LIBERALISMUL ECONOMIC

LIBERALISMUL ECONOMIC

La un nivel foarte general, si cu riscul de a suprasimplifica, liberalismul ar putea fi caracterizat prin citeva idei cheie care, in diverse combinatii, dau contur viziunii asupra naturii umane si a ordinii politice inspirate de aceasta:

a)    Ordinea politica poate fi si trebuie sa fie bazata pe fiecare individ in parte.

b)   La baza ordinii politice sta faptul ca individul este capabil sa-si controleze pasiunile si dorintele. Ordinea politica este manifestarea acestei capacitati de auto-control a indivizilor.

c)    Natura a inzestrat fiinta umana cu capacitatea de a gindi independent si de a actiona in conformitate cu ideile sale.

d)   Interesul fata de propria persoana, luminat de ratiune, este un principiu legitim de actiune si de intemeiere a ordinii sociale.

e)    Fiecare individ e liber sa-si aleaga felul de viata, valorile ultime, pozitia sociala etc. Nazuinta catre libertatea deplina este o trasatura esentiala a naturii umane.

f)     Legea domneste si trebuie sa domneasca asupra fiecaruia atit timp cit este in conformitate cu dreptul natural la viata, libertate si proprietate.

g)   Cercetarea libera poate descoperi natura realitatii, realitate ale carei legi pot fi patrunse si intelese de mintea omeneasca.

Liberalismul economic se dezvolta pe baza acestui set de teme fundamentale, dar elementul sau central il constituie o idee implicita in corpul de idei mai sus mentionat - ideea de ordine naturala - si o viziune specifica asupra acesteia. Studiind ordinea naturala asa cum se manifesta ea in procesul de autoreglare al pietei, liberalismul a dezvoltat un corp teoretic bine articulat care in timp a ajuns sa dea o dimensiune stiintifica acestei doctrine. Intr-adevar, pentru unii liberali, mai ales pentru aceia care au contribuit substantial la intelegerea ordinei pietei, cum ar fi Ludwig von Mises, "liberalismul nu este o doctrina completa sau o dogma rigida. Din contra: este aplicarea concluziilor stiintei la viata sociala a omului".

Totusi, nu este nevoie sa mergem pina la forma de inginerie sociala sugerata de Mises pentru a recunoaste ca existenta in corpul doctrinei liberale a unei teorii a pietei da acesteia un plus de coerenta si credibilitate. Intr-adevar, liberalismul economic poate fi privit foarte bine ca acea parte a doctrinei liberale rezultata din dezvoltarea teoriei pietei. Nici o alta doctrina politica nu se poate lauda cu un arsenal teoretic comparabil cu cel liberal: teoria pretului, teoria echilibrului general, teoria procesului pietei, teoria optiunilor publice sint numai citeva dintre realizarile tehnice ale gindirii liberale care ar trebui luate in considerare in orice trecere in revista a liberalismului economic. Nici o alta doctrina politica nu are in spate un asemenea set de structuri conceptuale si formale clar si precis articulate. Prin urmare, o prezentare a liberalismului economic ar trebui sa fie mai inainte de orice o trecere in revista a fiecareia dintre componentele sale teoretice si a concluziilor practice decurgind din acestea.

Din pacate, spatiul dedicat prezentarii de fata este mult prea restrins pentru o asemenea intreprindere. In plus, experienta ne sugereaza ca in conditiile acestea, o simpla insiruire de nume de teorii insotite de explicatii in mod necesar condensate in citeva paragrafe este departe de a oferi o imagine clara asupra liberalismului economic. De obicei, acest fel de prezentari tehnice sumare sint intelese doar de cei initiati si care, in consecinta, nu au nevoie de o atare prezentare, timp in care cei ce ar fi trebuit sa fie principalii beneficiari, si anume cei fara o pregatire in domeniul economic, ramin fara o perspectiva cit de cit clara asupra problemei.

Din fericire, in spatele tuturor acestor teorii exista un element comun ce le potenteaza si le structureaza. Este vorba de o modalitate specifica de a aborda problemele economice si politice, o modalitate infuzata de o "logica" proprie liberalismului economic. In continuare, prezentarea mea se va axa pe surprin- derea acestei "logici" la lucru. Angajindu-ne intr-un proces de analiza bazat pe aceasta, urmarindu-i desfasurarea sistematica, vom putea pune in lumina aspectele esentiale ale liberalismului economic si consecintele sale in plan politic. Prin urmare, prezentarea de fata va oferi in locul unei liste de nume, date si teorii, o mostra concreta de gindire liberala la lucru. Urmarind logica liberalismului economic in desfasurare, vom putea patrunde in esenta acestuia intr-o maniera directa si edificatoare. Nu inseamna ca teoriile mai sus mentionate nu vor fi prezente. Din contra, pe intreg parcursul analizei vor fi tot timpul cu noi, prezente in potenta, gata sa fie articulate, dar nearticulate in rigoarea lor formala. Articularea lor formala reprezinta pasul urmator, iar cei interesati in acest pas vor primi la sfirsitul prezentarii sugestiile bibliografice ajutatoare. Dar primul pas, cel mai important, va fi acela de a pune in miscare "logica" liberalismului economic si de a-i urmari desfasurarea implacabila. Vom identifica o problema si vom lasa logica liberalismului economic sa-si spuna cuvintul. Rezultatul va fi o imagine reprezentativa asupra a ceea ce se vrea a fi dimensiunea economica a doctrinei liberale.

Probabil ca cel mai bun punct de plecare pentru o asemenea intreprindere este problema politicilor industriale. Ele reprezinta pentru liberalismul economic contemporan echivalentul problemei comertului liber dezbatuta la mijlocul secolului trecut de liberalismul clasic. Altfel spus, nu numai ca are un potential teoretic deosebit, dar in acelasi timp este de o mare actualitate.

~n cele ce urmeaza va fi analizat acel tip de interventie a statului in economie care urmareste blocarea sau accelerarea schimbarilor la nivelul structurii economice. Altfel spus, este vorba de incercarile de a incuraja, sustine sau controla evolutia anumitor ramuri, sectoare sau intreprinderi economice prin abolirea sau modi- ficarea pe cale politica a procesului de functionare normala a pietei. Desi acest tip de interventie este cunoscut sub diferite nume - strategie industriala, politici sectoriale, rationalizarea intreprinderilor, regenerare industriala, restructurare, modernizarea intreprinderilor etc. (fiecare dintre ele, asa cum se observa, ilustrind sau accentuind diferite aspecte specifice) - cel mai utilizat dintre ele ramine cel de "politica industriala".

Notiunea de politica industriala a aparut si s-a raspindit in perioada post- belica, dar practica in sine (sau ansamblul de practici) are o lunga traditie. Ceea ce este specific perioadei de dupa razboi este numai o schimbare a instrumentelor si a numelui. Pina atunci, principalul mijloc de interferenta in procesul pietei si de influenta a schimbarilor structurale in economie era dat de tarifele vamale. Tarifele vamale, protejind anumite ramuri sau intreprinderi de concurenta externa, creau un sistem de redistribuire a resurselor in interiorul economiei nationale care ducea in mod indirect la crearea sau dezvoltarea unor structuri care, in absenta tarifelor, n-ar fi existat sau, daca ar fi existat, n-ar fi avut configuratia si dinamica imprimata prin protectie. Dar in perioada postbelica situatia creata de semnarea GATT si de formarea Comunitatii Economice Europene, organisme ce limitau capacitatile statelor de a folosi aceste mijloace de interventie, a determinat o reorientare in redistribuirea resurselor si in caile de realizare a modificarii politice a structurilor economice, de la tarife la subventiile acordate in diferite forme unor ramuri sau intreprinderi privilegiate. Cu toate ca foarte variatele modalitati tehnice concrete prin care se realizeaza acestea nu intere- seaza acum, ar trebui totusi subliniat ca ele au ajuns sa fie foarte rafinate si tenebroase.

Pentru a putea intelege care este natura si care sint consecintele asa-numitei politici industriale, si o data cu aceasta sa patrundem in universul viziunii liberale asupra economiei, trebuie sa pornim de la o imagine a functionarii economiei in absenta oricarei astfel de politici. Este vorba de o situatie in care piata functioneaza liber, ea avind pozitia centrala in procesul de alocare a resurselor si de structurare a ordinii economice. Iar studierea acestei situatii si a implicatiilor ei normative si politice va oferi cheia intelegerii esentei libera- lismului economic. Intr-o astfel de situatie de "piata libera", sistemul de preturi functioneaza atit ca mijloc de informare a consumatorilor si producatorilor cu

privire la raportul existent intre resurse si nevoi, cit si ca stimulent al acestora din urma pentru a actiona in vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor, nevoi manifestate pe piata sub forma cererii. Cresterea pretului unui bun anunta producatorii ca exista posibilitati de profit si, in acelasi timp, avertizeaza consumatorii ca trebuie sa-si modifice comportamentul in ceea ce priveste consumul acestuia. Prin intermediul sistemului de preturi circula astfel o infi- nitate de informatii privind nevoile, resursele si bunurile existente in societate precum si privind relatiile dintre ele. Mai mult, el determina intreprinzatorii sa actioneze, stimulindu-i prin dezvaluirea posibilitatilor de profit ce apar constant pe piata. Una dintre cele mai importante forte ce pun in miscare procesul pietei este dorinta de a obtine profit, un profit cit mai mare. Sursa profitului este data, pe piata libera, de sporirea eficientei si a atentiei la fluctuatiile preturilor pietei, adica, in ultima instanta, prin contributia directa la mai buna satisfacere a nevoilor reflectate in preferintele manifestate de consumatori pe piata.

Profitul are insa si un revers, revers ce este la fel de important pentru functionarea si intelegerea economiei de piata. Este vorba de pierderi. Acest lucru trebuie subliniat, pentru ca el este de mare importanta pentru intelegerea logicii liberalismului economic. Sublinierea trebuie facuta foarte apasat si pentru ca exista tendinta ca cei nefamiliarizati cu teoria pietei libere sa uite acest aspect fundamental al ordinii economice a pietei. Economia de piata nu este un mecanism ce distribuie intreprinzatorilor in mod automat profitul. In ansamblul economiei, in fiecare moment, in paralel cu profitul au loc si pierderi. Piata este un proces aflat in continua dinamica, iar falimentul si pierderile stau pe acelasi plan cu profitul din punct de vedere al fortelor ce pun in miscare acest proces. Falimentul si pierderile sint prezente constante in functionarea economiei de piata. Firmele apar si dispar intr-o modalitate asemanatoare cu procesul evolutiei speciilor biologice. Zeci de firme se "nasc" si "mor" zilnic. Falimentul sau reorganizarea unei intreprinderi nu este un eveniment exceptional. El face parte din insasi natura pietei.

Totusi, falimentul nu trebuie vazut ca un simplu contrariu al profitului. In structura si functionarea economiei de piata exista o asimetrie profunda in acest sens. Pierderea nu este doar "un profit cu semnul minus"; o asemenea exprimare (eventual intr-o forma matematica) nu face decit sa camufleze aceasta distinctie de o importanta radicala. In absenta interventiei unor forte externe pietei, doar intreprinderile profitabile ar supravietui. Altfel spus, problema profitului si pierderii este o problema de supravietuire.

Din pacate, tin sa sublinieze sustinatorii liberalismului economic, datorita contextului intelectual si politic, ea este una dintre cele mai confuz abordate probleme economice. Exista tendinta de a vedea esecul unei intreprinderi ca fiind ceva intrinsec rau si care are un efect neaparat negativ asupra economiei

in ansamblu. Este mai putin inteles faptul ca disparitia de pe piata a firmelor ce nu aduc profit are consecinte pozitive asupra functionarii si performantei sistemului economic. De aici, o sursa a tendintei de a impune interventia statului pentru a bloca procesul de eliminare a unor astfel de firme.

Un alt element fundamental al viziunii liberale in economie este dat de faptul ca pe piata libera firmele se angajeaza intr-o competitie in care factorul esential este experimentul si anticiparea. Ele experimenteaza in mod continuu noi produse, noi tehnici de vinzare, noi moduri de organizare a productiei, anticipind anumite rezultate sau evolutii viitoare. In mod continuu, practica pietei obliga la mutatii si adaptari conjuncturale sau contextuale. Fiecare firma trebuie sa se adapteze nu numai cerintelor consumatorilor, ci si modificarilor impuse struc- turii productiei sau distributiei de catre celelalte firme din sistemul economic. Experimentele se bazeaza pe anticiparea faptului ca ele vor reusi sa satisfaca nevoile consumatorilor; acest lucru se materializeaza foarte simplu prin disponi- bilitatea acestora de a plati pentru bunurile sau serviciile oferite. Daca adaptarea sau mutatia organizationala sau de productie s-a bazat pe o anticipare corecta, consumatorii vor face ca firma sa devina profitabila. In caz contrar, ea va inregistra un esec. Existenta unei firme pe piata este justificata prin faptul ca serveste nevoile consumatorilor - daca nu o face, existenta ei nu are nici o justificare economica.

Sa urmarim in continuare mai indeaproape, patrunzind astfel mai adinc in logica liberalismului economic, ce decurge din recunoasterea acestor lucruri. Sa luam cazul unui bun X pentru care, la un moment dat, cererea creste.

Primul rezultat este ca pretul pe care consumatorii sint gata sa-l plateasca pentru el creste. Intreprinzatorii sesizeaza aceasta crestere si posibilitatea de profit inerenta ei. Urmeaza un val de investitii in productia si comercializarea bunului, bazat pe indepartarea resurselor de catre intreprinzatorii din alte sectoare mai putin profitabile si canalizarea lor catre acesta. Ca urmare, creste oferta bunului X si o data cu ea scad preturile. Cu scaderea preturilor, intreprin- zatorilor le scad posibilitatile de profit; in schimb, cei avantajati sint consu- matorii. Dar nu toti intreprinzatorii au investit in acelasi timp, cu resurse egale si cu o pricepere sau talent antreprenorial ori organizatoric egal pe noua piata. Unii dintre ei, de exemplu, s-au lansat in actiune folosind un proces tehnologic mai costisitor. Desi in momentul cind au luat decizia calculele si anticiparile lor le justificau actiunea, mai tirziu, pe masura ce, o data cu trecerea timpului, concurenta crestea, preturile anticipate au scazut iar posibilitatea de profit (asa cum o calculasera ei initial) a ajuns la un moment dat sa scada si ea sub zero. La fel se intimpla si cu cei ce - cu aceleasi costuri, tehnologie si pricepere - s-au lansat mai tirziu: pina sa ajunga sa-si ofere produsele pe piata, preturile au scazut sub nivelul anticiparilor iar ei nu au apucat sa faca nici o vinzare la

pretul anticipat. Lucrurile sint si mai clare in aceasta privinta daca pentru bunul X se descopera un inlocuitor (substitut) mai ieftin. Pe scurt, in toate cazurile prezentate mai sus, neconcordanta dintre planurile si anticiparile initiale ale intreprinzatorilor si realitatea economica duce la inregistrarea de pierderi sau eventual falimente.

Pierderile constituie un semnal important pentru intreprinderile respective. Ele arata ca a fost facuta o investitie intr-o directie gresita. Consumatorii nu mai sint dispusi sa cumpere bunul respectiv la pretul anticipat initial. Cu alte cuvinte, aceleasi resurse folosite pentru producerea acestuia ar putea fi folosite mai eficient pentru producerea altui bun. Intreprinderea se va reorienta sau, altfel, va fi eliminata. Pe piata ramin doar firmele ce rezista competitiei, adica cele ce obtin profit. Este vorba aici, dupa cum observau in secolul trecut sustinatorii liberalismului economic, de un proces de "selectie naturala". A-l bloca ar insemna sa obligi la producerea unor bunuri care nu sint dorite de consumatori, cu resurse care altfel ar putea fi folosite mai bine in alte scopuri. De altfel, pe piata libera, un astfel de blocaj este imposibil. Pe piata libera doar firmele ce-si asigura un profit pot supravietui. Piata poate fi vazuta din acest punct de vedere ca un proces de selectie naturala a firmelor. Mai mult, datorita caracterului inovativ si experimental pe care il manifesta firmele pe piata in incercarea de a se adapta preferintelor consumatorilor si conjuncturii institutionale, ea poate fi considerata chiar ca un proces evolutiv ce are ca tendinta o satisfacere tot mai completa a nevoilor consumatorilor. Aspectul experimental, inovativ al activitatii firmelor si "selectia economica naturala" constituie trasaturile distinctive ale procesului evolutiv al pietei.

Ajunsi in acest punct, este cazul sa spunem citeva cuvinte despre conceptul de "echilibru general", un concept asociat in multe privinte cu liberalismul economic. Ideea de echilibru general, grosso modo, se refera la ipotetica situatie in care cererea si oferta intr-o economie sint egale. Altfel spus, exista o perfecta corelare intre cerere si oferta: orice bun sau serviciu isi gaseste cumparatorul. In realitate, pietele nu determina preturi de echilibru automat, exact si simultan. Cu toate acestea, multi economisti considera conceptul de echilibru ca fiind foarte important din punct de vedere metodologic: este o foarte buna metoda de a intelege tendinta inerenta a pietei libere. In mod normal, pietele se afla intr-o forma sau alta de dezechilibru, ele ofera in schimb in acelasi timp mijloace de confruntare si diminuare a ignorantei si incertitudinii agentilor economici, fiind modalitati de diminuare a costurilor de coordonare a activitatii in aceste conditii si de orientare a pietei in directia echilibrului. In orice context social piata este un proces continuu caracterizat atit de schimbari complexe si imprevizibile genera- toare de incertitudine, cit si de modalitati si incercari de ajustare la acestea.

Profitul si pierderea sint principiile directoare ale procesului descris. Schimbarea continua a datelor pietei creeaza mereu noi discrepante in raportul nevoi-resurse;

discrepantele create incita la actiune prin anticiparea profitului; de aici se creeaza situatii noi si, in mod automat, nevoia de adaptare la ele. Profitul care stimuleaza experimentul si inovatia (organizationale, tehnologice sau de marketing) reprezinta principala forta ce pune in miscare procesul. Pierderea, si legat de ea falimentul, reprezinta principiul sau corectiv.

In aceasta ordine de idei, foarte important de retinut este faptul ca aparitia continua a noi produse, intreprinderi, tehnologii, metode de organizare s.a.m.d. creeaza o situatie permanenta de incertitudine si, in acelasi timp, face ca planifi- carea procesului pietei sa fie imposibila. Noile idei si creatiile, de orice natura ar fi ele, nu pot fi planificate si nici macar prevazute. Chiar si in situatia in care am putea admite ca intr-un sistem economic lipsit de piata poate fi organizat in mod centralizat un proces de experimentare si inovatie fructuos (lucru greu de sustinut), acesta tot nu ar fi suficient crearii unei economii dinamice. In absenta testului dat de celalalt aspect al procesului, "selectia naturala", in majoritatea cazurilor este imposibil de urmarit si apreciat succesul unei noi intreprinderi sau al unor inventii si inovatii (indiferent de natura acestora din urma). Iar selectia economica naturala se realizeaza numai prin si pe piata. Prin urmare, un sistem economic fara economie de piata este lipsit de mecanismul de desco- perire si eliminare a intreprinderilor ineficiente, iar un sistem economic care impiedica functionarea pietei impiedica si mecanismul de eliminare a ineficientei sa functioneze normal.

Acesta este, in linii mari, in viziunea liberalismului economic, fundalul pe care se desfasoara si contextul in care trebuie analizata politica industriala. Asa cum rezulta din perspectiva propusa, politica industriala nu este altceva decit un ansamblu de interventii ale statului asupra procesului de selectie si evolutie economica, centrat in jurul pietei. Sa urmarim in continuare mai indeaproape acest tip de interventie a statului in procesul pietei si modul in care analiza interventionismului statal pune in lumina alte trasaturi ale liberalismului economic.

Indiferent de numele si forma sub care apar, masurile de politica industriala pot fi grupate in doua categorii: politici ce au ca scop consolidarea si accele- rarea procesului de experimentare si inovatie si politici ce au ca scop diminuarea sau blocarea procesului de selectie economica. Primul tip de politica incearca sa sporeasca numarul intreprinderilor viabile nou infiintate si sa le incurajeze activitatea printr-o redistribuire selectiva de resurse ce are loc fie prin subventii, fie prin scutiri de impozite. El mai este cunoscut sub numele de politici de accelerare. Cel de-al doilea tip de politica incearca sa modifice, sa tempereze procesul de selectie economica, adica sa scada rata "mortalitatii" unor intre- prinderi sau structuri productive prin mijloace similare. In situatia in care o intreprindere inregistreaza sistematic pierderi, este absolut necesara restruc- turarea activitatilor ei. In absenta unor masuri de acest fel, ea va dispare de pe

piata. Procesul pietei o obliga sa faca asta sau, daca nu, sa dispara. Interventia statului in acest caz urmareste implicit sau explicit sa opreasca sau sa inceti- neasca respectivul proces, aducindu-l la un ritm care este socotit dezirabil din considerente politice. Acest al doilea tip de politica industriala mai este numit si politica industriala defensiva.

Desi distinctia introdusa mai sus este importanta din punct de vedere teoretic, spun sustinatorii liberalismului economic, din punct de vedere practic, politicile industriale sint in realitate un amestec confuz de masuri de ambele tipuri. ~ntr-adevar, nu le-a fost greu sa gaseasca exemple de incoerenta si confuzie ce domnesc in sfera acestor politici. Mai nou, le place sa dea drept exemplu in acest sens politica industriala a Comunitatii Europene. Datorita politicii europene fata de industria otelului, producatorii din Europa Occidentala au primit sume mari din fonduri create din impozite cu scopul larg mediatizat de a-si rationaliza si restructura activitatea. De fapt, arata liberalii, aceste ajutoare au folosit cel mai adesea la incetinirea sau chiar blocarea restructurarii. Ajutorul dat pentru adaptare a produs in realitate o marire a inertiei la adaptare.

In perspectiva celor prezentate mai inainte cu privire la natura dinamica si selectiva a procesului pietei, problema politicilor industriale apare ca fiind una foarte delicata, caci ea presupune, in ambele ei forme, interventia in functionarea acestui proces, iar de multe ori, in cazul politicii defensive, presupune chiar blocarea mecanismului sau corectiv care este "selectia naturala". Totusi politicile descrise nu sint lipsite de aparatori. Sa vedem, concret, care sint principiile generale ale acestui tip de politica, argumentele si justificarile oferite in sprijinul sau, precum si consistenta lor in lumina logicii liberalismului economic.

In ceea ce priveste politica industriala "de accelerare", sustinerea masurilor specifice ei pleaca de la recunoasterea importantei pe care o are experimentul si inovatia pentru progresul economic. Aceasta idee, intarita de presupozitia ca statul poate juca rolul unui incubator institutional, duce la concluzia ca anumite intreprinderi sau industrii trebuie selectionate si trebuie sa li se creeze conditii speciale. In acest punct insa lucrurile devin foarte complicate, pentru ca selectia care presupune luarea in considerare a nenumaratelor noi intreprinderi, tehno- logii, metode de organizare s.a.m.d. ce apar constant pe piata trebuie sa se bazeze pe niste criterii ferme. Care sint aceste criterii si cine trebuie sa le ofere este o problema foarte delicata si confuza, sustin adeptii liberalismului economic.

Nimeni nu poate sti a priori care dintre nenumaratele intreprinderi, industrii, tehnologii s.a.m.d. candidate la sprijinul statului sint cele ce vor functiona eficient si vor fi confirmate de testul pietei. Statul nu se poate baza pe consultanta stiintifica in problema data, pentru ca in acest caz asa ceva nu exista. Orice politica industriala "de accelerare" va subventiona in mod inevitabil nenumarate esecuri. In plus, va introduce un element de arbitrar in procesul pietei pentru ca in luarea deciziei de subventionare se face loc influentelor politicianiste si

birocratice. Din perspectiva liberalismului economic, cea mai eficienta politica de stimulare si accelerare a procesului de inovatie si experiment economic ramine aceea de a indeparta barierele puse de actiunile statului in calea initiativei antreprenoriale prin impozite, reglementari excesive si birocratie. Ea presupune mult mai putine ambiguitati si nu numai ca nu implica efecte distorsionante asupra procesului pietei, dar in acelasi timp elimina surse importante ale unor astfel de distorsiuni.

In cazul politicilor industriale "defensive", presupozitia centrala impartasita de sustinatorii ei este aceea ca statul poate actiona ca un medic care intervine si salveaza intreprinderile sau industriile "bolnave", aflate in pericolul de a fi eliminate de pe piata de procesul "selectiei economice naturale". Cu alte cuvinte, se considera ca subventiile temporare, selective vor duce la insanatosirea bolna- vului economic, dupa care acesta va putea supravietui si prospera fara alt ajutor. Argumentul capata un plus de forta atunci cind este vorba de marile intreprinderi economice. Daca aceasta mare intreprindere se va prabusi, spune argumentul, ea va atrage dupa sine tot lantul intreprinderilor care se afla in aceeasi situatie productiva, cu toate efectele ce decurg de aici. Cu alte cuvinte, nu ar exista o alternativa la sustinerea neconditionata a intreprinderii in cauza.

Ceea ce se poate reprosa acestor argumente este in primul rind faptul ca daca intreprinderea sau industria aflata in dificultate va supravietui si prospera mai tirziu fara ajutor, de ce este nevoie de subventii pentru ca acest lucru sa se intimple? De ce nu pur si simplu imprumuturi? {i daca este vorba de impru- muturi, de ce imprumuturi de la stat si nu imprumuturi facute normal, pe piata libera? Pe piata libera oricind pot fi gasite surse de finantare, cu conditia ca institutia sau persoana ce ofera imprumutul sa aiba garantii rezonabile ca in viitor intreprinderea respectiva va fi profitabila. Greutatea pe care o intimpina o intreprindere in a gasi surse de finantare pe piata libera este un semn ca perspectivele ei nu sint asa de stralucite.

In plus, in situatia in care se sustine ca statul trebuie sa-si ofere serviciile unor intreprinderi care au fost refuzate pe piata libera, apare presupozitia implicita ca statul (sau mai bine zis agentii sai) este capabil sa aprecieze mai bine starea pietei si a intreprinderii in cauza decit specialistii pietelor financiare. Urmind logica liberalismului economic, se poate spune foarte bine ca aici problema este de aceeasi natura cu cea pe care am intilnit-o la politicile industriale de "accelerare". Statul nu poate alege cu exactitate viitoarele intre- prinderi profitabile dintre cele aflate in prezent in dificultate, pentru simplul motiv ca nu exista un mijloc cit de cit sigur (cu atit mai putin "stiintific") de a face acest lucru. Nu exista un panaceu care sa transforme un faliment intr-o intreprindere profitabila. Totul este o chestiune de cunoastere specifica, personala, de talent antreprenorial si de fler.

Altfel spus, acest argument, pentru a putea fi sustinut in continuare, duce la ideea ca la nivelul statului (mai precis intre angajatii acestuia) exista mai multa cunoastere si talent antreprenorial decit la antreprenorii de pe piata libera. Cu alte cuvinte, se pretinde ca angajatii statului, o data insarcinati, pot cunoaste piata mai bine decit intreprinzatorii si pot avea pe piata performante pe care nu sint in stare sa le aiba oameni al caror domeniu de actiune si experienta specifica sint strins legate de aceasta.

Pretentia este greu de afirmat in fata sustinatorilor liberalismului economic. Nu neaparat cercetind cu metode empirice, ci chiar numai urmarind logica liberalismului economic putem deduce usor ca experienta si cunoasterea pose- data de agentii statului este structural diferita de cea a intreprinzatorilor si a tuturor acelora care sint specializati in a-si desfasura activitatea pe piata libera. Pentru a se orienta si a avea succes in cele doua lumi, cea a politicii si cea a pietei, intreprinzatorii si birocratii trebuie sa asimileze cunostinte si sa adopte practici specifice. Timpul si resursele cheltuite de un intreprinzator cu obtinerea cunoasterii domeniului sau vor face putin probabil ca acestuia sa ii mai ramina timp si resurse de cheltuit pentru obtinerea de cunoastere solida privitoare la celalalt domeniu. {i invers. Prin urmare, urmind logica liberalismului economic, este de asteptat ca, asa cum competentele intreprinzatorilor sint in general limitate la sfera pietei, tot asa politicienii, birocratii si agentii statului sa aiba o prestatie inferioara intreprinzatorilor atunci cind este vorba de problemele ce presupun o cunoastere specifica a acesteia. Pe scurt, nu exista un temei teoretic sau factual serios pentru a se sustine ca statul prin agentii sai poate aprecia mai bine starea pietei sau a unei intreprinderi si ca poate in ultima instanta interveni intr-o maniera benefica asupra proceselor de selectie economica.

Pe linga cele spuse mai sus, adauga sustinatorii liberalismului economic, ideea de politica industriala defensiva este dominata si de citeva prejudecati privind soarta intreprinderilor falimentare, prejudecati care sporesc confuzia ce inconjoara acest domeniu. Este vorba, inainte de orice, de credinta ca o intre- prindere sau o structura economica, o data ce inregistreaza pierderi in mod sistematic sau este falimentara, nu va mai putea sa-si gaseasca un cumparator pentru ca nimeni nu va fi atit de naiv incit sa investeasca in ea. Aceasta credinta este nefondata. Intreprinzatorii fac achizitii nu atit pe baza performantei curente, cit mai ales pe baza anticiparilor privind performantele ce vor fi inregistrate dupa reorganizare. Aprecierea potentialului unei intreprinderi nu este o chestiune legata pur si simplu de lectura unor conturi si a citorva indicatori economici. Evaluarea acesteia si a posibilitatilor de reorganizare este facuta pe piata de cei ce sint deja familiari cu contextul tehnologic si institutional si cu problemele specifice pietei si ramurii respective. Ei apreciaza intr-un mod specific, personal si contextual, situatia si patrimoniul unei intreprinderi aflate in dificultate si,

prin urmare, a considera in mod aprioric ca o intreprindere falimentara nu mai are nici o valoare antreprenoriala este fals.

Legata de toate acestea este si neintelegerea privind natura ultima a falimen- tului. Falimentul unei intreprinderi nu este acelasi lucru cu aneantizarea sau distrugerea patrimoniului acesteia. Tot ceea ce se poate intimpla este o schimbare de proprietar insotita de o reevaluare. Mai mult, asta nu presupune neaparat dezmembrarea totala a intreprinderii. Daca noul proprietar apreciaza ca anumite structuri productive sau combinatii organizationale si tehnologice sint mai valoroase daca sint pastrate impreuna, el nu va avea nici un interes sa le dezmembreze. Aceste consideratii se extind si asupra problemei personalului. Pe scurt, in urma falimentului, in consonanta cu logica pietei, avem de-a face cel mai probabil cu o schimbare de proprietate insotita de un proces de reorga- nizare si reevaluare. In nici un caz nu este vorba de un proces de distrugere. De aceea, din perspectiva liberalismului economic, ideea ca politica industriala reprezinta o interventie in calea distrugerii nu este altceva decit o eroare ce pleaca de la o intelegere superficiala a problemei.

O data clarificata problema presupozitiilor si a posibilelor ratiuni ce stau in spatele politicilor industriale sub ambele forme, sa reluam explicit problema efectelor pe care le are punerea lor in aplicare asupra intreprinderii sau ramurii in cauza si asupra ansamblului sistemului economic. Sa observam mai intii ca, de cele mai multe ori, politica industriala defensiva, ce urmareste crearea unui "spatiu" sau "ragaz" in interiorul caruia intreprinderea sau industria aflata in dificultate sa se reorienteze si reorganizeze, reduce presiunea pietei si, inevitabil, insasi motivatia reorganizarii. Astfel, ea submineaza tocmai obiectivele pe care urmarea sa le atinga. O intreprindere sustinuta de stat are mai putine motive sa se reorganizeze: amenintarea ce plutea asupra ei este indepartata sau cel putin diminuata. La adapost de procesul pietei, de selectia economica, ea va continua sa ofere bunuri si servicii neapreciate de consumatori - altfel spus, va continua sa foloseasca resursele materiale si umane in moduri ineficiente, care in mod concret nu rezista la testul pietei.

In al doilea rind, sustinerea de catre stat a intreprinderilor ce nu rezista testului pietei libere presupune costuri ascunse impuse restului economiei. Aceste costuri nu fac decit sa impiedice buna functionare a intreprinderilor viabile ce rezista fara ajutorul statului. Natura acestor costuri si felul in care ele sint aruncate pe umerii intreprinderilor viabile variaza de la caz la caz. Factorul determinant ramine insa modul in care statul isi concretizeaza sprijinul. Dar indiferent daca va alege calea subventionarii din fonduri acumulate din impozite, imprumuturile publice sau imprumutul bancar, efectul ultim va consta in impunerea unor greutati suplimentare sectorului privat, ingreunarea procesului de adaptare a intreprinderilor viabile la dinamica sistemului economic si, nu in

ultimul rind, distorsionarea procesului pietei care alcatuieste fundalul necesar functionarii normale a acestor intreprinderi. De aici nevoia sporita de interventie si deschiderea unui cerc vicios ce duce in cele din urma la pervertirea totala a functionarii procesului pietei. Din aceasta perspectiva, ideea ca falimentul marilor intreprinderi este de neacceptat pentru ca ar atrage dupa el prabusirea intregului lant de productie din care face parte nu este de loc convingatoare. Ea neglijeaza faptul ca mentinerea intreprinderii si a lantului de productie respectiv prin operatii ce impun sarcini suplimentare celorlalte intreprinderi sau populatiei va avea efecte asupra acestora din urma. De exemplu, prin cresterea impozitelor (crestere necesara acumularii resurselor pentru subventii) venitul populatiei va scadea; o data cu el vor scadea cheltuielile pentru anumite produse, prin urmare vinzarile si incasarile producatorilor. Rezulta un lant de efecte negative care duce la (sau grabeste) falimentul unor intreprinderi care altfel ar fi fost viabile. Lantul acesta de efecte negative se suprapune altora asemanatoare care au ca trasatura comuna mentinerea prin subventii (sau alte forme de redistributie) a unor resurse in sfera intreprinderilor altfel falimentare. Iar aceste subventii sint obtinute in principal prin impozite tocmai pe seama intreprinderilor ce sufera din cauza mentinerii unei alocari artificiale a resurselor. Cu alte cuvinte, avem pina la urma doua lanturi de efecte negative: unul care se incearca a fi evitat si altul aparut tocmai datorita acestei incercari. Nimeni nu poate spune care dintre ele va fi mai lung si mai "bogat" in pierderi si falimente. Ceea ce se stie sigur este ca politica industriala "defensiva" duce la aparitia unor efecte perverse a caror intensitate este comparabila cu cea a efectelor negative care se incearca a fi evitate si, in plus, ca aceste efecte perverse sint pina la un punct difuze si ascunse. In esenta, lucrurile stau la fel, indiferent de modalitatea tehnica concreta prin care statul alege sa sustina intreprinderea sau sectorul falimentar.

Acestea fiind spuse cu privire la politicile industriale, se poate concluziona ca efectele lor sint negative din perspectiva liberalismului economic. Indiferent de forma lor, ele distorsioneaza procesul pietei, impiedicind procesul selectiei economice. Ele lipsesc sistemul economic de mijloacele de a testa intreprinderile viabile si de a elimina ineficienta. Totodata, descurajeaza in mod indirect experimentul productiv, tehnologic si organizational, lipsind astfel procesul de evolutie economica atit de principiul sau motor, cit si de principiul sau corectiv. Tendinta ultima a politicilor industriale este de a rigidiza structura economiei si de a ingheta evolutia acesteia, cu rezultatul final ca alocarea eficienta a resurselor si cresterea economica sint blocate.

Dar daca lucrurile stau astfel, cum se explica persistenta cu care statele adopta in continuare, sub diferite etichete si in forme confuze, asa-numitele politici industriale? De ce aceste masuri, a caror tendinta de a duce la stagnare si declin este evidenta, sint o constanta pe agenda guvernelor tuturor statelor

lumii? Pentru a raspunde la aceasta problema, liberalismul economic a dezvoltat in ultimele decenii un corp teoretic la fel de impresionant ca acela utilizat pentru intelegerea procesului pietei si a consecintelor interventionismului. Dincolo de aspectele tehnice, acest corp teoretic se fundamenteaza pina la urma pe aceeasi abordare si logica pe care le-am vazut la lucru mai inainte. Din aceasta perspec- tiva, raspunsul la intrebarile formulate aici poate fi gasit urmarind natura procesului politic care insoteste formularea si adoptarea masurilor. Daca politicile industriale au o justificare neclara din punct de vedere al eficientei economice, adevarata lor ratiune se regaseste in sfera procesului politic. In incercarea de a obtine ori de a pastra puterea, indivizii sau organizatiile se afla intr-o compe- titie continua pentru obtinerea de sprijin din partea tuturor celor ce ar putea avea vreo influenta asupra sferei politicii. In cazul formei de organizare democratice, aceasta competitie este centrata pe obtinerea de voturi. Structura institutionala democratica creeaza o situatie in care candidatii se afla intr-o relatie de schimb cu electoratul. Mai precis, este vorba de o cerere si oferta de voturi contra politici industriale. Din perspectiva liberalismului economic, sprijinul oferit unor intreprinderi sau ramuri economice poate fi interpretat ca facind parte dintr-un tirg incheiat tacit sau explicit intre actorul politic si electorii sai. In schimbul sustinerii sale politice, agentul politic se angajeaza sa promoveze politici protective, de subventionare sau imprumut ce au ca scop favorizarea sustinatorilor sai. O data creata aceasta relatie de dependenta reciproca, partile se pot rupe cu foarte mare greutate una de cealalta, rezultatul fiind continuarea in mod neintrerupt si pe parcursul unor perioade nedefinite a "politicii" respec- tive. Intregi ramuri ale economiei aflate in criza pot apela la aceasta tehnica de supravietuire. Cu cit sint mai bine organizate, cu atit succesul lor va fi mai mare. De aici decurg doua consecinte importante: pe de o parte, intreprinderile sau ramurile in cauza se vor concentra in directia organizarii in vederea obtinerii sprijinului de la stat si vor neglija eforturile creative, inovative si organizatorice de adaptare la procesul pietei, iar pe de alta parte, structura organizarii statale va aluneca din ce in ce mai mult pe panta corporatismului, cu toate efectele politice si economice asociate.

Un aspect al problemei care nu trebuie neglijat aici este acela ca pentru a fi functional, acest sistem de redistributie trebuie sa fie cit se poate de putin vizibil celorlalti participanti la procesul pietei. In afara de faptul ca el trebuie inconjurat de lozinci si propaganda privind necesitatea absoluta a masurilor respective, el trebuie sa fie cit mai putin simtit si constientizat din punct de vedere financiar de cei care sufera de pe urma sa. Cu alte cuvinte, efectele negative directe pe care le are asupra consumatorilor si a celorlalte intreprinderi din sistemul economic trebuie sa fie cit mai bine camuflate. In actualul sistem de organizare politica economica si administrativa, sustin adeptii liberalismului economic, exista mai multe modalitati de acoperire a actiunilor redistributive de acest fel.

Este vorba in primul rind de difuzarea impozitelor (care reprezinta principala sursa a fondurilor manevrate) asupra intregii mase a contribuabililor folosind mai multe forme de impozitare. Cu cit aria de difuzare a impozitelor va fi mai vasta si impozitele mai variate si numeroase, cu atit costurile impuse de politica industriala vor fi mai putin vizibile. In acelasi timp, cu cit vor fi mai multi cei ce vor contribui (involuntar) prin impozite la sustinerea acestor politici, cu atit mai greu le va fi sa se organizeze pentru a se opune masurii. In plus, statul mai are la dispozitie mijloace de finantare prin deficite, politici inflationiste, crearea unor monopoluri pe care sa le sprijine activ, introducerea unor sisteme de reglementari ce limiteaza accesul concurentei pe piata si, evident, politici tarifare si non-tarifare impuse schimburilor externe. Toate acestea, insumate, alcatuiesc un mecanism foarte complex de redistribuire prin intermediul statului de la consumatori si intreprinderile economice viabile ce functioneaza pe piata catre intreprinderile incapabile sa faca fata cerintelor de adaptabilitate, creativitate si eficienta impuse de aceasta. La adapostul (sub "protectia") autoritatii politice se irosesc astfel resurse materiale si umane pe care altfel procesul pietei le-ar pune intr-o maniera creativa si eficienta in slujba consumatorilor.

In plus, logica liberalismului economic pune in lumina faptul ca institutio- nalizarea acestui mecanism creeaza, alaturi de politicieni si de cei din ramurile sau intreprinderile sustinute de stat, o a treia categorie de persoane interesate in perpetuarea sistemului de redistribuire al politicilor industriale. Este vorba de birocratia care administreaza intregul proces. Desi interesele diferitelor ramuri ale acestei birocratii se afla de multe ori in conflict (este vorba de diferite cai de redistributie a unor resurse pina la urma limitate), ea constituie o forta ce actioneaza foarte eficient din interiorul structurilor statale pentru mentinerea si extinderea ansamblului de masuri pe care l-am numit politica industriala. In concluzie, adevarata ratiune a existentei si proliferarii politicilor industriale nu va fi gasita in argumentele de natura economica aduse in sprijinul lor. Acestea, arata logica liberalismului economic, sint mai degraba rationalizari ale unor situatii create de posibilitatile pe care structurile institutionale si constitutionale le ofera politicienilor, birocratilor si intreprinderilor necom- petitive de a interveni in procesul creativ evolutiv al pietei si de a obtine avantaje de pe urma distorsionarii sau blocarii acestuia.

Cam asa arata, in linii generale, rezultatele abordarii problemei politicilor industriale din perspectiva liberalismului economic. In cursul acestei intreprin- deri am putut urmari logica liberalismului economic la lucru si am putut vedea care sint consecintele acesteia in planul practic al politicilor si masurilor economice. In plus, am trecut in revista, fara a le numi, citeva dintre cele mai importante elemente teoretice din arsenalul liberalismului economic: teoria procesului pietei, teoria pretului, teoria optiunilor publice etc. Nu numele sub care acestea sint cunoscute unui grup restrins de specialisti este important aici,

ci mecanismele logice, modul de gindire ce sta in spatele lor. Exercitiul facut prin analiza problemei politicilor industriale a urmarit sa faca o introducere in universul liberalismului, nu la nivelul informatiei, ci la cel al experientei concrete a modului de gindire liberal.

Dupa un asemenea tur de forta, ar fi tentant sa concluzionam: liberalismul economic este anti-etatist, laissez-faire-ist sau, si mai rau, este o forma de darwinism social. Dar acestea sint doar lozinci. Nu aceasta este morala demersului de fata. Ceea ce conteaza - si acesta este mesajul intreprinderii noastre comune in lumea argumentelor si logicii liberale - este modul de gindire liberal, articularea sistematica a argumentelor ce vizeaza in modul cel mai direct realitatea economica si sociala. A aplica eticheta de laissez-faire este usor (poate nici nu este nevoie sa urmaresti argumente ca acelea de mai sus pentru a o face); a urmari linia argumentarii si a-i identifica forta sau a oferi contra- -argumente coerente si convingatoare in favoarea subventiilor sau a unei politici industriale este insa cu totul altceva. Este un cu totul alt nivel de discurs decit cel al taxonomiilor si comparatiilor urmate de etichetari. Provocarea adusa de liberalismul economic in universul doctrinelor politice este aceea de a trece de la definitii, clasificari si etichete, la argumente si contra-argumente, reflectind practica economica si politica zilnica a indivizilor ce in interactiunile lor alcatuiesc ordinea sociala. Acesta este, daca vreti, dincolo de concluziile sale politice si economice, mesajul ultim al liberalismului economic.

Nota bibliografica

Cititorul interesat in a cunoaste mai indeaproape forma si continutul teoriilor econo- mice mai sus mentionate poate gasi o buna punte de trecere spre literatura mai sofisticata in lucrarea lui J. Gwartney si R. Stroup, Economie si prosperitate si in Capitalism si libertate de M. Friedman. Capitolele si pasajele dedicate problemei in Drumul catre servitute de F.A. Hayek pot fi si ele utile intr-o anumita masura in acest sens.

Modul economic de gindire, de Paul Heyne, Teoria pietei libere, de A. Schotter si

Teoria economica in retrospectiva, de M. Blaug pot constitui pasul urmator pentru cei interesati.