SOCIALISMUL IN STIL RUS

SOCIALISMUL IN STIL RUS

Am definit socialismul ca o politica institutionalizata de redistribuire a titlurilor de proprietate. Mai precis, este vorba despre un transfer al titlurilor de proprietate de la persoane care au dat de fapt o utilizare unor resurse rare sau care le-au obtinut prin contract de la persoane care facusera acest lucru, catre persoane care nici nu au utilizat lucrurile in cauza, nici nu le-au achizitionat prin contract. Am indicat apoi care ar fi consecintele socio-economice ale unui astfel de sistem de atribuire a titlurilor de proprietate pentru o lume extrem de nerealista, cum ar fi Gradina Edenului: o reducere a investitiilor in capital uman si o motivatie sporita pentru evolutia unor tipuri neproductive de personalitate.

As dori acum sa largesc si sa concretizez aceasta analiza a socialismului si a impactului sau socio-economic, luand in considerare versiuni diferite, desi la fel de tipice, ale acestui sistem. In acest capitol ma voi concentra asupra analizei a ceea ce majoritatea oamenilor au ajuns sa priveasca drept "socialismul prin excelenta' (daca nu drept singurul tip de socialism existent), acesta fiind probabil cel mai potrivit punct de pornire pentru orice discutie a socialismului. Acest "socialism prin excelenta' este un sistem social in care mijloacele de productie, adica resursele rare folosite pentru a produce bunuri de consum, sunt "nationalizate" sau "socializate".

Intr-adevar, desi Karl Marx, si asemenea lui majoritatea intelectualilor de stanga contemporani noua, a fost preocupat aproape exclusiv de analiza defectelor economice si sociale ale capitalismului, si in scrierile sale a facut doar cateva remarci vagi si generale asupra problemei constructive a organizarii procesului de productie in socialism (alternativa pretins superioara capitalismului), nu exista nici o indoiala ca el a considerat aceasta organizare ca fiind piatra de temelie a politicii socialiste si cheia pentru un viitor mai bun si mai prosper. [1] In consecinta, socializarea mijloacelor de productie a fost de atunci sustinuta de catre toti socialistii cu vederi marxist-ortodoxe. Nu doar partidele comuniste din Occident ne pregatesc oficial acest lucru, desi ele devin din ce in ce mai retinute in a o recunoaste, pentru a putea castiga puterea. In toate partidele socialiste si social-democrate occidentale exista de asemenea o minoritate fatisa, elocventa, mai mult sau mai putin numeroasa si cu o oarecare influenta, care sustine cu ardoare o astfel de schema si propune socializarea, daca nu a tuturor mijloacelor de productie, cel putin a celor apartinand marii industrii. Cel mai important lucru este ca sectoare mai mici sau mai mari ale industriilor nationalizate au devenit parte a realitatii sociale chiar si in tarile considerate a fi "cele mai capitaliste"; si desigur ca o socializare aproape completa a mijloacelor de productie a fost incercata in Uniunea Sovietica, si mai tarziu in toate tarile est-europene aflate sub influenta sovietica, la fel ca si in alte tari din intreaga lume. Analiza care urmeaza ar trebui deci sa ne permita sa intelegem problemele economice si sociale ale societatilor caracterizate prin nationalizarea mijloacelor de productie. In particular, ar trebui sa ne ajute sa intelegem problemele centrale care coplesesc Rusia si satelitii ei, in masura in care aceste tari au purtat o politica de socializare intr-atata incat se poate spune pe buna dreptate ca aceasta este caracteristica lor structurala dominanta. Datorita acestui fapt, tipul de socialism pe care-l investigam este numit "in stil rus". [2]

In ceea ce priveste fortele motivationale aflate in spatele diferitelor scheme de socializare, ele sunt fatis egalitariste. Odata ce permiti existenta proprietatii private asupra mijloacelor de productie, permiti aparitia diferentelor. Daca eu detin resursa A, atunci tu nu o detii, iar relatiile noastre cu respectiva resursa sunt diferite. Abolind proprietatea privata, pozitiile tuturor fata de mijloacele de productie sunt egalizate dintr-o lovitura, sau cel putin asa pare. Fiecare devine co-proprietar asupra tuturor mijloacelor de productie, fapt ce reflecta pozitiile egale ale tuturor ca fiinte umane. Iar temeiul economic al unei astfel de scheme este ca se presupune a fi mai eficienta. Pentru un observator neinstruit, nefamiliarizat cu functia de coordonare a actiunilor indeplinita de preturi, capitalismul bazat pe proprietatea privata asupra mijloacelor de productie pare pur si simplu haotic. Pare a fi un sistem risipitor, caracterizat prin dublarea eforturilor, competitie ruinatoare si lipsa actiunilor concertate, coordonate. Dupa cum l-au denumit peiorativ marxistii, este o "anarhie a productiei'. Doar atunci cand proprietatea colectiva este substituita celei private, pare sa devina posibila eliminarea risipei prin introducerea unui singur plan de productie, coordonat si cuprinzator.

Totusi, mai importante decat motivatiile si promisiunile, sunt aranjamentele prin care se realizeaza efectiv socializarea mijloacelor de productie. [3] Regulile privind proprietatea, adoptate in cadrul unei politici de socializare si care constituie principiile legale fundamentale ale unor tari de tipul Rusiei, se caracterizeaza prin doua trasaturi complementare. In primul rand, nimeni nu este proprietarul mijloacelor de productie socializate; ele sunt detinute "social', ceea ce, intr-un sens mai strict, inseamna ca nici unei persoane sau grup de persoane, si nici tuturor membrilor societatii la un loc, nu le este permis sa le achizitioneze sau sa le vanda si sa pastreze pentru sine beneficiile de pe urma vanzarii. Utilizarea lor este determinata de oameni care nu se afla in rolul proprietarului, ci al administratorului unor lucruri. In al doilea rand, nici unei persoane, nici unui grup de persoane, si nici tuturor membrilor societatii la un loc, nu le este permis sa se angajeze in investitii private si sa creeze noi mijloace de productie private. Ei nu pot investi nici prin transformarea resurselor existente, folosite neproductiv, in resurse productive, nici prin economii, nici prin punerea laolalta a resurselor cu alti oameni, nici printr-o combinatie a acestor tehnici. Investitiile pot fi fcute doar de administratorii resurselor, si niciodata pentru un profit privat, ci numai in numele comunitatii de administratori cu care ar trebui sa fie impartite posibilele profituri rezultate de pe urma investitiilor. [4]

Ce inseamna o astfel de economie a administratorilor? In particular, la ce duce trecerea de la o economie bazata pe teoria naturala a proprietatii la o economie socializata? Ar trebui sa facem, in trecere,doua observatii care deja vor clarifica intrucatva promisiunile socialiste de egalitate si eficienta mentionate mai sus. A-l declara pe fiecare coproprietarul a tot nu rezolva decat nominal problema diferentelor datorate proprietatii. Nu rezolva problema subiacenta reala: aceea a diferentelor in puterea de a controla mersul lucrurilor. Intr-o economie bazata pe proprietatea privata, proprietarul este cel care hotaraste ce trebuie facut cu mijloacele de productie. Intr-o economie socializata, acest lucru nu se mai intampla, deoarece nu mai exista proprietar. Totusi, ramane problema a ceea ce trebuie facut cu mijloacele de productie, iar ea trebuie sa fie rezolvata intr-un fel sau altul, presupunand ca nu exista o armonie prestabilita si presincronizata a intereselor tuturor oamenilor (altfel nu s-ar mai pune nici un fel de problema), ci mai degraba un oarecare dezacord intre oameni. Doar una dintre opinii poate fi aleasa, iar la celelalte trebuie, mutatis mutandis, sa se renunte. Dar, in acest punct, vor exista din nou inegalitati intre oameni: opinia unei persoane sau a unui grup trebuie sa invinga in disputa cu alte opinii. Diferenta dintre o economie bazata pe proprietatea privata si una socializata se refera doar la cum se decide a cui vointa va fi hotaratoare in cazul unui dezacord. In capitalism, exista cineva care are controlul, si altii care nu il au, deci exista diferente reale intre oameni; dar problema opiniei decisive este rezolvata prin aproprierea originara si prin contract. In socialism, de asemenea, trebuie sa existe cu necesitate diferente reale intre cei ce detin controlul si cei ce nu-l detin; atata doar ca, in cazul socialismului, pozitia celor a caror opinie prevaleaza nu este decisa prin utilizarea anterioara a unor bunuri sau prin contract, ci prin mijloace politice. [5] Aceasta diferenta este cu certitudine una extrem de importanta, iar discutia noastra se va intoarce la ea in acest capitol, precum si in capitolele care urmeaza, dar pentru moment este suficient sa spunem ca -in pofida promisiunilor egalitariste ale socialismului- nu este vorba, in privinta puterii de control, de o diferenta intre un sistem non-egalitarist si unul egalitarist.

A doua observatie se leaga strans de prima si vizeaza capacitatea de coordonare pretins superioara a socialismului. Din nou, la o privire mai atenta vom vedea ca diferenta este doar iluzorie, si se formeaza numai la nivelul semanticii: a spune ca o economie a proprietarilor particulari este inlocuita de o economie nationalizata creeaza impresia ca locul unei multitudini de unitati de luare a deciziilor este luat dintr-o data de o singura astfel de unitate. De fapt, nu se modifica nimic. Exista la fel de multi indivizi, cu la fel de multe interese diferite, ca si inainte. Prin urmare, la fel ca si capitalismul, socialismul trebuie sa gaseasca o solutie la problema modului de a coordona utilizarile diverselor mijloace de productie, date fiind viziunile diferite ale oamenilor despre felul in care poate fi realizata coordonarea. Din nou, diferenta dintre socialism si capitalism este una intre doua moduri de a realiza coordonarea, si nu una intre coordonare si haos, asa cum insinueaza semantica socialista. In loc sa lase indivizii sa faca pur si simplu ceea ce vor, capitalismul coordoneaza actiunile constrangandu-i pe oameni sa respecte proprietatea utilizatorilor anteriori. Pe de alta parte, socialismul, in loc sa-i lase pe oameni sa faca orice le place, coordoneaza planurile individuale impunand planul unei persoane sau al unui grup de persoane, indiferent care ar fi proprietatea si acordurile de schimb reciproc anterioare. [6] Este aproape evident ca si aceasta diferenta este, la randul ei, de o extrema importanta. Dar nu este, asa cum ar dori sa ne faca sa credem socialistii marxisti, o diferenta intre planificarea sociala si lipsa totala a planificarii; dimpotriva, de indata ce mecanismele de coordonare ale socialismului si capitalismului sunt scoase la lumina si reconstruite, pretentia de eficienta sporita a socialismului incepe imediat sa-si piarda mult din credibilitate, iar teza opusa pare mai convingatoare.

Cat este de bine intemeiata intr-adevar aceasta teza, si de ce mecanismele de coordonare ale capitalismului, nu cele ale socialismului, se dovedesc a fi economic superioare, va deveni clar in momentul in care lasam deoparte diferentele aparente, pentru a ne concentra asupra celor reale, si luam in considerare redistribuirea titlurilor de proprietate, deci a venitului, care este presupusa de renuntarea la capitalism in favoarea unei economii a administratorilor, asa cum am caracterizat-o mai sus. Din perspectiva teoriei naturale a proprietatii -fundamentul pe care se sprijina capitalismul- adoptarea principiilor de baza ale economiei administratorilor ar insemna ca titlurile de proprietate sa fie redistribuite de la producatori si de la utilizatorii efectivi ai mijloacelor de productie, precum si de la cei care au achizitionat aceste mijloace prin consimtamant reciproc de la utilizatorii anteriori, inspre o comunitate de administratori in care, in cel mai bun caz, fiecare sa devina administratorul a ceea ce detinea anterior. Dar, chiar si in acest caz, fiecare utilizator anterior si fiecare contractant ar avea de suferit, deoarece nu ar mai putea vinde mijloacele de productie si pastra pentru sine beneficiul de pe urma vanzarii, nici nu si-ar putea apropria profitul rezultat din folosirea acestor mijloace, si de aceea, pentru el, valoarea mijloacelor de productie ar scadea. Mutatis mutandis, fiecare non-utilizator si non-contractant al acestor mijloace de productie ar fi favorizat prin promovarea la rangul de administrator al acestora, avand cel putin partial un cuvant de spus in privinta unor resurse pe care nici nu le-a folosit anterior, nici nu a contractat folosirea lor, iar venitul sau ar creste.

In plus fata de aceasta schema de redistribuire, mai exista una, presupusa de prohibirea formarii de nou capital privat, sau de gradul de limitare (dependent de marimea partii socializate din economie) sub care acest proces trebuie sa aiba loc: o redistribuire de la oameni care au renuntat la un consum posibil si in schimb au economisit fonduri pe care sa le utilizeze productiv, cu scopul de a produce viitoare bunuri de consum, si care acum nu mai pot face acest lucru, sau au mai putine optiuni disponibile, inspre cei care nu au economisit si care prin adoptarea schemei de redistribuire primesc un cuvant de spus, chiar daca nu unul decisiv, asupra fondurilor celor ce au economisit.

Consecintele socio-economice ale unei politici de socializare sunt presupuse, in esenta, de aceste remarci. Dar, inainte de a le privi mai in detaliu, ar putea fi util sa revedem si sa clarificam principalele trasaturi ale lumii reale in care ar urma sa actioneze aceasta schema. Ar trebui sa reamintim faptul ca avem de-a face cu o lume in schimbare; ca, in plus, omul poate sa invete lucruri cu privire la lume si ca deci nu stie astazi in mod necesar ce va sti la un moment ulterior; ca o multime de bunuri sunt rare si, in consecinta, omul are o multitudine de nevoi pe care nu si le poate satisface in acelasi timp si/sau fara a sacrifica satisfacerea altor nevoi; din acest motiv, omul trebuie sa aleaga si sa-si ordoneze nevoile intr-o scara a preferintelor in conformitate cu stringenta pe care aceste nevoi o au pentru el; ca, mai specific, nici procesul aproprierii originare a unor resurse percepute ca fiind rare, nici procesul de producere a unor mijloace de productie noi sau cel de mentinere a celor existente, nici procesul de contractare a schimburilor, nu sunt lipsite de costuri. Ar trebui sa reamintim faptul ca toate aceste activitati costa cel putin timp, care ar putea fi folosit altfel, de exemplu ca timp liber; si, in plus, nu ar trebui sa uitam faptul ca avem de-a face cu o lume caracterizata prin diviziunea muncii, si nu cu una de producatori autarhici, cu o lume in care productia este realizata pentru o piata a consumatorilor independenti.

Pastrand toate aceste lucruri in minte, ne putem deci intreba care sunt efectele socializarii mijloacelor de productie? Pentru inceput, care sunt efectele "economice', in sensul colocvial al termenului? Exista trei efecte, strans corelate. [7] In primul rand -si acesta este efectul general imediat al tuturor tipurilor de socialism- va avea loc o scadere relativa a ratei investitiilor, a ratei formarii capitalului. De vreme ce "socializarea' ii favorizeaza pe cei ce nu folosesc, nu produc si nu contracteaza mijloacele de productie si, mutatis mutandis, mareste costurile pentru utilizatori, producatori si contractanti, va scadea numarul celor care indeplinesc aceste roluri. Vor fi apropriate mai putine resurse naturale a caror raritate este perceputa, se vor produce mai putini factori de productie si vor fi mentinuti mai putini dintre cei existenti, si se va contracta mai putin. Cauza este ca toate aceste activitati implica costuri, iar costurile lor au crescut, si exista cursuri alternative ale actiunii, cum ar fi activitatile de consum si agrement, care devin in acelasi timp mai putin costisitoare si deci mai deschise si mai disponibile. In acelasi fel, deoarece fluxul investitional a scazut si nu mai este permisa transformarea economiilor private in investitii, sau pentru ca investitiile au scazut in masura in care economia a fost socializata, se va economisi mai putin si se va consuma mai mult, se va munci mai putin si mai mult timp va fi alocat distractiei. La urma urmei, nu mai poti deveni capitalist, sau posibilitatea de a deveni unul a fost restransa, deci exista cel putin un motiv in minus pentru a economisi! Este inutil sa mai precizam ca rezultatul va fi o scadere a cantitatii de bunuri ce pot constitui obiectul schimburilor si o scadere a standardului de viata in termenii acestor bunuri. Si pentru ca aceste standarde de viata scazute sunt impuse oamenilor si nu sunt rezultatul alegerii naturale a consumatorilor care isi modifica deliberat preferintele relative pentru consum si, respectiv, pentru bunuri comercializabile produse prin munca, mai precis pentru ca ele sunt resimtite ca o saracire fortata, va aparea o tendinta de a compensa astfel de pierderi prin aparitia economiei subterane si a muncii la negru, si prin crearea pietelor negre.

In al doilea rand, o politica de socializare a mijloacelor de productie va avea ca rezultat folosirea risipitoare a acestor mijloace, adica o folosire care, in cel mai bun caz, va satisface nevoi secundare si, in cel mai rau caz, nu va satisface nici un fel de nevoi, ci doar va mari costurile. [8] Motivul consta in existenta si inevitabilitatea schimbarii! Odata ce este admisa posibilitatea unei modificari in structura cererii consumatorilor, in cunostintele tehnologice si in mediul natural in care trebuie sa aiba loc procesul de productie -iar toate aceste lucruri se intampla in mod constant si neincetat- trebuie sa fie admis si faptul ca exista o nevoie constanta si nesfarsita de reorganizare si redirectionare a intregii structuri sociale de productie. Exista intotdeauna nevoia de a retrage vechile investitii din anumite domenii de productie si de a le redirectiona, impreuna cu noi investitii, in alte domenii, ceea ce face ca anumite unitati productive, anumite ramuri, sau chiar anumite sectoare ale economiei sa se restranga, iar altele sa se extinda. Sa presupunem acum -si este exact ceea ce se intampla intr-o schema de socializare- ca este sau complet ilegal, sau extrem de dificil sa vinzi unor persoane private mijloacele de productie detinute colectiv. Acest proces de reorganizare a structurii productiei va fi atunci cel putin serios ingreunat, daca nu va fi cumva stopat total. Motivul este in esenta unul simplu, dar cu toate acestea de mare importanta. Pentru ca mijloacele de productie nu pot fi vandute, sau pentru ca vinderea lor este foarte dificila pentru administratorul care joaca rolul vanzatorului sau pentru persoana particulara care le cumpara, ori chiar pentru amandoi, nu exista preturi de piata pentru mijloacele de productie, sau formarea unor astfel de preturi este obstructionata si facuta mai costisitoare. Dar atunci administratorul-producator al mijloacelor de productie socializate nu mai poate evalua in mod corect costurile monetare reale implicate in utilizarea mijloacelor de productie sau in operarea oricaror transformari in structura productiei, nici nu mai poate compara aceste costuri cu venitul monetar anticipat din vanzari. Nefiindu-i permis sa accepte nici un fel de oferte de la indivizi particulari care ar putea vedea un mod alternativ de utilizare a unor mijloace de productie date, sau fiindu-i restransa posibilitatea de a accepta astfel de oferte, administratorul pur si simplu nu stie ce pierde, care sunt oportunitatile la care se renunta, si prin urmare nu este capabil sa stabileasca corect costurile monetare ale pastrarii acestor resurse. El nu poate descoperi daca modul sau de a le folosi ori de a le modifica folosirea este eficient in termenii venitului monetar, sau daca venitul monetar este de fapt mai mic decat costurile, ceea ce va cauza o scadere absoluta a valorii totale a bunurilor de consum produse. Nu poate stabili nici daca modul sau de a produce ca raspuns la cererea consumatorilor este cel mai eficient (in comparatie cu alte moduri alternative imaginabile) pentru satisfacerea celor mai stringente nevoi ale consumatorilor, sau daca nevoi mai putin intense sunt satisfacute pe seama neglijarii celor mai intense, ceea ce va duce cel putin la o scadere relativa a valorii bunurilor produse. Fara a avea acces nerestrictionat la mijloacele calculului economic, pur si simplu nu exista nici un mod de a cunoaste toate aceste lucruri. Desigur, un administrator poate incerca sa faca tot ceea ce tine de el. S-ar putea uneori chiar sa aiba reuseasa, dar nu exista nici un mod de a se asigura de aceasta. Dar, in orice caz, cu cat este mai mare piata de consum pe care trebuie sa o deserveasca, si cu cat este mai dispersata printre mai multi indivizi cunoasterea preferintelor diverselor grupuri de consumatori, a circumstantelor speciale datorate perioadei istorice si spatiului geografic, precum si a posibilitatilor tehnologice, cu atat este mai probabil ca ei sa greseasca. Se va produce cu necesitate o alocare defectuosa a mijloacelor de productie, cu risipe si crize ca doua fete ale aceleiasi monede. Prin obstructionarea si, mai mult decat atat, prin scoaterea totala in afara legii a posibilitatii ca antreprenorii privati sa cumpere mijloacele de productie de la administratori, un sistem al productiei socializate impiedica realizarea deplina a oportunitatilor de imbunatatire a activitatii economice, asa cum sunt ele intrevazute. Din nou, abia daca mai merita mentionat faptul ca si acest lucru produce saracie. [9]

In al treilea rand, socializarea mijloacelor de productie are ca efect o saracire relativa, adica o scadere a standardului general de viata, si prin aceea ca duce la supra-utilizarea factorilor de productie dati. Motivul rezida, iarasi, in situatia speciala in care se afla administratorul, in comparatie cu cea a proprietarului privat. Un proprietar particular care are dreptul de a vinde factorii de productie si de a pastra pentru sine venitul monetar rezultat va incerca, din aceasta cauza, sa evite orice crestere a productiei care ar avea loc pe seama scaderii valorii capitalului utilizat. Obiectivul sau este de a maximiza valoarea produselor sale plus cea a resurselor folosite pentru producerea lor, pentru ca este si proprietarul unora, si al celorlalte. Deci el va inceta sa mai produca atunci cand valoarea produsului marginal va fi mai mica decat deprecierea capitalului folosit pentru a-l produce. De exemplu, el va reduce costurile deprecierii capitalului implicat in productie si se va angaja, in locul productiei, in conservarea capitalului, daca anticipeaza ca preturile viitoare ale produselor sale vor creste, si invers. Situatia administratorului, adica structura motivatiilor cu care se confrunta, este destul de diferita. Deoarece el nu poate vinde mijloacele de productie, motivatia sa de a nu produce, prin urmare de a nu utiliza capitalul necesar productiei pe seama unei reduceri excesive a valorii capitalului, a fost cel putin relativ redusa, daca nu a disparut intru totul. Este adevarat ca, din moment ce administratorul dintr-o economie socializata nu poate nici sa-si aproprieze sumele rezultate din vanzarea produselor, ci trebuie sa le predea comunitatii largi de administratori, pentru a decide asupra folosirii lor, motivatia sa de a produce si de a vinde produsele este, de asemenea, relativ redusa. Exact acest fapt este cel care explica rata mai scazuta a formarii capitalului. Dar, atata vreme cat administratorul munceste si produce, evident ca exista un interes al sau de a castiga un venit, chiar daca nu poate fi folosit pentru formarea de capital privat, ci doar pentru consum privat si/sau pentru crearea de avutie privata, folosita neproductiv. Lipsa posibilitatii ca administratorul sa vanda mijloacele de productie implica deci faptul ca motivatia sa de a-si spori propriul venit privat pe seama scaderii valorii capitalului creste. In consecinta, in masura in care el isi percepe venitul ca dependent de cantitatea de produse (salariul pe care i-l plateste comunitatea de administratori poate fi dependent de aceasta cantitate!) motivatia sa de a mari cantitatea pe seama scaderii valorii capitalului va spori. Mai mult, de vreme ce administratorul real, in masura in care nu este identic cu comunitatea administratorilor, nu poate fi niciodata total si permanent supravegheat, putand astfel sa obtina venituri din utilizarea mijloacelor de productie pentru scopuri private (de exemplu pentru producerea de bunuri folosite privat, in afara pietei, sau pentru schimburi pe piata neagra), el va fi incurajat sa mareasca cantitatea de bunuri produse pe seama scaderii valorii capitalului, daca percepe venitul sau ca depinzand de aceasta productie privata. In orice caz, va aparea consumarea capitalului existent si suprautilizarea acestuia; un consum sporit al capitalului implica din nou o saracire relativa, deoarece productia de bunuri viitoare care sa poata constitui obiect al schimbului va fi, prin urmare, redusa.

Desi acest lucru este implicat in analiza celor trei consecinte economice ale socializarii mijloacelor de productie -investitii reduse, alocarea defectuoasa a resurselor si suprautilizarea capitalului, care toate duc la scaderea standardului de viata- este interesant si de mare importanta, pentru a obtine o intelegere completa a societatilor de tip rus, sa specificam faptul ca aceasta analiza se aplica si la factorul de productie munca. Si in privinta muncii, socializarea duce la scaderea investitiilor, alocare defectuoasa si suprautilizare. In primul rand, deoarece proprietarii factorului munca nu mai pot sa lucreze pentru sine, sau oportunitatile lor de a face acest lucru sunt restranse, vor exista in general mai putine investitii in capital uman. In al doilea rand, de vreme ce proprietarii muncii nu-si mai pot vinde serviciile celui care plateste mai mult (in masura in care economia este socializata, existenta ofertantilor separati avand control independent asupra unor factori de productie specifici si complementari, inclusiv asupra banilor necesari pentru a plati munca, si care isi asuma oportunitatile si riscurile in mod independent, pe cont propriu, nu mai este permisa!), costul monetar al utilizarii unui anumit factor de munca, sau al combinarii sale cu factori complementari, nu mai poate fi stabilit, si de aici vor aparea tot felul de alocari defectuoase ale muncii. Iar in al treilea rand, deoarece detinatorii muncii intr-o economie socializata se vor alege, in cel mai bun caz, doar cu o parte a rezultatelor muncii lor, in timp ce restul va apartine comunitatii de administratori, va exista o motivatie sporita din partea administratorilor de a-si suplimenta venitul privat pe seama scaderii valorii de capital incorporate in cei care muncesc, si prin urmare va rezulta o suprautilizare a muncii. [10]

In ultimul rand, dar cu siguranta la fel de important, o politica de socializare a mijloacelor de productie afecteaza structura tipurilor de personalitate in cadrul societatii, structura a carei importanta poate fi cu greu exagerata. Asa cum s-a precizat in mod repetat, adoptarea socialismului de tip rus in locul capitalismului bazat pe teoria naturala a proprietatii implica acordarea unui avantaj relativ celor care nu utilizeaza, nu produc si nu contracteaza mijloacele de productie, cu privire la titlurile de proprietate asupra acestora si cu privire la veniturile care pot fi obtinute prin utillizarea lor. Daca oamenii au interesul de a-si stabiliza veniturile si, daca este posibil, de a le spori, si daca ei pot trece relativ usor de la rolul producatorului-utilizator sau al contractantului la cel al non-utilizatorului, non-producatorului sau al non-contractantului -asumptii a caror validitate, cu siguranta, poate fi cu greu contestata- atunci, ca reactie la schimbarea in structura motivatiei datorata socializarii, oamenii se vor angaja din ce in ce mai mult in activitati non-productive si non-contractuale si, pe masura trecerii timpului, personalitatile lor se vor schimba. Capacitatea anterioara de a percepe si de a anticipa situatiile in care bunurile sunt rare, de a exploata oportunitatile productive, de a fi constient de posibilitatile tehnologice, de a anticipa modificarile in structura cererii, de a dezvolta strategii de marketing si de a detecta sansa unor schimburi reciproc avantajoase, pe scurt, capacitatea de a munci, de a initia activitati productive si de a reactiona la nevoile altor oameni, se va diminua, daca nu va disparea intru totul. Oamenii vor deveni altii, cu alte abilitati si, daca dintr-o data politica s-ar schimba si capitalismul ar fi reintrodus, ei nu s-ar putea reintoarce imediat la vechile lor personalitati si nu si-ar putea redobandi spiritul productiv, nici chiar daca ar dori-o. Pur si simplu, ei vor fi uitat cum se face acest lucru si vor fi nevoiti sa-l reinvete incet, cu mari costuri psihice care se cer platite, tot asa cu aceeasi oameni suportasera mari costuri pentru suprimarea initiala a abilitatilor productive. Dar acesta este doar jumatate din tabloul consecintelor sociale ale socializarii. El poate fi completat daca ne reamintim remarcile de mai sus in privinta diferentelor aparente dintre capitalism si socialism. Va fi astfel evidentiata cealalta latura a schimbarii tipurilor de personalitate cauzata de socializare, complementara pierderii capacitatii productive, pe care tocmai am mentionat-o. Sa ne reamintim faptul ca socialismul, la randul sau, trebuie sa rezolve problema de a decide cine urmeaza sa controleze si sa coordoneze diferitele mijloace de productie. Contrar solutiei capitaliste la aceasta problema, atribuirea catre indivizi a diferitelor pozitii in structura de productie este, in socialism, o chestiune politica, adica o problema rezolvata fara a lua in considerare utilizatorii si producatorii anteriori si existenta unor schimburi contractuale, reciproc agreate, ci prin impunerea vointei unei persoane asupra altei vointe, aflate in dezacord cu aceasta. Evident, pozitia unei persoane in structura de productie are un efect imediat asupra venitului sau, fie in termenii bunurilor care pot constitui obiectul schimbului, fie in termenii venitului psihic, ai statutului social, etc. In consecinta, cum oamenii vor sa-si imbunatateasca veniturile si sa urce spre pozitii mai bine evaluate in ierarhia administratorilor, ei vor fi tot mai mult nevoiti sa-si foloseasca talentele politice. Pentru a urca in ierarhia veniturilor, devine irelevant daca esti sau nu un producator sau un contractant mai eficient (ori, cel putin, importanta acestui fapt este redusa). In schimb, este din ce in ce mai important sa ai abilitatile specifice unui politician, adica ale unei persoane care reuseste sa obtina sprijin public pentru pozitia sa prin persuasiune, demagogie si intriga, prin promisiuni, mita si amenintari. In functie de intensitatea dorintei de a obtine venituri mai mari, oamenii vor trebui sa petreaca mai putin timp pentru a-si dezvolta abilitatile productive si mai mult timp pentru a-si cultiva talentele politice. Si, deoarece oameni diferiti poseda abilitatile productive si pe cele politice in grade diferite, alti oameni vor urca acum inspre varful ierarhiei, astfel ca vom gasi un numar mereu sporit de politicieni peste tot in ordinea ierarhica a administratorilor. De la baza ierarhiei pana in varful ei, vom afla peste tot oameni incompetenti pentru a face lucrurile pe care ar trebui sa le faca. Pentru cariera unui administrator, nu constituie o amenintare faptul de a fi stupid, indolent, ineficient si nepasator, atata vreme cat poseda abilitati politice superioare. In consecinta, astfel de oameni vor avea in grija mijloacele de productie in toate economiile socializate. [11]

O privire asupra Rusiei si a altor tari din blocul estic in care politica de socializare a mijloacelor de productie a fost infaptuita intr-o masura considerabila poate fi de ajutor pentru ilustrarea adevarului concluziilor de mai sus. Chiar si o familiarizare superficiala cu aceste tari este suficienta pentru a sesiza validitatea primeia si a celei mai importante dintre concluziile noastre. Standardul general de viata in tarile blocului estic, desi intr-adevar diferit de la tara la tara (o diferenta care va trebui ea insasi sa fie explicata prin gradul de strictete cu care schema de socializare a fost si este aplicata in practica), este in mod clar mai scazut decat cel din asa-numitele tari capitaliste din vest. (Acest lucru este adevarat chiar daca gradul in care tarile occidentale sunt socializate, desi diferit de la tara la tara, este destul de considerabil el insusi, si de obicei subestimat cu mult, asa cum va deveni clar in capitolele care urmeaza.) Desi teoria nu face, si nu poate face o predictie precisa despre cat de drastic va fi efectul de saracire produs de o politica de socializare, cu exeptia faptului ca va fi un efect usor perceptibil, merita cu certitudine sa mentionam ca atunci cand o socializare aproape completa a fost pentru intaia oara pusa in practica in Rusia , imediat dupa sfarsitul primului razboi mondial, aceasta experienta a costat, in sensul literal al expresiei, milioane de vieti. A fost nevoie, dupa doar cativa ani, de o modificare notabila a tipurilor de politici, modificare realizata in 1921 prin Noua Politica Economica (NPE), care a reintrodus elemente ale proprietatii private, pentru a atenua aceste efecte dezastruoase pana la niveluri care sa se dovedeasca tolerabile. [12] Intr-adevar, schimbarile repetate ale politicilor aplicate au facut ca Rusia sa treaca nu doar o data prin experiente similare. Rezultate similare ale politicii de socializare, desi oarecum mai putin drastice, au fost resimtite in toate tarile est-europene dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. In aceste tari, de asemenea, privatizarea moderata a micilor ferme, a meseriilor si a micilor afaceri a trebuit sa fie permisa in mod repetat pentru a preveni prabusiri economice complete. [13] Cu toate acestea, in ciuda unor astfel de reforme (care, printre altele, demonstreaza faptul ca, contrar propagandei socialiste, proprietatea privata, si nu sociala, este cea care imbunatateste performanta economica), si in ciuda faptului ca munca la negru, activitatile productive ilegale, trocul si pietele negre sunt fenomene atotprezente in toate aceste tari, exact asa cum prezice teoria, precum si a faptului ca aceasta economie subterana preia o parte din sarcina si ajuta la imbunatatirea starii de lucruri, standardul de viata in tarile blocului estic este lamentabil de scazut. Bunuri de consum fundamentale, de toate tipurile, lipsesc cu desavarsire, se gasesc in cantitati mult prea mici sau sunt de o calitate extrem de proasta. [14]

Cazul Germaniei de Vest si al celei de Est este deosebit de instructiv. Aici, istoria ne ofera un exemplu care se apropie atat de mult de un experiment social controlat, incat este probabil greu de crezut ca s-ar putea obtine unul mai bun. O populatie destul de omogena, avand in mare masura aceeasi istorie, aceeasi cultura, aceeasi structura sociala a tipurilor de personalitate si aceeasi etica a muncii, a fost divizata dupa infrangerea Germaniei hitleriste in cel de-al doilea razboi mondial. In Germania de Vest, mai curand datorita unor circumstante norocoase decat a presiunii opiniei publice, a fost adoptata o economie bazata pe o piata remarcabil de libera. Sistemul anterior de control total al preturilor a fost abolit dintr-o lovitura, si a fost introdusa o libertate aproape totala a miscarii, a comertului si a ocupatiilor. [15] Pe de alta parte, in Germania de Est, aflata sub dominatia Rusiei Sovietice, a fost introdusa socializarea mijloacelor de productie, adica exproprierea proprietarilor privati anteriori. Doua cadre institutionale diferite, doua structuri diferite ale motivatiei, au fost prin urmare aplicate aceleiasi populatii. Diferenta dintre rezultate este impresionanta. [16] Desi ambele tari se bucura o pozitie buna in blocurile din care fac parte (Germania Occidentala avand cel mai ridicat standard de viata printre marile natiuni europene occidentale, iar Germania de Est mandrindu-se cu statutul de cea mai dezvoltata dintre tarile blocului estic), standardul de viata in vest este atat de ridicat in comparatie cu cel din est, iar diferenta s-a marit atat de mult in timp incat, in ciuda transferului unor sume de bani considerabile dinspre vest inspre est (atat din partea guvernului, cat si a cetatenilor privati) si in ciuda politicilor din ce in ce mai socialiste din vest, vizitatorul care trece din partea occidentala in cea orientala a Germaniei este pur si simplu socat intrand intr-o lume complet diferita si pauperizata. De fapt, desi toate tarile est-europene se confrunta cu problema emigratiei (oameni care doresc sa plece in occidentul capitalist mai prosper, cu oportunitatile sale sporite) si desi toate aceste tari au adoptat un control mai sever al frontierelor, devenind un fel de lagare gigantice de prizonieri pentru a preveni scurgerea populatiei, cazul Germaniei este cel mai izbitor. In lipsa diferentelor lingvistice, in mod traditional cea mai severa bariera naturala pusa in fata emigrantilor, diferenta dintre standardele de viata ale celor doua Germanii s-a dovedit a fi atat de mare, iar emigratia dinspre est inspre vest a luat asemenea proportii, incat in 1961regimul socialist al Germaniei de Est a fost nevoit, ca un ultim pas disperat, sa inchida complet granita sa occidentala. Pentru a mentine populatia in interiorul tarii, a trebuit sa construiasca un sistem nemaiintalnit in lume de ziduri, sarma ghimpata, garduri electrice, campuri de mine, dizpozitive care trag automat, turnuri de observatie etc., in lungime de aproape 900 de mile, cu singurul scop de a-si impiedica proprii cetateni sa fuga de consecintele socialismului de tip rus.

In afara exemplificarii consecintei principale a socializarii, cazul celor doua Germanii, prin caracterul sau experimental, se dovedeste a fi deosebit de util pentru ilustrarea adevarului celorlalte concluzii derivate teoretic. Luand in considerare pozitii sociale comparabile, aproape nicaieri in vest nu vom gasi oameni care sa lucreze atat de putin, de incet sau de neglijent (desi timpul de lucru, mai mare in est, este desigur reglementat!) cum o fac omologii lor est-germani. Acest lucru, cu siguranta, nu se intampla datorita unor pretinse diferente de mentalitate sau de etica a muncii deoarece, din punct de vedere istoric, ele sunt intr-o masura covarsitoare identice, ci pentru ca motivatia de a munci este considerabil redusa de o politica ce inchide efectiv toate, sau cele mai multe dintre oportunitatile pentru investitia privata. Munca eficienta in Germania de Est este probabil sa se gaseasca in economia subterana. Si, ca reactie la diferitele diminuari ale motivatiei de a munci, si in special de a munci in economia controlata "oficial", exista printre est-germani si o tendinta de a se retrage din viata publica si de a sublinia importanta spatiului privat, a familiei, rudelor, prietenilor si cunostintelor, tendinta care depaseste in mod semnificativ tot ceea ce intalnim in vest. [17]

Exista de asemenea si ample dovezi ale alocarii defectuoase a resurselor, asa cum ne-ar conduce teoria sa anticipam. Desi fenomenul factorilor de productie care nu sunt folositi (sau cel putin nu in mod continuu), ci sunt pur si simplu inactivi datorita absentei factorilor complementari, poate desigur sa fie observat in vest, in est el este observabil peste tot, ca o trasatura permanenta a vietii (trebuie mentionat, din nou, ca in cazul Germaniei acest lucru nu se datoreaza unor diferente in talentele organizatorice). Si, desi in Occident este in mod normal destul de dificil sa indici care ar fi acele modificari in utilizarea anumitor mijloace de productie care ar avea drept rezultat o imbunatatire generala a cantitatii bunurilor de consum, si se cere un talent antreprenorial special pentru a o face, acest lucru este relativ usor de realizat in tarile blocului estic. Aproape toti cei care muncesc in Germania de Est cunosc multe moduri de a da mijloacelor de productie utilizari mai urgente decat cele curente, in care ele sunt evident risipite si cauzeaza crize ale altor bunuri, pentru care exista o cerere mai mare. Dar, deoarece acesti oameni nu pot sa liciteze folosirea mijloacelor de productie, si trebuie in schimb sa treaca prin proceduri politice incalcite pentru a initia orice schimbare, nu poate fi facut (si, intr-adevar, nici nu se face) mare lucru.

Experienta coroboreaza si ceea ce s-a spus despre cealalta fata a monedei: suprautilizarea mijloacelor de productie aflate in proprietate publica. Si in Germania de Vest exista astfel de bunuri publice si, asa cum era de asteptat, ele se afla intr-o stare relativ proasta. Dar in Germania de Est (si la fel, daca nu chiar mai rau, stau lucrurile si in celelalte tari aflate sub dominatia sovietica), unde toti factorii de productie se afla in proprietatea publica, factorii de productie, masinile sau cladirile deteriorate, nereparate, ruginite, insuficient ingrijite,sau pur si simplu vandalizate, sunt atotraspandite. Mai mult, criza ecologica este mult mai dramatica in est decat in vest, in ciuda starii de relativa subdezvoltare a economiei generale -si toate aceste situatii nu sunt, asa cum o dovedeste suficient de clar cazul Germaniei, rezultatul unor diferente in inclinatiile "naturale" ale oamenilor de a le pasa si de a fi atenti.

In fine, in ceea ce priveste modificarile prezise teoretic in structura sociala si in tipurile de personalitate, a te plange de superiorii tai este un fenomen comun oriunde in lume. Dar, in tarile care au adoptat socialismul de tip rus, acolo unde atribuirea de pozitii in ierarhia administratorilor este si trebuie sa fie o problema in intregime politica, astfel de nemultumiri la adresa unor superiori total incompetenti, necalificati si ridicoli sunt, desi nu mai zgomotoase, in schimb mai frecvente, mai severe si mai bine intemeiate, iar ca o consecinta oamenii decenti sunt mai des adusi la stari de disperare sau cinism. Si, deoarece un numar de est-germani inca mai merg in Germania de Vest la o varsta la care sunt inca membri ai fortei de munca, (unii ca fugari, dar mai adesea pentru ca s-a platit pentru ei un soi de rascumparare), exista de asmenea si suficient material empiric pentru a ilustra concluzia ca, pe termen lung, o economie socializata va reduce capacitatile productive ale oamenilor. Printre cei care trec in vest, exista un numar semnificativ de oameni care duceau niste vieti productive destul de normale in est, dar care, in ciuda absentei oricaror bariere lingvistice si culturale, se dovedesc incapabili sa se adapteze la societatea occidentala (cu cererea ei sporita pentru abilitati si personalitati productive si competitive), sau au mari dificultati in a o face.

[1] Despre marxism si dezvoltarea sa, cf. L. Kolakowski, Main Currents of Marxism, 3 vols., Oxford, 1978; W. Leonhard, Sovietideologie. Die politischen Lehren, Frankfurt/M., 1963.

[2] Atunci cand vorbim despre socialismul de tip rus, este evident ca operam o abstractizare dintr-o multime de date concrete care caracterizeaza orice sistem social si cu privire la care societatile pot fi diferite. Socialismul de tip rus este ceea ce M.Weber a numit un "tip ideal". La el "se ajunge prin intensificarea unilaterala a unuia sau a mai multor aspecte si prin integrarea lor intr-o reprezentare conceptuala imanent consistenta a unei multiplicitati de fenomene individuale dispersate si discrete" (M. Weber, Gesammelte Aufsaetze zur Wissenschaftlehre, Tbingen, 1922, p. 21). Dar a sublinia caracterul abstract al conceptului nu inseamna deloc a-i inidica vreo deficienta. Din contra, chiar scopul construirii de tipuri ideale este acela de a scoate la iveala acele trasaturi pe care indivizii insisi le privesc ca reprezentand asemanari sau deosebiri relevante de sens si de a nu le lua in considerare pe cele pe care ei insisi le considera a fi de mica importanta, sau lipsite total de importanta pentru intelegerea fie a propriilor actiuni, fie a actiunilor altei persoane. Mai concret, descrierea socialismului de tip rus la nivelul de abstractie pe care l-am ales aici si dezvoltarea mai jos a unei tipologii a diferitelor forme de socialism ar trebui sa fie intelese ca o incercare de a reconstrui acele distinctii conceptuale pe care oamenii le folosesc pentru a se atasa ideologic de diferite partide politice sau miscari sociale, permitand astfel o intelegere a acelor forte ideologice care de fapt dau forma societatilor zilelor noastre. Despre tipurile ideale ca preconditii ale cercetarii istorico-sociologice, cf. L. v. Mises, Epistemological Problems of Economics, New York, 1981, in special p.75 si urmatoarele; Human Action, Chicago, 1966, in special p. 59 si urmatoarele. Despre metodologia "reconstructiei sensurilor" in cercetarea sociala empirica, cf. H. H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983, cap.3.

[3] Pentru ceea ce urmeaza, cf. in special L. v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981.

[4] Desigur, aceasta scoatere completa in afara legii a investitiilor private, se aplica doar la o economie total socializata. Daca, pe langa partea socializata a economiei, exista si o parte privata, atunci investitile private vor deveni doar limitate si ingradite in masura in care economia este socializata.

[5] Diferenta cruciala si corelata dintre capitalism si socialism este aceea ca in primul sistem actiunile voluntare ale consumatorilor determina in ultima instanta structura si procesul de productie, pe cand in socialism acest lucru este realizat de producatorii-administratori. Cf. in special Cap. 9 de mai jos.

[6] Mises scrie: "Caracteristica esentiala a socialismului este ca in cadrul lui nu actioneaza decat o singura vointa. Nu conteaza cui ii apartine aceasta. Conducatorul poate fi un rege uns sau un dictator care conduce in virtutea charismei sale, el poate fi un Fhrer sau un consiliu de Fhreri numit prin vot popular. Important este ca folosirea tuturor factorilor de productie este directionata de un singur agent." (L. v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, p. 695).

[7] Cf. L. v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, in special partea a doua; de asemenea Human Action, Chicago, 1966, in special cap. 25, 26.

[8] Pentru ceea ce urmeaza, cf. de asemenea F. A. Hayek, (ed.), Collectivist Economic Planning, Londra, 1935; Journal of Libertarian Studies, 5, 1, 1981 ('O critica economica a socialismului')

[9] Despre piata libera ca preconditie necesara pentru calculul economic si alocarea rationala a resurselor, cf. de asemenea cap. 9, 10 de mai jos.

[10] Printre altele, acest lucru demonstreaza ca o economie socializata va fi chiar mai putin productiva decat una sclavagista. Intr-o economie sclavagista, care desigur ca sufera la randul ei de o motivatie relativa scazuta de a munci din partea sclavilor, stapanul de sclavi, care poate sa vanda sclavul si sa pastreze pentru sine valoarea de piata a acestuia, nu ar avea un interes comparabil de a cere de la sclavul sau un volum de munca care sa reduca valoarea sclavului pana la punctul in care ea ajunge sa mai mica decat valoarea productiei sale marginale. Pentru un administrator al muncii, nu exista nici o astfel de limitare. Cf. si G. Reisman, Government Against the Economy, New York, 1979.

[11] Cf. H. H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987, in special cap.5, 3.2.

[12] Desigur ca Rusia a fost dintru inceput o tara saraca, avand la dispozitie putin capital acumulat, pe care sa se poata baza si pe care sa-l consume in caz de "urgenta". Despre istoria socio-economica a Rusiei Sovietice, cf. B. Brutzkus, Economic Planning in Soviet Russia, Londra, 1935; de asemenea, A. Nove, Economic History of the USSR, Harmondsworth, 1969; de asemenea S. Wellisz, The Economies of the Soviet Bloc, New York, 1964.

[13] Despre sistemul economic al blocului est-european dominat de Rusia Sovietica, cf. T. Rakowska-Harmstone (ed.), Communism in Eastern Europe, Bloomington, 1984; H. H. Hohmann, M. Kaser si K. Thalheim (eds.), The New Economic Systems of Eastern Europe, Londra, 1975; C. M. Cipolla (ed.), Economic History of Europe. Contemporary Economies, vol.2, Glasgow, 1976.

[14] Despre viata de zi cu zi in Rusia, cf. H. Smith, The Russians, New York, 1983; D.K. Willis, Klass. How Russians Really Live, New York, 1985; S. Pejovich, Life in the Soviet Union, Dallas, 1979; M. Miller, Rise of the Russian Consumer, Londra, 1965.

[15] Cf. L. Erhard, initiatorul si exponentul politic major al politicii economice germane post-belice, Prosperity through Competition, New York, 1958; si The Economics of Succes, Londra, 1968. Pentru teoreticienii germani ai "soziale Marktwirtschaft", cf. W. Eucken, Grundsaetze der Wirtschaftpolitik, Hamburg, 1967; W. Roepke, A Humane Economy, Chicago, 1960; si Economics of a Free Society, Chicago, 1963. Pentru o critica a politicii economice vest-germane ca insuficient de capitalista si marcata de inconsistente care vor duce la interventii din ce in ce mai socialiste in cursul timpului, cf. observatiilor profetice ale lui L v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, p. 723.

[16] Pentru studii comparative ale celor doua Germanii, cf. E. Jesse (ed.), BRD und DDR, Berlin, 1982; H. Hammel (ed.) BRD-DDR. Die Wirtschaftssysteme, Mnchen, 1983; de asemenea K. Thalheim, Die wirtschaftliche Entwicklung der beiden Staaten in Deutschland, Opladen, 1978.

Un studiu comparativ onest, dar cu o mentalitate empirica naiva, care ilustreaza in cel mai bun caz faptul ca statistica economica are foarte putin de-a face cu realitatea perceputa de persoanele care o traiesc este cel al lui P. R. Gregory si R. C. Stuart, Comparative Economic Systems, Boston, 1985, cap. 13 ('Germania de Vest si de Est'). Pentru o critica valoroasa a statisticii economice, cf. O. Morgenstern, National Income Statistics: A Critique of Macroeconomic Aggregation, San Francisco, 1979. Pentru o critica si mai profunda, cf. L. v. Mises, Theory of Money and Credit, Irvington, 1971, partea a doua, cap.5

[17] Despre viata din Germania de Est, cf. E. Windmoeller si T. Hoepker, Leben in der DDR, Hamburg, 1976.