MOMENTELE FUNDAMENTALE ALE CONSTRUCTIEI EUROPENE

Uniunea Europeana este o constructie cu totul speciala in peisajul gruparilor economice integrationiste.

a.      cea mai mare dimensiune economica

Uniunea Europeana are un PIB cumulat echivalent cu 28% din totalul mondial, situandu-se la doar mica distanta in urma NAFTA, pe care insa o intrece ca populatie. Chiar daca excludem fluxurile comerciale intra-comunitare, UE ramane cel mai mare exportator mondial si al doilea importator mondial (imediat in urma SUA) de bunuri, cu ponderi de peste 20% in cele doua fluxuri ale comertului mondial. UE este, totodata, principalul exportator si importator mondial de servicii, cu ponderi de aproape 25% pentru fiecare din cele doua fluxuri. In fine, investitiile externe directe mondiale au Uniunea Europeana atat drept destinatie predilecta (peste 40% din totalul mondial in intervalul 2003-2005), cat si - mai ales - ca sursa principala de origine, cu peste jumatate din totalul mondial in ultimele doua decenii.

b.     cele mai puternice elemente de supranationalitate

c.     cel mai mare progres pe calea integrarii politice

d.     singura grupare cu mecanisme proprii de redistribuire

UE are o fizionomie particulara: nu este nici o organizatie internationala sau o confederatie de state, dar nici un stat federal. Are insa trasaturi care corespund in parte fiecaruia dintre conceptele de mai sus.

Organizatie internationala

asociatie voluntara intre state, in cadrul careia multe decizii sunt rezultatul negocierilor dintre conducatorii acelor state;

nici unul dintre liderii sai nu este ales direct, fiind fie numiti, fie detinand functii ex officio;

nu are nici forte armate, nici forte de politie proprii.

Confederatie

nu este subiect de drept international;

are la baza tratate internationale;

cu o singura exceptie (alegerea Parlamentului European), cetatenii nu au nici o legatura directa cu institutiile aflate la nivel confederal;

statele membre isi pastreaza atribute esentiale ale suveranitatii (sisteme juridice proprii, forte armate, dreptul de a semna tratate bilaterale cu alte tari etc);

are resurse financiare limitate, care nu sunt obtinute printr-un sistem fiscal propriu;

chiar daca are simboluri oficiale (imn si drapel), acestea nu inlocuiesc din punctul de vedere al atasamentului cetatenilor simbolurile oficiale nationale.

Spre deosebire insa de confederatiile cunoscute in istorie, UE a progresat mult mai mult pe calea armonizarii politicilor interne, decat a celor externe.

Federatie

suveranitatea membrilor nu este deplina, fiind cedata nivelului central in anumite domenii;

tratatele constitutive au valente constitutionale, sunt interpretate si protejate de o Curte de Justitie la nivel central;

moneda comuna;

reprezentanti alesi direct de cetateni (in Parlamentul European);

legislatia europeana are efect direct in dreptul intern al statelor membre (conferind drepturi si cetatenilor, nu doar statelor) si primeaza fata de acesta (doctrina "suprematiei");

evolueaza catre un spatiu judiciar si un sistem de aparare comune.

Aceste trasaturi sunt cele ale unui stat federal in stare embrionara.

Potrivit lui Joseph Weiler, UE combina o structura legala federala cu una politica confederala (sau inter-guvernamentala). UE a acceptat o disciplina (cvasi-)constitutionala, caracteristica federalismului, fara a deveni insa un stat federal. In fapt, a devenit o entitate federala non-statala, ale carei decizii sunt acceptate in mod voluntar de entitatile constitutive, fara a fi sprijinite de modelele clasice de coercitie ierarhica utilizate de statul modern

In masura in care Uniunea Europeana are atributele unui stat federal, acesta are trasaturi particulare:

a)     este, prin excelenta, o putere civila, fara prerogatoive si influenta in domeniile care reclama putere militara si forta coercitiva. Chiar daca s-ar realiza cele mai ambitioase planuri de implicare a UE in domeniul militar, aceasta nu ar controla mai mult de 2% din efectivele militare ale NATO si nu le-ar putea utiliza decat pentru o gama restransa de misiuni

b)     este un stat "reglementator" (regulatory state), nu un stat-providenta

UE nu redistribuie brin bugetul comunitar decat 1.1-1.2% din PIB cumulat al membrilor sai (fata de ponderi de 35-45% din PIB ale veniturilor bugetelor nationale).

Pe de alta parte, influenta reglementarilor comunitare nu trebuie exagerata. Multi autori au preluat necritic o butada a fostului presedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, care, in 1988, prevedea ca, peste 10 ani, 80% din reglementarile economice si sociale aplicabile in Europa vor fi emise la nivel comunitar. In fapt, cercetari recente arata ca procentul real de legislatie emisa la nivel comunitar si aplicabila la nivel national este de 10-20%.

Impactul accentuarii trasaturilor federale ale UE asupra suveranitatii statelor membre este si el controversat.

Pe de-o parte, exista perspectiva conventionala potrivit careia suveranitatea si supranationalitatea reprezinta un joc cu suma pozitiva, in care progresele uneia nu se pot face decat pe seama refluxului celeilalte.

Pe de alta parte, se face afirmatia ca UE este un sistem unic, in care statele membre isi pastreaza nestirbite suveranitatile respective, dar opteaza pentru a le pune in comun (pooling) in anumite domenii, atunci cand acest lucru este necesar pentru a atinge anumite obiective. Din aceasta perspectiva, supranationalitatea devine o modalitate de intarire a suveranitatii, pentru ca

statele membre sunt mai puternice cand actioneaza in comun decat daca ar actiona pe cont propriu.

FACTORII GENERATORI AI CONSTRUCTIEI EUROPENE

consolidarea pacii intre natiuni aflate in urma unor confruntari armate repetate si devastatoare;

contracararea amenintarii sovietice pe continent;

construirea unei piete de mari dimensiuni si, cu ajutorul acesteia, cresterea competitivitatii economiilor tarilor participante;

sporirea influentei exercitate pe plan international de statele membre; in subsidiar, ca o contrapondere la hegemonia politica si culturala a SUA

construirea unei federatii europene, cu identitate proprie

Importanta fiecaruia din acesti factori, care sunt cel mai adeseori mentionati ca determinanti ai procesului integrationist european, a variat in timp. Primii doi factori sunt la ora actuala neglijabili, dar in faza de lansare a constructiei europene au jucat rolul cel mai important.

JALOANELE PARCURSULUI INTEGRATIONIST IN EUROPA

Tratatul de la Paris 18 aprilie 1951)

Prevedea crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), din care faceau parte Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Se faceau referiri exprese la valentele pacificatoare ale organizatiei: semnatarii se declarau "decisi sa inlocuiasca rivalitati de lunga durata cu fuziunea intereselor lor esentiale, sa creeze, prin instituirea unei comunitati economice, bazele pentru o comunitate mai larga si mai adanca intre popoare mult timp divizate de conflicte sangeroase".

A fost precedat de celebra declaratie de la 9 mai 1950 a ministrului de externe francez, Robert Schuman, a carei simbolistica este atat de importanta incat data respectiva este celebrata anual ca "Ziua Europei": "Guvernul francez propune plasarea intregii productii franco-germane de carbune si otel sub o Inalta Autoritate comuna, intr-o organizatie deschisa participarii altor tari din Europa". Alegerea celor doua sectoare nu era intamplatoare, acestea fiind considerate in epoca drept reprezentand "pozitiile dominante" ale economiei si, totodata, ramurile cel mai intim legate de productia de razboi, care devenea astfel "materialmente imposibil".

Organizatia creata de Tratatul CECO avea un caracter supranational si interventionist foarte pronuntat:

obiective generale pentru dezvoltarea celor doua industrii;

instrumente interventioniste foarte brutale in caz de "criza manifesta" (controale de pret, contingente de productie etc);

control absolut asupra concentrarilor economice din ramurile respective (fuziuni si achizitii);

impozit pe cifra de afaceri a tuturor intreprinderilor din ramurile respective, constituind venituri directe ale CECO.

Tratatul era incheiat pentru o perioada de 50 de ani si nu a mai fost prelungit dupa incheierea acesteia, in 2002.

Aproximativ in acelasi timp a fost lansat un proiect integrationist cu trasaturi mai pronuntat politice: initiativa franceza ("Planul Pleven") de constituire a unei Comunitati Europene de Aparare (CEA), cu scopul crearii unei armate europene care sa faca posibila reinarmarea Germaniei in contextul unor tot mai puternic resimtite amenintari de securitate venite din partea URSS. Cele 6 state semnatare ale CECO au semnat si Tratatul CEA in mai 1952, dar organizatia proiectata nu a mai luat fiinta, din cauza respingerii ratificarii de catre Adunarea Nationala a Frantei, la 30 august 1954, ca rezultat al unei coalizari ad hoc a comunistilor cu gaullistii.

Indiferent, insa, de existenta unor coincidente nefericite, constructia propusa avea putine sanse de a avea o exiostenta durabila si eficienta pentru ca o politica de aparare comuna nu este de conceput in absenta unei politici externe comune.

Tratatele de la Roma 25 martie 1957)

Prevedeau crearea a doua comunitati - Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana pentru Energie Atomica (EURATOM) - intre aceiasi sase semnatari.

Tratatul CEE a fost fundamentat de un raport facut de asa-numitul "Comitet Spaak" , care urma o logica foarte asemanatoare celei in care a fost construit Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT): eliminarea restrictiilor formale in comertul reciproc dintre membri, insotita de numeroase prevederi menite sa impiedice recurgerea la alte masuri care ar putea frustra liberalizarea comertului intra-comunitar (abordare specifica asa-numitei integrari negative).

In plus, tratatul prevedea:

crearea unei uniuni vamale intre membri;

infiintarea unor organisme supranationale (Comisia si Curtea de Justitie), cu rol de monitorizare, asigurare a punerii in aplicare (enforcement) si, respectiv, jurisdictie;

formularea si aplicarea de politici comune in anumite domenii.

Cu exceptia politicii comerciale, referirile la celelalte politici comune erau lipsite de concretete, ceea ce a facut ca unele politici comune sa capete cu adevarat substanta abia in urma unor negocieri ulterioare intre Statele Membre (politica agricola comuna - Conferinta de la Stresa, 1958), pe cand altele nu s-au materializat, practic, nici pana in prezent (politica comuna in domeniul transporturilor).

Prevederile referitoare la eliminarea taxelor vamale in comertul reciproc si la crearea uniunii vamale (in principal, instituirea tarifului vamal comun) au fost duse la indeplinire inainte de sfarsitul perioadei tranzitorii de 12 ani prevazute in Tratat, respectiv la 1 iulie 1968 (dupa doar 10 ani si jumatate).

Spre deosebire de Tratatul CECO, care este un tratat-lege, Tratatul CEE era mai mult un tratat-cadru, mai putin interventionist si mult mai putin supranational.

In 1965, s-a semnat asa-numitul Tratat de fuziune (Merger Treaty), care a unificat institutiile (autoritatile) create de cele trei Tratate anterioare, declarand totodata drept obiectiv si unificarea celor trei Comunitati.

Tot in 1965, Franta a declansat asa-numita "criza a scaunului gol", refuzand sa mai participe la reuniunile institutiilor comunitare din cauza unei combinatii de temeri fata de intrarea in vigoare a regulii adoptarii deciziilor prin vot majoritar de la 1 ianuarie 1966 si nemutumire fata de initiativa presedintelui Comisiei, Walter Hallstein, de a propune extinderea prerogativelor comunitare, mai ales in domeniul bugetar. Criza a fost solutionata in 1966 prin asa-numitul compromis de la Luxemburg, potrivit caruia, atunci cand "interese nationale vitale" sunt in joc, tara respectiva poate bloca luarea unei decizii la nivel comunitar.

In decembrie 1969, Conferinta la nivel inalt a CEE de la Haga a adoptat asa-numitul "Plan Werner", care prevedea edificarea unei uniuni economice si monetare intr-o perioada de 10 ani, in intervalul 1971-1980.

In 1972, cu ocazia summit-ul de la Paris, liderii Frantei si Germaniei au evocat pentru prima oara perspectiva construirii unei "Europe sociale".

Criza economica generata de cele doua "socuri petroliere" inregistrate in anii '70 a facut ca ambele initiative sa fie inghetate, ele avand sa fie repuse in miscare abia cu incepere de la mijlocul anilor '80.

Totusi, in 1979, initial intr-un cadru formal situat in afara celui legal al CEE, tarile membre ale CEE (cu exceptia Marii Britanii) au lansat Sistemul Monetar European (SME), destinat stabilizarii cursurilor de schimb intre monedele nationale ale statelor participante, bazat pe o moneda de referinta lipsita de circulatie efectiva, ECU.

La mijlocul anilor '80, dupa aproape trei decenii de la semnarea Tratatului de la Roma, Comunitatea Economica Europeana progresase foarte neuniform pe calea integrarii economice. Doar in domeniile politicii comerciale, al politicii agricole si, partial, al politicii de concurenta, unificarea la scara intregii Comunitati fusese realizata. In plus, niciuna din initiativele de adancire a integrarii dintre tarile membre lansate dupa incheierea perioadei de tranzitie a Tratatului de la Roma nu putuse sa fie materializata. In acest context de stagnare si resemnare, procesul integrationist a cunoscut un puternic impuls prin initiativa desavarsirii pietei interne unice, produs al demersurilor convergente ale cercurilor de afaceri pan-europene si Comisiei. Jaloanele acestui proiect au fost trasate prin Cartea Alba dedicata acestui subiect si aparuta in mai 1985 sub coordonarea directa a Comisarului pentru Piata Interna, lordul Cockfield.

In februarie 1986, a avut loc prima revizuire substantiala a Tratatului constitutiv al CEE, prin asa-numitul Act Unic European, intrat in vigoare de la 1 iulie 1987.

Principalele elemente de noutate se refera la:

a)      stabilirea explicita a votului cu majoritate calificata pentru luarea deciziilor legate de punerea in aplicare a programului pietei interne unice , indeosebi cu privire la armonizarea legislatiilor nationale, pentru care regula stabilita de Tratatul de le Roma era cea a unanimitatii;

b)      introducerea sub egida Tratatului CEE, si deci in competenta institutiilor comunitare, a doua domenii care anterior faceau obiectul unei colaborari strict pe palierul inter-guvernamental intre statele membre:

sistemul monetar european

cooperarea in materie de politica externa

c)      extinderea competentelor CEE in domenii noi precum:

politica ecologica

politica sociala (conditii de lucru, dialog intre partenerii sociali)

In februarie 1992, prin Tratatul de la Maastricht:

a)          s-au introdus noi amendamente importante Tratatului CEE, devenit Tratatul CE (Comunitatea Europeana)

b)          s-au pus bazele unui nou concept, Uniunea Europeana, care a facut obiectul unui tratat separat, Tratatul UE

Intrarea sa in vigoare a fost intarziata pana la 1 noiembrie 1993 de respingerea prin referendum a ratificarii sale, intr-o prima faza, de catre Danemarca.[3]

In plan economic, Tratatul de la Maastricht aduce o singura noutate notabila, dar de mare importanta: crearea Uniunii Economice si Monetare (UEM).

Tratatul de la Maastricht este insa foarte semnificativ prin aspectele extra-economice pe care le abordeaza, si care justifica adoptarea unei denumiri a gruparii - Uniunea Europeana - care le inglobeaza pe celelalte (CECO, CE, EURATOM), fara a le inlocui insa.

o noua arhitectura institutionala, bazata pe trei "piloni", dintre care:

primul este cel comunitar, de esenta economica

al doilea se refera la politica externa si de securitate comuna

al treilea se refera la justitie si afacerile interne

"Pilonii" doi si trei nu sunt din punct de vedere institutional nici comunitari, nici strict inter-guvernamentali.

o mai mare "apropiere de cetatean", prin:

introducerea cetateniei EU, care se adauga cetateniilor nationale, si care genereaza drepturi legate de libertatea de miscare si de resedinta pe teritoriul Uniunii, dreptul de vot, de reprezentare consulara si de petitionare a institutiilor comunitare

introducerea conceptului subsidiaritatii, potrivit caruia competentele Comunitatii nu trebuie exercitate decat atunci cand obiectivele urmarite nu pot fi realizate in mod satisfacator de catre statele membre actionand individual (iar, in cadrul acestora, de catre entitati sub-nationale); in aceeasi logica se inscrie si infiintarea Comitetului Regiunilor

3. intarirea puterilor Parlamentului European, prin introducerea procedurii "codeciziei", in virutea careia Consiliul nu mai poate legifera in pofida opozitiei Parlamentului indiferent de cat de mare este sprijinul Statelor Membre pentru acea legiferare.

Ratiunea unora dintre desemnarile operate, ca si cea a anumitor concepte introduse de Tratatul la Maastricht, au ramas neclare:

i)            Uniunea Europeana nu a capatat personalitate juridica

ii)           Prevederile referitoare la cetatenia europeana au fost incluse, in mod paradoxal, in Tratatul CE, nu in Tratatul UE

iii)         Denumirile institutiilor comunitare au devenit incoerente: Consiliul a devenit "al UE", pe cand Comisia a ramas "a Comunitatilor Europene".

Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997, in vigoare de la 1 mai 1999).

Conferinta Interguvernamentala finalizata prin Tratatul de la Amsterdam fusese prevazuta inca de la Maastricht si avea scopul de a analiza functionarea noului Tratat UE. Un alt scop s-a adaugat acestuia in contextul accelerarii apropierii dintre estul si vestul continentului, si anume adaptarea structurii institutionale a acestuia pentru a face fata primirii unui mare numar de noi membri, reprezentand aproape o dublare a componentei de atunci a UE. Acest scop nu a fost atins.

In schimb, profitand de ocazia ivita pentru amendarea Tratatelor, au fost operate alte modificari relativ importante, niciuna insa legata de aspecte economice:

introducerea conceptului de "cooperare intarita", in virtutea careia unele State membre dispuse sa mearga mai departe pe calea adancirii procesului integrationist pot sa o faca prin aranjamente aplicabile doar lor, dar cu respectarea constrangerilor procedurale, institutionale si substantiale care decurg din calitatea de membri UE.

In acelasi timp, Tratatul de la Amsterdam marcheaza abandonarea practicii de a admite ca unele State Membre sa se autoexcluda de la anumite obligatii, prin asa-numitele opt-outs (utilizate de Marea Britanie, Danemarca si Suedia pentru UEM; de Marea Britanie pentru "Carta Sociala").

realocari de competente intre cei trei piloni, prin reintegrarea in cadrul pilonului comunitar a unei parti din problematica JAI: controlul frontierelor, azil, imigratie;

continuarea procesului, antamat deja prin Actul Unic European, de sporire a prerogativelor Parlamentului European;

includerea deplina in corpul Tratatului a problematicii sociale care, anterior, din cauza opozitiei Marii Britanii, facea obiectul unui Protocol separat incheiat intre ceilalti membri ai UE (the Social Charter).

Nerealizarea reformelor institutionale indispensabile unei extinderi cu 10-12 noi membri a necesitat lansarea, cu ocazia Consiliului European de la Kln (iunie 1999) a unei Conferinte Inter-guvernamentale "limitate", care sa rezolve problemele lasate in suspensie de Tratatul de la Amsterdam (asa-numitele "Amsterdam leftovers" ).

Rezultatul a fost consfintit de Tratatul de la Nisa (semnat in 26 februarie 2001), intrat in vigoare abia in 2003, ca urmare a unei prime respingeri ale sale, prin referendum, de catre Irlanda:

ajustarea ponderarii voturilor detinute de Statele Membre si a componentei Comisiei

extinderea utilizarii votului cu majoritate califcata pentru luarea deciziilor

simplificarea procedurii de "cooperare intarita".

Concluziile Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), la care s-a convenit continutul tratatului omonim preconizau lansarea unei noi Conferinte Interguvernamentale pentru solutionarea structurala (nu doar provizorie) a unor aspecte institutionale. Lansarea a fost decisa de Consiliul European de la Laeken (decembrie 2001), care insa a luat initiativa neuzitata anterior de a convoca o "Conventie asupra Viitorului Europei", ale carei concluzii sa inspire si sa orienteze lucrarile conferintei.

Pe agenda s-au aflat patru probleme principale:

a)      o mai buna definire si delimitare a competentelor UE de cele nationale

b)      simplificarea Tratatelor

c)      probleme subsumate conceptului de "guvernanta" europeana

d)      aspecte de natura constitutionala relevante pentru cetatenii Uniunii

Desi acest lucru nu fusese prevazut de Concluziile de la Laeken, Conventia a "marit miza" procesului punand in fata liderilor Statelor Membre un proiect de Tratat Constitutional, semnat la 29 octombrie 2004, la Roma.

Prevederi principale:

UE capata personalitate juridica; in practica, o preia pe cea a CE, deoarece CECO a incetat sa existe in 2002, iar EURATOM va ramane cu personalitate distincta pentru a menaja hiper-sensibilitatile ecologistilor (germani si austrieci, indeosebi)

Sistemul "pilonilor" este abolit: JAI este practic "comunitarizat", iar PESC devine mai institutionalizat si integrat in activitatile externe ale UE, gratie indeosebi crearii postului de Ministru de Externe al Uniunii, care va fi in acelasi tmp si vicepresedinte al Comisiei

problemele institutionale tratate la Nisa primesc solutii mai durabile, fara a fi insa deplin rezolvate (se mentine practica rendez-vous-urilor la date ulterioare)

se instituie posibilitatea de a rezolva probleme institutionale importante fara a se recurge la modificari ale Tratatelor (prin asa-numitele "clauzele-pasarela", care nu reprezinta insa o noutate absoluta, principiul fiind introdus, in mod limitat, de Tratatul de la Amsterdam).

Ratificarea acestui Tratat a primit o grea lovitura prin respingerea sa succesiva, ca urmare a doua referendumuri organizate in vara lui 2005, de catre Franta si Olanda, dupa care numeroase alte state membre si-au suspendat procedurile de ratificare.

Procesul de revizuire a Tratatelor fundamentale a fost reluat in 2007, in timpul presedintiei germane, si a fost incheiat prin semnarea, la 13 decembrie 2007, a Tratatului de la Lisabona, care contine modificari mai mult cosmetice ale prevederilor esuatului 'Tratat Constitutional':

noul Tratat nu se mai substituie celor anterioare, ci le completeaza fara a le mai inlocui;

referirile la simbolurile oficiale ale Uniunii (drapel, imn, deviza, sarbatoare celebrata in toate tarile membre pe 9 mai), generatoare de suspiciuni si reticente din partea cetatenilor europeni fata de conotatia lor la 'federalista', au fost abandonate.

Initial destinat a intra in vigoare la 1 ianuarie 2009, Tratatul de la Lisabona este deocamdata inaplicabil din cauza respingerii ratificarii sale de catre Irlanda, care a organizat un referendum soldat cu un rezultat negativ in iunie 2008.

JALOANELE EXTINDERII

COMUNITATII (UNIUNII) EUROPENE

Cuprinderea limitata, la scara europeana, a "Comunitatilor Europene" infiintate in anii '50, are explicatii multiple:

includerea tarilor est- si central-europene in lagarul sovietic;

limitarile optiunilor de politica externa impuse de URSS Austriei si Finlandei;

reticenta de a accepta autoritatea unor institutii supranationale (Marea Britanie);

traditia de neutralitate (nealiniere) a unor tari europene (Suedia, Elvetia), care le protejase impotriva dezastrelor cauzate de doua razboaie mondiale succesive;

regimuri politice interne nedemocratice (Grecia, Portugalia, Spania) .

In urma esecului, din decembrie 1958, al negocierilor - initiate de Marea Britanie - de realizare a unei zone de lber-schimb pan-continentale (indeosebi, din cauza dezacordurilor cu Franta), mai multe tari europene extracomunitare au decis formarea unei grupari concurente (Asociatia Europeana a Liberului Schimb - AELS), infiintata prin Conventia de la Stockholm (20 noiembrie 1959), din care faceau parte: Austria, Danemarca, Elvetia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia si Suedia.

Fata de CEE, AELS avea trasaturi mult mai putin integrationiste:

in domeniul politicii comerciale, prevedea doar liberalizarea comertului reciproc (si doar cu privire la produsele industriale), cu pastrarea independentei in raporturile cu tertii;

nicio prevedere referitoare la extinderea integrarii in afara sferei comertului;

caracter strict interguvernamental (institutii comune limitate la un Secetariat cu componenta restransa si un Consiliu, unde deciziile se luau prin consens).

Forta de atractie a CEE a prevalat, insa, si o serie de tari membre AELS au facut, relativ timpuriu, cereri de aderare: Marea Britanie si Danemarca (plus Irlanda), in iulie-august 1961. Aceasta prima tentativa a fost blocata de veto-ul Frantei in ianuarie 1963. O a doua tentativa, facuta prin cererile de aderare depuse in mai 1967 de aceleasi tari (la care s-a asociat, in iulie, si Norvegia) a fost din nou respinsa de Franta in noiembrie (generalul de Gaulle facand referire la riscul "distrugerii unui edificiu construit cu atatea eforturi si cu atata speranta").

Procesul de extinderea a CEE a fost declansat abia in urma Conferintei la nivel inalt de la Haga (decembrie 1969) si s-a finalizat prin semnarea, la 22 ianuarie 1972, a tratatelor de aderare a celor patru tari candidate. Extinderea CEE, intrata in vigoare de la 1 ianuarie 1973 (fara Norvegia, insa, care a respins ratificarea prin referendum), a fost cea mai semnificativa in termeni relativi din intreaga istorie a integrarii europene: produsul national brut al noilor membri reprezenta 20% din cel al membrilor existenti (fata de doar 2-8% in cazul tuturor celoralte aderari).

Imediat dupa aceasta extindere, pentru a minimiza efectele de deturnare de comert, CEE a semnat cu tarile ramase in AELS acorduri de liber schimb (limitate la comertul cu produse industriale), care au intrat in vigoare de la 1 ianuarie 1974. Liberalizarea deplina a acestor schimburi s-a produs, dupa o perioada de tranzitie, in 1984. Cu aceasta ocazie, a avut loc prima intalnire, la nivel de ministri de externe, a tuturor tarilor din cele doua organizatii, care au adoptat Declaratia de la Luxemburg chemand la crearea unui "Spatiu Economic European".

Al doilea val de extindere s-a produs in anii '80 si a vizat tari iesite relativ recent de sub dominatia unor regimuri nedemocratice. In mare masura, motorul acestor aderari a fost unul politic, tarile respective nefiind fi considerate, din punct de vedere economic, drept compatibile cu membrii existenti. Este vorba de:

Grecia, cu care s-a semnat un tratat de aderare in mai 1979 (in vigoare din 1981);

Spania si Portugalia, cu care s-a semnat un tratat comun de aderare in iunie 1985 (in vigoare din 1986).

Din punctul de vedere al dimensiunilor economice, aceste aderari nu au fost critice, dar ele au afectat serios gradul de convergenta economica si distributia preferintelor in interiorul gruparii. Toate cele trei tari nou intrate erau foarte sarace in comparatie cu restul membrilor, avand un venit pe locuitor de sub 50% din media comunitara. In consecinta, aceste aderari au impulsionat dezvoltarea politicii regionale in cadrul CEE. De asemenea, interesele specifice in domeniul agricol ale tarilor nou intrate, legate de culturile de plante specifice zonei mediteraneene, au condus la o anumita "recalibrare" a politicii agricole comune.

O a treia extindere a UE a fost una sui generis, realizata prin unificarea Germaniei, in 1990, cand circa 17 milioane de cetateni ai fostei RDG au deveit cetateni ai CEE.

Al patrulea val de aderare a fost consecinta neasteptata a unui proces anvizajat cu circa un deceniu inainte, cand membrii CEE si cei ai AELS isi declarasera intentia comuna de a pune bazele unui Spatiu Economic European. Aceasta constructie devenise indispensabila pentru a proteja legaturile economice puternice dintre CEE si tarile AELS impotriva erodarii pe care era susceptibila sa o genereze desavarsirea Pietei Interne Unice:

efecte de deturnare de comert ca urmare a eliminarii intra-comunitare a unor obstacle inca existente in schimburile cu tarile AELS (controale vamale, bariere tehnice, achizitii publice);

efecte de deturnare a fluxurilor de investitii, ca urmare a castigurilor de economii de scala generate in Piata Interna Unica.

Intre CEE si tarile AELS (la care mai aderasera in decursul timpului Austria, Islanda, Finlanda si Liechtenstein) s-a semnat in octobrie 1991 un acord privind crearea unui "Spatiu Economic European" compus din 19 tari cu 380 milioane de cetateni. Obiectul acestuia era acela de extinde asupra tarilor AELS cuprinderea Pietei Interne Unice.

Imediat dupa semnare, insa, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a declarat acordul incompatibil cu legislatia comunitara, deoarece prevedea constituirea unui autoritati de jurisdicitie speciale ("Curtea CE-AELS") pentru adjudecarea disputelor tinand de regulile Pietei Interne Unice. Acordul a fost revizuit in consecinta, dandu-se institutiilor comunitare autoritate de facto asupra intregului SEE din punctul de vedere al stabilirii si interpretarii regulilor pietei interne unice. In noua sa forma, Acordul SEE a fost respins de Elvetia (prin referendum, in decembrie 1992) si a intrat in vigoare intre ceilalti semnatari la 1 ianuarie 1993.

La scurta vreme dupa ce Spatiul Economic European a luat fiinta, mai multe tari membre AELS au luat decizia ca obtinerea calitatii de membru al CE este o optiune mai buna:

spre deosebire de situatia membrilor AELS in cadrul SEE, ea permitea o participare directa la luarea deciziilor aplicabile intregului "spatiu";

perspectiva crearii unei monede comune in cadrul CE, la care tarile AELS nu ar fi putut participa.

In plus, prabusirea URSS si incheierea divizarii continentului au eliminat obstacolele legate de statutul de neutralitate impus unora din tarile AELS (Austria, Finlanda) in conditiile in care obligatiile membrilor UE incepusera sa ajunga si in sfera politicii externe si securitatii, iar in perspectiva a apararii comune.

Cereri de aderare au fost depuse de Suedia (iunie 1991),Finlanda (martie 1992), Elvetia (mai 1992) si Norvegia (noiembrie 1992). Negocierile formale de aderare au inceput intre februarie-aprilie 1993 si au durat foarte putin, pentru ca cea mai mare parte a problematicii fusese deja abordata de negocierile SEE. Procesul s-a finalizat in 1994, iar extinderea a luat efect in ianuarie 1995, dar numai cu trei dintre candidati, deoarece Norvegia a respins pentru a doua oara prin referendum aderarea la UE.

Acest val de extindere a fost cel mai putin destabilizator din istoria UE si singurul ca urmare a caruia venitul mediu pe locuitor al gruparii a crescut in loc sa scada.

In aceeasi perioada in care se desavarsea extinderea UE la scara (aproape) intregii Europe Occidentale a inceput procesul de integrare a estului continentului.

Obiectivul integrarii tarilor est- si central-europene (TECE) in UE a fost recunoscut de Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993), printr-o declaratie care mentiona ca tarile care doresc acest lucru pot deveni membre ale UE "de indata ce vor fi in masura sa-si asume obligatiile statului de membru, prin satisfacerea conditiilor economice si politice necesare". Aceste conditii, cunoscute sub numele de criteriile de la Copenhaga, se refereau la:

stabilitatea institutiilor care garanteaza buna functionare a democratiei, suprematia legii, drepturile omului si respectul fata de minoritati (criteriul politic)

existenta unei economii de piata care sa functioneze corespunzator, capabila sa "faca fata presiunilor concurentiale in interiorul pitei interne unice" (criteriul economic)

capacitatea de a incorpora in propria legislatie si a aplica asa-numitul acquis communautaire

Pentru fostele tari socialiste europene, aderarea la UE avea mai multe valente pozitive:

a)        "harta" care sa orienteze eforturile de reforma in cadrul procesului de tranzitie la societati democratice cu economii de piata

b)       "ancora" de asigurare a ireversibilitatii transformarilor economice si politice interne

c)        "polita de asigurare" impotriva amenintarilor externe

d)       sprijin financiar

Primele cereri oficiale de aderare au fost depuse in martie si aprilie 1994 de Ungaria si, respectiv, Polonia. Ca urmare, Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) a schitat o strategie de pre-aderare bazata pe trei instrumente:

acordurile de asociere (numite "Acorduri Europene") a TECE la UE, semnate in perioada 1991-1993 de fostele membre CAER (respectiv 1995 de tarile baltice, foste republici ale URSS, si in 1996 de Slovenia, fosta componenta a Iugoslaviei)

asistenta tehnica si financiara acordata prin programele Phare

"dialogul structurat" intre tarile asociate si institutiile comunitare

Acestora li s-a adaugat elaborarea de catre Comisia Europeana a unei "Carti Albe" de pregatire pentru integrarea in cadrul Pietei Interne Unice, pe baza careia Consiliul European de la Cannes (iunie 1995) a cerut Comisiei sa initieze consultari cu tarile asociate asupra programelor acestora de punere in aplicare a masurilor preconizate in document.

In iulie 1997, Comisia Europeana si-a formulat "Opinia" (avizul) cu privire la cererile de aderare primite, recomandand deschiderea de negocieri cu doar 6 dintre cele 12 tari candidate existente la acel moment: Cehia, Cipru, Estonia, Polonia, Slovenia si Ungaria. Dintre celelalte sase tari, Slovacia era considerata pregatita pentru a incepe negocierile dar nu satisfacea criteriul politic din cauza regimului nedemocratic instaurat de premierul Meciar.

Recomandarile Comisiei au fost insusite de Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997)

Negocierile au fost declansate in mod oficial la 31 martie 1998. Intr-o prima faza, ele s-au desfasurat in paralel cu asa-numitul proces de screening ("examinare analitica" a acquis-ului), la care luau parte si celelalte tari candidate si care, in ultima analiza, era destinat familiarizarii administratiilor din tarile candidate cu continutul acquis-ului comunitar si cerintele administrative pentru punerea sa in aplicare.     

Abordarea procesului de aderare in "valuri" de extindere a fost modificata ulterior potrivit asa-numitului model "regata": negocierile se vor desfasura cu fiecare tara in functie de ritmul pe care si-l permite fiecare, iar aderarile se vor produce atunci cand fiecare tara va fi pregatita. Aceasta varianta era mai degraba menita sa pastreze presiunea asupra tarilor deja angajate in negocieri si sa nu le demobilizeze pe celelalte tari candidate deoarece, din punctul de vedere al aranjamentelor institutionale si administrative, o asemenea extindere "in ordine dispersata" ar fi fost, practic, imposibila.

Consideratii eminamente politice (lobby-ul scandinav in favoare tarilor baltice, "ancorarea" Bulgariei si Romaniei in urma conflictului din Kosovo, revenirea la putere in Malta a unui partid pro-aderare) au determinat Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) sa decida deschiderea oficiala a negocierlor de aderare si cu celelalte 6 tari candidate ramase.

Negocierile de aderare a TECE au avut unele particularitati fata de editiile anterioare :

- de la bun inceput, UE a adoptat punctul de vedere ca nu va admite acordarea de derogari de la acquis-ul comunitar, ci doar a unor perioade de tranzitie, iar aceasta doar in cazuri bine justificate

- tinand seama de nivelul precar al capacitatii administrative din tarile candidate, acestora li s-a cerut adesea sa anticipeze punerea in aplicare a unor reguli prevazute de acquis-ul comunitar (deci, fara ca ele sa aiba o obligatie legala in acest sens).

In decembrie 2001, Consiliul European de la Nisa a aprobat transformarile institutionale minime necesare pentru o extindere de mari dimensiuni a Uniunii Europene, iar dupa inca doi ani (decembrie 2002) Consiliul European de la Copenhaga a solutionat ultimele puncte de divergenta din cadrul negocierilor cu primele 10 tari candidate, permitand semnarea, la 16 aprilie (la Atena) 2003 a unui Tratat comun de aderare intrat in vigoare la 1 mai 2004, cand Uniunii Europene i s-au alaturat: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria.

In decembrie 2004, au incheiat negocierile de aderare si Bulgaria si Romania, care au semnat un tratat comun de aderare in aprilie 2005, urmand sa devina membri la 1 ianuarie 2007.

Alte doua tari au primit oficial statutul de candidati la aderare, negocierile cu ele incepand efectiv in cursul anului 2005: Croatia si Turcia. De asemenea, UE a recunoscut oficial vocatia de a deveni membri celorlalte tari din peninsula Balcanica. In schimb, nu exista o recunoastere similara a aspiratiilor de aderare manifestate de alte tari vecine UE, cum sunt Moldova si Ucraina.

Dintre toate extinderile de pana acum, cele desfasurate pe parcursul anilor '2000 au fost cele mai dezechilibrate: populatia gruparii a crescut cu peste 20% (aproximativ la fel ca in cazul celei mai importanta extindere anterioara, cea din 1973), pe cand PNB-ul total nu a sporit decat cu 5% (adica mai putin decat la cea mai "nearmonioasa" extindere anterioara, cea din 1981-1986).

Este dincolo de orice indoiala ca aderarile succesive au modificat semnificativ caracterul UE, sporind diversitatea gruparii, ca si plaja preferintelor manifestate de membri, in acelasi timp in care procesul de luare a deciziilor este cel putin matematic ingreunat de numarul mai mare de voturi care pot fi date. Si din punct de vedere geopolitic, extinderile au modificat semnificativ datele problemei, facand din Uniunea Europeana (si) o putere est-europeana, invecinata cu zone reputat instabile.