Relatia executiv - legislativ. Clasificarea sistemelor politice

Relatia executiv - legislativ. Clasificarea sistemelor politice

Clasificarile curente ale sistemelor democratice, in functie de mecanismele constitutionale care reglementeaza raporturile intre puterea legislativa si puterea executiva, recunosc existenta a doua mari categorii de organizari politice: prezidentiale (prototip SUA) si parlamentare (prototip Marea Britanie). In 1980, Maurice Duverger a descris un al treilea tip de ,,regim” (termen preferat de unii autori, in locul celui de sistem politic), numit semi-prezidential, caracteristic celei de-a cincea Republici Franceze.

Dincolo insa de rigiditatea modelelor teoretice si de faptul ca acestea au mai mult o valoare didactica, s-a constatat ca foarte putine tari corespund intocmai uneia sau alteia dintre tipologii. Practic, numai Statele Unite reprezinta prezidentialismul autentic si numai Regatul Unit parlamentarismul pur. Majoritatea republicilor din Europa (inclusiv Franta) se plaseaza ,,undeva intre” cei doi poli teoretici, mai aproape de unul sau de celalalt. Franta insasi este un caz interesant, in opinia unor autori acest sistem comportandu-se ca unul prezidential atunci cand Presedintele Republicii si Adunarea Nationala au aceeasi culoare politica si ca unul parlamentar in cazul coabitarii. Continuand nuantarile, ar fi poate mai sugestiv din punct de vedere constitutional si politic sa spunem, de exemplu, ca Federatia Rusa este 80% regim prezidential si 20% parlamentar (conventional, o numim republica de tip prezidential), ca Finlanda, Portugalia, Irlanda, Polonia sau Romania sunt mai aproape de un regim parlamentar decat de unul prezidential (osciland intre 50-65% caracter parlamentar), chiar daca au presedinte ales prin vot universal si le numim republici semi-prezidentiale, iar Germania, Ungaria si Italia sunt foarte aproape de parlamentarismul britanic (80-90%), cu diferenta ca seful statului nu dobandeste aceasta calitate pe linie ereditara ci prin votul parlamentului, avand, in consecinta, o implicare politica mai consistenta decat suveranul Regatului Unit. Este evident insa faptul ca, dincolo de relativismul ei, exprimarea in procente nu poate fi decat aproximativa (am folosit aceste valori doar pentru a sugera nuantele) iar un asemenea calcul ar complica foarte mult analiza sistemului, producand dificultati cu privire la procedura de cuantificare a caracterului prezidential sau parlamentar. Din acest motiv, preferam sa utilizam termenul ,,semi-prezidential” pentru cele mai multe republici europene, exceptandu-le bineinteles pe cele care sunt foarte aproape de una din cele doua extreme ale axei.

Sa urmarim, in continuare, reperele teoretice care definesc regimul prezidential, respectiv pe cel parlamentar. In opinia lui Arend Lijphart, exista trei criterii de comparatie clare, unanim acceptate (criterii principale), si inca trei care ar putea fi luate in considerare, desi nu intrunesc consensul abordarilor in materie: criterii secundare (Lijphart, 2000).

Primul criteriu major se refera la raspunderea politica a executivului. Prin executiv, se intelege cabinetul sau guvernul condus de un prim-ministru, premier, cancelar sau presedinte al consiliului de ministri (denumiri folosite pentru seful guvernului in regimurile parlamentare), respectiv presedinte in cele prezidentiale. In cadrul sistemelor parlamentare, executivul raspunde politic in fata parlamentului, ceea ce inseamna ca, atat pentru a instala cat si pentru a demite un guvern este necesar votul parlamentului: de investitura in primul caz, de neincredere (motiune de cenzura aprobata) in al doilea caz. In sistemele prezidentiale, executivul (in fapt, presedintele) raspunde politic numai in fata natiunii, mandatul sau avand durata fixa, precizata in textul constitutiei.

Al doilea criteriu face referire la modalitatea de alegere (desemnare) a sefului executivului. In regimurile parlamentare, seful executivului (primul-ministru) este desemnat prin votul membrilor parlamentului, in timp ce in regimurile prezidentiale seful executivului (presedintele) este ales prin vot universal.

A treia diferenta majora, in opinia lui Arend Lijphart, consta in caracterul procesului decizional din interiorul executivului. Parlamentarismul se asociaza cu guverne (cabinete) colegiale, bazate pe decizie colectiva (explicatia consta in faptul ca fiecare membru al guvernului se bucura de increderea parlamentului, in multe cazuri investirea unui guvern fiind rezultatul unei coalitii in care ministrii reprezinta diferite forte politice). Prezidentialismul este caracterizat, din aceasta perspectiva, de cabinete cu decizie necolegiala, unipersonala. In SUA, de exemplu, membrii executivului (mai concret ai administratiei prezidentiale) sunt un fel de consilieri ai presedintelui pe probleme specifice, decizia politica apartinand insa exclusiv presedintelui.

In afara acestor trei diferente majore, mai pot fi descrise inca trei criterii, pe care Lijphart le vede secundare. Apartenenta liderilor politici la executiv si/sau legislativ este primul dintre acestea: in sistemele prezidentiale, nici o persoana nu poate apartine simultan puterii legislative si celei executive (cea mai clara separatie este in SUA), in timp ce sistemele parlamentare permit acest lucru (mai mult chiar, in Marea Britanie toti membrii cabinetului sunt parlamentari). Dupa unii, aceasta caracteristica a prezidentialismului ar fi un avantaj si un argument pentru o mai clara separatie a puterilor in stat, alti autori considerand, dimpotriva, ca legatura umana si politic-institutionala realizata prin ,,includerea” cabinetului in forul legislativ (sau, in functie de perspectiva din care privim lucrurile, prin ,,desprinderea” unui grup din legislativ si investirea lui cu atributii executive) ar fi in beneficiul unei guvernari mai eficiente, care poate exprima, intr-o maniera coerenta, o vointa politica majoritara. Cu alte cuvinte, vorbim despre diferenta intre separarea rigida a puterilor in cadrul prezidentialismului si separarea supla a puterilor, combinata cu o intensa colaborare (interferenta) a lor, in cazul organizarilor cu caracter predominant parlamentar.

Dizolvarea parlamentului este un alt criteriu care deosebeste regimurile parlamentare de cele prezidentiale. In cazul celor dintai, seful executivului (premierul) poate decide dizolvarea legislativului (pentru a echilibra, constitutional, dreptul parlamentului de a demite guvernul prin motiune de cenzura), in timp ce in situatia a doua, presedintele nu poate dizolva parlamentul (ca raspuns la imposibilitatea legislativului de a demite un presedinte cu legitimitate democratica).

In fine, al treilea criteriu se refera la structura puterii executive. Parlamentarismul este asociat cu distinctia intre seful statului (functie simbolica, de reprezentare) si seful guvernului (care detine adevarata putere executiva), in timp ce prezidentialismul presupune ca presedintele (seful statului) sa fie in acelasi timp si seful guvernului.

Aceste trasaturi constituie, intr-o prezentare punctuala, cadrul teoretic general al regimurilor parlamentare si prezidentiale. Intrucat modelele clasice nu reuseau sa acopere o mare parte a sistemelor politice nationale (in primul rand Franta nu corespundea nici unuia dintre ele, desi unii autori au considerat a cincea Republica drept una prezidentiala, afirmatie valabila in spiritul, nu si in litera teoriei!), la inceputul anilor `80 s-a simtit nevoia introducerii unei noi categorii. In acest sens, Maurice Duverger descrie in 1980, asa cum am mentionat anterior, ,,regimul semi-prezidential”, reconceptualizat in 1992 de Shugart si Carey sub denumirea de ,,regim premier-prezidential” .

Care este, in principiu, definitia semi-prezidentialismului (spunem ,,in principiu” fiindca exista deosebiri chiar si intre sistemele cuprinse in aceasta categorie)? In esenta, este vorba de combinarea alegerii presedintelui prin vot universal, specifica prezidentialismului american, cu raspunderea guvernului in fata parlamentului, preluata de la modelul parlamentar britanic. Rezulta, in consecinta, un executiv dual (compus din presedintele republicii si guvernul condus de un prim-ministru).

Intrebarea pe care o pune Lijphart, in acest caz, lanseaza o adevarata dezbatere in interiorul sistemelor semi-prezidentiale: ,,cine este adevaratul sef al guvernului – presedintele sau primul ministru? Presedintii austriac, islandez si irlandez sunt slabi, desi sunt popular alesi, si aceste trei democratii opereaza mai mult ca sistemele parlamentare ordinare. Acelasi lucru se aplica si in cazul Portugaliei […] Cazul francez este mai problematic.” (Lijphart, 2000)

De ce este cazul francez mai problematic? Explicatia rezida in discrepantele aparute intre prerogativele constitutionale ale presedintelui, importante dar nu decisive, si influenta politica reala a sefului statului, care are ultimul cuvant in numeroase ,,situatii guvernamentale”. Asa cum vom vedea la analiza detaliata a puterii executive in diferite sisteme, presedintele francez nu are dreptul (teoretic) de a revoca primul-ministru, dar recurge frecvent la aceasta practica politica, in special atunci cand are majoritatea parlamentara de partea sa si este considerat liderul de facto al executivului. De altfel, autori francezi reputati precum Raymond Aron sau Maurice Duverger apreciaza ca Franta se comporta ca sistem prezidential sau ca sistem parlamentar, in functie de relatia presedintelui cu majoritatea din Adunarea Nationala. ,,Presedintele Republicii este autoritatea suprema atata timp cat are majoritatea in Adunarea Nationala; dar el trebuie sa abandoneze realitatea puterii in favoarea primului ministru, daca vreodata un alt partid decat al sau are majoritatea in Adunare” (Aron, 1982). Din 1962, cand a fost introdusa –prin referendum- alegerea presedintelui francez prin vot universal, au existat mai multe perioade de coabitare: 1986-1988 (presedinte Mitterand - premier Chirac), 1993-1995 (presedinte Mitterand – premier Edouard Balladur), respectiv 1997-2002 (presedinte Chirac – premier Lionel Jospin).

Influenta suplimentara, non-constitutionala, a presedintilor asupra sistemelor semi-prezidentiale decurge fie din asocierea unei majoritati parlamentare de aceeasi culoare politica, fie din personalitatea puternica si prestigiul social al presedintelui (de exemplu, generalul Charles de Gaulle, care isi impunea vointa prin practica referendumului, sau Urho Kekkonen in lunga sa presedintie finlandeza, intre 1956-1981, in timpul careia a recurs la demiterea primului ministru fara sa aiba aceasta prerogativa si fara macar sa fie contestat!) sau, pur si simplu, din traditia puterilor nelimitate ale sefului statului (Rusia, Turcia, tarile din Europa Centrala si de Est).

Combinand aceste variabile cu particularitatile constitutionale ale republicilor semi-prezidentiale europene, rezulta o diferentiere a intensitatii rolului presedintelui. Duverger face chiar o paralela intre puterea constitutionala a presedintelui si puterea reala, decurgand din practica vietii politice in tara respectiva. Se constata, din tabelul prezentat, ca sunt situatii in care un presedinte relativ puternic din punct de vedere constitutional are o pondere scazuta in practica (Islanda), si situatii inverse, in care influenta efectiva a presedintelui este mai mare decat ar rezulta strict din textul constitutiei (Franta).

Din pacate, analiza lui Duverger nu ,,prinde” noile republici semi-prezidentiale din tarile postcomuniste (Polonia, Romania, Bulgaria, Federatia Iugoslava etc.), dar si aici s-ar putea observa, cu siguranta, decalaje importante intre cele doua planuri, cu un plus de influenta al Presedintelui in practica politica. Referindu-ne strict la situatia din Romania, putem sesiza cu usurinta ca influenta politica a presedintelui, foarte mare la inceputul anilor `90 (cand Romania se comporta mai degraba ca o republica prezidentiala), a inceput sa scada spre sfarsitul deceniului, in timpul mandatului lui Emil Constantinescu, si (fenomen interesant dar nu lipsit de explicatii) continua sa scada si dupa 2000, desi presedinte a redevenit Ion Iliescu. Putem deduce de aici ca, in afara factorilor mentionati, mai pot actiona si altii: contextul politic, apropierea de final a ultimului mandat constitutional al presedintelui, personalitatea primului ministru, eventuale transformari survenite in cultura politica etc.

Comparatie intre puterea constitutionala si puterea reala a presedintilor, in diferite sisteme semi-prezidentiale

IN CONSTITUTIE    IN PRACTICA

Finlanda    1. Franta

Islanda    2. Finlanda

Republica de la Weimar (Germania pana in 1933)    3. Rep. Weimar

Portugalia    4. Portugalia

Austria    5. Austria

Franta    6. Irlanda

Irlanda    7. Islanda

(Maurice Duverger, Le systeme politique francais, 1996, preluat in Emil Boc, Separatia puterilor in stat, 2000, pag. 125).

Sa urmarim acum cateva aspecte specifice legate de functionarea sistemelor prezidentiale si parlamentare, despre care am afirmat ca reprezentau, inainte de conceptualizarea modelului semi-prezidential, reperele clasice in definirea si compararea sistemelor politice.

Notiunile de regim prezidential, respectiv republica prezidentiala dateaza din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, mai exact din anii 1867-1868, cand Bagehot si apoi Paradol Prevost au folosit, in premiera, acesti termeni cu referire directa la realitatile politice americane, termeni consacrati si preluati in scurt timp de specialistii din alte domenii, in special din dreptul constitutional.

Intelegerea prezidentialismului nu este, in sine, un lucru dificil din punct de vedere teoretic (este chiar mai simplu decat mecanismul ,,intricat” al sistemelor parlamentare europene), dar aplicarea lui cu succes s-a limitat pana acum la practica politica a Statelor Unite. Celelalte republici central si sud-americane, respectiv asiatice, care l-au preluat, la sfarsitul anilor `70 si inceputul anilor `80, intampina inca serioase dificultati in consolidarea si mai ales eficientizarea democratiei (Costa Rica, Guatemala, El Salvador, Ecuador, Peru, Chile, Republica Dominicana, Philipine, Venezuela, Nicaragua, partial Argentina si Brazilia). Acest lucru se intampla si se va intampla, cu siguranta, acolo unde o cultura politica imatura, insuficient dezvoltata pe coordonatele democratiei, face ca prezidentialismul sa insemne mai degraba premisa unei guvernari autocratice decat rigida separare a puterilor din sistemul politic american. Sa luam, totusi, ca reper functionarea prezidentialismului ,,la el acasa”, adica acolo unde s-a nascut si a cunoscut cele mai bune performante politice si institutionale: in cadrul federatiei americane, si sa o comparam cu functionarea parlamentarismului in sisteme politice (de asemenea de succes), ca cele din Marea Britanie si Germania.

Stabilitatea executivului reprezinta una dintre cele mai importante caracteristici ale guvernamantului de tip prezidential. Durata fixa a mandatului primit in alegeri de seful executivului, durata prevazuta in textul constitutiei, face ca presedintele SUA sa nu poata fi inlaturat din functie de catre Congres (decat in conditii exceptionale, prin procedura numita impeachment, dar nici atunci pentru prestatia sa politica), in timp ce sefii executivelor din Marea Britanie si Germania raspund politic in fata parlamentelor din tarile lor, putand sa-si piarda functia oricand, daca majoritatea membrilor legislativului doresc acest lucru. Riscul unei eventuale instabilitati guvernamentale, oricum putin probabila in conditiile unor culturi politice responsabile, este diminuat prin procedura ,,votului de neincredere constructiv”, prevazut in constitutiile din Germania si Spania. Acest tip aparte de motiune de cenzura implica, pentru demiterea guvernului, nu numai formarea unei majoritati parlamentare impotriva cabinetului (conditie suficienta in cele mai multe sisteme politice din Europa) ci si o alternativa concreta pentru noul guvern, adica un candidat pentru functia de prim-ministru care sa intruneasca acceptul ,,motionarilor”. Fireste, a doua conditie este mult mai greu de indeplinit decat prima, necesitand negocieri prelungite intre putere si opozitie pentru gasirea unui inlocuitor, ceea ce face ca demiterea cabinetului in exercitiu sa devina un eveniment extrem de rar. Spre exemplificare, ultima data cand procedura votului de neincredere constructiv a fost aplicata cu succes in Germania a fost in 1982, cand Helmut Kohl l-a inlocuit pe cancelarul Schmidt.

Stabilitatea executivului in sistemele prezidentiale nu este, in sine, un avantaj. Ea poate deveni un avantaj doar atunci cand prestatia administratiei este performanta iar eficienta guvernarii este intarita de ,,linistea” sefului executivului. Dimpotriva, cand prestatia presedintelui este modesta, imposibilitatea inlocuirii lui devine o problema de netrecut chiar si pentru majoritatea ,,de aceeasi culoare politica” din Congres. In asemenea cazuri, numai demisia presedintelui ar putea salva situatia, dar lucrul acesta este foarte putin probabil sa se intample. Asa se face ca stabilitatea sefului executivului se traduce, in practica politica, intr-o rigiditate a sistemului prezidential, bazata pe independenta constitutionala, legitimitatea democratica egala a Presedintelui si a Congresului, precum si pe neta separatie a puterilor intre cele doua institutii.

In comparatie cu prezidentialismul, regimurile parlamentare par sa instituie instabilitatea executivului (datorata raspunderii politice pe care guvernul o are in fata legislativului si posibilitatii demiterii cabinetului prin motiune de cenzura), caracteristica mai mult teoretica decat practica, asa cum am vazut. Totusi, mergand pe linia teoriei constitutionale, instabilitatea executivului conduce, in mod firesc, la flexibilitatea sistemelor parlamentare, cu o relatie mult mai ,,sensibila” intre executiv si legislativ, cu interferenta, colaborarea sau confruntarea lor directa. Vorbim inclusiv de posibilitatea unui conflict intre cele doua puteri, pentru ca nu numai parlamentul poate demite cabinetul, dar si executivul poate dizolva legislativul, provocand alegeri anticipate.

Rigiditatea, respectiv flexibilitatea regimului se vede cel mai bine in timpul crizelor, reflectand modul in care sistemul in cauza reuseste sa depaseasca, practic, diferitele tipuri de crize cu care se confrunta. Regimurile prezidentiale depasesc foarte greu crizele politice generate de contestarea presedintelui, datorita rigiditatii de care vorbeam, iar incercarile de a-l inlatura din functie pe seful executivului capata accente dramatice. Fie ca presedintele demisioneaza (lucru nemaiintalnit de la gestul lui Nixon din 1974, in urma ,,Afacerii Watergate”), fie ca refuza iar Camera Reprezentantilor incepe procedura de punere sub acuzare ca prima etapa din impeachment (vezi scandalul Clinton - Monica Lewinski), intregul sistem politic sufera un cutremur de proportii in care acuzatiile, anchetele, capetele sacrificate sau ,,dezvaluirile senzationale” din presa afecteaza insasi credibilitatea democratiei si a conceptiei politice americane. Dimpotriva, in cazul regimurilor parlamentare, crizele politice sunt mai putin dramatice si dureaza, de obicei, mai putin, soldandu-se cu alegeri anticipate sau cu schimbarea cabinetului. Sunt cunoscute chiar exemple de democratii stabile, consacrate (vezi Italia postbelica) in care caderea guvernului aproape ca nu mai mira pe nimeni –au fost 54 de asemenea crize guvernamentale dupa 1945 incoace!- iar sistemul, in ansamblul sau, nu are prea mult de suferit, nici ca performanta, nici ca si credibilitate.

Complementaritatea regimurilor prezidentiale si parlamentare se regaseste si in modalitatea de alegere a sefului executivului, asa cum am vazut in criteriile formulate de Lijphart. Alegerea prin vot universal (direct sau indirect) a presedintelui, respectiv desemnarea de catre parlament a premierului stau la originea tuturor celorlalte caracteristici mentionate anterior, de care se leaga in mod logic. Legitimitatii democratice a presedintelui SUA i se opune raspunderea politica a premierului britanic in fata Parlamentului, prima situatie conferind independenta constitutionala si un mandat de patru ani asigurat (cu posibilitatea ca natiunea americana sa mai acorde inca un mandat presedintelui, daca se considera multumita de prestatia acestuia), a doua situatie echivaland cu o permanenta ,,dare de seama” a cabinetului in fata legislativului si cu necunoasterea, practic, a duratei mandatului, care poate fi oricand intrerupta prin vointa majoritatii parlamentarilor.

Care din cele doua situatii este mai democratica si mai eficienta? In privinta primei parti a intrebarii, este limpede ca alegerea sefului executivului de catre popor sta sub semnul principiilor fundamentale ale democratiei, presupunandu-se ca cetatenii stiu pentru cine voteaza si de cine doresc sa fie reprezentati. Din fericire (sau din pacate?) personalizarea politicii in era televiziunii face ca alegatorii sa fie bombardati cu imagini ale candidatilor, confectionate in laboratoarele profesioniste ale unor agentii specializate. Acesta este un lucru bun si un lucru rau in acelasi timp: bun pentru ca ar trebui sa asigure, in mod normal, o mai atenta cunoastere a candidatilor, o legatura directa intre candidat si alegator si responsabilizarea candidatului ales, rau pentru ca introduce in ecuatia votului multe variabile subiective (notorietatea si charisma candidatului, factor care favorizeaza ,,vedetele” in fata unor candidati necunoscuti, tineri dar poate mai bine pregatiti, forta financiara a grupului de interese din spatele candidatului, capacitatea tehnica a staff-ului de a pune in valoare punctele tari ale prezidentiabilului si de a distruge imaginea contracandidatului). In plus, odata ce a fost ales, presedintele va conduce administratia timp de patru ani, indiferent ca o face bine sau rau, ca inseala sau confirma asteptarile celor care l-au votat. Legitimitatea democratica pe care a castigat-o in alegeri este suficienta pentru a-l instala la conducerea executivului pe durata intregii legislaturi.

De partea cealalta, votul in favoarea unor optiuni politice majore, consacrate, clar conturate din punct de vedere doctrinar (de exemplu: optiunile conservatoare, laburista sau liberal-democrata in Marea Britanie, optiunile crestin-democrata, social-democrata sau liberala in Germania), da o directie politica bine definita pe durata legislaturii, urmand ca executivul sa puna in aplicare aceasta optiune politica. Daca o face bine, are increderea parlamentului, daca se departeaza de programul initial, pierde increderea parlamentului si un alt cabinet ii va succeda, cu misiunea de a indrepta lucrurile in directia dorita de majoritatea parlamentara.

In privinta celei de-a doua parti a intrebarii, legata de eficienta guvernarii, personal cred ca nu se poate identifica o regula stricta privind asocierea vreunui mod de alegere a sefului executivului cu eficienta crescuta a cabinetului pe care acesta il conduce, si intr-un caz si in celalalt istoria consemnand prestatii exceptionale si esecuri lamentabile. Pana la urma, rezultatul depinde in mare masura de inspiratia si responsabilitatea cu care partidele americane isi desemneaza candidatii la Presedintie, iar in Europa de felul in care marile partide isi aleg (in interiorul lor) liderul care va prelua, dupa alegerile parlamentare, sefia guvernului.

Separatia puterilor este un alt criteriu care deosebeste regimurile prezidentiale de cele parlamentare. Rigida in primul caz, supla in cel de-al doilea, separatia puterilor exprima, in practica politica, raporturile executiv-legislativ din perspectiva limitarii atributiilor conferite fiecareia dintre ele. Asa cum am afirmat in primul capitol, scoala constitutionalist-federalista americana a instituit cea mai exigenta separare a responsabilitatilor executive de cele legislative, punand in practica istoricul checks and balances. Acuzat la inceput de posibilitatea provocarii unor blocaje in luarea deciziilor, criticat dar si apreciat deopotriva de autori consacrati, principiul checks and balances a confirmat in ultimii doua sute de ani sperantele care s-au pus in el, prin instituirea unui sistem profund democratic, a carui principala preocupare tinde sa fie limitarea continua si reciproca a puterilor politice, fie ele de natura executiva sau legislativa. Pentru a exemplifica temerile si sperantele legate de separatia foarte stricta a prerogativelor in sistemul american, mentionam afirmatiile lui Bagehot: ,,mutuala independenta conduce la un mutual antagonism intre executiv si legislativ”, respectiv Montesquieu: ,,prin forta lucrurilor…ele vor fi obligate sa se miste in concert”. (Montesquieu, 1964)

In regimurile parlamentare, separatia puterilor este acceptata din punct de vedere constitutional, dar sistemul politic este astfel construit incat cabinetul si parlamentul sunt puse in situatia de a interfera intens, de a colabora si (cateodata) de a-si aplica masuri punitive, mergand pana la demiterea guvernului prin motiune de cenzura sau dizolvarea forului legislativ de catre seful executivului. Din acest punct de vedere, viata politica in sistemele parlamentare este mai activa, mai intensa, mai tumultuoasa. In Europa (dominata de sisteme parlamentare si semi-prezidentiale) se face mai multa politica decat in SUA, partidele sunt mai influente, mai puternice, dialogul guvern-parlament este o componenta importanta a politicii de zi cu zi. Dincolo de Atlantic, cultura politica pragmatica, simpla si ,,expeditiva” a americanilor pune accentul mai mult pe aspectele executive ale politicului, pe prestatia individuala a politicienilor si mai putin pe vointa sau disciplina de partid.

Numarul partidelor este un factor important de care depinde formarea cabinetului, relatia executiv-legislativ si apoi modul in care se realizeaza separatia puterilor, acest numar fiind la randul sau influentat, asa cum vom vedea in capitolul consacrat partidelor, de sistemul electoral al tarii respective. In sistemele bipartidiste, caracteristice tarilor cu vot majoritar uninominal (SUA si Marea Britanie) functioneaza regula ,,castigatorul ia totul” (sau, dupa exprimarea preferata de britanici, `first past the post’, adica functia este castigata de cel care trece primul ,,linia de sosire”), in timp ce in sistemele multipartidiste de tipul Germaniei (rezultate din sisteme electorale cu reprezentare proportionala) intalnim o dispersie a reprezentarii parlamentare, ceea ce provoaca o incordare a relatiei parlament-cabinet. Fireste, un guvern se simte mult mai bine si este mult mai stabil intr-un sistem bipartidist, in care dispune de o majoritate parlamentara clara, formata de propriul partid. Asa se face ca in Regatul Unit premierul isi impune vointa politica fara probleme, atat in cabinet cat si in parlament, fiind liderul partidului majoritar. Intr-un asemenea sistem, dupa alegeri, elita partidului castigator (reprezentata de ministrii cabinetului nou format) adopta strategia guvernamentala si elaboreaza politicile sectoriale, in timp ce colegii lor de partid, care ocupa locurile din spatele salii (backbenchers), nu indeplinesc decat o simpla formalitate, votand disciplinat pentru a aproba vointa executivului. Opozitia, in acest caz, foloseste tribuna parlamentului doar pentru a exprima public alte optiuni politice si pentru a se pregati in vederea viitoarelor alegeri.

Mult mai complicate sunt lucrurile intr-un sistem multipartidist de tip european-continental, rezultat dintr-o formula electorala proportionala sau mixta. Cum nici un partid nu obtine, de obicei, majoritatea absoluta in parlament, devine necesara formarea unei coalitii de 2-3 partide, cateodata si mai multe, in functie de gradul de fragmentare a spectrului parlamentar. Guvernele de coalitie sunt supuse ,,stresului” politic intern si unor presiuni parlamentare incomparabil mai mari, supravietuirea lor fiind conditionata de negocieri lungi si complicate, in care fiecarei parti trebuie sa i se dea satisfactie. In acest caz, guvernului nu-i este ingaduita nici o marja de libertate, programul coalitiei fiind legea de urmat, iar de impunerea categorica a vointei cabinetului in fata parlamentului (asa cum se intampla in Marea Britanie) nici nu poate fi vorba. Guvernele de coalitie sunt intalnite in majoritatea covarsitoare a tarilor europene.

Concluzionand, vom spune ca relatia executiv-legislativ reprezinta elementul fundamental care, alaturi de sistemul electoral, defineste portretul regimurilor parlamentare, semi-prezidentiale sau prezidentiale. Fara a formula judecati de valoare in privinta celor trei tipuri de regimuri democratice, autorul se limiteaza la a arata ca fiecare dispune de virtuti si puncte vulnerabile, ca fiecare din ele, pentru a fi performant, trebuie sa intre in rezonanta cu matricea culturii politice dominante, ca interdependenta institutii politice - cultura politica este motorul dezvoltarii, eficientizarii si modernizarii oricarei democratii.