SOCIALISMUL INGINERIEI SOCIALE si FUNDAMENTELE ANALIZEI ECONOMICE

SOCIALISMUL INGINERIEI SOCIALE

si

FUNDAMENTELE ANALIZEI ECONOMICE

In lumina argumentelor teoretice prezentate in capitolele precedente, socialismul nu pare sa aiba vreo justificare economica. El promitea sa aduca oamenilor mai multa prosperitate decat capitalismul, si o mare parte a popularitatii sale se bazeaza pe aceasta promisiune. Totusi, argumentele pe care le-am adus au dovedit exact contrariul. Am aratat ca socialismul de tip rus, caracterizat prin nationalizarea sau socializarea mijloacelor de productie, implica cu necesitate risipa economica, de vreme ce nu ar exista preturi pentru factorii de productie (pentru ca vinderea sau cumpararea mijloacelor de productie nu ar fi permisa) si, prin urmare, nu ar putea fi realizata nici contabilitatea costurilor (care este mijlocul de a directiona resursele rare cu utilizari alternative catre acele domenii ce ar maximiza valoarea produsa). Iar in privinta socialismului de tip social democrat si a celui conservator, am demonstrat faptul ca, in orice caz, ambele presupun o crestere a costurilor de productie si, mutatis mutandis, o scadere a costurilor alternativei, adica a non-productiei sau a productiei pentru piata neagra. Prin urmare, ambele versiuni duc la o reducere relativa in producerea de avutie, deoarece ambele stabilesc o structura a motivatiei care (in comparatie cu cea capitalista) creaza un avantaj relativ pentru non-producatori si pentru non-contractanti in fata producatorilor si contractantilor de bunuri, produse si servicii.

Aceste concluzii sunt sustinute, de asemenea, de experienta. In mare, standardele de viata din Europa de Est sunt semnificativ mai scazute decat cele din Europa Occidentala, unde gradul in care a avut loc o socializare a mijloacelor de productie, desi cu siguranta remarcabil, este prin comparatie mult mai mic. De asemenea, peste tot acolo unde este extins gradul masurilor redistributive, iar proportia in care avutia produsa este redistribuita creste, (ca, de exemplu, in Germania de Vest in anii '70, in conditiile unui guvern de coalitie intre social-democrati si liberali), se observa o incetinire a producerii sociale a avutiei sau chiar o scadere absoluta a standardului general de viata. Iar oriunde o societate doreste sa mentina un status quo, adica o distributie data a veniturilor si avutiei, prin intermediul controlului preturilor, reglementarilor si a controlului comportamentelor (ca de exemplu in Germania hitlerista ori in Franta sau in Italia de azi), standardele de viata vor scadea constant fata de cele ale societatilor mai liberale (capitaliste).

Cu toate acestea, socialismul este in continuare viu si viguros, chiar si in Occident, acolo unde socialismul de tip social-democrat si conservatorismul au ramas ideologii puternice. Cum s-a putut intampla acest lucru? Un factor important este acela ca aderentii sai au abandonat ideea originala a superioritatii economice a socialismului si au apelat in schimb la un argument complet diferit, si anume ca socialismul, desi s-ar putea sa nu fie economic superior, este totusi moralmente preferabil capitalismului. Aceasta pretentie va fi examinata in Capitolul 7. Dar, cu siguranta, povestea nu se sfarseste aici. Socialismul si-a recastigat taria chiar si pe taramul economiei. Acest lucru a devenit posibil deoarece socialismul si-a combinat fortele cu ideologia empirista, care este prin traditie puternica in lumea anglo-saxona si care, in special prin influenta asa-numitului cerc de la Viena al filosofilor pozitivisti, a devenit filosofia/epistemologia/metodologia dominanta a secolului al douazecilea, nu doar in domeniul stiintelor naturii, ci si in cel al stiintelor sociale si al economiei. Acest lucru se aplica nu doar la filosofii si metodologii acestor stiinte (care, de altfel, s-au eliberat intre timp din vraja empirismului si pozitivismului), ci in special, probabil, la practicieni (care sufera inca de o puternica influenta empirista). Combinandu-si fortele cu cele ale empirismului si pozitivismului (categorie in care, in contextul de fata, putem include si asa-numitul rationalism critic al lui K.R. Popper si al continuatorilor sai), socialismul s-a transformat in ceea ce voi numi de acum inainte 'socialismul ingineriei sociale'. [1] Este vorba despre o forma de socialism foarte diferita, prin modul de gandire, de marxismul traditional, care era mai rationalist si mai deductiv (un stil pe care Marx l-a adoptat de la economistul clasic D. Ricardo, ale carui lucrari constituie cea mai importanta sursa pentru scrierile economice ale lui Marx). Se pare ca exact aceasta diferenta de stil i-a permis socialismului ingineriei sociale sa castige din ce in ce mai mult sprijin din partea taberelor traditionale ale socialistilor social-democrati si conservatori. In Germania de Vest, de exemplu, ideologia 'ingineriei sociale graduale', dupa cum si-a denumit Popper propria filosofie sociala, [2] a devenit un fel de teren comun al 'moderatilor' din toate partidele politice, si doar doctrinarii acestor partide par sa nu subscrie la ea. Fostul cancelar social-democrat Helmut Schmidt chiar a adoptat public popperianismul ca propria sa filosofie. [3] Totusi, probabil ca aceasta filosofie este mai adanc inradacinata in Statele Unite, deoarece pare aproape special croita pentru modul american de a gandi in termeni de probleme practice si metode sau solutii pragmatice.

Cum a putut empirismul/pozitivismul sa ajute la salvarea socialismului? La un nivel extrem de abstract, raspunsul ar trebui sa fie clar. Empirismul trebuie sa fie capabil sa ofere temeiuri pentru care toate argumentele aduse pana acum nu pot fi considerate decisive; trebuie sa incerce sa demonstreze cum cineva poate evita concluziile pe care eu le-am tras, pretinzand inca a fi rational si a opera in conformitate cu regulile cercetarii stiintifice. Dar, mai detaliat, cum se poate realiza acest lucru? Aici filosofia empirista si pozitivista ofera doua argumente aparent plauzibile. Prima, si cu adevarat cea mai importanta dintre tezele sale este urmatoarea: [4] cunoasterea cu privire la realitate, numita cunoastere empirica, trebuie sa fie verificabila sau cel putin falsificabila prin experienta; iar experienta este intotdeauna de un asemenea tip incat, in principiu, ar putea sa fie altfel decat este, si prin urmare nimeni nu poate sti dinainte, adica pana sa fi avut o anumita experienta particulara, daca rezultatul acesteia va fi de un fel sau altul. Daca, mutatis mutandis, cunoasterea nu este verificabila sau falsificabila prin experienta, atunci ea nu este cunoastere despre realitate (adica empirica), ci este pur si simplu cunoastere despre cuvinte, despre utilizarea termenilor, despre semne si despre regulile lor de transformare -adica este cunoastere analitica. Si este extrem de indoielnic ca aceasta din urma ar trebui sa fie considerata de fapt 'cunoastere'.

Daca cineva adopta aceasta pozitie, asa cum voi face eu pentru moment, nu este greu sa vedem cum argumentele de mai sus ar putea fi sever infirmate. Argumentele privitoare la imposibilitatea calculului economic si la modul in care caracterul costisitor al masurilor social-democrate si conservatoare duce cu necesitate la un declin al productiei de bunuri si servicii si, prin urmare, la standarde de viata scazute, aveau evident pretentia de a fi valide a priori, adica de a fi nefalsificabile prin nici un fel de experienta, ci mai degraba cunoscute ca adevarate inaintea oricaror experiente ulterioare. Daca acest lucru ar fi adevarat, atunci potrivit primei si celei mai importante teze a empirismului/pozitivismului, aceste argumente nu ar putea contine nici un fel de informatie despre realitate, ci ar trebui considerate drept un joc verbal gratuit (un exercitiu de transformari tautologice ale unor cuvinte cum ar fi 'cost', 'productie', 'cantitate produsa' sau 'consum'), care nu spune nimic despre realitate. Prin urmare, empirismul trage concluzia ca, in ceea ce priveste realitatea, adica consecintele reale ale socialismului real, argumentele prezentate nu au nici un fel de greutate. Mai degraba, pentru a spune ceva convingator la adresa socialismului, lucrul decisiv care trebuie studiat este experienta si doar experienta.

Daca toate acestea ar fi adevarate (asa cum voi presupune inca), atunci ar anula pe data la toate argumentele economice impotriva socialismului, pe care eu le-am prezentat ca fiind de natura categorica. Pur si simplu, nu poate exista nimic categoric cu privire la realitate. Dar, chiar si atunci, nu ar trebui inca empirismul/pozitivismul sa infrunte experientele reale ale socialismului real, si nu ar fi rezultatul la fel de decisiv? In capitolele precedente, am acordat mult mai multa atentie temeiurilor logice, principiale, categorice (toate folosite aici ca sinonime), directionate impotriva pretentiilor socialiste de a oferi un drum mai promitator catre prosperitatea economica decat capitalismul; iar experienta a fost adusa in discutie doar in trecere, pentru a ilustra o teza a carei validitate putea fi in cele din urma cunoscuta independent de orice experienta ilustrativa. Totusi, nu ar fi suficienta chiar si experienta discutata oarecum nesistematic pentru a avea argumente serioase impotriva socialismului?

Raspunsul la aceste intrebari este un 'nu' hotarat. Cea de-a doua teza a empirismului/pozitivismului explica de ce. Ea formuleaza extinderea, sau mai degraba aplicarea primei teze la problema cauzalitatii si a explicatiei cauzale sau a predictiei. A explica cauzal sau a prezice un fenomen real inseamna a formula fie o propozitie de tipul 'Daca A, atunci B', fie, daca variabilele permit masuratori cantitative, una de tipul 'Daca A creste (sau scade), atunci B creste (sau scade).' Ca propozitie referitoare la realitate (cu A si B fiind fenomene reale), validitatea sa nu poate fi niciodata stabilita cu certitudine, adica prin examinarea doar a propozitiei respective sau a alteia din care ea poate fi logic dedusa, ci va fi si va ramane pentru totdeauna ipotetica, depinzand de rezultatul experientelor viitoare, care nu poate fi cunoscut in avans. Daca experienta ar confirma o explicatie ipotetica cauzala, adica daca s-ar observa ca la un anumit moment B i-a urmat intr-adevar lui A, conform predictiei, acest lucru tot nu ar dovedi ca ipoteza este adevarata, deoarece A si B sunt termeni generali, abstracti ('universali', in opozitie cu 'numele proprii'), ce se refera la evenimente sau procese care au (sau, in principiu, ar putea avea) un numar indefinit de instantieri, si prin urmare experiente ulterioare ar putea inca falsifica ipoteza. Iar daca o experienta fasifica o ipoteza, adica daca cineva observa o instanta in care A nu a fost urmat de B, nici acest lucru nu ar fi decisiv, deoarece este posibil ca fenomenele ipotetic corelate sa fie totusi legate cauzal unul de celalalt si ca o circumstanta ('o variabila') anterior neglijata sau necontrolata sa fi impiedicat pur si simplu observarea relatiei ipotetice. O falsificare nu ar dovedi decat ca ipoteza particulara investigata nu era absolut corecta asa cum era formulata si ca are mai degraba nevoie de a fi rafinata, adica are nevoie de o specificare sau de variabile suplimentare pe care trebuie sa le luam in calcul si sa le controlam daca vrem sa putem observa relatia ipotetica dintre A si B. Dar, fara indoiala, o falsificare nu ar dovedi niciodata in mod decisiv inexistenta unei relatii intre fenomene date.

Daca aceasta pozitie empirist-pozitivista privitoare la explicatiile cauzale ar fi corecta, este usor de vazut cum ar putea fi salvat socialismul in fata criticilor justificate empiric. Desigur, un socialist empirist nu ar nega faptele. Nu ar pune in discutie faptul ca standardul de viata este intr-adevar mai scazut in Europa de Est decat in Europa Occidentala, sau ca impozitarea sporita ori politicile conservatoare se observa a fi intr-adevar corelate cu o incetinire sau cu un recul in producerea de avutie economica. Dar, in limitele metodologiei sale, ar putea nega fara probleme faptul ca pe baza unor astfel de experiente ar putea fi formulat un argument de principiu impotriva socialismului si a pretentiei sale de a oferi o cale mai promitatoare catre prosperitate. Altfel spus, el ar putea respinge experientele (aparent) falsificante, si oricare altele ce ar putea fi invocate, ca pur si simplu accidentale: ca experiente care au fost produse in circumstante din nefericire neglijate si necontrolate, si care vor disparea si se vor transforma in contrariul lor, scotand la iveala adevarata relatie dintre socialism si producerea sporita de avutie sociala, de indata ce acele circumstante vor fi controlate. Chiar si diferentele izbitoare dintre standardele de viata ale celor doua Germanii (exemplu pe care l-am folosit atat de mult pentru ca se aseamana cel mai mult cu un experiment social controlat) pot fi astfel explicate: argumentand, de exemplu, ca standardele de viata mai ridicate ale occidentului trebuie explicate nu prin modul sau de productie mai capitalist, ci prin faptul ca planul Marshall a fost destinat Germaniei de Vest, in timp ce Germania de Est a trebuit sa plateasca daune Uniunii Sovietice; sau prin faptul ca, inca de la bun inceput, Germania de Est a cuprins provinciile mai putin dezvoltate, mai rurale si mai agricole ale Germaniei, astfel incat punctul de pornire nu a fost acelasi; sau prin faptul ca in provinciile orientale institutia iobagiei a fost abolita mult mai tarziu decat in cele occidentale, iar astfel mentalitatea oamenilor a fost intr-adevar diferita in cele doua Germanii, etc.

De fapt, orice dovezi empirice am aduce impotriva socialismului, odata ce este adoptata o filosofie empirist-pozitivista, adica odata ce se renunta (pentru ca ar fi goala si prost conceputa), la ideea formularii unui argument de principiu fie in favoarea, fie impotriva socialismului, si se admite in schimb ca se poate gresi, desigur, doar in privinta detaliilor unui anume plan al politicii socialiste, dar care ar fi suficient de flexibil pentru a se lasa amendat in unele puncte atunci cand rezultatul nu este satisfacator, socialismul devine de fapt imun la orice critica decisiva, deoarece orice esec poate fi oricand atribuit unei variabile inca necontrolate. Ar trebui sa observam faptul ca nici macar cel mai bine condus si mai bine controlat experiment nu ar schimba vreun pic situatia. Niciodata nu este posibil sa controlezi toate variabilele despre care se poate imagina ca ar avea o influenta asupra variabilei care trebuie explicata: iar aceasta pentru motivul practic ca acest lucru ar implica, ad litteram, sa controlezi intregul univers, si pentru motivul teoretic ca nimeni, in nici un moment, nu poate cunoaste care sunt toate variabilele ce compun acest univers. Aceasta este o intrebare al carei raspuns trebuie sa ramana permanent deschis pentru experiente nou descoperite si identificate. Prin urmare, strategia de imunizare caracterizata mai sus ar functiona fara exceptie si fara esec. Si pentru ca, asa cum stim chiar din scrierile empiristilor insisi, in special din cele ale lui D. Hume, nu exista un 'cordon' pe care sa il putem observa si care sa conecteze vizibil anumite variabile drept cauze si efecte, [5] ar trebui sa observam faptul ca nu exista nici un mod de a exclude de la inceput o variabila sau alta ca avand o influenta posibil deformatoare, fara a o incerca intr-adevar si fara a o controla. Nici macar variabilele aparent cele mai absurde si mai ridicole, cum ar fi, de exemplu, diferentele de temperatura, sau o musca ce trece in zbor intr-unul din cazuri, dar nu si in celalalt, nu pot fi dinainte excluse; tot ce poate fi facut este recursul la o noua experienta. ('Faptul ca mustele zboara sau nu zboara, nu produce nici o diferenta pentru rezultatul experimentului.') Dar, in conformitate chiar cu doctrina empirista, aceasta experienta, referindu-se doar la instante trecute, nu ar ajuta la deciderea definitiva a problemei, iar referinta la ea nu ar fi altceva decat o forma de a asuma ceea ce trebuie de fapt demonstrat.

Astfel, indiferent ce acuzatii i s-ar aduce socialismului, atat timp cat acestea se bazeaza pe dovezi empirice, un socialist empirist ar putea sa argumenteze ca nu exista nici un mod de a cunoaste in avans care vor fi efectele unei anumite politici, fara a o pune in practica si a lasa experienta sa vorbeasca. Si, oricare ar fi rezultatele observabile, ideea socialista originara ('nucleul tare' al 'programului de cercetare', cum ar numi-o filosoful neo-popperian Lakatos [6]), poate fi oricand salvata cu usurinta prin indicarea unei variabile anterior neglijate, mai mult sau mai putin plauzibila, si formuland ipoteza noua ca lipsa de control asupra acesteia este responsabila pentru rezultatul negativ. Ipoteza nou formulata ar urma sa fie din nou testata, si tot asa ad infinitum. [7] Experienta ne spune doar ca o anumita politica socialista nu si-a atins scopul de a produce mai multa avutie, dar nu ne poate spune niciodata daca o politica usor modificata va produce sau nu rezultate diferite sau daca este posibil sa atingem scopul de a imbunatati producerea de avutie prin orice alta politica socialista.

Am atins acum acel punct al argumentatiei in care voi combate validitatea acestor doua teze centrale ale empirismului/pozitivismului. Ce este gresit in privinta lor, si de ce nici macar empirismul nu poate contribui la salvarea socialismului? Raspunsul va fi dat in trei etape. In primul rand, voi demonstra ca, la o analiza mai atenta, pozitia empirista se dovedeste a fi auto-ruinatoare, deoarece trebuie sa presupuna, cel putin implicit, existenta cunoasterii non-empirice ca o cunoastere despre realitate. Aceasta prima sarcina fiind una mai degraba destructiva, va trebui apoi sa analizez problema modului in care este posibil sa detinem sau sa concepem o cunoastere care informeaza cu privire la realitate, dar care nu este ea insasi supusa confirmarii sau falsificarii prin experienta. Iar in al treilea rand, voi arata ca o astfel de cunoastere nu doar ca este conceptibila, iar existenta ei trebuie sa fie presupusa, ci ca putem identifica instantieri pozitive ale ei care servesc drept fundamente epistemologice ferme pe care trebuie sa fie construite, si pe care au fost de fapt construite dintru inceput, argumentele economice impotriva socialismului.

In ciuda aparentei plauzibilitati a ideilor centrale ale empirismului, ar trebui observat din start faptul ca, nici macar la nivelul intuitiei, lucrurile nu stau chiar asa cum si-ar dori empirismul sa stea. Cu siguranta, nu este deloc evident ca logica, matematica, geometria, si de asemenea anumite propozitii ale economiei pure, cum ar fi legea cererii si a ofertei, sau teoria cantitativa a banilor, nu ne-ar da informatii despre realitate, ci sunt pure jocuri verbale, pentru ca ele nu permit nici o falsificare de catre experienta, sau mai degraba pentru ca validitatea lor este independenta de experienta. Mai plauzibila pare varianta opusa: ca propozitiile enuntate de aceste discipline (cum ar fi, de exemplu, o propozitie geometrica de tipul 'Daca o dreapta D si un cerc C au mai mult de un punct comun, atunci D are exact doua puncte comune cu C' sau o propozitie mai strans legata cu campul de actiune de care ne ocupam aici, cum ar fi 'Nu poti sa pastrezi aceasta placinta, si sa o si mananci'), contin de fapt informatii cu privire la realitate, si mai exact informatii cu privire la lucruri care nu ar putea, fara contradictie, sa stea altfel in realitate. [8] Daca mananc aceasta prajitura, se poate trage de aici concluzia ca nu o mai am. Iar aceasta concluzie este cu siguranta una care contine informatii despre realitate, si care nu poate fi falsificata prin experienta.

Dar, mult mai importanta decat aceasta intuitie, desigur, este analiza reflexiva, care va dovedi ca pozitia empirista este pur si simplu auto-ruinatoare. Daca este adevarat faptul ca cunoasterea empirica trebuie sa fie falsificabila prin experienta si ca cunoasterea analitica, care nu este falsificabila, nu poate contine, prin urmare, nici un fel de cunoastere empirica, atunci de ce tip este aceasta propozitie fundamentala a empirismului insusi? Trebuie sa fie, la randul sau, analitica sau empirica. Daca este analitica, atunci, conform propriei doctrine, nu este altceva decat un sir de semne zgariate pe o hartie, o vorba goala, total lipsita de orice continut cu sens. Acest lucru poate fi, la inceput, trecut cu vederea, doar pentru ca termenii folositi in propozitie (cum ar fi 'cunoastere', 'experienta', 'falsificabil' etc.) au primit deja o interpretare cu sens. Dar intreaga lipsa de sens a propozitiilor analitice decurge logic din ideologia empirista. Desigur, iar aceasta este prima capcana auto-ruinatoare, daca acest lucru ar fi adevarat, atunci empirismul nici macar nu ar putea sa spuna si sa insemne ceea ce pare sa spuna si sa insemne: el nu ar fi altceva decat o frunza in bataia vantului. Pentru ca un enunt sa aiba un sens, trebuie data o interpretare termenilor folositi, iar o interpretare a termenilor este intotdeauna (atata vreme cat o expresie nu poate fi explicata printr-alta), fara indoiala, o situatie practica, adica o situatie in care folosirea unui termen este invatata si practicata prin instante reale ale conceptului desemnat de acel termen, instante prin care termenul este pus in legatura cu realitatea. [9] Totusi, nu orice interpretare arbitrara este suficienta: 'falsificabil', de exemplu, nu inseamna acelasi lucru cu 'rosu' sau 'verde'. Pentru a spune ceea ce empirismul/pozitivismul vrea in mod evident sa spuna atunci cand isi formuleaza tezele centrale, termenii trebuie sa primeasca exact sensul pe care ei il au pentru empirist, la fel ca si pentru cei pe care el doreste sa ii convinga de adecvarea metodologiei sale. Dar, daca propozitia respectiva inseamna intr-adevar ceea ce am crezut dintru inceput ca inseamna, atunci ea contine, fara indoiala, informatii despre realitate. De fapt, ea ne informeaza despre structura fundamentala a realitatii: si anume ne spune ca nu exista nimic in realitate care sa poata fi cunoscut ca adevarat inaintea unor experiente viitoare care sa il confirme sau sa il falsifice. Iar daca aceasta propozitie este considerata a fi una analitica, adica una care nu admite falsificarea si al carei adevar poate fi stabilit doar prin analiza sensurilor termenilor folositi, asa cum am presupus pentru moment, atunci nu ne aflam decat in fata unei contradictii batatoare la ochi, iar empirismul se dovedeste din nou a fi auto-ruinator. [10]

Se pare, deci, ca empirismul/pozitivismul va fi nevoit sa aleaga cealalta optiune disponibila si sa-si declare crezul fundamental ca fiind el insusi o propozitie empirica. Dar atunci, in mod clar, pozitia empirista nu ar mai avea nici un fel de greutate: la urma urmei, propozitia fundamentala a empirismului, pornind de la care sunt deduse toate regulile cercetarii stiintifice corecte, ar putea fi ea insasi gresita, si nimeni nu ar putea fi vreodata sigur de acest lucru. Cineva ar putea la fel de bine sa pretinda contrariul si, in limitele empirismului, nu exista nici un mod de a decide care pozitie este corecta si care nu. Intr-adevar, daca teza sa centrala ar fi o propozitie empirica, atunci empirismul ar inceta complet sa mai fie o metodo-logie, o logica a stiintei, si ar deveni nimic altceva decat o conventie verbala complet arbitrara pentru a denumi anumite moduri (arbitrare) de a trata anumite propozitii. Ar fi o pozitie lipsita de orice justificare suplimentara fata de a celorlalte pozitii. [11]

Totusi, chiar daca este aleasa cea de-a doua alternativa disponibila, inca nu am spus tot ceea ce poate fi spus impotriva empirismului. La o inspectie mai atenta, acest drum de fuga duce spre o alta capcana auto-ruinatoare. Chiar daca ar alege acest drum, s-ar putea arata ca pozitia empirist-pozitivista trebuie sa presupuna tacit existenta cunoasterii non-empirice ca si cunoastere 'reala'. Pentru a vedea cum, sa presupunem ca s-a observat ca o explicatie cauzala coreland doua sau mai multe evenimente corespunde unei experiente particulare referitoare la acele evenimente. Aceasta explicatie este apoi aplicata unei alte experiente, eventual pentru a trece un test empiric suplimentar. Acum, am putea sa ne intrebam ce presupozitie trebuie adoptata pentru a corela cea de-a doua instantiere experimentala cu prima, ca o confirmare sau ca o falsificare a ei. La inceput pare aproape auto-evident faptul ca, daca in cazul celei de-a doua instantieri experimentale se repeta observatiile din prima, atunci ea va fi o confirmare, iar daca nu, o falsificare (si, in mod clar, metodologia empirista asuma acest lucru ca evident, si ca neavand nevoie de explicatii suplimentare). Ceea ce, insa, nu este adevarat. [12] Ar trebui spus ca experienta nu arata decat ca doua sau mai multe observatii privitoare la succesiunea temporala a doua sau mai multe tipuri de evenimente poate fi clasificata 'neutru' drept 'repetitie' sau 'nonrepetitie'. O repetitie neutra devine o confirmare 'pozitiva', iar o non-repetitie o falsificare 'negativa' doar daca, independent de ceea ce poate fi descoperit de fapt prin experienta, se presupune ca exista cauze constante care opereaza in moduri invariante in timp. Daca, din contra, se presupune ca in decursul timpului cauzele pot uneori opera intr-un fel, iar alteori in alt fel, atunci aceste ocurente repetitive sau non-repetitive sunt si vor ramane, pur si simplu, experiente inregistrate neutru, complet independente una de cealalta, si care nu sunt in nici un fel corelate logic una alteia, prin confirmare sau prin falsificare. Exista o experienta, si exista o alta experienta; ele sunt similare sau diferite; dar aceasta este tot ce se poate spune. Nu decurge, de aici, nimic altceva.

Astfel, preconditia existentei 'falsificarii' sau 'confirmarii' este principiul constantei: convingerea ca fenomenele observabile sunt in principiu determinate de cauze constante si invariante in timp in privinta modului in care opereaza, si ca in principiu contingenta nu afecteaza deloc maniera in care opereaza cauzele. Doar daca este asumata validitatea principiului constantei, poate rezulta, din esecul de a produce un rezultat, faptul ca ceva nu este in regula cu ipoteza originala; si doar asa poate fi interpretata o reproducere reusita a rezultatului ca o confirmare a ipotezei. Pentru ca numai daca doua (sau mai multe) evenimente sunt intr-adevar cauza si efect, iar cauzele opereaza intr-un mod invariant in timp, trebuie sa tragem concluzia ca relatia functionala de observat intre variabile corelate cauzal trebuie sa fie aceeasi in toate instantierile reale. Iar, daca lucrurile nu stau asa, ceva trebuie sa fie in neregula cu respectiva specificare a cauzelor.

Cu siguranta, acest principiu al constantei nu este el insusi fondat pe experienta sau derivat din aceasta. Nu doar ca nu exista nici o legatura observabila care sa coreleze evenimentele. Chiar daca o astfel de legatura ar exista, experienta nu ar putea lamuri daca aceasta este sau nu invarianta in timp. Principiul nici nu poate fi infirmat prin experienta, deoarece orice eveniment care ar putea parea sa-l infirme (cum ar fi esecul de a repeta intocmai o anumita experienta) ar putea fi interpretat din start ca si cum experienta nu ar fi aratat in acest caz decat ca un tip special de eveniment nu a fost cauza altuia (altfel repetarea experientei ar fi reusit). Totusi, in masura in care experienta nu poate exclude posibilitatea de a fi gasit alt set de evenimente, care sa fie invariant in timp prin modul de operare, validitatea principiului constantei nu poate fi infirmata.

Cu toate acestea, desi nici nu este derivat din experienta, si nici nu este infirmabil prin ea, principiul constantei este nici mai mult nici mai putin decat presupozitia logic necesara pentru existenta unor experiente care sa poata fi privite ca falsificandu-se sau confirmandu-se reciproc (in contrast cu experientele izolate, necorelate logic). Prin urmare, cum empirismul/pozitivismul presupune existenta unor astfel de experiente logic corelate, trebuie concluzionat ca el presupune implicit existenta unei cunoasteri non-empirice asupra realitatii. El trebuie sa presupuna ca exista cu adevarat cauze ce opereaza invariant in timp. Si trebuie sa presupuna acest lucru, chiar daca experienta nu ar putea niciodata sa-l confirme sau sa-l infirme. Inca o data, empirismul se dovedeste a fi o filosofie inconsistenta, contradictorie.

Ar trebuie sa fie destul de clar pana acum ca trebuie sa existe cunoastere a priori sau ca , cel putin, empirismul/pozitivismul (filosofia cea mai sceptica cu privire la posibilitatea acesteia), trebuie de fapt sa-i presupuna existenta. Sa admitem, totusi, ca insasi ideea unei cunoasteri despre lucrurile reale, a carei validitate sa poata fi stabilita independent de experienta, este una dificil de inteles -caci altfel succesul coplesitor al filosofiei empirist/pozitiviste in comunitatea stiintifica si in opinia 'publicului educat' ar putea cu greu fi explicat. De aceea, inainte de a trece la sarcina mai concreta a elucidarii fundamentelor a priori specifice pe care se bazeaza argumentul economic impotriva socialismului, ni s-ar parea potrivit sa facem cateva comentarii mai degraba generale, care ar trebui sa ajute la sporirea plauzibilitatii ideii ca exista cu adevarat ceva de tipul cunoasterii a priori.

Pare a fi extrem de important sa ne eliberam intai de ideea potrivit careia cunoasterea a priori ar avea ceva de-a face cu 'ideile innascute' sau cu cunoasterea 'intuitiva' care nu ar trebui sa fie, intr-un fel sau altul, descoperita sau invatata. Daca este sau nu innascuta, daca este sau nu intuitiva, acestea sunt intrebari care privesc psihologia cunoasterii. Prin comparatie, epistemologia se preocupa exclusiv cu problema validitatii cunoasterii si a modului in care poate fi ea stabilita (si, fara indoiala, problema cunoasterii a priori este una exclusiv epistemologica). Cunoasterea a priori poate fi, si adesea chiar este, foarte asemanatoare cunoasterii empirice dintr-un punct de vedere psihologic, prin aceea ca ambele tipuri de cunoastere trebuie sa fie dobandite, descoperite, invatate. Procesul descoperirii cunoasterii a priori poate fi, si foarte adesea pare intr-adevar sa fie, chiar mai dificil si mai dureros decat cel al dobandirii de cunoastere empirica, care destul de frecvent pare sa vina singura inspre noi, fara sa facem ceva special in vederea acestui lucru. De asemenea, se poate la fel de bine intampla ca, din perspectiva genezei cunoasterii, pentru a dobandi cunoastere a priori sa fie necesar sa fi avut un anume gen de experiente anterioare. Dar toate aceste lucruri, trebuie sa repetam, nu afecteaza intrebarea privitoare la validarea cunoasterii, iar cunoasterea a priori si cea empirica difera exclusiv si categoric exact in aceasta privinta, si nu in alta. [13]

Pe latura pozitiva, cea mai importanta idee pentru intelegerea posibilitatii cunoasterii a priori, cred eu, este aceea ca nu exista doar lucruri date prin natura si despre care trebuie sa invatam prin experienta, ci ca exista si lucruri artificiale, facute de om, care pot necesita existenta sau utilizarea unor materiale naturale dar care, chiar in masura in care ele sunt constructe, nu doar ca pot fi in intregime intelese in termenii structurii si implicatiilor lor, dar pot fi, de asemenea, discutate si din perspectiva intrebarii daca metoda de constructie a acestora poate fi sau nu schimbata. [14]

Exista trei domenii majore de constructe: limbajul si gandirea, actiunile, precum si obiectele construite, toate fiind lucruri create de om. Nu ne vom ocupa aici de obictele construite, ci doar vom mentiona in trecere faptul ca geometria euclidiana, de exemplu, poate fi conceputa ca un set de norme ideale a caror folosire nu o putem evita in constructia de instrumente care fac posibile masuratorile empirice ale spatiului. (In aceasta masura, nu se poate spune ca geometria euclidiana ar fi fost falsificata de teoria relativitatii; mai degraba, aceasta teorie ii presupune validitatea prin folosirea instrumentelor sale de masurare.) [15] Domeniul actiunilor, ca arie a interesului nostru principal, va fi analizat atunci cand vor fi discutate fundamentele a priori ale economiei. Prima explicatie a cunoasterii a priori, ca o cunoastere a regulilor de constructie a caror schimbare nu poate fi conceputa, va fi prin urmare formulata folosind exemplul limbajului si al gandirii. Acesta este ales ca punct de pornire, deoarece limbajul si gandirea sunt cele pe care le folosim atunci cand facem lucruri ca acelea pe care le facem aici, adica atunci cand discutam, comunicam si argumentam.

In opinia empiristilor, limbajul este un sistem, conventional acceptat, de semne si de combinatii de semne carora, tot prin conventie, le sunt atribuite sensuri, in cele din urma prin intermediul definitiilor ostensive. In conformitate cu aceasta opinie, ar putea parea ca, desi limbajul este un produs artificial, creat de om, nimic nu poate fi cunoscut despre el a priori. Si, intr-adevar, exista multe limbaje diferite, toate utilizand semne diferite, iar sensurile termenilor utilizati pot fi fi atribute si modificate arbitrar, astfel incat tot ceea ce poate fi cunoscut despre limbaj trebuie sa fie invatat din experienta (sau cel putin asa se pare). Dar aceasta opinie este incorecta sau, in cel mai bun caz, nu exprima decat o jumatate de adevar. E adevarat, orice limbaj este un sistem conventional de semne. Dar ce este o conventie? Evident, nu putem sugera ca termenul 'conventie' sa fie la randul sau definit prin conventie, deoarece acest lucru ar insemna pur si simplu a presupune ceea ce trebuie demonstrat. Orice poate fi numit o conventie (si, in aceeasi masura, un limbaj), dar desigur ca nu tot ceea ce poate fi numit astfel este de fapt o conventie. A spune ceva de genul 'conventia este folosita asa si asa', si a fi inteles, presupune ca cel caruia i te adresezi sa stie deja ce este o conventie, deoarece acest enunt trebuie sa se serveasca de limbaj ca de un mijloc de comunicare. Astfel, suntem obligati sa tragem concluzia ca limbajul este un sistem conventional de semne, iar cunoasterea privitoare la el poate fi doar de natura empirica. Dar, pentru a putea exista un astfel de sistem, trebuie asumat faptul ca fiecare vorbitor al unui limbaj stie dinainte ce este aceea o conventie, si trebuie sa stie acest lucru nu pur si simplu in felul in care stie ca 'caine' inseamna caine, ci trebuie sa stie sensul real, adevarat, al 'conventiei'. Astfel, cunoasterea sa privitoare la ce este un limbaj trebuie sa fie a priori. Aceasta observatie poate fi repetata pentru nivele mai speciale. Exista o multime de tipuri de propozitii specifice care pot fi formulate intr-un limbaj, si desigur ca experienta are un rol de jucat aici. Totusi, a sti ce inseamna sa formulezi o propozitie nu poate fi in nici un fel invatat din experienta, ci este mai curand ceva ce trebuie presupus cu privire la orice vorbitor al limbajului. Nu putem explica unui vorbitor ce inseamna o propozitie, folosind un alt enunt, daca el nu stie deja cum sa interpreteze acest din urma enunt ca pe o propozitie. Iar acelasi lucru este adevarat despre definitii: nu ar fi suficient sa definim ostensiv 'definitie' aratand inspre cineva care tocmai produce o definitie, la fel ca atunci cand cuvantul 'caine' este definit aratandu-ni-se un caine. In acest caz, trebuie sa fie deja presupusa o intelegere a sensului definitiilor ostensive atunci cand noi intelegem ca actul de a arata inspre un caine, insotit de un sunet [caine] inseamna ca 'caine' inseamna caine. Ar fi in intregime lipsit de sens sa definim ostensiv 'definitia', daca nu este deja stiut faptul ca un anumit sunet se presupune ca se refera la ceva a carui identificare poate fi directionata prin actul de a arata inspre acel ceva, deci daca nu se stie deja cum sa fie identificate obiectele particulare ca instantieri ale proprietatilor generale, abstracte. Pe scurt, pentru a defini orice termen prin conventie, trebuie sa se presupuna ca vorbitorii au deja cunoasterea a priori a sensului real (a definitiei reale) al 'definitiei'. [16]

Acea cunoastere privitoare la limbaj, deci, care trebuie considerata a priori (prin aceea ca trebuie presupusa despre fiecare vorbitor al oricarui limbaj), este cea privitoare la identificarea unei conventii adevarate, la cum se formuleaza o propozitie facand un enunt (adica la cum sa te referi la ceva atunci cand spui ceva), la cum se construieste o definitie reala si la cum se identifica instantele particulare ale proprietatilor generale. Orice negare a acestui fapt ar fi auto-ruinatoare, deoarece ar trebui sa fie formulata intr-un limbaj, construind propozitii si utilizand definitii. Iar cum orice experienta este o experienta conceptuala, adica o experienta in termenii unui anumit limbaj (a spune ca nu este asa nu ar insemna altceva decat a dovedi ca este, deoarece negarea ar trebui formulata tot intr-un limbaj), stiind a priori acest lucru ca fiind adevarat despre limbaj, am cunoaste deja un adevar a priori despre realitate. Am cunoaste faptul ca ea este alcatuita din obiecte particulare care au proprietati abstracte, adica din proprietati ce pot fi gasite si in instantieri diferite; ca orice obiect, fie are, fie nu are o anumita proprietate, si ca, prin urmare, exista fapte despre care se pot face enunturi adevarate sau false; si, de asemenea, ca nu poate fi cunoscut a priori care sunt toate faptele, exceptand certitudinea ca ele trebuie sa fie fapte, adica instantieri ale anumitor proprietati abstracte. Si, o spunem din nou, toate aceste lucruri nu le stim din experienta, deoarece experienta este doar ceea ce poate sa apara in formele abia descrise. [17]

Pastrand toate acestea in minte, ne putem intoarce la domeniul actiunii, pentru a dovedi faptul ca posedam cunoastere pozitiva a priori despre actiuni si despre consecintele actiunilor, deoarece actiunile, la randul lor, sunt constructe umane care pot fi intelese in intregime in ceea ce priveste regulile lor de constructie. Vom mai dovedi si ca empirismul/pozitivismul nu poate (fara contradictie) sa puna intr-o dificultate serioasa argumentul economic impotriva socialismului, deoarece acest argument se bazeaza in ultima instanta pe un astfel de fundament a priori, pe cand filosofia empirista se afla in contradictie cu el.

Ca prim pas argumentativ, voi demonstra ca metodologia empirista, contrar pretentiei sale, nu poate fi aplicata la actiuni, si voi releva prin aceasta o prima instantiere, desi mai degraba negativa, a cunoasterii a priori despre actiuni. Empirismul pretinde ca actiunile, la fel ca orice alt fenomen, pot fi (si trebuie sa fie) explicate prin intermediul ipotezelor cauzale care pot fi confirmate sau respinse de experienta. Daca lucrurile ar sta asa, atunci empirismul ar fi nevoit sa presupuna (contrar doctrinei sale potrivit careia nu exista nici un fel de cunoastere a priori despre realitate) ca exista cauze ale actiunilor ce opereaza invariant in timp. Nu am putea sti dinainte ce eveniment particular ar putea constitui cauza cutarei actiuni -acest lucru ar trebui sa ni-l spuna experienta. Dar pentru a putea proceda asa cum doreste empirismul (pentru a putea corela diferite experiente privitoare la succesiunea temporala a doua sau mai multe evenimente ca falsificandu-se ori confirmandu-se reciproc; iar daca relatia este de falsificare, pentru a putea reactiona printr-o reformulare a ipotezei cauzale originare), trebuie sa fie presupusa o constanta temporala a modului de operare al cauzelor. Totusi, daca toate acestea ar fi adevarate, iar actiunile ar putea intr-adevar fi concepute ca guvernate de cauze ce opereaza invariant in timp, cum insa i-am putea explica pe cei ce explica (adica persoanele angajate chiar in procesul emiterii ipotezelor, al verificarilor si al confirmarilor -altfel spus, toti aceia dintre noi care procedeaza asa cum ne sfatuiesc empiristii)? Evident, pentru a fi capabil de toate aceste lucruri (de a asimila experiente care confirma sau falsifica ipoteze si de a inlocui vechile ipoteze cu altele noi), cineva trebuie sa fie, prin ipoteza, capabil sa invete. Totusi, daca putem invata din experienta (iar empiristul este fortat sa admita acest lucru), atunci nu putem sti, in nici un moment determinat, ce vom cunoaste dupa un timp si cum vom actiona pe baza acestor cunostinte. Mai degraba, am putea reconstrui cauzele unei actiuni abia dupa producerea ei, la fel cum am putea explica cunostintele noastre abia dupa ce le avem. Astfel, metodologia empirista aplicata la domeniul cunoasterii si al actiunii, care la randul ei contine cunoasterea ca ingredient necesar, este pur si simplu contradictorie -o absurditate logica. [18] Principiul constantei poate fi presupus corect in sfera obiectelor naturale, iar metodologia empirista poate fi astfel aplicata la acel domeniu dar, in ceea ce priveste actiunile, orice incercare de explicatie cauzala empirica este logic imposibila, iar acest lucru, care tine evident de o cunoastere despre ceva real, poate fi cunoscut cu certitudine. Nimic nu poate fi cunoscut a priori despre nici o actiune particulara, dar exista cunoastere a priori privitoare la actiuni, in masura in care ele sunt actiuni. Poate fi cunoscut a priori faptul ca nici o actiune nu poate fi conceputa ca fiind predictibila pe baza unor cauze ce opereaza constant.

Cea de-a doua observatie privitoare la actiuni este de acelasi tip. Voi demonstra ca, desi actiunile insesi nu pot fi concepute ca fiind cauzate, orice actiune trebuie sa presupuna existenta cauzalitatii in lumea fizica in care sunt indeplinite actiunile. Cauzalitatea (a carei existenta filosofia empirist/pozitivista trebuie sa o asume pentru a-si face propriile proceduri metodologice sa fie acceptabile logic, chiar daca presupunerea ei nu poate fi derivata din experienta ori justificata in termenii experientei), este o categorie a actiunii, adica este produsa ori construita de noi urmand o anumita regula de procedura. Iar aceasta regula, la randu-i, se dovedeste in cele din urma a fi necesara pentru insasi capacitatea noastra de a actiona. In alte cuvinte, aceasta regula este astfel incat falsificarea ei nu poate fi conceputa, deoarece insasi incercarea de a o falsifica ar trebui sa-i presupuna existenta.

Dupa tot ceea ce am spus despre cauzalitate, ar trebui sa fie acum usor de observat ca ea este o trasatura mai degraba produsa a realitatii, decat una data. Noi nu avem o astfel de experienta, si nu invatam faptul ca exista cauze care opereaza intotdeauna in acelasi mod si pe baza carora putem face predictii despre viitor. Mai curand, noi stabilim faptul ca fenomenele au astfel de cauze urmand un anumit tip de procedura de investigatie, refuzand din principiu sa admitem orice exceptii, adica orice instantieri ale inconstantei, si fiind mereu pregatiti sa raspundem fiecarei aparitii a unei aparente inconstante prin producerea de fiecare data a unei noi ipoteze cauzale. Dar de ce este necesar acest mod de a proceda? De ce trebuie sa actionam astfel? Deoarece acest mod de comportament este tot una cu a realiza actiuni intentionale; iar atata vreme cat actionam intentional, nu facem altceva decat sa presupunem cauze ce opereaza constant. Actiunile intentionale se caracterizeaza prin faptul ca cel care le realizeaza intervine in mediul sau inconjurator si modifica anumite lucruri, sau impiedica modificarea lor, si astfel deviaza cursul 'natural' al evenimentelor pentru a obtine un rezultat sau o stare de lucruri ce-i este preferabila; sau, daca interventia activa se dovedeste imposibila, atunci el se pregateste pentru un rezultat in privinta caruia nu poate face altceva decat sa-l anticipeze, concentrandu-si atentia asupra unor evenimente anterioare care sa indice rezultatul ulterior. In orice caz, pentru a produce un rezultat la care altfel nu s-ar fi ajuns, sau pentru a fi capabil sa se adapteze unui rezultat inevitabil, dar care altfel ar fi fost o surpriza totala, agentul trebuie sa presupuna cauze operand constant. El nu ar interveni daca nu ar presupune ca acest lucru l-ar ajuta sa provoace rezultatul dorit; si nu s-ar pregati pentru nimic daca nu ar crede ca evenimentele pe baza carora si-a inceput pregatirile sunt intr-adevar forte care opereaza constant si care vor produce respectivul rezultat, si ca pregatirile efectuate vor conduce intr-adevar inspre scopul dorit. Desigur, un agent se poate insela in privinta presupunerilor sale particulare asupra relatiei cauza-efect, iar rezultatul dorit ar putea sa nu fie produs, in ciuda interventiei; ori evenimentul anticipat pentru care au fost facute pregatirile ar putea sa nu apara. Dar, oricum ar sta lucrurile, indiferent daca rezultatele sunt sau nu conforme asteptarilor, fie ca actiunile privitoare la un anumit eveniment sau rezultat sunt sau nu continuate si in viitor, orice actiune, modificata sau nemodificata, presupune existenta unor cauze ce opereaza constant, chiar daca nici o cauza anume pentru un anume eveniment nu poate fi cunoscuta agentului la un moment in timp, inainte de producerea evenimentului. De fapt, infirmarea ideii ca orice fenomen natural este guvernat de cauze care opereaza invariant in timp ar presupune demonstrarea faptului ca un fenomen dat nu poate fi anticipat sau produs pe baza unor variabile antecedente. Dar, in mod clar, a incerca sa demonstrezi acest lucru ar presupune in mod necesar ca ocurenta sau absenta fenomenului in studiu ar putea fi provocata prin efectuarea actiunii adecvate si, astfel, ca fenomenul ar putea fi integrat unei retele de cauze ce opereaza constant. Prin urmare, suntem obligati sa tragem concluzia ca validitatea principiului constantei nu poate fi falsificata prin nici o actiune, deoarece orice actiune l-ar presupune. [19] (Exista un singur mod in care s-ar putea spune ca experienta ar putea falsifica principiul constantei: daca lumea fizica ar fi intr-adevar atit de haotica, incat nu am mai putea actiona deloc, atunci desigur ca nu prea ar mai avea sens sa vorbim despre o lume a cauzelor care opereaza constant. Dar atunci fiintele umane, a caror caracteristica esentiala este tocmai aceea de a actiona intentional, nu ar mai fi ele cele care au experienta acestei inconstante. Atata timp cat supravietuim ca fiinte umane (iar acest lucru ni-l spune de fapt argumentul), principiul constantei trebuie sa fie presupus a fi valid a priori, deoarece orice actiune trebuie sa-l presupuna si nici o experienta pe care este posibil sa o avem nu-l poate in vreun fel infirma.) [20]

Implicata de categoria cauzalitatii este cea a timpului. Ori de cate ori cineva produce, sau se pregateste pentru un anumit rezultat, iar prin aceasta clasifica evenimentele drept cauze si efecte, el distinge de asemenea intre evenimente care au loc mai devreme sau mai tarziu. Si, fara indoiala, aceasta clasificare nu este pur si simplu derivata din experienta, adica din simpla observare a lucrurilor si evenimentelor. Succesiunea experientelor, asa cum apare ea in ordinea temporala a observatiilor cuiva, este un lucru destul de diferit de succesiunea evenimentelor in timpul real. De fapt, putem observa lucrurile intr-o ordine care sa fie exact inversa ordinii temporale reale in care se gasesc ele unul fata de celalalt. Faptul ca stim cum sa ne interpretam observatiile intr-un mod care poate sa devieze de la ordinea temporala in care au fost facute, si sa o corecteze, si faptul ca putem chiar localiza evenimentele in timpul real presupune ca noi, cei ce observam, sa fim agenti ai actiunii si sa stim ce inseamna sa produci un anumit rezultat sau sa te pregatesti pentru acesta. [21] Doar datorita faptului ca suntem agenti, iar experientele noastre sunt cele ale unor persoane care actioneaza, putem interpreta evenimentele ca aparand mai devreme sau mai tarziu. Iar din experienta nu putem invata ca experientele noastre particulare trebuie sa fie interpretate cu referire la actiuni, de vreme ce realizarea actiunii presupune deja existenta unei experiente astfel interpretate. Nici o persoana care nu stie ce inseamna a actiona nu ar putea avea vreodata experienta evenimentelor plasate in timpul real, si prin urmare sensul timpului trebuie presupus a fi cunoscut a priori oricarui agent tocmai datorita faptului ca este un agent.

Mai mult, actiunile nu presupun doar cauzalitatea si ordinea obiectiva a timpului, ele necesita si valori. Valorile, de asemenea, nu ne sunt cunoscute prin experienta; ba, mai curand, dimpotriva. Putem avea experienta lucrurilor doar pentru ca ele sunt lucruri ce pot fi evaluate pozitiv sau negativ in cursul actiunii. Doar un agent poate interpreta lucrurile ca purtatoare de valoare si, la un nivel chiar mai general, doar un agent poate avea experiente constiente, deoarece aceste experiente informeaza cu privire la lucruri a caror cunoastere poate fi valoroasa pentru agentul actiunii. Mai precis: prin fiecare actiune, un agent urmareste un scop. [22] El doreste sa produca un anumit rezultat sau sa se pregateasca pentru un rezultat a carui producere nu o poate impiedica. Oricare ar fi scopul actiunii sale (care, desigur, poate fi cunoscut doar din experienta), faptul ca este urmarit de un agent ne arata ca acesta ii atribuie o valoare. De fapt, ne arata ca, inca de la inceputul actiunii, agentul atribuie acestui scop o valoare relativ mai mare decat oricarui alt scop la care s-ar putea gandi, pentru ca altfel ar fi actionat in mod diferit. Mai mult, deoarece pentru a-si atinge scopul cel mai valoros, orice agent trebuie sa intervina intr-un moment anterior sau trebuie sa sesizeze un eveniment anterior pentru a putea incepe pregatirile in vederea unei ocurente ulterioare, orice actiune trebuie, de asemenea, sa foloseasca anumite mijloace (cel putin cele reprezentate de insusi corpul agentului si de timpul consumat pentru interventie sau pentru pregatiri) pentru atingerea scopului dorit. Iar cum aceste mijloace se presupune ca sunt cauzal necesare pentru atingerea scopului urmarit (pentru ca altfel agentul nu le-ar utiliza), trebuie sa li se atribuie si lor o valoare. Prin urmare, nu doar scopurile au valoare pentru un agent, ci si mijloacele -o valoare derivata din cea a scopului dorit, deoarece nu se poate atinge un scop fara a fi folosite anumite mijloace. In plus, cum actiunile pot fi realizate de catre agent doar in succesiune, orice actiune implica operarea unei alegeri. Implica urmarea acelui curs al actiunii care, la momentul efectuarii acesteia, promite agentului obtinerea rezultatului caruia i se atribuie cea mai mare valoare, deci care este preferat de acesta; in acelasi timp, implica renuntarea la acele actiuni posibile ale caror rezultate asteptate sunt de o mai mica valoare. Ca o consecinta a faptului ca orice actiune implica in mod necesar o alegere (a faptului ca nu pot fi atinse simultan toate scopurile dorite), efectuarea fiecarei actiuni presupune aparitia costurilor. Costul unei actiuni este pretul ce trebuie platit pentru preferinta pentru un curs al actiunii si nu pentru altele, si este acelasi cu valoarea atribuita celui mai valoros scop care nu poate fi realizat, sau a carui realizare trebuie acum amanata, deoarece mijloacele necesare pentru a-l produce sunt acum blocate in procesul producerii altui scop, caruia i se atribuie o valoare chiar mai mare. Si, desi acest lucru inseamna ca, la inceputul oricarei actiuni, rezultatul ei este considerat mai valoros decat costurile, si capabil a-i aduce agentului un profit, fiecare actiune este, de asemenea, amenintata de posibilitatea de a reprezenta o pierdere. O astfel de pierdere ar aparea retrospectiv daca agentul si-ar da seama ca (in ciuda propriilor asteptari), rezultatul actiunii sale are de fapt o valoare mai mica decat cel al actiunii la care a renuntat. Iar cum fiecare actiune urmareste in mod necesar un profit, posibilitatea de a pierde este, la randul sau, un ingredient necesar al fiecarei actiuni. Iar aceasta deoarece un agent poate sa se insele in privinta cunoasterii sale cauzal-tehnologice, iar producerea rezultatelor dorite poate sa nu aiba loc, sau evenimentele in vederea carora au fost ele produse sa nu se intample; sau se poate insela deoarece indeplinirea oricarei actiuni cere un timp, iar valoarea atribuita diferitelor scopuri se poate modifica, facand lucrurile care pareau anterior foarte valoroase sa para acum mai putin valoroase.

Toate aceste categorii -valori, scopuri, mijloace, alegere, preferinta, cost, profit si pierdere- sunt implicate de conceptul de actiune. Nici una dintre ele nu este derivata din experienta. Mai degraba, daca suntem capabili sa interpretam experienta in categoriile de mai sus, inseamna ca stim deja ce inseamna a actiona. Nimeni, daca nu este un agent, nu le-ar putea intelege, deoarece ele nu sunt 'date', nu sunt disponibile undeva pentru a putea avea experienta lor, ci insasi experienta este obtinuta in acesti termeni si construita de agent conform regulilor necesare ale actiunii. Si, fara indoiala, cum actiunile sunt lucruri reale si nu putem sa nu actionam (pentru ca insasi incercarea de a nu actiona ar reprezenta o actiune tintind un scop, utilizand mijloace, excluzand alte cursuri posibile de actiune, presupunand costuri si punand agentul in fata posibilitatii de a nu-si atinge scopul si de a suferi astfel o pierdere), cunoasterea despre ce inseamna a actiona trebuie considerata cunoastere a priori a realitatii. Existenta ca atare a acestei cunoasteri nu poate fi infirmata sau anulata, deoarece aceste incercari de a o invalida ar asuma-o. De fapt, nu poate fi observata nici o situatie in care aceste categorii ale actiunii sa inceteze a avea o existenta reala, atata vreme cat a face o observatie inseamna a realiza o actiune. [23]

Analiza economica, si in special analiza economica a socialismului, are ca fundament aceasta cunoastere a priori a sensului actiunii, ca si a constituentelor ei logice. In principal, anliza economica consta in: (1) o intelegere a categoriilor actiunii si a sensului unei schimbari in ceea ce priveste valorile, costurile, cunostintele tehnologice etc; (2) descrierea unei situatii in care aceste categorii primesc sensuri concrete, in care anumite persoane sunt identificate ca agenti ce utilizeaza anumite obiecte specificate ca mijloace ale actiunii, ce au anumite scopuri identificate ca valori si recunosc anumite lucruri ca fiind costuri si (3) o deducere a consecintelor ce rezulta din indeplinirea unei actiuni specifice in acea situatie, sau a consecintelor pe care le are pentru agent modificarea situatiei intr-un mod definit. Iar aceasta deductie trebuie sa conduca la concluzii valide a priori, cu conditia sa nu existe nici o eroare in procesul deductiei, iar situatia si modificarile survenite in ea sa fie date. Iar concluziile valide a priori se vor referi la realitate daca situatia si modificarile survenite, asa cum sunt descrise, pot fi ele insele identificate ca reale, deoarece atunci validitatea lor se va baza in ultima instanta pe validitatea indiscutabila a categoriilor actiunii.

Pe aceasta cale metodologica a fost derivata concluzia precedentei discutii despre socialism. De exemplu, daca munca prestata de un agent nu reprezinta ea insasi un scop, ci mai curand un mijloc de a produce venit, si daca venitul ii este redus impotriva vointei sale (prin impozitare), atunci costul muncii pentru agent a crescut, iar valoarea unor alte scopuri, alternative, care pot fi realizate prin mijlocirea corpului si timpului sau, a crecut in termeni relativi, iar astfel rezultatul va fi diminuarea motivatiei sale de a munci. Tot pe aceasta cale a fost derivata, de exemplu, concluzia a priori ca, daca utilizatorii efectivi ai mijloacelor de productie nu au dreptul de a le vinde celui mai bun ofertant, atunci nimeni nu poate stabili costurile monetare implicate in actul productiei care utilizeaza aceste mijloace (adica valoarea monetara a oportunitatilor la care s-a renuntat nefolosind in alt mod mijloacele), si nimeni nu mai poate avea certitudinea ca aceste mijloace sunt utilizate intr-adevar pentru producerea acelor bunuri considerate a fi cele mai valoroase de catre agenti la inceputul eforturilor lor productive. Va rezulta astfel, in termenii puterii de cumparare, o cantitate redusa de bunuri.

Dupa aceasta destul de lunga digresiune epistemologica, sa ne intoarcem la discutia asupra socialismului ingineriei sociale. Digresiunea de mai sus a fost necesara pentru a respinge pretentia empirismului/pozitivismului (care daca ar fi fost adevarata ar fi salvat doctrina socialista), potrivit careia nu poate fi spus nimic categoric impotriva unei politici, deorece numai experienta poate releva consecintele acesteia. Am subliniat, impotriva acestei pretentii, faptul ca empirismul pare sa contrazica in mod clar intuitiile noatre. Intuitia ne spune ca logica este fundamentala in raport cu experienta, si ca reprezinta o cunoastere despre realitate. Mai mult, empirismul/pozitivismul se dovedeste a fi auto-contradictoriu, deoarece el insusi este nevoit sa presupuna existenta cunoasterii a priori despre realitate. Exista intr-adevar un set de cunostinte pozitive a priori ce trebuie sa fie presupuse de catre orice persoana care actioneaza si are experiente, deoarece orice astfel de persoana stie ce inseamna sa actionezi. Iar aceste cunostinte nu pot fi infirmate prin apel la experienta, deoarece chiar incercarea de a le infirma ar presupune validitatea lor.

Discutia ne-a condus catre o concluzie ce poate fi rezumata astfel: 'Experienta nu este anterioara logicii, ci mai curand invers.' Logica imbunatateste si corecteaza experienta, ne spune ce experiente este posibil sa avem si care sunt datorate in schimb unei minti ratacite, putand fi catalogate mai curand ca 'vise' ori 'fantezii' decat ca experiente despre 'realitate'. Cu aceasta asigurare a soliditatii fundamentelor argumentului economic impotriva socialismului, este acum posibila o critica directa a socialismului ingineriei sociale. Aceasta critica este la randul ei una logica, bazata pe o cunostere a priori, si demonstreaza ca scopurile urmarite de socialismul ingineriei sociale nu pot fi atinse vreodata prin mijloacele pe care el le propune, deoarece aceasta s-ar afla in contradictie cu o astfel de cunoastere a priori. Critica ce urmeaza poate fi acum una scurta, deoarece ideologia ingineriei sociale, in afara metodologiei sale empirist-pozitiviste, care s-a dovedit a fi gresita, nu este cu nimic diferita de cea a altor forme de socialism. Prin urmare, anlizele efectuate in capitolele dedicate socialismului marxist, social-democrat si conservator, isi gasesc aplicabilitatea si in acest caz.

Acest lucru devine clar odata ce sunt formulate regulile socialismului ingineriei sociale cu privire la proprietate. In primul rand, proprietarii-utilizatori ai resurselor rare pot face cu ele ceea ce doresc. Dar, in al doilea rand, ori de cate ori rezultatele acestui proces nu sunt pe placul comunitatii de ingineri sociali (adica al unor oameni care nu sunt proprietari-utilizatori ai resurselor in cauza si nici nu au asupra lor vreo indreptatire dobandita prin contract), ea are dreptul de a interveni in practica proprietarilor-utilizatori efectivi si de a decide utilizarea acestor mijloace, restrangand astfel drepturile lor de proprietate. Mai mult, comunitatea inginerilor sociali are dreptul de a decide in mod unilateral care sunt si care nu sunt rezultatele dorite, si poate astfel restrange drepturile proprietarilor-utilizatori oricand, oriunde si in orice masura considera a fi necesar pentru a produce rezultatul dorit.

In privinta acestor reguli ale proprietatii, este imediat vizibil faptul ca, desi socialismul ingineriei sociale permite o realizare graduala a scopurilor sale, folosind doar un grad moderat de interventie in drepturile de proprietate ale proprietarilor naturali, atata vreme cat gradul in care drepturile lor pot fi limitate urmeaza sa fie decis de catre societate (de inginerii sociali), proprietatea privata este in principiu abolita, iar activitatile productive ale oamenilor se desfasoara sub amenintarea constanta a exproprierii mereu crescande sau chiar totale a proprietarilor. In aceste privinte, nu exista nici o diferenta intre socialismul de tip social-democrat sau conservator si versiunea sa ca inginerie sociala. Diferenta se reduce, din nou, la o problema de psihologie sociala. In vreme ce socialismul marxist, cel redistributiv si cel conservator, urmaresc toate atingerea unui scop general dinainte determinat (scopul egalitatii sau cel al conservarii unei ordini date), socialismul ingineriei sociale nu are o astfel de intentie. Ideea sa este aceea a interventiei punctuale, neceruta de un anume principiu; este ideea unei inginerii flexibile, graduale. Socialistul ingineriei sociale pare, de aceea, mult mai deschis la critici, la reactii in continua schimbare si la ideile noi -iar aceasta atitudine este cu siguranta atragatoare pentru un mare numar de oameni care nu ar adera de buna voie la nici o alta forma de socialism. Pe de alta parte, insa, si nici acest lucru nu ar trebui sa-l uitam, nu exista aproape nimic, nici chiar cel mai ridicol lucru, pe care un inginer social sa nu-si poata dori sa-l incerce asupra semenilor sai, pe care-i priveste ca pe un manunchi de variabile ce pot fi tehnic manipulate, prin stimulii corecti, la fel ca pionii pe o tabla de sah.

In orice caz, de vreme ce socialismul ingineriei sociale nu difera in principiu de nici o alta forma de socialism, prin aceea ca implica o redistribuire a titlurilor de proprietate dinspre utilizatorii si contractantii resurselor rare inspre non-utilizatori si non-contractanti, el va mari, la randul sau, costurile de productie si va conduce la o reducere in producerea de avutie. Aceasta este o concluzie necesara, si nu este nevoie ca cineva sa incerce intai aplicarea respectivei politici pentru a ajunge la ea. Aceasta concluzie generala este adevarata, indiferent de cursul specific pe care l-ar putea adopta ingineria sociala. Sa presupunem ca comunitatea inginerilor sociali nu este de acord cu faptul ca unii oamenii au venituri mici si decide fixarea unui salariu minim peste nivelul curent existent pe piata. [24] Logica ne spune ca acest lucru inseamna o restrangere a drepturilor de proprietate ale patronilor si angajatilor deopotriva, deoarece lor nu le mai este permis sa incheie acorduri reciproc avantajoase. Consecinta este, si trebuie sa fie, aparitia somajului. In loc sa primeasca un salariu mai mic, dar la nivelul pietei, unii oameni nu vor mai primi acum nici un fel de salariu, iar unii patroni nu vor mai putea suporta costurile aditionale ale faptului de a angaja atatia oameni cati ar fi fost dispusi sa angajeze, in conditiile unor costuri mai mici. Patronii vor fi afectati, deoarece ei pot acum avea mai putini angajati, iar cantitatea produsa va fi acum, in termeni relativi, mai mica; iar angajatii vor fi afectati deoarece, in loc sa aiba un venit, fie el si unul mic, ei nu vor mai avea de acum nici unul. Nu se poate stabili a priori care angajati si care patroni vor avea cel mai mult de suferit, cu exceptia faptului ca, dintre primii, cei mai afectati vor fi cei a caror munca are o valoare relativ mica pe piata, iar din cea de-a doua categorie, acei patroni care cumpara exact acel tip de munca. Totusi, cunoscand din experienta, de exemplu, faptul ca muncile care cer mai putina calificare sunt mai frecvent efectuate de tineri, de negri, de femei si de cei care vor sa reintre in randurile fortei de munca dupa o perioada de munca casnica etc., putem prezice cu certitudine ca acestea vor fi grupurile cele mai afectate de somaj. Iar, fara indoiala, faptul ca problema pe care se presupunea ca o va rezolva interventia (veniturile mici ale unor oameni) este acum agravata, putea fi cunoscut a priori, independent de orice experienta! A crede, indus in eroare de metodologia empirista, ca toate acestea trebuie intai incercate pentru ca altfel nu ar putea fi cunoscute, nu doar ca reprezinta o naivitate stiintifica; ea este, de asemenea, extrem de costisitoare, la fel ca si orice alta actiune efectuata pe baza unor fundamente intelectuale eronate.

Pentru a analiza inca un exemplu, sa presupunem acum ca comunitatii inginerilor sociali ii displace faptul ca nivelul chiriilor pentru case si apartamente este atat de ridicat si, prin urmare, anumitor oameni nu li se permite sa traiasca atat de confortabil pe cat cred ei ca ar trebui. In consecinta, este votata o lege a controlului chiriilor, stabilind chirii maxime pentru anumite apartamente. [25] Aceasta este, de exemplu, situatia din New York si, la o scara mult mai mare, din Italia. Din nou, vom putea cunoaste consecintele acestei politici fara a fi nevoiti sa asteptam ca ele sa devina reale. Va scadea ritmul constructiei de noi apartamente, deoarece beneficiile investitiei sunt acum mai mici. Iar, in ceea ce le priveste pe cele vechi, vor aparea imediat crize, deoarece cererea pentru ele, in conditiile scaderii pretului, va creste. Unele apartamente vechi s-ar putea sa nu mai fie inchiriate deloc, daca chiriile fixate sunt atat de mici incat nu mai acopera nici macar costul deteriorarilor produse prin simpla utilizare a apartamentului. Am avea atunci de-a face cu o criza enorma a locuintelor, cu toata existenta a mii de apartamente nelocuite (New York-ul si Italia ne ofera ilustrarile perfecte ale acestei stari de lucruri). Si nu exista un alt mod de a rezolva aceasta problema, deoarece constructia de noi apartamente ar fi in continuare nerentabila. In plus, crizele se vor agrava datorita unei foarte costisitoare lipse de flexibilitate, caci cei care au avut fericita sansa de a ocupa unul dintre apartamentele ieftine ar fi tot mai reticenti la ideea de a se mai muta. Si toate acestea in ciuda faptului ca, de exemplu, dimensiunile unei familii se modifica in mod normal in timpul unui ciclu de viata si, prin urmare, apar nevoi diferite cu privire la tipul de locuinta, si in ciuda faptului ca diferite oportunitati de a munci pot aparea in diferite locuri. Va aparea astfel o risipa enorma a spatiului de locuit deoarece, de exemplu, batranii care ocupa apartamente mari, potrivite atunci cand copiii lor locuiau inca acolo, dar mult prea spatioase acum, nu se vor muta in apartamente mai mici, deoarece nu exista astfel de apartamente disponibile. Nici tinerele familii, care au nevoie de mai mult, spatiu nu-l vor mai putea gasi, tocmai pentru ca aceste apartamente nu vor fi eliberate. Risipa apare si pentru ca oamenii nu se muta in locurile unde exista o cerere mai mare pentru munca pe care o pot presta, sau pentru ca ei vor cheltui mult timp pentru a se muta in locuri indepartate, pur si simplu pentru ca, acolo unde ar gasi de lucru, nu ar avea unde locui, sau ar avea la preturi mult mai mari decat chiria maxima stabilita curent. In mod clar, problema pe care doreau sa o rezolve inginerii sociali prin intermediul controlului chiriilor este acum mult mai grava, iar standardul general de viata, in termeni relativi, a scazut. Din nou, toate aceste lucruri puteau fi cunoscute a priori. Totusi, pentru inginerul social, indus in eroare de metodologia empirist-pozitivista, care ii spune ca nu exista nici un mod de a cunoaste rezultatele unor politici daca acestea nu sunt incercate in realitate, aceasta experienta nu va face probabil altceva decat sa pregateasca terenul pentru o noua interventie. Poate ca rezultatele nu au fost exact cele asteptate pentru ca a uitat sa controleze cine stie ce variabila importanta, si deci ar trebui sa continue interventiile pentru a afla. Dar, asa cum am demonstrat in acest capitol, exista un mod de a cunoaste dinainte ca nici prima interventie, nici urmatoarele, nu-si vor atinge vreodata scopul, deoarece ele implica o interventie a non-utilizatorilor si non-contractantilor in drepturile de proprietate ale proprietarilor naturali. [26]

Pentru a intelege toate aceste lucruri nu este necesar decat sa ne intoarcem la un mod economic sanatos de gandire; sa ne dam seama de natura epistemologica unica a economiei ca stiinta a priori a actiunii umane ce pleaca de la fundamente a caror negare le-ar presupune validitatea; si sa recunoastem, in schimb, ca o stiinta a actiunii fundamentata pe o epistemologie empirist-pozitivista este la fel de neintemeiata ca propozitia ca 'putem sa pastram aceasta prajitura, si sa o si mancam in acelasi timp'.

[1] Cf., despre pozitia pozitivista clasica, A.J. Ayer, Language, Truth and Logic, New York, 1950; despre rationalismul critic, K.R. Popper, Logic of Scientific Discovery, London, 1959; Conjectures and Refutations, London, 1969; si Objective Knowledge, Oxford, 1973, pentru sustineri reprezentative ale metodologiei empirist/pozitiviste ca adecvata economiei cf, de exemplu, M. Blaug, The Methodology of Economics, Cambridge, 1980; T.W. Hutchinson, The Significance and Basic Postulates of Economic Theory, London, 1938; Positive Economics and Policy Objectives, London, 1964; si Politics and Philosophy of Economics, New York, 1981; de asemenea M. Friedman, 'The Methodology of Positive Economics', in M. Friedman, Essays in Positive Economics, Chicqgo, 1953; H. Albert, Marktsoziologie und Entscheidungslogik, Neuwied, 1967.

[2] Despre ingineria sociala graduala, cf. K.R. Popper, The Poverty of Historicism, London, 1957.

[3] Cf. G. Luehrs (ed), Kritischer Rationalismus und Sozialdemokratie, 2 vols., Bonn, 1975-76.

[4] Pentru ceea ce urmeaza, cf. M. Hollis si E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975, pp.3 s.u..

[5] Cf. D. Hume, A Treatise of Human Nature si Enquiry Concerning Human Understanding, in Selby-Bigge (ed), Hume's Enquiries, Oxford, 1970; de asemenea H.H. Hoppe, Handeln und Erkennen, Bern, 1976.

[6] Cf. I. Lakatos, 'Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes', in Lakatos si Musgrave (eds), Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge, 1970.

[7] Toate acestea au fost legate de popperianism, mai ales de T.S. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, Chicago, 1964; iar apoi P. Feyerabend a fost cel care a tras cea mai radicala concluzie: aceea de a renunta complet la orice pretentie de rationalitate a stiintei si de a imbratisa nihilismul sub lozinca 'merge orice' (P. Feyerabend, Against Method, London, 1978; si Science in a Free Society, London, 1978). Pentru o critica a acestei concluzii nefondate, vezi nota 20 mai jos.

[8] Despre aceasta si despre urmatoarele, cf. A. Pap, Semantics and Necessary Truth, New Haven, 1958; M. Hollis si E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975; B. Blanshard, Reason and Analysis, La Salle, 1964.

[9] Cf. W. Kamlah si P. Lorenzen, Logische Propaedeutik, Mannheim, 1967.

[10] Cf. L.v. Mises, The Ultimate Foundation of Economic Science, Kansas City, 1978, p.5: 'Esenta pozitivismului logic o constituie negarea valorii cognitive a cunoasterii a priori, prin indicarea faptului ca toate propozitiile a priori sunt analitice. Ele nu ofera noi informatii, ci sunt pur si simplu verbale sau tautologice.Doar experienta poate duce la propozitii sintetice. Exista o obiectie evidenta impotriva acestei doctrine, si anume aceea ca aceasta propozitie -ea insasi falsa, din cate cred- este una sintetica a priori, deoarece adevarul ei nu poate, desigur, fi stabilit prin experienta.'

[11] M. Hollis si E. Nell remarca: 'De vreme ce orice propozitie semnificatova este, pentru un pozitivist, analitica sau sintetica, si nici una nu poate fi de ambele tipuri, putem cere o clasificareNu cunoastem nici un exemplu de pozitivist care sa fi incercat sa produca dovezi empirice pentru propozitii de (tipul in cauza). Nici nu vedem cum am putea face acest lucru, altfel decat prin a argumenta ca este o problema privitoare la modul in care oamenii folosesc termeniiceea ce ne-ar face pur si simplu sa intrebam 'Si ce daca?'' ( M. Hollis si E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975, p.110).

[12] Cf. H.H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983; si 'Is Research Based on Causal Scientific Principles Possible in the Social Science', in Ratio, XXV, 1, 1983.

[13] Cf. I. Kant, Kritik der reinen Vernunft, in Kant, Werke (ed. Weischedel), Wiesbaden, 1956, vol.II, p.45.

[14] Aceasta este, desigur, o idee kantiana, exprimata in dictonul lui Kant: 'ratiunea poate intelege doar ceea ce a produs ea insasi conform scopului sau' (Kritik der reinen Vernunft, , in Kant, Werke (ed. Weischedel), Wiesbaden, 1956, vol.II, p.23).

[15] Cf., pentru aceasta, P. Lorenzen, 'Wie ist Objectivitaet in der Physik moeglich'; 'Das Begruendungsproblem der Geometrie als Wissenschaft der raeumlichen Ordnung', in Methodisches Denken, Frankfurt/M, 1968; si Normative Logic and Ethics, Mannheim, 1969; F. Kambartel, Erfahrung und Struktur, Frankfurt/M, 1968, Kap.3; de asemenea H. Dingler, Die Ergreifung des Wirklichen, Mnchen, 1955; P. Janich, Protophysik der Zeit, Mannheim, 1969.

[16] In problema definitiilor reale si a celor conventionale sau stipulate, cf. M. Hollis si E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975, pp. 177 s.u. 'Definitiile oneste sunt, din perspectiva empirismului, de doua tipuri: lexicale si stipulative' (p.177). Dar 'atunci cand trebuie justificat acest lucru, se presupune ca ni se ofera o definitie a 'definitiei'. In oricare categorie ar cadeadefinitia definitiei, nu suntem nevoiti sa acceptam ca ar avea vreo valoare epistemologica. Ea nici nu ar fi o teza epistemologica posibila, daca nu ar fi nici lexicala, nici stipulativa. Aceasta conceptie este atat neconvenabila, cat si auto-contradictorie. O opinie contrara, ce se bucura de o indelungata traditie, este aceea ca exista definitii 'reale', ce capteaza esenta lucrului definit.'(p.178); cf., de asemenea, B. Blanshard, Reason and Analysis, La Salle, 1964, pp.268 s.u..

[17] Cf. A.v. Melsen, Philosophy of Nature, Pittsburgh, 1953, in special cap. 1 si 4.

[18] Cf., de asemenea, Cf. H.H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983; si 'Is Research Based on Causal Scientific Principles Possible in the Social Science', in Ratio, XXV, 1, 1983. Aici argumentul este rezumat dupa cum urmeaza (p.37): '(1) Eu si alti oameni -ca posibili opozanti intr-o discutie- suntem capabili de a invata. (Aceasta propozitie nu poate fi atacata fara a i se presupune implicit corectitudinea. In primul rand, validitatea ei trebuie asumata de oricine ar cerceta problema cauzalitatii. In aceasta masura, propozitia (1) este valida a priori). (2) Daca este posibil sa inveti, atunci nu poti sti niciodata cat de multe lucruri vei cunoaste dupa un timp, si nici cum vei actiona pe baza acestor cunostinte. (Daca am sti la un moment dat ce vom ajunge sa stim mai tarziu, atunci ar fi imposibil sa invatam ceva vreodata -dar, asupra acestui punct, vezi propozitia (1).) (3) Asertiunea ca este posibil sa prezici starea viitoare in ceea ce priveste cunostintele tale sau ale altcuiva si actiunile corespunzatoare acestor cunostinte (adica sa gasesti variabilele ce pot fi interpretate drept cauze) implica o contradictie. Daca subiectul unei stari date a cunoasterii sau al unei actiuni intentionale poate invata, atunci nu exista cauze pentru acest lucru; pe de alta parte, daca exista cauze, atunci subiectul nu poate invata -dar vezi din nou propozitia (1).'

[19] M. Singer, Generalization in Ethics, London, 1963; P. Lorenzen, Normative Logic and Ethics, Mannheim, 1969; S. Toulmin, The Place of Reason in Ethics, Cambridge, 1970; F. Kambartel (ed.), Praktische Philosophie und konstruktive Wissenschaftstheorie, Frankfurt/M, 1974; A. Gewirth, Reason and Morality, Chicago, 1978.

[20] Cauzalitatea, prin urmare, nu este o trasatura contingenta a realitatii, ci mai curand o categorie a actiunii si, ca atare, o trasatura logic necesara a lumii fizice. Aceasta explica de ce, in ciuda posibilitatii (explicate mai sus) de a imuniza orice ipoteza in fata infirmarilor posibile postuland mereu alte variabile necontrolate, de aici nu decurge nici o consecinta nihilista privitoare la angajarea in cercetare stiintifica de tip cauzal (cf. notei 7 de mai sus). Pentru ca, daca se intelege ca stiintele naturii nu sunt o intreprindere contemplativa, ci in cele din urma un instrument al actiunii (in acest subiect, cf.de asemenea J. Habermas, Knowledge and Human Interests, Boston, 1971, in special cap.6), atunci nici faptul ca ipotezele pot fi imunizate, nici faptul ca o selectie intre teorii rivale nu pare sa fie intotdeauna posibila (deoarece teoriile sunt, sa admitem, subdeterminate de date) nu vor afecta vreodata existenta permanenta a criteriului de rationalitate reprezentat de 'succesul instrumental'. Nici imunizarea ipotezelor, nici referirea la diferente paradigmatice nu-l face pe cineva mai putin supus acestui criteriu, in lumina caruia fiecare teorie este in cele din urma evaluabila. Inexorabilitatea criteriului de rationalitate a succesului instrumental este cea care explica de ce -fara a tine sema de Kuhn, Feyerabend si ceilalti- dezvoltarea stiintelor naturii poate aduce un progres tehnologic constant si indubitabil.

Pe de alta parte, in domeniul actiunii umane unde, asa cum am demonstrat mai sus, nu este posibila nici o cercetare stiintifica cauzala, unde predictiile nu vor dobandi niciodata statutul de ipoteze stiintifice empiric testabile, ci doar acela de anticipari informate, nesistematic comunicabile, si unde in principiu criteriul succesului instrumental este astfel inaplicabil, spectrul nihilismului poate parea intr-adevar real, daca am lua in serios prescriptiile metodologice ale empirismului. Totusi, aceste prescriptii nu doar ca sunt inaplicabile stiintelor sociale ca stiinte empirice (cf., in acest subiect, H.H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983, in special cap.2); asa cum arat in cartea citata, contrar doctrinei empiriste conform careia totul trebuie incercat, pentru a i se putea cunoaste rezultatul, exista cunoastere a priori privitoare la actiune, si pot fi facute predictii apodictic adevarate privitoare la lumea sociala, pe baza acestei cunoasteri a priori. Prin urmare, toate tentatiile nihiliste se dovedesc, din acest motiv, nefondate.

[21] Cf., de asemenea, H.H. Hoppe, Handeln und Erkennen, Bern, 1976, pp.62 s.u.

[22] Cf., de asemenea, L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966; Epistemological Problems of Economics, New York, 1981; si The Ultimate Foundation of Economic Science, Kansas City, 1978.

[23] Caracterul a priori al conceptului de actiune (adica imposibilitatea infirmarii propozitiei ca oamenii actioneaza, si ca actiunea implica categoriile explicate mai sus, deoarece chiar si incercarea de a o infirma ar reprezenta o actiune) isi are corespondentul in domeniul epistemologiei, prin legea contradictiei si prin imposibilitatea negarii ei. Cu privire la aceasta lege, B. Blanshard scrie: 'A nega aceasta lege inseamna a spune ca este falsa mai curand decat adevarata, ca falsitatea ei ii exclude adevarul. Dar ar fi acelasi lucru cu ceea ce se presupune a fi infirmat. Legea contradictiei nu poate fi negata fara a i se presupune validitatea, chiar prin actul negarii ei.' (B. Blanshard, Reason and Analysis, La Salle, 1964, p.276)

De fapt, asa cum indica L.v. Mises, legea contradictiei este implicata de 'axiomele actiunii', epistemologic anterioare. (L.v. Mises, The Ultimate Foundation of Economic Science, Kansas City, 1978, p.35). Despre relatia dintre praxeologie si epistemologie, cf. de asemenea cap.7, nota 5.

[24] Despre efectele salariilor minime, cf. de asemenea Y. Brozen si M. Friedman, The Minimum Wage: Who Pays?, Washington, 1966.

[25] Despre efectele controlului chiriilor, cf. de asemenea C. Baird, Rent Control: The Perennial Folly, San Francisco, 1980; F.A Hayek, Rent Control: A Popular Paradox, Vancouver, 1975.

[26] Cf., de asemenea, L.v. Mises, A Critique of Interventionism, New Rochelle, 1977.