de frig pentru ca Rusia (furnizorul de gaze) s-a 'certat' cu Ucraina (transportatorul de gaze in Europa). Rusia a hotarat sa elimine cvasi-total Ucraina din facerea gazelor, asa ca a demarat construirea unui gazoduct prin Marea Baltica, astfel incat sa ocoleasca Ucraina. Nu este prima astfel de 'ocolire' pe care o face Moscova. Cu cativa ani in urma a hotarat ca gazele pot ajunge in Turcia si prin Marea Neagra, nu numai prin Ucraina, asa ca a construit gazoductul Blue Stream.

Un lucru este cert: in prezent, Europa depinde de gazele rusesti in proportie de 50% si va ajunge, in cativa ani, la 70%! Dar aceasta subjugare termica si energetica ruseasca va dura maximum 20-30 de ani. Pana atunci ne vom zbate sa gasim solutii pentru iesirea onorabila de sub chinga ruseasca. Frontiera geopolitica euxiniana razbate spre o alta etapa in abordarea geopolitica.