Relatiile Comunitatii Europene cu Marea Britanie si Statele Unite ale Americii

Relatiile Comunitatii Europene cu Marea Britanie si Statele Unite ale Americii

Raporturile dintre Comunitate, Marea Britanie si Statele Unite s-au definit printr-o impletire de contradictii. Pana la inceputul anilor '60, Marea Britanie refuza sa faca parte dintr-un ansamblu european integrat, dar, vazand cum se construieste acest ansamblu, a inceput sa-l perceapa ca pe o noua "blocada continentala" , ce excludea Marea Britanie din Europa. In ceea ce priveste Statele Unite, daca ele au incurajat, nu demult, cu hotarare aparitia unei Europe occidentale unite, constatau acum formarea sa rapida si implicit, au acceptat cu greu ca aceasta Comunitate sa le scapa si sa dobandeasca un destin propriu. Astfel, Comunitatea Celor Sase era de la inceput divizata[2]: Franta gaullista visa o Europa unita, promovand - sub conducerea Parisului - o politica proprie, in vreme ce, pentru ceilalti cinci, Comunitatea nu putea fi decat o componenta a asociatiei transatlantice, sub protectia Americii.

In 1958, inainte sa inceapa (la l ianuarie 1959) realizarea uniunii vamale in cadrul Comunitatii, Marea Britanie a propus infiintarea unei mari zone europene de liber schimb. Obiectivul era clar: inlocuirea Pietei Comune cu un spatiu economic neintegrat, din care Marea Britanie sa poata si ea face parte, fara a-si abandona deloc legaturile cu Statele Unite si Commonwealth-ul.

Pe 20 noiembrie 1959, a aparut, sub influenta Londrei, Asociatia Europeana a Liberului Schimb[3], alcatuita "dintr-un urias, Marea Britanie, si sase pigmei, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elvetia, Portugalia". Dar, la 9 august 1961, Marea Britanie, impreuna cu Irlanda si Danemarca, au inceput discutiile cu Bruxelles-ul pentru o eventuala intrare in Comunitatile Europene. La inceputul anilor '60, Statele Unite, in fata Europei occidentale iesite din saracie si dependenta, au dorit sa imprime un nou avant solidaritatii atlantice In acel moment, Franta lui de Gaulle a preconizat, intre Cei Sase, o uniune de state - planul Fouchet, noiembrie 1961 - care ar fi construit o personalitate politica europeana, mai ales in fata protectorului american. Afacerea s-a blocat insa, la inceputul anului 1962. Partenerii Frantei au respins proiectul, in principal pentru ca Marea Britanie nu a participat la el dar si pentru ca uniunea aceasta de state ar fi reprezentat o contestare, cel putin potentiala, a legaturii transatlantice de aparare.

Pe 4 iulie 1962, la Philadelphia, presedintele Kennedy a propus o asociere (partnership) intre Statele Unite si Comunitatea Europeana. Era vorba de includerea acesteia din urma intr-un ansamblu atlantic, condus de Washington. Asocierea s-a concretizat din nou in zona de liber schimb, de data aceasta atlantica, si dezbatuta in cadrul GATT, structura infiintata in 1947 pentru a negocia tarife vamale si de comert international. Era evident de ce Marea Britanie, aliata fidela a Statelor Unite, stat de legatura intre Europa si America, se grabea sa intre in Piata Comuna.

Pe 14 ianuarie 1963, intr-o conferinta de presa, de Gaulle a declarat ca Marea Britanie, datorita legaturilor sale cu "largul marii", inca nu indeplinea conditiile necesare pentru a deveni membru al Comunitatilor Europene. Marele proiect al lui Kennedy, de fuzionare a Europei, Marii Britanii si Statelor Unite, s-a risipit.

Intre 1964 si 1967, s-a derulat in cadrul GATT o negociere comerciala multilaterala (Kennedy Round). Ea s-a incheiat cu rezultate substantiale (scaderea in medie cu 40% a drepturilor de vama asupra produselor industriale), dar nu a generat acel spatiu economic atlantic, care sa se prelungeasca intr-o comunitate politica, anuntat de Kennedy.

La 2 mai 1967, Marea Britanie devenita laburista, simtind tot mai mult ca nu putea ramane in afara Comunitatii, ca avea nevoie de dinamismul acesteia, si-a depus a doua candidatura. De Gaulle a subliniat ca economia si moneda britanica ramaneau prea legate de Commonwealth. Intre anii       1967-1969, problema britanica a blocat construirea Comunitatii. Intrarea Angliei ar fi reechilibrat Comunitatea; evenimentele din mai 1968 au anuntat sfarsitul erei gaulliste. Pe 28 aprilie 1969, datorita rezultatului referendumului privind regionalizarea care a fost negativ, de Gaulle a demisionat din functia de presedinte al Republicii.

Pe l si 2 decembrie 1969, summit-ul Celor Sase desfasurat la Haga, la initiativa Frantei, s-a prezentat ca o reconciliere a conceptiei franceze cu conceptia celor cinci parteneri ai sai. Franta a obtinut aplicarea, pentru Comunitate, a unui sistem financiar definitiv, menit deci sa impuna Marii Britanii lansarea de politici comune (moneda, industrie, concertare a politicilor externe) care consolideaza Comunitatea. Al treilea termen de la Haga a fost cel de "extindere": opozitia Frantei fata de aderarea britanica a disparut.[5]

La inceputul anilor '70, aderarea Marii Britanii impreuna cu Irlanda si Danemarca la Comunitatea Europeana - Norvegia refuzand in final prin referendumul din 26 septembrie 1972 - a fost facilitata printr-o conjunctura exceptionala. In Marea Britanie, conservatorii, considerati partidul proeuropean, au revenit la putere, iar primul ministru, Edward Heath, a acceptat ideea ca intrarea in Comunitatile Europene implica pentru noul venit respectarea tuturor regulilor deja stabilite de Cei Sase (notiunea de acquis comunitar).

Pe de alta parte, raporturile franco-germane treceau printr-o faza dificila: politica in problemele Estului (Ostpolitik) a cancelarului Willy Brandt marcau prima afirmare a unei Germanii Federale cu o diplomatie proprie. Presedintele francez, Georges Pompidou, a suportat greu aceasta ridicare a unei Germanii mai autonome.

La l ianuarie 1973, prima extindere a Comunitatilor a incheiat perioada Europei Celor Sase (1951-1972) fundamental franceza. Principalii sai promotori (Monnet, Schuman, De Gaulle) erau francezi, chiar daca se intelege de la sine ca nu s-ar fi realizat nimic fara inteligenta istorica a unor oameni ca Adenauer sau Gasperi, prezentati uneori impreuna cu Robert Schuman ca membri ai unei internationale "negre", crestin-democrate. In plus, Franta impunea viziunea unei Comunitati organizate, ce nu se reducea la o zona de liber schimb, ci se structura in jurul unor politici comune avand o identitate economica fata de exterior. In sfarsit, asa cum vroia de Gaulle, Europa se construia printr-o concertare politica permanenta intre statele membre.[6]

Totusi, Franta gaullista nu-si concretiza conceptia politica privind unificarea europeana. Pe de o parte, pentru partenerii sai din Comunitate, Europa politica trebuia sa includa Marea Britanie si sa nu afecteze legatura cu Statele Unite. Pe de alta parte, politica franceza nu era lipsita de contradictii: pentru Paris, unitatea europeana trebuia sa fie un punct de sprijin, un mijloc de influenta, dar nu i-ar fi putut infrana libertatea de miscare. Pe scurt, dezbaterile din anii '60 le anuntau pe cele din deceniile urmatoare.

In ce priveste Comunitatea Europeana, anii 1973-1989 au confirmat ca reprezinta cu adevarat o componenta majora, ireversibila, a peisajului institutional european. Totusi, aceasta constructie europeana se confrunta cu doua dificultati esentiale: primirea de noi state membre si relansarea dinamicii comunitare.