SUVERANITATEA STATULUI

SUVERANITATEA STATULUI

1. Notiunea de suveranitate a statului

Notiunea de suveranitate este una destul de recenta. Sistematizarea notiunii apartine lui J. Bodin (Les six livres de la republique, 1576). Ea este insa o notiune destul de confuza, fapt ce a determinat o multitudine de critici, mergand chiar pana la a nega utilitatea conceptului. Notiunea este una polisemantica si dificultatea conturarii sale clare vine din utilizarea indistincta a diverselor sale intelesuri.

A. Teoria clasica a suveranitatii. Teoria clasica a suveranitatii pleaca de la constatarea ca statul isi determina singur propriile competente si propriile reguli fundamentale, fata de care conditioneaza toate regulile aplicabile pe teritoriul sau, fara exceptie, si pentru observarea carora el este singurul care poate pune in miscare forta publica, pentru ca el dispune de monopolul constrangerii armate. Cu alte cuvinte statul este cel care fundamenteaza si delimiteaza ordinea juridica nationala. Este ceea ce autorii germani inteleg atunci cand afirma ca statul are competenta competentelor sale, adica este suveran. Astfel suveranitatea este, potrivit definitiei lui J. Laferriere, o "putere de drept originara si suprema'.

a. Prima trasatura a suveranitatii consta in faptul ca ea este o putere de drept. Aceasta semnifica faptul ca statul nu este un simplu fenomen de forta. El este o putere legitimata, mulata pe o anumita idee de drept la care adera, constient sau nu, indivizii si grupurile, adica cei care sunt supusi actiunii suverane. Legitimarea este deci caracterul esential al puterii suverane. Ea este calitatea unei puteri de a fi conforma credintelor guvernatilor privitoare la originea si formele sale. Aceasta conformare o face in mod natural acceptata de guvernati, antreneaza o supunere naturala. Posibilitatea constrangerii si monopolizarea ei este data doar de aceasta credinta in fundamentul bun si caracterul necesar al fortei institutionalizate.

b. Cea de-a doua trasatura a suveranitatii potrivit teoriei clasice este ca ea
este o putere originara. Aceasta afirmatie are insa doar un caracter postulatoriu,
pentru ca ea este destinata sa evite tocmai intrarea in discutarea dificilei probleme a cauzei autoritatii. Ea mai mult eludeaza decat rezolva o problema, ceea ce o face greu de inteles. Potrivit acestei afirmatii, statul nu isi datoreaza autoritatea nimanui, adica niciunei alte autoritati decat a lui insusi. Nimeni nu ii delega puterea. Astfel puterea statului ar fi neconditionata, in sensul ca ea nu provine din nicio norma exterioara sau anterioara. Cum se observa, este o fortare de a explica statul ca ordine juridica fara a face apel la consideratii morale sau metafizice, o atitudine strict pozitivista, in care constitutia ca act constitutiv al statului este un simplu postulat. Statul este astfel sursa ordinii juridice in mod integral, are o putere initiala.

c. In fine, suveranitatea este o putere suprema, in sensul ca nicio autoritate in
stat sau in afara lui nu ii este superioara. in ordinea interna, aceasta inseamna ca
statul nu poate intalni vreo vointa superioara, nici egala, nici concurenta. in ordinea externa, aceasta semnifica faptul ca nicio constrangere exterioara statului nu-i poate impune respectarea vreunor norme juridice sau reguli de alta natura. Caracterul suveranitatii este deci de a fi absoluta.

B. Neajunsurile teoriei clasice. Aceasta descriere a suveranitatii de catre teoria clasica est facuta iluzorie in multe puncte de evolutiile contemporane. Desigur, doctrina suveranitatii are meritul de a arata destul de clar ce este de domeniul statului in viata interna si internationala in mod obisnuit. Totusi ea nu poate sa explice toate problemele care se ridica in realitate.

a. Imposibilitatea de justificare a supunerii statului fata de drept. Intr-adevar, daca statul are competenta competentelor sale si daca suveranitatea sa este originara, deci nu provine din nicio norma anterioara si superioara, deci daca statul este practic creatorul si stapanul ordinii juridice, cum poate dreptul sa se impuna statului? Aceasta intrebare si-a gasit mai multe raspunsuri, dar toate insuficiente din punct de vedere juridic.

a.l. Teoria autolimitarii. Primul raspuns consta in a spune ca statul se autolimi-teaza sau este limitat de organizarea sociala. Indiferent insa daca autolimitarea este obiectiva sau subiectiva ea se loveste de o obiectie dirimanta: in virtutea carei reguli statul va fi obligat sa nu retracteze abandonurile de suveranitate la care a consimtit? Ori aceasta regula exista, ori nu exista. Daca ea exista, este superioara si anterioara statului si atunci nu mai este vorba de autolimitare si in fond nici de suveranitate in sensul aratat mai sus, ci de supunerea lui unei reguli exterioare, independente de vointa statului. Daca nu exista, atunci autolimitarea depinde de vointa discretionara a statului si cu greu s-ar putea intelege de ce statul ar accepta-o.

a.2. Teoria iusnaturalista. Pentru doctrinele iusnaturaliste dreptul edictat de catre stat trebuie sa fie conform cu dreptul natural sub sanctiunea nevaliditatii. Este vorba de anumite principii morale sau religioase imanente, superioare statului, principii care sunt adanc inscrise in constiinta individuala. Dar nu exista nicio legatura juridica intre aceste principii si dreptul pozitiv si de aceea s-ar putea ajunge la o situatie paradoxala datorita invocarii lor ca fundament al supunerii statului fata de drept: fiecare individ ar putea actiona cum il taie capul, cum zicea M. Barres, invocand legile divine.

a.3. Teoria statului constatator. A treia atitudine consta in a afirma ca statul este supus dreptului pentru ca el nu face decat sa constate dreptul si sa-i asigure formularea tehnica, ceea ce ridica exact aceleasi obiectii care au fost formulate cu privire la teoria precedenta.

b. Caracterul nejuridic al conformarii statului fata de drept. Niciunul din cele trei raspunsuri nu este juridic si nu se situeaza in domeniul dreptului pozitiv. Nu putem avea din punct de vedere juridic o supunere a statului fata de drept decat daca statul insusi a vrut-o. Dar statul poate oricand reveni asupra acestor abandonuri de suveranitate. Este adevarat ca statul liberal este astfel construit pentru a limita prin drept exercitiul puterii, dar trebuie inteles ca din punct de vedere juridic nimic nu impiedica transformarea acestor state in state totalitare. Dispozitiile constitutionale care interzic revizuirea anumitor prevederi ale constitutiei, cum ar fi caracterul pluralist al sistemului de partide, separatia puterilor etc, sunt din punct de vedere juridic ineficiente.

Daca ne referim tot la societatea nationala, doctrina clasica a suveranitatii nu poate explica cum statul, stapan al ordinii juridice, este posibil sa fie supus de fapt partidelor politice, grupurilor de interese, claselor sociale. in teoria clasica statul este singurul stapan al exercitiului functiilor sale, mai ales al celei legislative, ori practic el este alimentat din afara cu impuls politic, devolutiunea puterii se face dincolo de el si, intr-o foarte mare masura, fara interventia sa. Astfel, partidele sunt cvasineregle-mentate si probabil vor ramane astfel multa vreme, caci ele sunt cele care detin practic puterea politica, grupurile de interese au o influenta decisiva asupra ordinii juridice statale, pe care o domina in buna masura, statul poate deveni cu adevarat un instrument de clasa sau al unei categorii sociale etc.

Teoria clasica a suveranitatii nu poate sa explice suficient nici raporturile dintre statul federal si statele federate, care, desi state, nu se mai bucura de suveranitate in sensul autentic al conceptului. Ori entitatile federate nu mai sunt state suverane, ori suveranitatea statului ar trebui redefinita. Deocamdata teoria incearca doar sa dreaga cadrul clasic, care se dovedeste insa, cu toate corecturile, incapabil sa dea seama de realitate.

Evolutia relatiilor internationale si a dreptului international face, de asemenea, in buna masura inaplicabila teoria clasica a suveranitatii. Astfel, admiterea din ce in ce mai frecventa a efectului direct al normelor internationale asupra cetatenilor statelor, care devin astfel subiecti directi ai dreptului international, este incompatibila cu doctrina suveranitatii in forma ei clasica. De asemenea, ea este incapabila sa justifice subordonarea din ce in ce mai accentuata a statelor fata de normele dreptului inter-national public, care devine o ordine juridica din ce in ce mai eficienta. In fine, ea este incompatibila cu existenta unui drept creat de institutii supranationale, cum este Uniunea Europeana, direct aplicabil in ordinea juridica a statelor membre si cu prioritate fata de normele interne si care poate sa oblige statul chiar daca a fost impotriva lor odata ce este pus in minoritate, ca si cu emergenta unui drept international al drepturilor omului a carui aplicare este garantata de instante internationale care scapa in buna masura controlului exercitat de state si in numele caruia exista un drept de ingerinta din ce in ce mai bine conturat, chiar daca nu lipsit de aspecte criticabile.

2. Titularul suveranitatii

Cand spunem ca statul este suveran s-ar parea ca problema titularului suveranitatii este rezolvata. Totusi, ea nu este nicidecum asa de simpla. Chiar dreptul pozitiv este confuz in acest punct. Astfel, Constitutia Romaniei din 1991 afirma in art. 1 ca Romania este stat suveran, acordand deci titulatura suveranitatii statului, pentru ca apoi in art. 2 sa afirme ca suveranitatea este nationala, facand din natiune titularul suveranitatii, urmand apoi afirmatia ca suveranitatea apartine poporului roman si deci schimband inca odata titularul, pentru ca mai la urma sa delimiteze titularul suveranitatii de cel care o exercita, pentru ca afirma ca exercitiul suveranitatii este facut prin reprezentanti sau prin referendum, adica prin corpul electoral. De asemenea, Constitutia Frantei din 1958 face un amalgam intre teoria suveranitatii populare si teoria suveranitatii nationale, amalgam care a fost preluat practic de sistemul roman. Aceste prevederi sunt cu adevarat derutante. Din ele se pot desprinde insa cateva idei care ar putea clarifica subiectul.

A. Sursa suveranitatii. O prima idee ar fi ca sursa suveranitatii si titularul ei sunt doua lucruri distincte. Cand cautam sursa suveranitatii, trebuie sa raspundem la intrebarea "de unde provine aceasta putere de comanda si constrangere, ce o face acceptabila?'; cand cautam titularul suveranitatii, trebuie sa raspundem la intrebarea "in numele cui si cine este indreptatit sa exercite aceasta putere?'.

a. Puterea suverana poate proveni, intr-o prima conceptie, de la divinitate, magia sau religia fiind fondatoare ale puterii. Poporul se pune in slujba unei puteri providentiale, absolute, care ii ramane exterioara. Puterea este astfel expresia vointei divine. intr-o prima varianta a teorii teologice, cea a dreptului divin supranatural, suveranii sunt alesi si investiti de catre divinitate. Ei sunt intermediari intre oameni si divinitate. Aceasta teorie justifica monarhia absoluta. Astfel, faraonii erau singurii intermediari intre oameni si divinitate, imparatii chinezi erau investiti printr-un mandat divin, suveranul musulman era umbra lui Alah pe pamant, Ludovic al XlV-lea putea scrie in memoriile sale ca autoritatea cu care regii sunt investiti este delegata de providenta, iar Ludovic al XV-lea sustinea ca detine coroana numai de la Dumnezeu si ca dreptul de a face legile ii apartine lui singur, fara dependenta si fara partaj.

O a doua varianta a teoriei teologice, cea a dreptului divin providential, consta in a afirma ca ordinea providentiala a lumii include puterea, dar ca aceasta este remisa guvernantilor prin mijloace umane. O afirmatie a lui L. Bonald este relevanta in acest sens. "Puterea (este) legitima nu in sensul ca omul care o exercita ar fi numit printr-un ordin in mod vizibil emanand de la divinitate, ci pentru ca ea este bazata pe legile naturale si fundamentale ale ordinii sociale, al caror autor este Dumnezeu, legi contra carora tot ceea ce s-ar face, zice Bossuet, este nul de la sine' (1857, p. 41 apud C. Leclercq, 1999, p. 30). Aceasta teorie poate la fel de bine, cum arata M. Hauriou, sa justifice puterea minoritara, asumata de o elita, ca si puterea majoritara, exercitata de majoritatile populare.

Tot o varianta a doctrinei mistice a puterii este cea care sustine ca seful este ghidul terestru al actiunii. Ea se bazeaza pe mitul eroului, al supraomului. Aceasta teorie a fost motorul fascismului si nazismului dintre cele doua razboaie mondiale. Studiind aceasta problema, A. Bullock atribuie lui Hitler urmatoarea afirmatie: "Omul nascut pentru dictatura nu este adus aici de forta; el o vrea. El nu este impins, ci se impinge singur. Nu este nicio lipsa de modestie in aceasta Omul care se simte chemat sa guverneze un popor nu are dreptul sa spuna: Daca aveti nevoie de mine' sau daca ma chemati, eu o sa colaborez cu voi. Nu, este de datoria sa sa ajunga acolo inainte de aceasta'.

Forma de putere impinsa cel mai mult catre absolut este insa data de o alta conceptie teologica: cea care face din suveran o divinitate, caci regele zeu poate face orice, iar notiunile de bine si de rau nu mai au absolut niciun sens.

Indiferent cat de nelegitima ni s-ar parea noua astazi puterea bazata pe dreptul divin, trebuie inteles ca ea era legitima in ochii poporului si chiar ai juristilor pana in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, care nu admiteau un alt sistem politic decat pe cel monarhic. Abia odata cu revolutiile franceza si americana si cu revenirea la idealul democratic prezent inca in Grecia antica, se poate spune ca legitimarea mistica si religioasa a puterii a fost inlocuita cu o legitimare democratica, sursa puterii devenind poporul, dreptul politic laicizandu-se. Astfel suveranitatii divine sau monarhice ii succede suveranitatea populara.

b. Teoria juridica a suveranitatii democratice cuprinde doua forme: teoria suveranitatii nationale si teoria suveranitatii populare. Ceea ce le deosebeste in mod esential sunt nu doar premisele filosofice diferite ci si consecintele practice pe care le produc la nivelul formei de guvernamant: prima conduce in mod necesar la un guvernamant reprezentativ, cea de a doua la un guvernamant semidirect.

b.l. Teoria suveranitatii nationale si guvernamantul reprezentativ. Teoria suveranitatii nationale este adoptata de o parte a revolutionarilor francezi sub influenta ideilor lui Sieyes (a se vedea reeditarea, E. Sieyes, Qu'est-ce que le Tiers Etat, Quadrige/P.U.F., 1982). in 1946, ea este sustinuta de o parte a membrilor Constituantei franceze sub influenta lui Paul Bastid. Conform acestei teorii, suveranitatea apartine natiunii, "fiinta ideala, imateriala, dar in niciun caz ireala, evocand continuitatea istorica, solidaritatea generatiilor succesive, constanta marilor interese colective sustrase schimbarilor succesive si contradictorii' (P. Bastid, ANC2, 3 septembre 1946, p. 3478, apud Fr. Rouvillois, 2006, p. 59). in doctrina suveranitatii nationale, persoana colectiva este cea care poseda suveranitatea si cetatenii luati individual nu au nici cea mai mica parte din suveranitate. Titularul suveranitatii este natiunea considerata ca indivizibila si distincta de indivizii ce o compun. Statul este considerat in aceasta optica ca natiunea juridic organizata. Natiunea, ca orice persoana juridica, are nevoie de reprezentanti pentru a exercita suveranitatea. Aceasta teorie va da deci prioritate reprezentarii in raport cu exercitiul direct al suveranitatii de catre popor. Ea conduce cu necesitate la un guvernamant reprezentativ, care exclude orice procedura a guvernamantului direct, mai ales referendumul. Cum se exprima P. Bastid, "referendumul este contrar suveranitatii nationale, care este, prin esenta, reprezentativa'. Pe de alta parte, ea exclude mandatul imperativ. Votul, in cadrul acestei conceptii, cum se exprima Ion Deleanu, "rezuma si epuizeaza misiunea alegatorilor' (2006, p. 373). De aceea este exclusa revocarea reprezentantilor pe durata mandatului. Calitatea de reprezentant nu este data parlamentarului, ci Adunarii reprezentative: mandatul este colectiv.

Avantajul esential al acestei doctrine ar fi, in viziunea celui mai fervent promotor al ei in Constituanta franceza din 1946, ca sistemul pe care ea il fundamenteaza "are drept consecinta practica faptul ca suveranitatea nu apartine in realitate nimanui'. "Teoria suveranitatii nationale nu are din punct de vedere juridic decat o consecinta negativa, ca nimeni nu este calificat sa-si aproprie statul Ea condamna orice incercare de dominare a unui individ sau a unei majoritati oarecare, si acesta este marele sau merit, in momentul acesta in care suveranitatii corpului electoral insasi tinde sa-i fie substituita suveranitatea, tirania partidelor in sistemul suveranitatii nationale nimeni nu se poate considera ca avand o autoritate originara. Puterea indivizilor sau corpurilor nu este decat un reflex. in alti termeni, reprezentarea este peste tot Cat priveste suveranitatea poporului, concluziona Bastid, ea este altceva. Ea se bazeaza pe ideea ca autoritatea nu apartine unui corp moral, ca ea este partajata intre indivizii care compun acest corp Principiu in realitate anarhic si periculos, caci el ii autorizeaza pe detinatorii momentani ai puterii sa se comporte ca stapani absoluti sub pretextul ca ei sunt investiti de cel mai mare numar si ca ei ar parea sa rezume astfel in ei insisi toata substanta Natiunii' (JP. Bastid, ANC 2, 3 septembre 1946, p. 3478).

Criticii acestei doctrine sustin in esenta ca ea face Natiunea sa se identifice cu statul, caci din punct de vedere juridic doar acesta din urma apare in raporturile juridice. Ea ar duce cu necesitate la etatism. Pe de alta parte, teoria face ca suveranitatea sa fie confiscata de reprezentanti. Este optica promovata chiar de J.-J. Rousseau cand afirma ca din momentul in care un popor isi alege reprezentantii el nu mai este liber. in fine, aceasta teorie face de nejustificat un control a posteriori al actelor reprezentantei nationale, caci ceea ce se transmite reprezentantilor este chiar vointa nationala, aceasta fiind prezumata, ca in reprezentarea din dreptul privat, ca sta la baza actelor reprezentantilor, ceea ce la face necontrolabile, caci vointa nationala nu poate fi cenzurata de catre nimeni. Legea devine astfel, odata ce a fost promulgata, necontrolabila.

b.2. Teoria suveranitatii populare si guvernamantul semidirect. Aceasta teorie presupune egalitatea absoluta intre toti indivizii aflati sub suveranitatea unui stat, care au fiecare, ca inerenta propriei persoane, o bucata de suveranitate. Suveranitatea populara apartine poporului, dar nu ca o entitate juridic distincta de membri care o compun, ci ca o rezultanta a vointelor individuale, ceea ce impune principiul majoritatii.

"Sa presupunem, scria Rousseau, ca statul este compus din zece mii de cetateni. Suveranul nu poate fi considerat decat in mod colectiv si in bloc, dar fiecare particular, in calitate de supus este considerat ca individ. Astfel, suveranul este fata de supusi asa cum zece mii sunt fata de unul: adica fiecare membru al statului nu are pentru sine decat a zece mia parte din suveranitate' (Contractul social, Cartea III, Cap. I). Corpul acesta moral si colectiv este format prin contractul social, adica printr-un act voluntar de cedare de catre indivizi a unei parti din libertatea lor naturala catre vointa generala in schimbul protectiei asigurate de aceasta. "Ceea ce ii revine lui Rousseau, afirma G. Burdeau, este ipoteza contractului social si ideea starii de natura. Prin acest pact, oamenii consimt la abandonarea unei parti din drepturile lor catre colectivitate pentru a beneficia de avantajele vietii sociale. in mod evident Rousseau nu pretinde ca afuma realitatea istorica a contractului; el il face sa intervina cu titlul de procedeu de gandire, pentru a explica formarea statului si mai ales conservarea de catre individ, in sanul corpului politic, a unor drepturi pe care nu le-a putut aliena pentru ca ele sunt inerente naturii umane. Astfel, teoria contractului social legitimeaza, pe de o parte, drepturile pe care individul le poate opune statului si, pe de alta parte, fondeaza suveranitatea, deoarece autoritatea va trebui in mod necesar sa rezide in corpul social care este beneficiarul alienarii suveranitatii fiecaruia. Suveranul are ca organ vointa generala, care nu este altceva decat legea' (G. Burdeau, 1984, p. 133).

In logica acestei teorii, reprezentarea vointei populare este exclusa. Guvernamantul trebuie sa fie direct, adica puterea legislativa trebuie sa fie exercitata de cetatenii insisi. Poporul poate transmite doar puterea, nu vointa. Prin sufragiu nu se transmite suveranitatea ci doar exercitiul unor competente. Exista deci un guvern, dar acesta nu are decat functii executive; el nu beneficiaza de o delegare a vointei generale, caci aceasta este inalienabila; nu este decat un instrument al vointei generale care nu poate face decat acte particulare sau de organizare a executarii legilor, niciodata acte de natura legislativa. Este pana la un punct si opinia Curtii noastre constitutionale cand afirma ca "orice judecata asupra regimului delegarii legislative trebuie sa plece de la ideea ca puterea Guvernului de a emite ordonante este o putere delegata si nu proprie' (Decizia nr. 1/1995, M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995).

Rousseau intelege dificultatea guvernamantului direct in conditiile statelor mari. Astfel ca, desi afirma ca din momentul in care un popor isi alege reprezentantii nu mai este liber, el afirma de asemenea ca libertatea se diminueaza cu cat statul se mareste.

Ideea suveranitatii populare este reluata in 1946 in Franta de catre raportorul general al proiectului de constitutie, Paul Coste-Floret, care afirma ca, dupa respingerea prin referendum a unui proiect de constitutie bazat pe teoria suveranitatii nationale, trebuie Obligatoriu promovat un proiect care sa urmeze "regula exacta a suveranitatii poporului' (ANC 2, JO, 20 august 1946, p. 3185). "Este motivul pentru care, teoriei ireale si false a suveranitatii nationale proiectul de constitutie ii substituie teoria justa si fecunda a suveranitatii populare. Suveranitatea rezida in poporul Frantei compus din ansamblul cetatenilor tarii si nu in vointa abstracta a unei persoane-Natiune' (apud Fr. Rouvillois, 2006, p. 56). Consecinta practica este afirmata fara dubiu: "intr-o democratie, suveranitatea veritabila rezida in majoritatea vointelor cetatenilor si nu in majoritatea vointei reprezentantilor'. Astfel, sustinatorii doctrinei nu elimina reprezentarea, dar deschid mai larg cetatenilor participarea la guvernare. Democratia pe care o impune aceasta teorie a suveranitatii este cea semidirecta.

Critica acestei teorii se bazeaza in primul rand pe caracterul conjunctural al majoritatii, care o poate face injusta, a se vedea chiar tiranica. In al doilea rand, lipsa de consistenta a votului popular, de regula cetatenii fiind incapabili sau neinteresati de rezolvarea problemelor politice, ar face ca acest regim necesarmente direct sa gliseze inevitabil catre un regim plebiscitar, in care vointa populara este doar pasiva, accepta in loc sa decida. in fine, marimea statelor actuale ar face regimul direct sau chiar semidirect impracticabile. Astfel, critica se bazeaza in mod esential pe imposibilitatea de a obtine o intensitate suficienta a participarii cetatenilor pentru ca aceasta sa fie reala.

b.3. Amalgamarea constitutionala a celor doua teorii. Constitutia Frantei din 1946 combina in final cele doua teorii descrise mai sus, afirmand ca suveranitatea nationala apartine poporului. Astfel, controversa revolutionara intre suveranitatea nationala si cea populara, resuscitata de Carre de Malberg (1920-1922), parea sa fie transata printr-un compromis. Unii (G. Burdeau, 1946) au afirmat ca "in realitate, textul este hibrid si lipsit de sens'. Altii considera ca totusi "concilierea operata de constituant in 1946 intre aceste doua conceptii ale suveranitatii nu era rau venita: tocmai in numele natiunii, comunitate umana care transcende generatiile, se exprima poporul, adica mai precis cei care indeplinesc conditiile, si mai ales conditia de nationalitate, pentru a fi alegatori' (Th. Renoux, M. de Villiers, 2005, p. 337). Constitutia noastra face aceeasi combinare a teoriilor suveranitatii.

Sursa suveranitatii poate fi, in democratie, cum am vazut, fie natiunea, fie poporul. Cele doua notiuni nu sunt sinonime: natiunea este un intreg organic, poporul este un intreg functional. Constitutia noastra pare sa fie indecisa intre cele doua. Totusi noi credem ca ea privilegiaza suveranitatea populara, chiar daca tinde sa pastreze beneficiul esential al teoriei suveranitatii nationale: faptul ca suveranitatea, fiind nationala, nu apartine nimanui. Prin intermediul acestei indivizibilitati a suveranitatii, ea unifica beneficiile celor doua terorii. "Se poate afirma astazi, relativizand valoarea celor doua teorii, ca suveranitatea este un atribut al statului, indiferent care ar fi titularul ei (poporul sau natiunea)' (F. Lemaire, 2006, p. 21). Astfel, desi afirma ca suveranitatea este nationala, deci esentialmente indivizibila, Constitutia noastra exclude viziunea organica in intelegerea natiunii si da poporului un inteles procedural si nu sociologic. De altfel, notiunea de popor este clar utilizata intr-un sens distinct de intelesul sau sociologic de toti participantii la dezbaterile parlamentare asupra revizuirii constitutionale din 2003, caci acestia considera ca poporul este format din toti cetatenii, indiferent de originea etnica, deci ca el ii cuprinde nu doar pe etnicii romani, ci si pe cetatenii de etnii minoritare. Articolul 2 alin. (1) poate ca nu face o optiune intre cele doua teorii, dar privilegiaza teoria suveranitatii populare (suveranitatea nationala apartine poporului). Aceasta presupune ca suveranitatea se exprima in mod originar prin votul cetatenilor, referirea la alegeri avand deci nu doar scopul de a stabili caracterul organelor reprezentative, ci si scopul de a institui puterea de vot ca prima putere care exercita suveranitatea. Desigur, aceasta nu inseamna o optiune pentru teoria lui Rousseau, conform careia fiecare cetatean are o parte a suveranitatii, ci pentru o intelegere a votului ca element constitutiv al poporului, functionalizand poporul, care cuprinde nu indivizi, ci cetateni exercitand prin vot fie o functie majoritara, fie o functie minoritara. Poporul este demosul si nu o suma de indivizi. El este o functie exercitata de majoritatea rezultata din vot si nu realitatea sociologica a acestei majoritati. in acest sens Curtea Constitutionala afirma ca "potrivit prevederilor art. 2 din Constitutia Romaniei, suveranitatea nationala apartine intregului popor roman si nu numai celor care, dispunand de dreptul de vot, sunt in masura sa participe la alegeri (Decizia nr. 2/1992, M. Of. nr. 165 din 16 iulie 1992). De altfel, optiunea pentru privilegierea suveranitatii populare este data si de faptul ca art. 4 stabileste ca fundament al statului unitatea poporului, si nu a natiunii, interzicand crearea unei majoritati sau a unor minoritati in functie de criterii obiective, favorizand, a contrario, formarea exclusiv politica a acestora, deci prin exercitarea puterii de vot. De asemenea, art. 58 alin. (1) arata ca Parlamentul este organul reprezentativ al poporului roman, iar art. 66 arata ca "in exercitarea mandatului, deputatii si senatorii sunt in serviciul poporului. Dar argumentul cel mai pertinent pentru a sustine privilegierea de catre Constitutie a suveranitatii populare este faptul admiterii referendumului. Daca suveranitatea ar apartine natiunii, guvernamantul nu ar putea fi decat reprezentativ, caci natiunea este un corp organic, istoric si proiectat in viitor. "Nu poti consulta Natiunea prin referendum pentru ca este imposibil sa faci mortii si pe cei care nu sunt inca nascuti sa voteze. Or, Natiunea nu se compune doar din indivizii in viata, ea este de asemenea trecutul si viitorul' (Ch. Debbasch, J.-M. Pontier, J. Bourdon, J.-C. Ricci, 2001, p. 535).

Exact ca in teoria suveranitatii populare, ceea ce se transmite prin vot catre reprezentanti sunt anumite competente si nu suveranitatea, care este inalienabila. Aceasta este optica pe care a adoptat-o Adunarea Constituanta din 1991, preferand punctul de vede al comisiei de redactare a proiectului de constitutie. Astfel, senatorul Leonard Fintescu propunea ca textul sa aiba urmatoarea formulare: "Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin delegarea ei reprezentantei nationale si prin referendum'. Comisia respingea amendamentul sustinand ca "suveranitatea este inalienabila. Ea nu poate fi delegata. Numai competenta poate fi delegata, in conditiile prevazute de lege' (Geneza Constitutiei Romaniei, 1991, Regia Autonoma "Monitorul Oficial', 1998, p. 115).

Titularul suveranitatii ramane insa statul. Aceasta inseamna ca nici poporul, nici organele statului nu exercita suveranitatea in nume propriu, ci in numele statului. Statul ca titular al suveranitatii nu se rezuma nici la puterea de vot, corpul electoral fiind un organ al statului, nici la suma competentelor organelor sale, ci reprezinta fundamentul oricarei competente.

B. Titularul suveranitatii. Titularul suveranitatii este statul, indiferent de sursa suveranitatii. Ce se intelege insa aici prin stat? Este evident ca nu este vorba doar de reprezentanti, adica de cei ale caror puteri rezulta direct dintr-o abilitare prin vot, desi mai multe constitutii, inclusiv cea romana din 1991, afirma ca suveranitatea este exercitata prin reprezentanti. Altfel, judecatorul nu ar exercita, de exemplu, suveranitatea. Nici guvernul, caci chiar daca investitura este facuta de Parlament, ceea ce ar conduce la ideea ca puterile lor rezulta dintr-un fel de vot indirect, numirea ministrilor este facuta, de regula, de seful statului. O asemenea optica, tributara revolutiei franceze, care face din reprezentanta nationala organul suprem in stat, este evident de nesustinut. Mai degraba organele puterii centrale a statului se afla pe o pozitie de egalitate functionala si juridica, neexistand intre ele relatii de ierarhizare.

Toate organele statului exercita suveranitatea, fiecare in sfera lui de competenta. Astfel, parlamentul exercita suveranitatea in ordinea legislativa, guvernul si seful statului in ordinea aplicarii legii, instantele de judecata in ordinea solutionarii conflictelor juridice intre subiectii de drept. Fiecare sfera de competenta este relativ independenta fata de celelalte, niciunul dintre organe neexercitand totalitatea suveranitatii. Suveranitatea este astfel indivizibila, ea apartine statului in ansamblu, fiecare sistem de organe exercitand-o intr-o sfera particulara. Competentele se impart, suveranitatea nu. Exercitiul de ansamblu al suveranitatii depinde astfel de modul structurarii relatiilor intre puteri, de modul divizarii orizontale a puterii.

Mai mult, suveranitatea nu este exercitata doar de stat, ci si de corpul electoral, prin referendum si de celelalte structuri sociale cand participa la conturarea vointei statului. Statul nu poate functiona decat datorita impulsurilor politice primite de la nivelul societatii civile. Astfel, suveranitatea legislativa este exercitata de Parlament si uneori de Executiv, dar aceste organe sunt formate pe baza reprezentarii partidelor politice. S-ar putea spune ca partidele nu participa la conturarea vointei legislative si, in consecinta, la exercitiul suveranitatii? Grupurile de interese pot si ele sa fie cooptate formal la procesul de decizie legislativa, participand si ele la exercitiul material, nu formal, al suveranitatii.

Daca privilegiem o astfel de viziune materiala asupra exercitiului suveranitatii, care sa completeze viziunea formala, atunci putem afirma ca exercitiul suveranitatii nu depinde atat de titularul formal al unei competente, cat de functionarea globala a sistemului social, adica de structura raporturilor interindividuale si dintre grupuri si de raporturile acestora cu statul.

Prin stat suveran se intelege atunci, mai degraba, un sistem social global, decat o suma de institutii. Exercitiul suveranitatii este facut de acest sistem social global. El depinde de structura orizontala si verticala a puterii statului, dar si de structura sistemului de partide, de sistemul grupurilor de interese, de structura comunicarii sociale etc.

Formal, statul va exercita suveranitatea, practic, el o exercita asa cum structura sociala globala o impune. Suntem in prezenta a doua planuri ale suveranitatii: suveranitatea statului, ca institutionalizare a puterii si suveranitatea sociala, ca baza a acestei institutionalizari. Statul suveran este subordonat suveranitatii sociale. Suveranitatea sa juridica isi gaseste limita in suveranitatea grupului social. Astfel, trebuie inteleasa dihotomia sensurilor constitutiei, ca baza juridica a statului si subordonarea constitutiei politice fata de constitutia sociala.

C. Exercitiul suveranitatii nationale. Unele constitutii, printre care si cea romana, folosesc termenul suveranitate atat pentru a desemna suveranitatea statului care este exercitata de toate organele sale, cat si pentru a desemna suveranitatea nationala care este exercitata, cum se exprima Constitutia Romaniei, prin organele reprezentative. Uneori, cum este cazul Constitutiei romane, exercitiul suveranitatii nationale este facut si prin referendum. Exercitiul suveranitatii nationale este distins astfel de exercitiul suveranitatii statale in genere: doar o anumita categorie de organe ale statului exercita suveranitatea nationala, cele reprezentative.

a. Organele reprezentative ale poporului. O consecinta a prezentei in sistem a unei dispozitii constitutionale care confera exercitiul suveranitatii nationale organelor reprezentative ale poporului este ca organele reprezentative rezulta doar din vot. Doar organele alese exercita suveranitatea nationala. Sunt exclusi deci de la exercitiul acestei suveranitati cei care sunt numiti: ministrii, alti functionari publici, judecatorii etc. Parlamentul este un astfel de organ reprezentativ, caci el rezulta din vot, unele constitutii calificandu-1 nu doar ca reprezentativ, ci ca suprem in ordinea reprezentarii, ceea ce poate conduce la ideea ca se instituie o ierarhie a organelor statului. Seful statului este si el organ reprezentativ al poporului daca este ales prin vot universal direct si exercita atributii ce exprima direct suveranitatea nationala.

Faptul ca doar organele reprezentative ale poporului sau corpul electoral pot exercita suveranitatea nationala nu inseamna ca celelalte organe ale statului nu exercita in sfera lor de competenta suveranitatea statala. Ele fac un asemenea exercitiu dar nu in numele poporului. Transferul de competente este posibil de altfel nu doar catre organele statului, ci si catre organisme internationale. Curtea Constitutionala romana afirma in acest sens in mod clar ca desi Presedintele Romaniei exercita suveranitatea nationala, ele reprezinta statul (Decizia nr. 567/2006, M. Of. nr. 613 din 14 iulie 2006). De asemenea, Curtea afirma ca sunt posibile "actele de transfer al unor atributii catre structurile Uniunii Europene', daca prin acest transfer "acestea nu dobandesc, prin inzestrare, o supracompetenta, o suveranitate proprie' (Decizia nr. 148/2003, M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003).

Pe de alta parte, sunt reprezentanti ai poporului doar cei care pot exercita competente in numele natiunii. Sunt deci exclusi cei care exercita competente intr-o adunare aleasa care exercita o competenta locala. Sunt exclusi de la exercitiul suveranitatii nationale si cei care, alesi fiind, exercita competente in afara cadrului institutiilor statului: parlamentarii europeni, de exemplu. Acestia nu exercita suveranitatea nationala, ci doar o competenta, participand doar in mod derivat la exercitiul suveranitatii nationale.

b. Instituirea democratiei semidirecte. Atunci cand constitutia confera exercitiul suveranitatii nationale nu doar reprezentantilor, ci si corpului electoral in mod direct, ea instituie o democratie semidirecta. Cand o constitutie afirma deci de principiu ca suveranitatea nationala este exercitata prin referendum, termenul referendum trebuie interpretat intr-un sens larg, incluzand toate procedeele guvernamantului semidirect. Aceasta inseamna ca ea autorizeaza de principiu puterea legiuitoare sa instituie astfel de proceduri.

3. Continutul suveranitatii

Suveranitatea comporta doua aspecte: suveranitatea externa, numita si independenta sau suveranitate a statului si suveranitatea interna, numita si suveranitate in stat. Primul aspect priveste raporturile statului cu alte state si cu societatea internationala, cel de al doilea priveste raporturile statului cu elementele sale. "Definirea continutului suveranitatii prin suprematie si independenta nu inseamna divizarea suveranitatii in parti distincte, de sine statatoare, deoarece o asemenea impartire ar avea un caracter artificial fata de caracterul unic si indivizibil al suveranitatii' (/. Muraru, E.S. Tanasescu, 2001, p. 352).

A. Suveranitatea interna. Statul este suveran in interior pentru ca el este singurul care poate avea un numar de atribute, cu excluderea deci a oricarui grup sau individ. Este vorba de dreptul de a legifera, de a imparti dreptatea, de a intretine politie, de a bate moneda, de a intretine armata, de a pune in miscare forta publica, de a conferi cetatenie etc.

Suveranitatea interna semnifica intr-un cuvant, potrivit expresiei lui M. Weber, faptul ca statul dispune de monopolul constrangerii organizate. El este singurul care poate edicta reguli de drept (monopol) si are puterea de a le face respectate la nevoie prin forta (constrangere), in mod oficial (organizat), atat pe plan intern (politie), cat si pe plan international (armata). Pentru ca statul sa existe, el trebuie sa pastreze acest monopol. Daca alte institutii (partide, sindicate, asociatii, biserici) dispun si ele de posibilitatea de a crea norme si de a-si constrange membrii sa le respecte, acest lucru se poate intampla doar pentru ca statul permite acest lucru si doar in cadrul stabilit de stat; aceste organizatii trebuie sa respecte ordinea publica, regulile lor fiind subsecvente celor statale. Daca un grup exercita o putere capabila sa concureze cu cea a statului nu mai avem monopol, deci nu mai avem suveranitate si deci nici stat, decat cel mult ca o fictiune (D. Turpin, 1999, p. 18-19). Astfel se intampla cand un partid are propria sa militie sau armata, cum a fost in cazul regimului nazist, sau cand statul este subordonat unei categorii sau clase sociale, cum s-a intamplat in cazul regimurilor comuniste.

Constrangerea poate fi nu doar militara ci si economica, financiara. Statul detine monopolul constrangerii fiscale. Aceasta inseamna ca doar statul poate stabili si culege impozite si taxe. Acestea sunt stabilite doar prin lege sau in limitele si conditiile legii de catre organele administrative ale statului.

B. Suveranitatea externa. Cea de-a doua latura a suveranitatii este suveranitatea externa, numita si independenta. Conceptul pare clar, dar doar pentru ca uneori el este simplificat prin conturarea sa doar prin raportare la alte state, nu si la ordinea juridica internationala.

a.Teoria clasica. In conceptia traditionala, datorata lui J. Bodin, se stabileste o echivalenta intre suveranitate si independenta absoluta a statului. Aceasta conceptie decurge din perspectiva romana a lui imperium sau summa potestas, care poate fi tradusa prin puterea cea mai inalta sau prin comandamentul suprem intr-o societate. Este un mod de a afirma ca starul a depasit orice fel de subordonare fata de indiferent ce putere exterioara lui. Dar aceasta teorie, care face din suveranitate o putere absoluta si perpetua, este tributara epocii in care a fost lansata, dand seama mai mult de organizarea feudala a societatii interne si internationale, decat de realitatile contemporane, chiar daca nu se poate nega o persistenta a ei, mai ales in randul statelor tinere sau al celor slabe din punct de vedere economic. Aceasta teorie are de infruntat un proces de globalizare a fenomenelor sociale, mai ales economice, insotita de o tendinta de globalizare a productiei normative, care o fac adesea iluzorie.

b.Suveranitate sau competenta internationala? in termeni juridici, emergenta statului modern corespunde aparitiei ordinilor juridice puternic centralizate, teritorial si personal determinate, intre care nu exista legaturi de subordonare, orice obligatie a unui stat fata de un alt stat fiind liber consimtita, neexistand, pe de alta parte, nicio putere superioara statelor care sa poata sanctiona o eventuala incalcare a acestor obligatii.

Statul este insa suveran la nivel international doar in sensul ca el, considerat ca ordine juridica globala, adica eficace si sanctionata, nu este direct supus unui alt stat. Dar el este supus dreptului international, altfel acesta nemaiputand sa fie considerat drept. Statul este suveran in raport cu acest drept in sensul ca el participa, in conceptia clasica fiind de altfel singurul care participa, la producerea regulilor sale, fie prin cutuma, fie prin tratate. El este suveran in raport cu dreptul international aproximativ in acelasi mod in care cetateanul este suveran in conceptia contractualista in raport cu ordinea juridica interna. Rezulta ca suveranitatea internationala a statului este o competenta generala de a produce si executa dreptul international si nu o anume competenta particulara determinata in sine si pentru totdeauna. In mod corelativ, rezulta ca orice competente particulare ale statului la nivel international depind de starea dreptului international intr-un moment dat (L. Favoreu, 2001, p. 35-36). Dar suveranitatea lui externa este determinata de cea interna.

Domeniul competentei externe a statului tine de regulile sale interne, deci de suveranitatea interna si nu de suveranitatea sa internationala. Altfel spus, competenta de a regla exercitiul suveranitatii internationale este constitutionala. Statul este suveran chiar daca cedeaza o competenta internationala particulara sau alta catre o organizatie internationala, atata vreme cat aceasta cedare tine de suveranitatea lui interna, statul putand reveni oricand asupra acestor delegari de competente.

Problema care se pune este de a sti care este limita maxima a acestor cedari de suveranitate. Cu alte cuvinte, pana unde poate sa mearga aceasta cedare pentru a mai putea fi vorba de un stat suveran. "Ar fi conceptibil ca un stat sa se deposedeze de toate competentele sale particulare pastrandu-si totusi suveranitatea internationala? Aceasta problema este adesea avansata ca un argument ce vizeaza sa demonstreze ca suveranitatea ar consta in mod esential intr-un drept sau altul sau mai degraba in ansamblul drepturilor statului: baterea monedei, apararea frontierelor, alegerea regulilor constitutionale, acordarea azilului etc. Caci, se spune, daca statul nu mai are competente, se vede bine ca el nu mai este suveran. Problema astfel ridicata este serioasa, dar argumentul nu este pe de-a-ntregul convingator. intr-adevar, un stat care nu ar mai avea nicio competenta particulara nu ar mai fi din punct de vedere international suveran pentru ca ar fi vorba de un sistem caruia totul ii este impus prin norme pe care nu le-a produs el insusi. Competenta internationala si competentele nationale nu sunt deci independente unele fata de altele. Ele raman, cu toate acestea, perfect distincte, caci din momentul in care exista competente particulare nesupuse fata de un alt stat, exista de asemenea competenta internationala de a utiliza aceste competente particulare.' (Ibidem, p. 36-37).

"Suveranitatea/competenta internationala este deci supusa unei duble determinari, internationala si interna. Aceste doua aspecte sunt strict distincte pe plan conceptual si nu mai putin interdependente pe plan juridic. Daca nu exista suveranitate internationala, nu putem avea o determinare interna a conditiilor de exercitiu al acestei competente; daca nu exista reglementare a modalitatilor de exercitare a suveranitatii internationale, nu mai exista nici stat in sensul dreptului international, deci, a fortiori, nicio suveranitate de pus in actiune' (Ibidem, p. 38-39).

c. Limitele suveranitatii internationale. Suveranitatea internationala a statului nu mai poate fi inteleasa astazi ca absoluta, ea limitandu-se din ce in ce mai accentuat din cauza procesului de globalizare. Desigur ca aici nu ne intereseaza o valorizare a acestui proces si nici aspectele extrajuridice ale acestuia. Ceea ce ne intereseaza este manifestarea acestei tendinte la nivelul formarii, caracterelor si aplicarii dreptului international si impactul pe care il are asupra suveranitatii internationale a statului privita doar din punct de vedere juridic, nu si politic.

c.l. Schimbarea caracterelor tratatelor internationale. Globalizarea se manifesta la nivel juridic, mai intai, prin schimbarea caracterelor tratatelor internationale. Daca tratatele clasice creau obligatii si drepturi doar pentru state, tratatele direct aplicabile sau tratatele-legi, tip de tratat international din ce in ce mai utilizat, mai ales in materia drepturilor omului, creeaza drepturi direct subiectilor de drept din ordinea juridica interna a partilor contractante. Cu alte cuvinte, suveranitatea externa a statelor nu mai se manifesta concurential si exclusivist, ci ca o putere de cooperare in vederea crearii de reguli internationale care capata aspectul de norme interne ale statelor, aplicabile de cele mai multe ori cu prioritate fata de normele nationale. Suveranitatea interna a statelor isi gaseste limita in acordul suveranitatilor lor externe. Dar si suveranitatea internationala a unui stat se limiteaza pentru a putea sa se acorde cu suveranitatea internationala a altui stat. Mai mult, statul pierde o parte din posibilitatea de a determina modul de aplicare in ordinea juridica interna a regulilor internationale, care capata, odata cu acest gen de tratate, cel putin in materia drepturilor omului, un caracter obiectiv, in sensul ca nu mai depind in buna masura de atitudinea subiectiva a statului. Universalizarea drepturilor omului se traduce astfel, din punct de vedere juridic, printr-o anumita limitare a suveranitatii statale in aceasta materie, concretizata in caracterul obiectiv pe care l-au capatat drepturile, in limitari aduse puterii de derogare si prin stabilirea unui anumit drept de ingerinta. Ea se traduce, de asemenea, prin promovarea persoanei, concretizata in self-executing-ul conventiilor de protectie a drepturilor omului si prin atenuarea conditiei de nationalitate.

Drepturile omului dobandesc un caracter obiectiv, in sensul ca actele internationale care se refera la ele nu mai sunt supuse conditiei de reciprocitate. Astfel, Conventia de la. Viena asupra dreptului tratatelor din 23 mai 1969 prevede, in art. 60 par. 5, ca violarea de catre un stat contractant a dispozitiilor referitoare la protectia persoanei umane nu autorizeaza celelalte parti sa rupa tratatul sau sa-i suspende aplicarea. Acest caracter obiectiv al drepturilor omului este afirmat si de C.I.J. (Avizul din 25 iunie 1971) si de C.E.D.O. Conventia Europeana a Drepturilor Omului, afirma Curtea de la Strasbourg, spre deosebire de tratatele internationale de tip clasic, depaseste cadrul simplei reciprocitati intre statele contractante. in locul unei retele de angajamente bilaterale, se creeaza obligatii obiective, care, asa cum afirma preambulul Conventiei Europene, beneficiaza de garantii colective (Afacerea Irlanda c. Regatul Unit, seria A, nr. 25, p. 90). Este evident, in aceste conditii, ca atat suveranitatea externa, cat si cea interna a statului, sunt limitate de dreptul international, care acorda prioritate persoanei in raport cu statul.

O alta limitare a suveranitatii internationale a statelor, rezultata din tratatele privind drepturile omului, este limitarea puterii de derogare de la aceste tratate. Chiar daca principiul este ca in anumite situatii limita statele pot suspenda aplicarea conventiilor relative la drepturile omului, totusi exista o limita a acestei puteri de derogare, care ofera un minim de garantie persoanelor. Astfel, Pactul relativ la drepturile politice si civile, Conventia Americana si Conventia Europeana a drepturilor omului stabilesc limitarea dreptului statelor de a deroga de la prevederile care garanteaza dreptul la viata, interzicerea torturii si a pedepselor inumane ori degradante, interzicerea sclaviei si neretroactivitatea legii.

Ca o expresie a faptului ca drepturile omului nu trebuie etatizate, ca o consecinta a caracterului lor obiectiv, Conventia Europeana a Drepturilor Omului a organizat un adevarat drept de ingerinta. Fiecare stat are dreptul, in conformitate cu art. 33 din Conventie, sa depuna o plangere contra unui alt stat membru, fara sa trebuiasca, in mod necesar, ca resortisantii sai sa fie in cauza. Acest drept este prevazut si de conventiile similare la nivel american si african. Exista deci tendinta generala de admite un drept de ingerinta. Dar acest drept priveste o actiune juridica la nivel international, nu o actiune militara. Dreptul de ingerinta nu inseamna deci amestecul brutal al unui stat in treburile interne ale altui stat, ci doar instituirea unui mecanism international de protectie a drepturilor persoanelor.

Un alt aspect care atesta o anumita limitare a suveranitatii datorata acestui tip de tratate este cel al controlului rezervelor. Astfel, art. 57 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului admite rezervele, in afara de cele avand un caracter general. Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a declarat insa competenta pentru a aprecia validitatea unei declaratii avand valoare de rezerva facuta de un stat (Elvetia), la art. 6 parag. 1 din Conventie, pentru a o declara lipsita de orice validitate si a condamna Elvetia pentru violarea dispozitiilor Conventiei. Conventiile de protectie a drepturilor omului penetreaza in dreptul intern al statelor semnatare, creand, fara a fi necesara o legislatie interna de aplicare, drepturi direct subiectilor de drept. Acestia pot invoca textele ratificate in fata jurisdictiilor interne si pot utiliza mecanismele de garantie prevazute de acestea.

Aceste conventii nu fac distinctie intre national si nenational. Ele refuza orice aplicare a conditiei de reciprocitate. Drepturile prevazute de ele apartin tuturor fiintelor umane. Conventia Europeana trebuie astfel sa fie aplicata fara nicio distinctie fondata mai ales pe originea nationala, apartenenta la o minoritate nationala etc. Atenuarea conditiei de nationalitate instituita astfel reprezinta si ea o limitare a suveranitatii internationale a statului.

Dar dreptul international a progresat si mai semnificativ pe calea unei limitari a suveranitatii statelor prin crearea unui alt tip de tratat, tratatul institutional. Aceste tratate internationale nu se mai rezuma la a crea drepturi si obligatii statelor sau persoanelor, ci instituie anumite organe ce au competenta de a reglementa pentru a completa regulile cuprinse in tratatele constitutive, chiar de a amenda aceste tratate. Tratatele de acest tip sunt tratate-cadru, care lasa competenta de a preciza cadrul juridic creat de ele unor organisme internationale instituite, pe calea unor acte de reglementare direct aplicabile. Aceste acte de legiferare internationala nu mai cer aprobarea lor de catre legiuitorul national. Nu mai este vorba de o simpla delegare de putere, ci de un transfer de competente. Suveranitatea statelor se limiteaza, caci aceste acte sunt adoptate de multe ori cu majoritatea voturilor statelor membre, obligatorii fiind si pentru statele sau cetatenii celor care au votat impotriva. Legiuitorul intern nu mai poate revoca liber, atat timp cat tratatul institutional este in vigoare, delegarile de competenta.

Astfel de tratate sunt cele privind comunitatile europene si Uniunea Europeana. Organele comunitare, in limitele tratatelor, pot adopta reglementari prin care sa comande direct si imediat particularilor. Se instituie astfel un drept comunitar derivat, complementar dreptului comunitar originar creat prin tratate, drept care este expresia unei manifestari unilaterale de vointa din partea unui legiuitor international. Suntem deci in prezenta unei veritabile legislatii internationale care intra in sens formal in notiunea de lege lato sensu. Tratatele de acest tip constituie din punct de vedere material adevarate constitutii. In acest sens se exprima jurisprudenta Curtii Comunitare, care numeste tratatul CEE. ca fiind carta constitutionala de baza a Comunitatii (C.J.C.E. nr. 294/83 din 23 aprilie 1986, Parti ecologiste c. Les Verts, p. 1339-G.A., T. l,nr.57).

In cadrul acestei constructii europene se pune in mod legitim intrebarea cand aceste cedari de competente particulare vor face suverana Uniunea si nu statele. Deocamdata statele sunt suverane din punct de vedere international, dar isi reduc progresiv competentele particulare in favoarea Uniunii: politica agricola, comert, moneda, vize, imigratie etc. Din momentul in care Comunitatea, si nu statele membre, va fi privita ca singurul subiect suveran imediat, statele vor pierde suveranitatea internationala, caci in dreptul international identificarea unui subiect suveran este facuta de ceilalti subiecti suverani, de celelalte state.

c.2. Tendinta de a institui un mecanism de constrangere internationala. O a doua consecinta juridica a globalizarii este tendinta de a institui un mecanism de constrangere internationala. Desi Carta de la San Francisco "nu autorizeaza Natiunile Unite sa intervina in afacerile care tin in mod esential de competenta nationala a statului' (art. 2), principiul suveranitatii fiind judecat astfel mai important decat drepturile omului, totusi practica internationala tinde sa instituie o obligatie de ingerinta umanitara si un drept corelativ de asistenta umanitara, consfintit de altfel prin adoptarea Rezolutiei 43-131 privind asistenta umanitara acordata victimelor catastrofelor naturale si situatiilor de urgenta de aceeasi natura. Dar acest drept de ingerinta nu trebuie sa duca la confundarea cortegiului de ambulante cu diviziile blindate, a stetoscopului cu periscopul (M. Bettati, 1989, p. 39).

De aceea, trebuie sa fim mult mai rezervati fata de interventiile militaro-umanitare autorizate de Consiliul de Securitate al ONU, cum au fost cele din Irak sau fosta Iugoslavie, in cadrul Capitolului VII al Cartei Natiunilor Unite, caci ele tind sa faca o confuzie intre drepturile ce trebuie respectate intr-un conflict armat (ius in bello) si dreptul de a recurge la razboi (ius in bellum), caci daca primele tipuri de ingerinte nu pun in discutie suveranitatea statelor, cel de-al doilea tip de interventie duce la un neo-colonialism al marilor puteri, care face ca suveranitatea statelor mai sarace sa fie practic neantizata. Tendinta este insa de a face din ce in ce mai des uz de astfel de interventii militare si deci de a institui un adevarat sistem de constrangere armata internationala, care limiteaza drastic suveranitatea.

"Este adevarat ca ONU, mult timp fondata pe ideea ca orice stat are dreptul inalienabil de a-si alege sistemul politic, economic, social si cultural fara nicio forma de ingerinta din partea unui alt stat, a evoluat intr-o anumita masura, dupa caderea blocului comunist, spre un fel de universalizare, mai mult sau mai putin impusa, a modelului economiei de piata (crearea Organizatiei mondiale a comertului sau prescriptiile elaborate de F.M.I. pentru tarile sarace) si a democratiei liberale, atat prin diverse rezolutii ale Adunarii sale generale, cat mai ales prin vocea secretarului sau general, care sustinea de exemplu, la 23 octombrie 1993, ca este de neconceput ca un stat sa se ascunda in spatele paravanului suveranitatii pentru a incalca, pe teritoriul sau si departe de orice privire, principiile democratice si drepturile persoanei umane. Aceasta evolutie antreneaza Natiunile Unite sa se angajeze din ce in ce mai mult in actiuni de asistenta electorala sau de lupta contra loviturilor de stat (Haiti, Burundi), chiar sa autorizeze prin intermediul Consiliului de Securitate actiuni militare pentru a restabili democratia bazate pe Capitolul VII al Cartei' (D. Turpin, 1999, p. 23). Aceasta evolutie pune in discutie suveranitatea statelor, instituind un mecanism, mai mult decat discutabil, de impunere a unui sistem politic si economic.

In aceeasi logica a instituirii unor mecanisme de constrangere internationala se inscrie si infiintarea, in baza Tratatului de la Roma din 17 iulie 1998, a unei Curti penale internationale permanente, cu sediul la Haga, care sa judece autorii unor genociduri, crime contra umanitatii, crime de razboi etc.

Daca acest gen de internationalizare a justitiei penale este discutabil, exista un alt tip de internationalizare a justitiei in materia protectiei drepturilor omului care este un real progres. Potrivit Protocolului aditional nr. 11 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, se deschide calea directa de actiune in fata Curtii pentru cetatenii statelor membre dupa epuizarea cailor de atac interne, procedandu-se astfel la o internationalizare a procesului judiciar si la o recunoastere a persoanelor ca subiecte de drept international.

4. Modalitatile de exercitare a suveranitatii

Exista mai multe modalitati de exercitiu al suveranitatii, in functie de conceptia care a fost adoptata despre sursa suveranitatii. Mai intai, dupa cum sursa suveranitatii este sau nu poporul, suntem in prezenta unei democratii sau a unei autocratii. Apoi, daca statul este democratic, teoriile diferite cu privire la suveranitatea democratica creeaza regimuri politice diferite. Teoria suveranitatii nationale implica in mod logic regimul reprezentativ. in schimb, adoptarea teoriei suveranitatii populare implica un regim direct. Dar se intampla rar sa intalnim un regim in stare pura. Schema potrivit careia adoptarea unei anumite teorii cu privire la suveranitate atrage dupa sine un anumit tip de regim, este in parte teoretica. Regimul reprezentativ, prea rigid, devine adesea, in fapt regim, semireprezentativ. Regimul direct, aproape intotdeauna imposibil, poate cu exceptia unor microstate, nu apare in fapt decat sub forma, mult mai realista, a regimului semidirect (Ch. Debbasch, 2001, p. 48-49).

A. Democratia. "Ultimul grad de corupere al unui cuvant este de a putea servi tuturor' (G. Bernanos, 1961, p. 158). Termenul democratie a ajuns tocmai in acest grad de corupere; el a putut fi folosit la fel de bine de occidental, ca si de Stalin, in asa fel incat pare a fi lipsit de orice continut concret, pare a desemna o simpla utopie. Dar, cum zicea R. Rotry, "nu ne putem dispensa de utopii. Cine ar mai putea lua politica in serios daca nu ar avea speranta de a face lucrurile mai bune pentru generatiile viitoare, de a crea o lume mai buna pentru descendenti? Nu trebuie niciodata sa ne debarasam de un vechi vis utopic daca nu o facem pentru a-1 inlocui cu unul nou si mai bun. Chiar daca este foarte dificil de imaginat realizarea unei utopii, este de neiertat sa renuntam la tentativa de a o crea' (1998, p. 105). Poate ca democratia este o simpla utopie, dar aceasta se intampla nu pentru ca principiul democratic in sine ar fi imposibil din punct de vedere politic, deci propriu-zis utopic, ci pentru ca noi nu reusim sa concepem "care sunt principiile intermediare care contin modul de aplicare a acestuia' (B. Constant apud G. Sartori, 1999, p. 83). Problema este astfel nu negarea principiului democratic pentru a-1 inlocui cu altul, ci gasirea modalitatilor de optimizare a procedurilor sale de realizare. Cu alte cuvinte, problema democratiei este mai putin conceperea unei doctrine comprehensive unice care sa dea seama de principiul sau, fiind mai mult o problema procedurala: gasirea modalitatilor de a realiza un principiu care se construieste pe masura ce felul aplicarii lui se concretizeaza. Forta idealului democratic vine tocmai din aceasta; democratia este poate singura forma de guvernamant care se recunoaste imperfecta, adica singura care se construieste continuu, o procedura care isi pune tot timpul principiul in discutie, adica il reconstruieste permanent. Nu exista astfel un principiu democratic unic, imuabil, ci doar o procedura de optimizare a reconstructiei principiului. Poate de aceea este atat de complicat sa definesti democratia; de fiecare data, definesti mai degraba un proces democratic, o cale de fiecare data schimbatoare. Democratia tine mai degraba de vointa, decat de cunoastere. Ea este mai degraba o actiune, decat un lucru. Astfel ca a spune ce este democratia inseamna mai mult a determina cum este realizata.

Termenul democratie alatura doua cuvinte grecesti: demos si cratos, primul fiind tradus, astazi, prin popor, cel de-al doilea prin putere, astfel ca democratie ar insemna puterea poporului. O formula lapidara care este extrem de neclara. Mai intai, termenii utilizati (putere si popor) sunt greu de definit. Mai apoi, cateva intrebari cu raspunsuri incerte se pun chiar si la cea mai superficiala analiza: putere a poporului "asupra cui?' si "in ce scop?' si, mai ales, "cum?'.

a. Definirea demosului. Prima problema este deci cea a definirii demosului, a poporului. Pot exista cel putin sase interpretari date termenului popor (G. Sartori, 1999, p. 46):

1.popor in sensul de toata lumea;

2.popor in sensul de parte majora indeterminata, marea parte a multimii;

3.popor in sensul de clase inferioare;

4.popor ca entitate indivizibila, ca intreg organic;

5.popor ca mare parte exprimata prin principiul majoritatii absolute;

6.popor ca mare parte exprimata prin principiul majoritatii limitate.

Problema este care acceptiune a termenului popor este compatibila cu democratia.

Prima acceptiune pare cea mai nimerita la prima vedere: o democratie trebuie sa includa in demos pe toata lumea, fara nicio excludere. Totusi, aceasta interpretare este eronata atat din punct de vedere istoric, cat si conceptual. Demosul, poporul care guverneaza, nu a inclus niciodata pe toata lumea: in cetatile grecesti erau exclusi sclavii, care reprezentau totusi majoritatea populatiei si femeile. Astazi, excluderile, chiar daca sclavia este prohibita si femeile au capatat drept de vot, exista: sunt exclusi minorii, alienatii mintal, criminalii, apatrizii, cei aflati in tranzit. Principial cel putin, unele dintre aceste excluderi sunt nu doar acceptabile, ci si necesare, caci a face parte din corpul politic presupune un anumit grad de responsabilitate si de maturitate intelectuala. De altfel, nimeni nu a sustinut niciodata ca orice excludere din demos ar trebui prohibita si ca poporul ar trebui sa insemne literalmente toata lumea.

Atunci ar trebui sa insemne marea parte a multimii? Poate, dar aceasta a doua interpretare a notiunii de popor creeaza mai mult probleme decat aduce solutii. Cat de mare trebuie sa fie aceasta parte? Si cum putem sa-i determinam din punct de vedere procedural pe cei multi? Apoi, o mare parte in raport cu care intreg? Astfel ca sensul preponderent procedural pe care aproape in mod intuitiv il acordam democratiei condamna aceasta intelegere a notiunii de popor la ineficienta. Totusi, ea nu poate fi exclusa pe de-a-ntregul. Astfel, cand vorbim de popor ca o putere constituanta originara, manifestata insurectional, vorbim de parte a multimii, desigur nu ca atare, ci in sinteza cu acceptarea pasiva a celorlalti. Dar aceasta intelegere ramane juridic discutabila si politic contestabila.

A treia varianta de interpretare nu este nici ea compatibila cu democratia. Daca popor inseamna cei multi si saraci, cei care-si vand forta de munca pentru a subzista, atunci este operata o decupare fixa a societatii, facand parte din demos doar proletarii, cu excluderea permanenta a celor care nu au aceasta conditie. Majoritatea este majoritate pentru intotdeauna, iar minoritatile nu pot sa participe niciodata. Aceasta lipsa a convertibilitatii majoritatii in minoritate si invers neaga principiul democratiei, nu il afirma. in plus, dezvoltarea economica si a clasei de mijloc, care o insoteste, face ca cei saraci sa fie o minoritate, nu o majoritate. Apoi, convertirea minoritatilor avute in randul clasei muncitoare face ca notiunile de majoritate sau minoritate sa dispara, iar poporul sa nu mai poata fi inteles decat ca intreg organic. Este calea pe care au urmat-o toate regimurile de asa-zisa democratie populara, cu consecinte evident destructive in ce priveste democratia.

Cea de-a patra acceptiune a termenului popor face din acesta o realitate organica, un intreg care are o viata, un spirit propriu, care unifica in asa masura incat indivizii nu mai au nicio independenta. in numele intregului, fiecare poate fi strivit. Individul nu mai conteaza, el nu are, daca ne este permis sa-1 parafrazam pe Hegel, obiectivitate si caracter etic decat intrucat este membru al intregului. Aceasta viziune asupra poporului nu poate duce decat la autocratie totalitara.

Ceea ce ramane este o acceptiune a poporului axata pe regula majoritatii, pe numarare. Dar aceasta notiune de majoritate poate fi tradusa in doua feluri: ca majoritate care exercita o putere absoluta sau ca majoritate care exercita o putere relativa. Astfel democratie nu mai inseamna domnia poporului in sens sociologic, ci a poporului in sens procedural: democratia este domnia majoritatii. Dar aceasta afirmatie poate crea consecinte autodestructive. Daca domnia majoritatii inseamna ca numai majoritatea conteaza, ca doar ea decide pentru toti, ca ea este absoluta, atunci prima expresie a acestei majoritati este si ultima, iar democratia s-a nascut moarta. Pentru ca democratia sa fie ceea ce este, trebuie deci ca poporul sa fie conceput ca o majoritate limitata, adica precum o procedura de determinare a majoritatii a carei domnie este limita de minoritati, procedura care trebuie sa asigure, ca o conditie esentiala de baza, convertibilitatea majoritatii in minoritate si a minoritatilor in majoritate. Cu alte cuvinte, minoritatea si majoritatea trebuie, pentru a fi democratice, sa fie doar niste functii, nu niste realitati sociologice dotate cu drepturi proprii. Pentru a fi in prezenta unei democratii, indivizii trebuie sa poata sa opteze liber pentru participarea la exercitiul functiei majoritare sau minoritare, fara ca aceasta optiune sa creeze consecinte asupra statutului lor juridic. Popor, in sens de demos, inseamna atunci o adunare de indivizi care se autofragmenteaza intr-o functie majoritara si una minoritara, multimile rezultate fiind continuu intersanjabile. Astfel, poporul din democratie nu este decat o functie si nu poate fi definit decat prin cratos, adica prin felul domniei pe care trebuie sa si-o asume. in acest sens, G. Burdeau scria ca "poporul este definit in functie de ceea ce se asteapta de la vointa sa' (1979, p. 187). Ajungem astfel la cea de-a doua problema a definirii etimologice a democratiei, cea a determinarii tipului de putere pe care poporul trebuie sa o aiba si a modului in care poate sa o exercite.

b.Definirea cratosului. O prima constatare, facuta deja prin simpla analiza a
notiunii de popor, este ca puterea demosului trebuie sa fie limitata. Limitata, mai
intai, de existenta unei minoritati. "in democratie, opozitia este un organ al suveranitatii poporului la fel de vital ca si guvernul. A suprima opozitia inseamna a suprima suveranitatea poporului.' (G. Ferrero, 1947, p. 217) Cu alte cuvinte, pentru ca puterea sa fie democratica majoritatea nu trebuie sa poata exclude minoritatile din demos. Aceasta presupune libertatea indivizilor de a se situa cand in majoritate, cand in minoritate, astfel incat cratosul este limitat de care permit indivizilor saaiba libertatea acestei alegeri: libertatea intelectuala, libertatea cuvantului, libertatea presei, libertatea religioasa etc. Aceasta libertate individuala permite convertibilitatea majoritatii in minoritate si a minoritatilor in majoritate. Ea presupune ca indivizii isipot schimba opiniile, ca, asa cum scria H. Kelsen, "nici chiar cei care voteaza cu majoritatea nu sunt totalmente supusi propriei vointe. Ei sunt intotdeauna constienti de acest lucru atunci cand isi schimba opiniile pentru a fi iarasi liberi, ei, indivizii, trebuie sa gaseasca o majoritate favorabila noii lor opinii', ceea ce presupune ca minoritatile dintr-un moment pot sa primeasca prin aceasta fluctuatie a opiniei publice calitatea de majoritate in momentul urmator. Astfel, "o democratie faraopinie publica este o contradictie in sine' (1997, p. 337), iar democratia este cea mai buna metoda de a realiza libertatea liberalismului politic. Cratosul, pe care poporul, in sensul de majoritate, este autorizat sa-1 exercite, este, asadar, limitat prin garanta-
rea libertatilor individuale ce permit crearea unei opinii publice independente si prin aceasta permit convertibilitatea minoritatilor in majoritate. Ideea centrala a democratiei pare astfel a fi cea de libertate a opiniei. Doar un regim care asigura aceasta libertate poate fi democratic. Cum scria G. Sartori, "pe faptul ca (indivizii) au posibilitatea schimbarii opiniilor se bazeaza nu numai trainicia libertatii lor, ci si mentinerea democratiei ca un corp politic deschis ce se poate autoguverna' (1999, p. 55).

c.Libertatea individuala si supunerea fata de demos. Problema centrala a puterii in democratie este cum individul poate ramane liber din punct de vedere
politic fiind totusi supus puterii demosului. H. Kelsen da urmatorul raspuns acestei probleme: "Este politic liber subiectul unei ordini juridice care participa la crearea acestei ordini Democratia semnifica faptul ca vointa exprimata in ordinea juridica statala este identica cu vointa subiectilor' (1997, p. 333). Libertatea subiectilor unei ordini juridice este deci cu necesitate limitata, dar garantata prin participarea egala la crearea regulilor care o limiteaza. Patru idei sunt determinante pentru ca puterea democratica sa rezulte din libertate: 1. libertatea trebuie sa fie cu necesitate limitata, 2. subiectii ordinii juridice sa participe la crearea acesteia, 3. aceasta participare sa fie egala si 4. structurata pluralist.

c.l. Libertatea trebuie sa fie cu necesitate limitata. Necesara limitare a libertatii separa democratia de anarhie. Daca libertatea este inteleasa ca libertate pur negativa, ca absenta a oricarei autoritati care obliga, nu poate fi liber decat cel care traieste in afara oricarei societati, in starea pe care teoriile dreptului natural o numeau stare de natura. Starea sociala presupune doar o libertate politica, o libertate ca autonomie. Dar aceasta autonomie nu poate atinge gradul sau absolut fara a da nastere unei anarhii. Daca ordinea rezulta din autodeterminarea absoluta a fiecarui individ, atunci ea nu poate exista decat prin consensul tuturor si nu poate fi violata niciodata, caci este continuu in armonie cu toate vointele individuale. Ordinea nu-si conserva validitatea fata de un individ care nu mai consimte. Un individ care violeaza ordinea nu mai este supus fata de ea, neputand exista niciun conflict intre subiect si ordinea sociala. "Individul este considerat ca supus (subiect) al ordinii doar daca un astfel de conflict este posibil, doar daca ordinea isi conserva validitatea in fata unui individ a carui conduita violeaza ordinea. O ordine sociala veritabila este incompatibila cu gradul suprem de autodeteminare.' (H. Kelsen, 1997, p. 335). Democratia presupune, pentru a nu degenera in anarhie, un grad cat mai mare de autodeterminare individuala, dar niciodata gradul suprem; ea se bazeaza astfel pe limitarea libertatilor individuale prin vointa majoritatii si nu pe unanimitate. Aceasta metamorfoza a principiului autodeterminarii in regula majoritatii trebuie sa fie insa insotita, pentru ca democratia sa subziste, de monitorizarea reactiei sale inverse, acea de a trece de la libertatea absoluta la puterea absoluta a majoritatii. Pentru aceasta este nevoie ca procedurile de decizie la nivelul demosului sa fie astfel concepute incat sa limiteze puterea majoritatii si sa garanteze drepturile minoritatilor. Tehnicile democratiei constitutionale joaca tocmai acest rol. Prin ele, subiectii ordinii participa la crearea ei si astfel sunt liberi.

c.2. Cei supusi ordinii juridice participa la crearea ei. Cea de-a doua idee care garanteaza ca democratia rezulta din libertate este ca cei supusi ordinii participa la crearea ei. Libertatea-autonomie trebuie astfel insotita, pentru a fi reala si pentru ca democratia sa rezulte din libertate, de o libertate participare. Participarea aceasta poate sa fie directa, desi este din ce in ce mai improbabil ca intensitatea necesara acestei participari directe sa mai fie realizata datorita dimensiunilor spatiale ale democratiilor contemporane si intensitatii cerute guvernarii datorita complexitatii societatii sau indirecta, prin intermediul alegerii reprezentantilor. Suntem astfel in prezenta a doua tipuri de democratie: democratie participativa si democratie electorala. Problema este deocamdata doar daca, indiferent in care forma de democratie, subiectii participa in mod real la crearea ordinii care-i constrange. Ca o astfel de participare sa fie reala trebuie sa fie indeplinite cateva conditii minimale:

1.subiectul sa vrea sa participe;

2.subiectul sa fie capabil sa participe, ceea ce implica faptul de:

a)a fi informat;

b)a avea criteriile intelectuale de selectare a informatiilor.

Pentru ca aceste conditii sa poata fi reunite sistemul politic trebuie sa asigure:

1.un sistem educational care sa nu fie un instrument de indoctrinare;

2.o structura de ansamblu cu centre de influenta si de informare, multiple si diverse pentru a garanta calitatea participarii si

3.o suma de proceduri care sa faciliteze atitudinea participativa a cetatenilor prin crearea unor rezultate vizibile ale participarii.

c.3. Participarea cetatenilor la crearea ordinii trebuie sa fie egala. Egalitatea este baza democratiei. Dar nu este vorba de orice egalitate. Ramane de vazut ce tip de egalitate este compatibil cu democratia. Problema nu este deloc simpla, avand in vedere ambiguitatea naturala a termenului egalitate si faptul ca egalitatea formala a fost catalogata drept egalitate nereala, un intreg sistem politic ce cuprindea aproape jumatate din lume straduindu-se sa edifice un alt tip de egalitate, neformala, materiala, care ar fi fost reala. Ambiguitatea naturala a termenului vine, mai intai de toate, din faptul ca egalitatea, spre deosebire de libertate, poate fi reprezentata concret: doua lucruri sunt egale daca sunt identice in orice privinta. De exemplu, doua bile de biliard. Aceasta concretete devine factor de ambiguitate cand este vorba de oameni, adica de fiinte caracterizate prin, poate, cea mai accentuata complexitate dintre toate, caci "un principiu cu totul si cu totul simplu nu poate fi niciodata aplicat unei stari de fapt care este contrara simplitatii' (Platon, apud G. Sartori, 1999, p. 304). Cum sa consideri ca doi oameni sunt identici? Ar trebui deci eliminata acceptiunea de egalitate in sensul de identitate? Da si nu. Da, pentru ca evident diferenta dintre oameni din punct de vedere natural si social este mare si nu poate fi cu totul negata fara a-i devaloriza pe cei mai inzestrati, deci fara a condamna societatea la a se lipsi de inteligenta care ii asigura progresul. Nu, pentru ca aceasta diferenta trebuie atenuata: chiar diferiti in toate celelalte privinte, oamenii trebuie sa ramana identici in una: demnitatea lor de fiinte umane. Egalitatea democratica se axeaza pe aceasta dualitate: oamenii sunt considerati egali in demnitatea lor, egali in mod intrinsec (R.A. Dahl, 1989, p. 84 si urm.), dar fara ca aceasta egalitate sa se transforme in uniformitate. Acest lucru asigura libertatea, caci libertatea produce o verticalizare, o diferentiere. Democratia vrea nu orice egalitate, ci o egalitate in libertate. intre libertate si egalitate tinde sa existe un divort partial: libertatea nu se acomodeaza cu orice fel de egalitate. A. de Tocqueville credea ca nu se poate acomoda cu egalitatea socialismului, deci cu o egalitate materiala, pentru ca ceea ce conteaza pentru el este ca egalitatea sa produca libertate; socialistii, dimpotriva, vad in egalitatea formal juridica o fictiune, menita doar sa mascheze dominatia clasei avute, deci lipsa de libertate pentru cei multi si saraci. Aceasta ciudata legatura dintre libertate si egalitate este a doua cauza care face ultimul concept ambiguu, caci el capata sensuri diferite in raport de rezultatul social pe care ideologia, care-1 vehiculeaza, il pune in centrul preocuparilor sale. Pentru democratia liberala, egalitatea nu poate avea sensul uniformizator pe care il are pentru socialism; egalitatea democratiei liberale este o egalitate ca justitie, nu o egalitate ca identitate. Dar chiar acest al doilea inteles fundamentai al egalitatii produce in mod natural doua sensuri: justitia individuala, care se conduce dupa maxima suum cuique tribuere (a face dreptate inseamna a-i da fiecaruia ce merita) si justitia sociala, care este cu totul altceva (fiecare trebuie sa primeasca o parte echitabila, chiar daca aceasta distribuire este interpretata in multe feluri).

Datorita acestei ambiguitati semantice, devine important sa vedem, mai intai, care sunt sensurile pe care termenul egalitate le-a primit, pentru ca, apoi, sa analizam care dintre acestea sau care combinatie a lor fundamenteaza democratia. G. Sartori construieste un tablou al tipurilor de egalitate (1999, p. 309) si, apoi, unul al criteriilor egalitatii (p. 312):

Tipuri de egalitate:

1.Egalitatea juridico-politica.

2.Egalitatea sociala.   

3.Egalitatea oportunitatilor ca acces egal, adica recunoasterea egala a meri-
telor egale (ca in formula "cariera si talentul').

4.Egalitatea oportunitatilor ca start egal (sau puncte de pornire egale), deci conditii materiale egale pentru accesul egal la oportunitati.

5.Identitate economica, ceea ce inseamna fie avere egala pentru toata lumea, fie proprietate de stat asupra tuturor bunurilor.

Criteriile egalitatii:

1. Identitate pentru toti, adica impartire egala (beneficii si responsabilitati) pentru toti.   

2. Identitate pentru identici, adica impartire egala (beneficii si responsabilitati) pentru cei egali si, prin urmare, impartire inegala pentru cei ce nu sunt egali - iar aici sunt preeminente patru criterii secundare:

a.Egalitatea proportionala, adica impartirea monovalenta, distribuita proportional cu nivelul inegalitatii existente;

b.impartire inegala in cazul diferentelor relevante;

c.Fiecaruia dupa merit (competenta sau capacitate);

d.Fiecaruia dupa necesitati (elementare sau de alta natura).

Egalitatea se nuanteaza, potrivit formelor si criteriilor de mai sus, intre doua extreme: o egalitate strict formala, care nu ia in considerare nicio diferenta si o egalitate deplina, materiala, ca identitate economica. Istoric vorbind, prima pare sa reuseasca mai bine decat cealalta sa sustina democratia. Regimurile de inspiratie marxista au esuat peste tot si la toate capitolele. Dar acest fapt nu inseamna in mod automat ca simpla egalitate formala, politico-juridica, ar fi ideala pentru o societate democratica. Ea este o conditie necesara, dar nu suficienta. Orice democratie trebuie sa asigure o oarecare redistribuire. Cum se exprima uneori instantele constitutionale, pentru a realiza mai multa egalitate de fapt este autorizata mai putina egalitate de drept. Egalitatea sociala este astfel o forma ce compenseaza injustitia ce poate rezulta din ignorarea de catre egalitatea politico-juridica a diferentelor. Se instituie, astfel, o complementaritate intre primul si cel de-al doilea criteriu al egalitatii, dar si un potential conflict. Pentru ca din egalitatea formala, politico-juridica, sa rezulte democratia si nu o societate ierarhizata in exces, trebuie ca unele inegalitati sa fie corectate pentru ca indivizilor sa li se asigure un start egal si un acces egal. Aceasta presupune insa o serie de derogari de la primul criteriu al egalitatii, prin ceea ce s-a numit discriminare pozitiva. Discriminarile pozitive tind sa transforme egalitatea formala in egalitate materiala. De la mai mult drept se ajunge astfel la mai multe drepturi. Doua consecinte pot fi fatale acestei atitudini. Prima este transformarea discriminarilor pozitive intr-un paternalism al statului-providenta, care face ca fiecare regim derogatoriu sa fie insotit de o imixtiune a statului in sfera autonomiei individuale: pentru ca indivizii sa se bucure de drepturile rezultate din regimul derogatoriu de la egalitatea formala, statul trebuie sa autorizeze aceasta persoana sa-si exercite libertatea. Statul-providenta se caracterizeaza astfel, adaptat fiind exigentelor materiale, "printr-o ambivalenta intre garantarea libertatii si privarea de libertate, ambivalenta care rezulta din dialectica intre egalitatea de drept si egalitatea de fapt' (/. Habermas, 1997, p. 444). Pentru a evita aceasta extindere a campului de interventie a statului, trebuie ca discriminarea pozitiva sa fie datorata unei compensari a inegalitatilor de fapt, ale caror consecinte secundare sunt restrictive in materie de libertate si nu unui paternalism al statului providenta. Un program juridic "se releva a fi paternalist atunci cand este insensibil la consecintele secundare, restrictive in materie de libertate, pe care le antreneaza compensarea statala a acestor inegalitati' (Ibidem, p. 445) de fapt. A doua problema a acestei atitudini, ce acorda prevalenta egalitatii materiale, este ca trebuie sa nu degenereze in comunism. in fond, telul acestuia nu era decat egalitatea materiala, conceputa ca egalitate reala, opusa egalitatii formale, considerata ca nereala. Pentru a evita aceasta pervertire a scopului, trebuie ca obiectivul realizarii unei mai mari egalitati de fapt sa fie subordonat faptului ca aceasta egalitate materiala trebuie sa fie realizata doar pentru a facilita egalitatea de sanse, nu pentru ea insasi. Cu alte cuvinte, nicio discriminare pozitiva nu este permisa decat cu conditia ca egalizarea situatiilor de fapt sa fie facuta pentru a obtine o participare egala, nu drepturi egale. Scopul egalitatii materiale in comunism este egalitatea insasi, in timp ce scopul egalitatii materiale intr-o societate democratica este facilitarea participarii politice si sociale. Se pare astfel ca egalitatea ca start egal si ca acces egal sunt formele de egalitate care prevaleaza intr-o democratie. Aceasta nu inseamna ca celelalte forme sunt excluse. Dimpotriva, nu poate fi vorba de egalitatea startului si accesului decat daca egalitatea politico-juridica este deja castigata, cum nu poate fi vorba de ele decat daca o anumita redistribuire asigura o egalizare relativa a conditiilor economice: de exemplu, in materie de invatamant, de acces la informatie etc. Desi contradictorii intre ele, criteriile egalitatii pot deveni complementare pentru a realiza democratia, prin compensarea reciproca a efectelor indezirabile. Ceea ce democratia trebuie sa faca, este sa gaseasca metodele de determinare a acestor compensari si, in orice caz, sa nu elimine din ecuatie nicio forma de egalitate sau sa absolutizeze vreuna dintre ele.

c.4. Pentru ca democratia sa rezulte din libertate, participarea cetatenilor trebuie sa fie structurata pluralist. Modul in care este formulata afirmatia aceasta, vrea sa arate, ca structurarea societatii in paralel cu structura organica a statului este absolut necesara existentei democratiei. Cu alte cuvinte, nu exista democratie fara o societate civila distincta de stat. Afirmatia pare banala. Dar de ce ar trebui sa existe cu necesitate o astfel de societate civila pentru a fi in prezenta democratiei? Democratia presupune luarea in considerare a individului cetatean sau a grupurilor de cetateni structurate pe diverse criterii? Nu cumva individualismul primei atitudini este in contradictie cu comunitarismul celei de-a doua? Structurarea pare necesara pentru ca individul luat singur nu poate determina o anumita atitudine a puterii politice: structurarea ofera greutate; organizarea cetatenilor concura la eficientizarea participarii lor politice. Dar organizarea, structurarea limiteaza libertatea celor care adera la structura. Trebuie sa renunti la o parte din libertatea ta cetateneasca pentru a face parte dintr-un partid politic, la fel cum a trebuit sa renunti la o parte din libertatea ta naturala pentru a face parte din societate. Daca organizatiile faciliteaza participarea, ele o si limiteaza. Democratia suporta astfel o tensiune permanenta intre nevoia de structurare a societatii civile si limitarea libertatii individuale, datorata cresterii rolului si tendintelor oligarhice de la nivelul acestor structuri.

Iesirea relativa din aceasta tensiune este data de pluralismul structurilor societatii civile. Mai intai, un pluralism categorial: o societate civila functionala presupune existenta partidelor politice, grupurilor de presiune si media, ca structuri independente unele fata de altele. Mai apoi, un pluralism intracategorial: mai multe partide aflate in concurenta, pluralismul grupurilor de presiune, pluralismul informatiei. Pluralismul este astfel, cum se exprima Constitutia Romaniei din 1991 (art. 8), o conditie si o garantie a democratiei constitutionale. Conditie si garantie pentru ca libertatea indivizilor este garantata, pe de o parte, prin limitarea puterii statului datorita pluralismului centrelor de influenta si elitelor eligibile si, pe de alta parte, prin limitarea puterii structurilor societatii civile insele prin controalele reciproce intre categorii si infracategoriale. Structurarea plurala este deci o trasatura esentiala a democratiei liberale, trasatura ce o deosebeste de totalitarism. Totalitarismul presupune un popor ca o masa destructurata de indivizi. Destructurarea asigura dominatia statului. Pentru ca statul sa fie limitat, poporul trebuie structurat; numai astfel el poate fi demos.

d. Democratie si consens. Toata problema unui regim pluralist este "cum se poate ajunge la asigurarea unui echilibru intre acordul national si contestarea permanenta' (J. Habermas, 1997, p. 58). Cu alte cuvinte, care sunt limitele consensului ce poate fi cerut intr-o democratie si care sunt limitele conflictului pentru ca el sa ramana democratic? Consensul este baza democratiei. Dar consensul democratic nu este orice consens. Exista o limita maxima a acordului pentru ca el sa ramana democratic, caci consensul nu trebuie sa sufoce pluralismul. Pentru ca acesta din urma sa subziste consensului, trebuie ca nicio doctrina generala si comprehensiva sa nu devina fundament unic al politicului. Intensitatea consensului nu trebuie sa distruga pluralismul ideologic. Diversitatea doctrinelor - faptul pluralismului - "nu este o simpla conditie istorica care trebuie sa dispara rapid; dimpotriva, este, cel putin eu o cred, o caracteristica permanenta a culturii publice a democratiilor moderne' (J. Rawls, 1993, p. 251). Consensul nu poate avea deci ca obiect in democratie baza ideologica a societatii. Democratia se bazeaza tocmai pe punerea in discutie a acestei baze. Consensul nu poate duce, cand el are acest obiect, decat la totalitarism. Ceea ce propune J. Rawls pare atunci logic: consensul nu poate rezulta decat pe baza unor idei care transgreseaza toate doctrinele comprehensive. Rezulta un consens prin redecupare, care "exista intr-o societate cand conceptia politica a justitiei care guverneaza institutiile sale de baza este acceptata de fiecare din doctrinele comprehensive, morale, filosofice si religioase care dureaza in aceasta societate de-a lungul generatiilor' (J. Rawls, 1987, p. 427; Idem, 1993, p. 245-283).

Un al doilea obiect al posibilului consens il reprezinta regimul. Este vorba de un consens procedural, spre deosebire de primul care era un consens substantial. Pentru a fi in prezenta unei democratii, un consens trebuie sa se produca asupra regulilor de solutionare a conflictelor. Prima regula este ca solutionarea conflictelor trebuie sa fie pasnica. A doua regula este regula majoritatii limitate, pe care am analizat-o deja. Doar acordul asupra acestor reguli face dezacordul posibil si preferabil in democratie, perpetuarea acestui dezacord, ca trasatura distinctiva a democratiei fiind un aspect al consensului procedural. Consensul asupra procedurilor este astfel o conditie sine qua non a democratiei.

In fine, consensul ar putea purta asupra politicilor si guvernelor. in democratie, guvernarea este facuta prin discutarea acestor politici si prin contestarea guvernantilor de o parte din demos. Dar un consens exista totusi: un consens asupra ideii ca dezacordul trebuie sa poarte doar asupra politicilor de urmat si a persoanelor care guverneaza si nu asupra formei de guvernare insesi. Concluzionand, putem spune ca limitele consensului sunt date de faptul ca doar procedurile, pe care le putem utiliza pentru a putea sa fim de acord ca nu suntem de acord, pot face obiectul unui consens autentic.

B. Autocratia. Vom studia, aici, pe scurt, opusul democratiei, zicand ca acesta este autocratia. Preferinta acordata acestui termen are doua motive. Primul este ca termenul este mai clar decat cel de tiranie, dictatura sau despotism, explicata fiind deja problema opozitiei totalitarismului fata de liberalism mai degraba, decat fata de democratie. Ca sa ma explic, oarecum lapidar, voi spune doar atat conceptul de tiranie cat si cel de dictatura si chiar si cel de despotism au imbracat prea multa vremeconotatii pozitive. Tiranul era pentru greci una cu regele. Si acest sens pozitiv al termenului nu s-a pierdut multa vreme, abia tarziu, in Evul Mediu, tirania quoad exercitium fiind distinsa de tirania ex defectu tituli raportata la dobandirea nelegitima sau violenta a puterii). La fel se intampla cu celalalt concept, cel de dictatura. Sensul sau roman era rezervat unei magistraturi extraordinare, de scurta durata, destinata sa raspunda exclusiv unor exigente militare. Este astfel explicabil de ce un democrat ca J. J. Rousseau aprecia dictatura romanilor, sau, de ce Farini, in 1859, si Garibaldi, in 1860, s-au proclamat dictatori. Termenul avea pana de curand o aura pozitiva, chiar o fascinatie aparte. Despotismul, la randul lui, a primit o conotatie pozitiva: despotism luminat. Se poate spune astfel despre romani ca au nostalgia despotismului luminat pentru a explica, bine sau rau, nu are importanta, fascinatia noastra pentru o putere personala, carismatica, paternalista, dar bine intentionata. Al doilea motiv pentru care prefer termenul de autocratie, este ca el conduce direct la problema sursei autoritatii si nu este confuz ca ceilalti, care trimit cand la sursa, cand la exercitiu. Daca dictatura este un mijloc de confunziune a puterilor, de regula, in favoarea Executivului si este aproape natural conceputa prin raportare la modul amenajarii exercitiului puterii, dar nu direct opusa democratiei in genere, ci doar unui anumit tip de democratie, autocratia poarta direct asupra unui principiu constitutiv, in sensul dat acestuia de Montesquieu. Neavand intentia, aici, sa studiem decat modurile de exercitiu al suveranitatii in raport cu sursa acesteia, este deci firesc sa lasam deoparte pentru moment studiul dictaturii si sa ne ocupam doare de autocratie. Scopul nostru este, mai degraba, sa definim democratia prin opusul sau cel mai natural decat sa studiem acum amenajarea exercitiului puterii.

Autocratia este, ca si democratia, o cratie. Dar daca in democratie cratosul vine de la demos, in autocratie cratosul nu mai vine de la ceilalti, ci de la titularul insusi al puterii. Sursa si persoana sau persoanele, care exercita puterea, se confunda. Nu trebuie sa fie neaparat vorba despre o persoana, (monocratie), ci poate fi o clasa care se autoproclama conducatoare, ca in dictatura marxista a proletariatului.

Autocratia este deci un sistem in care puterea conducatorului se autoinstituie. Democratia presupune ca puterea vine de la ceilalti, ea "este un sistem in care nimeni nu se poate alege pe sine, nici nu se poate investi singur cu puterea de a conduce si, prin urmare, nimeni nu isi poate aroga singur puterea neconditionata si nelimitata"(G. Sartori, 1999, p.195). Autocratia include astfel toate regimurile opuse democratiei lipsindu-le de orice aura pozitiva prin dezvaluirea coruperii principiului lor institutiv, indiferent de forma sau de scopurile declarate sau reale, ele sunt corupte de un principiu constitutiv de neacceptat: o persoana sau o structura sociala se autodeclara titulara naturala a puterii in baza unei subintelese superioritati fata de ceilalti.

5. Modalitatile de exercitare a suveranitatii democratice

A. Guvernamantul reprezentativ

a. Notiunea de guvernamant reprezentativ. Expresiile democratie reprezentativa, guvernamant reprezentativ si regim reprezentativ au fost uneori considerate ca echivalente, ele desemnand acelasi tip de regim. Dar trebuie, totusi, inteles ca terminologia aceasta poate fi inselatoare: un regim reprezentativ poate foarte bine sa nu fie democratic. Democratia nu trebuie confundata deci cu existenta reprezentarii.

Regimul reprezentativ este o forma de regim politic care se bazeaza pe ideea ca poporul nu poate exercita direct suveranitatea, aceasta neputand fi exercitata decat prin reprezentanti, instituiti pentru a decide in locul poporului. Aceasta afirmare a imposibilitatii poporului de a se guverna singur are drept cauza, in primul rand, luarea in considerare a dimensiunilor statelor moderne, mult prea mari pentru a mai permite, ca odinioara in cetatile grecesti, consultarea directa a intregului popor. Acest argument nu mai poate fi insa considerat ca dirimant, caci progresul mijloacelor de comunicare face, astazi, posibila o astfel de consultare cel putin in statele dezvoltate din punct de vedere tehnologic.

Argumentul decisiv in defavoarea democratiei directe si deci in favoarea reprezentarii, insa este unul intelectual, nu material. Este vorba de o viziune elitista asupra guvernamantului unei societati, inspirata de perspectiva liberala a lui Montesquieu si opusa celei profesate de J.-J. Rousseau, cel putin in parte, caci si acesta din urma este constient ca este impotriva firii ca cei multi sa comande. Doar o minoritate luminata poate sa-si asume sarcina si responsabilitatea guvernarii. Poporul trebuie sa acorde incredere unor persoane competente si sa se puna in mainile lor. Aceasta idee era in acord cu interesele burgheziei, care intelegea, astfel, sa proclame identitatea reprezentarii cu democratia, pentru a putea sa-si exercite mai bine puterea. De aici rezulta, potrivit expresiei lui R. Capitant, impostura potrivit careia regimul reprezentativ este tinut a fi democratia insasi, cand de fapt el nu face decat sa deposedeze pur si simplu poporul de suveranitate. Nimic mai inselator decat aceasta substituire. Dar aceasta viziune continua sa fie utilizata de tehnocratie, care se ascunde in spatele acestui argument de autoritate elitista pentru a se opune dialogului democratic. Poporul este, in aceasta viziune, opac la problemele politice, incapabil sa inteleaga tehnicismul deciziei politice, deci sa se autoguverneze.

Regimul reprezentativ in starea lui pura presupune ca reprezentantii sunt cei care exprima vointa natiunii in intregul sau. Atunci cand reprezentantii iau o decizie, este, in realitate, natiunea cea care a decis prin intermediul lor. Pentru ca reprezentantii exprima vointa natiunii, actele lor nu au nevoie de nicio ratificare populara si sunt incontrolabile, caci vointa, care le intemeiaza, este ea, insasi, incontrolabila.

Aceasta viziune este o transpunere fidela, in dreptul public, a teoriei reprezentarii din dreptul privat. Mandatarul, actionand in numele si pe seama mandantului, face ca la baza actelor incheiate, material vorbind, de el sa stea vointa mandantului. Datorita acestui lucru, potrivit afirmatiei lui C. de Malberg, "nu vointa poporului este cea care determina vointa reprezentantilor, ci dimpotriva, poporul accepta in avans vointele pe care reprezentantii le vor exprima'. Puterile cetatenilor se rezuma la si se epuizeaza odata cu alegerea reprezentantilor.

b. Reprezentantii. Notiunea de guvernamant reprezentativ se contureaza in jurul a doua probleme: cea a desemnarii reprezentantilor, deci a alegerilor, si cea a statutului reprezentantilor, deci a specificului mandatului reprezentativ.

b.l. Alegerile (consideratii generale). Alegerile ar trebui sa satisfaca o tripla cerinta: libertatea, justitia si eficacitatea. Aceste trei deziderate sunt intotdeauna aproximate; ele pot fi insa mai bine sau mai putin bine concretizate in functie de o serie de aspecte cum ar fi: caracterele votului, tipul de scrutin, tipul campaniei electorale etc, pe care le vom vedea ceva mai tarziu. Alegerile indeplinesc, in principiu, trei functii. Desigur, nu vom acoperi cu aceasta toate aspectele procesului, dar vom extrage aspectele esentiale.

Functia de a desemna guvernantii. Cum scria G. Sartori (1973, p. 84), "alegerile inseamna selectie'. Doar prin vot vointa corpului electoral se exprima, desemnand persoanele ce o vor exercita. Aceasta este conditia esentiala a democratiei reprezentative: in ultima instanta toate puterile decurg din dreptul de vot. Astfel, Legea constitutionala franceza din 1958 proclama: "Singur sufragiul universal este sursa puterii; doar din sufragiul universal sau din instantele alese prin intermediul lui deriva puterea legislativa si puterea executiva'. Totusi, guvernantii nu depind atat de mult, cat s-ar parea, de votul universal. intre cetatean si guvernanti se interpun o serie de corpuri intermediare care au un rol decisiv in selectia acestora. Astfel, partidele politice, prin dreptul de a propune candidaturi, combinat cu puterea de a le sustine financiar si propagandistic, incomparabil mai mare decat a oricarui independent, capata un rol determinant in desemnarea guvernantilor. Cetateanul alege, desigur, dar dreptul lui de a opta este restrans la cele cateva variante propuse de partide. De asemenea, grupurile de presiune, chiar daca nu au oficial niciun rol in procesul electiv, sunt extrem de influente atat la nivelul desemnarii candidatilor cat si la nivelul influentarii prin propaganda a electoratului. in fine, mass-media joaca, in procesul de desemnare a guvernantilor, un rol esential.

Functia de a masura oficial impactul diferitelor tendinte politice. O tendinta politica reprezinta, in ultima analiza, impactul unei organizari viitoare a societatii asupra constiintei colective. Alegerile sunt cele care desprind tendinta sau tendintele dominante la un moment dat. in functie de tipul de scrutin, cum vom vedea, fie se va detasa o tendinta ferma, punandu-se guvernabilitatea inaintea reprezentativitatii, fie se va obtine o proportionare a tendintelor politice in adunarea reprezentativa, ce va reflecta, mai mult sau mai putin fidel, proportiile impactului diferitelor tendinte la nivelul electoratului, punandu-se justitia electorala inaintea cerintei practice a stabilitatii si fermitatii guvernamantului.

Functia de a conferi si retrage legitimitatea puterilor publice. Este de natura democratiei reprezentative exprimarea periodica a puterii poporului, putere din care decurg toate celelalte. Toate puterile rezida, in ultima instanta, in popor. De aceea, nicio putere ce nu decurge din vot sau dintr-o instanta ce are la baza votul, ca mijloc de expresie a vointei generale, nu are legitimitate. Doar votul confera legitimitate. Pe de alta parte, alegerile, expresia dreptului de vot, organizeaza eventualul protest impotriva abuzivei utilizari a puterilor delegate. Prin ele poporul retrage legitimitatea acordata. Alegerile indeplinesc deci o tripla functie: constructiva, preventiva si de control. Prin alegeri se creeaza organele esentiale prin care se va exprima, in forma pozitiva, vointa generala, se va organiza eventualul protest, prevenind miscarile de forta si va fi controlat si sanctionat exercitiul puterilor delegate.

Functia ludica. In societatea moderna, s-a stabilit un fel de conflict intre structurile sociale si constiinta individuala: cu cat primele progreseaza, cu atat constiinta individului pare sa se altereze, transformandu-se intr-un fel de automatism ritual. Aceasta tendinta este foarte bine pusa in evidenta de procesul electiv. "Totul se petrece - scria Ph. Braud - ca si cum scena electorala ar fi in mod evident un alt lucru decat locul unde se ordoneaza, simplificandu-se prin aceasta, preferintele constiente ale electorilor: un fel de rit social cu functiuni aproape magice, mobilizand mai degraba afectele decat ratiunea, profunzimile inconstientului mai mult decat facultatile subiectului cunoscator' (1980, p. 16). in momentul alegerii, subiectului nu i se cere, in fond, sa gandeasca si, pornind de la rezultatul valorizarii personale, sa aleaga, ci doar sa indeplineasca un ritual democratic. Probabil ca nici 5% din electori, si asta in tarile cu traditie, nu stiu bine care sunt diferentele dintre un partid social-democrat si unul crestin-democrat; de multe ori nici cei care propaga sau chiar confectioneaza doctrina si programul partidelor nu stiu bine aceasta. Alegatorul voteaza, in 90% din cazuri, in totala necunostinta de cauza, inselat de o propaganda ce nu cauta sa-1 lamureasca, ci sa-1 seduca, care, potrivit expresiei lui M. Duverger, il cretinizeaza.

Momentul alegerii pare sa fie, din pacate, un simplu joc in care rolurile autentice se schimba si guvernatii ii domina pe guvernanti. Dar alegerea acestora trebuie pastrata, in fond, in alte maini decat ale alegatorilor. In ultima analiza, structurile sociale sunt cele care orienteaza procesul. In acest proces, intr-un fel, "doar persoana juridica realizeaza constiinta de sine', cum spunea J.-G. Cohen.

b.2. Statutul reprezentantilor (consideratii generale). Reprezentantii primesc in guvernamantul reprezentativ un mandat de la popor. In dreptul privat, "mandatul este un contract prin care o persoana numita mandatar se obliga sa incheie acte juridice pe seama altei persoane numita mandant, care ii da aceasta imputernicire si pe care il reprezinta' (F. Deak, 1993, p. 137). Aceasta notiune este o creatie romana. Tot juristii romani au fost cei care au incercat sa foloseasca notiunea si in dreptul public. Dar mandatul de drept public nu mai respecta nici definitia, nici caracterele celui de drept privat.

Indeterminarea mandantului. Am vazut deja cate probleme pune cercetarea cu privire la cine este reprezentat in dreptul public. Mandantul este indeterminat, pe de o parte, deoarece el pretinde a fi natiunea, desi aceasta nu se exprima direct, ci prin intermediul unui agent, corpul electoral si, pe de alta parte, deoarece mandantul este considerat a fi natiunea intreaga, desi reprezentantul primeste mandat propriu-zis de la o circumscriptie electorala.

Mandatul public nu este propriu-zis intuitu personae. Mandatul de drept privat este dat in considerarea persoanei mandatarului: optez pentru o anumita persoana care sa incheie un act in numele meu pentru ca ea are o anumita calitate, cum ar fi, este competenta, prezinta incredere etc. in dreptul public, lucrurile se modifica si din acest punct de vedere. Datorita caracterelor votului, tipului de scrutin, alegatorii nu mai acorda mandatul in considerarea unei persoane, ci in considerarea unei doctrine partizane pe care aceasta o incarneaza. Cu toate incercarile de personalizare a votului, nu persoana candidatului este vizata, ci ideea care o sprijina. Mandatul nu mai este deci dat in considerarea calitatilor personale ale candidatului. Se inregistreaza de altfel o depersonalizare a candidaturilor din ce in ce mai mare, in sensul ca individul ce candideaza in circumscriptie nu mai poate avea o pondere importanta datorita contactelor lui personale la nivelul comunitatilor locale, datorita faptului ca relatiile interindividuale sunt din ce in ce mai mediate prin mass-media si o personalizare a lor intr-un alt sens, caci personalitatea candidatului nu mai este receptata pornind de la continut, ci de la aparenta formala oferita de presa.

Irevocabilitatea mandatului public. Mandatul de drept privat este esentialmente revocabil. El poate fi revocat ad nutum, adica in orice moment, cand mandantul considera ca interesele sale nu sunt bine aparate. Spre deosebire de acesta, mandatul de drept public este, in principiu, irevocabil. Atunci cand natiunea da mandat reprezentantilor sai pe un termen determinat, nimeni nu poate sa revoce acest mandat. Acest caracter al mandatului reprezentativ are la baza interzicerea mandatului imperativ (J. Bourdon, 1978, p. 22). Exista totusi, in unele regimuri ce au introdus metode ale guvernamantului semidirect, posibilitatea ca reprezentantii sa fie revocati: recall-u in Statele Unite, de exemplu. Revocarea populara este o procedura care face ca mandatul reprezentativ sa nu mai respecte caracterele generale, stabilite de noi mai sus. Dar ea este o alterare a caracterelor mandatului tipic guvernamantului reprezentativ.

Mandatul public nu este imperativ. Mandatul privat este imperativ. Daca X ii da un mandat lui Y sa-i inchirieze un imobil, Y nu poate sa-1 vanda, ci doar sa respecte indicatia lui X. Se creeaza deci un raport juridic intre mandant si mandatar, prin care cel de-al doilea se afla in dependenta fata de primul.

In dreptul public, lucrurile nu se petrec la fel. Mandatul reprezentativ nu mai transfera o putere precisa de la mandant la mandatar. Suntem in prezenta unui mandat general. Mandatarii decid in numele natiunii in toate problemele care se ivesc, fara vreo limita (in afara de cazurile de revizuire a pactului fundamental, uneori) si fara a fi necesar, in principiu, ca deciziile lor sa trebuiasca sa fie ratificate de alegatori. Mandatul imperativ este prohibit in dreptul constitutional. Multe constitutii formuleaza expres aceasta interdictie, aratand ca orice mandat imperativ este nul. Esenta acestei dispozitii este protejarea independentei parlamentarului fata de structurile intermediare care il propulseaza spre parlament. Totusi, nonimperati-vitatea mandatului trebuie sa fie interpretata in raport cu sistemul constitutional si politic in care functioneaza.

Curtea noastra constitutionala (Decizia nr. 44/1993, C.D.H., 1994, p. 97-104) a dat, de exemplu, o interpretare incompleta notiunii, tocmai, pentru ca a ignorat acest lucru. Ea a sustinut ca un parlamentar poate sa se transfere de la un grup parlamentar la altul, in timpul mandatului, fara a pierde mandatul, sprijinindu-si aceasta solutie pe interzicerea mandatului imperativ. Or Curtea a uitat sa ia in consideratie faptul ca sistemul nostru electoral presupune votul de lista, sistem in care nu persoana parlamentarului este votata, ci tendinta politica pe care o incarneaza. Este adevarat ca daca un parlamentar ar fi exclus din partid pentru modul sau de vot, el nu ar pierde locul in parlament, caci altfel mandatul ar deveni imperativ, dar daca initiativa parasirii partidului ii apartine, el nu poate sa invoce in favoarea sa dispozitia constitutionala care interzice mandatul imperativ, caci nimeni nu 1-a silit sa faca acest gest. El ar putea sa voteze cu grupul parlamentar al unui alt partid, dar nu ar putea trece oficial la un alt partid si nici nu ar putea constitui unul nou. Pierzand calitatea de membru al partidului, paraseste si lista acestuia electorala, asa cum a fost ea votata de alegatori si trebuie deci sa paraseasca si parlamentul, caci nu mai are acordul electoratului. Altfel, ajungem sa modificam structura politica a parlamentului fara interventia corpului electoral, chiar sa intalnim in parlament partide care nu au candidat in alegeri, ceea ce este absurd. Curtea insasi arata ca "este o alta problema in cazul in care constituirea unui grup parlamentar, ca urmare a acestor renuntari, afilieri si transferuri ar avea ca efect reprezentarea in Parlament a unui partid politic care nu a reusit prin alegeri sa-si trimita in Parlament niciun candidat. O asemenea situatie ar fi evident contrara Constitutiei' (Ibidem, p. 102). Dar Curtea face astfel o interpretare cantitativa. De fapt, principiul care interzice formarea unui grup parlamentar al unui partid care nu a fost prezent in alegeri, interzice si modificarea modului de reprezentare a partidelor politice care a rezultat din vot, daca aceasta modificare are la baza vointa parlamentarului de a schimba apartenenta sa politica. Interzicerea mandatului imperativ nu-1 poate proteja pe parlamentar, caci nicio forta exterioara propriei constiinte nu 1-a constrans in niciun fel, iar norma constitutionala a fost adoptata doar pentru a-1 proteja de asemenea constrangeri.

Inadmisibilitatea substituirii. Aceasta solutie este aplicatia principiului delegata potestas non delegatur. Daca in dreptul privat, in anumite situatii, mandatarul poate sa cedeze mandatul catre o terta persoana, care sa lucreze pentru mandant, in dreptul public, acest lucru nu este posibil. Puterea delegata nu poate fi redelegata. Acesta este un principiu fundamental al dreptului public, unul din punctele de diferentiere a acestuia fata de dreptul privat (P. Negulescu, 1937, p. 142). Totodata, el este si o consecinta a suprematiei materiale a constitutiei. Doar constitutia creeaza competente. Daca aceasta acorda o anumita competenta unui anumit organ, atata vreme cat ea insasi nu prevede posibilitatea si conditiile redelegarii, acest organ nu poate sa-si cedeze competenta unui alt organ. Un asemenea act ar fi o modificare implicita a constitutiei. Daca acest lucru se intampla, actele rezultate din aceasta delegare, ca si actul insusi de delegare, sunt lipsite de valoare juridica. Desigur, daca insasi constitutia prevede posibilitatea redelegarii, procedeul este constitutional. Asa se intampla in cazul redelegarii puterii de a legifera catre Executiv in sistemul constitutional romanesc; fireste, trebuie respectate conditiile acestei transmiteri stabilite prin constitutie.

Alesul nu are de dat socoteala nimanui, este iresponsabil politic. Aceasta caracteristica a mandatului reprezentativ porneste de la faptul ca alegerile sunt intelese ca un mod de desemnare, nu de delegare. Pe de alta parte, alesul are puterile sale de la natiune, nu de la alegatori. "Deputatul - sustine Curtea Constitutionala - din punct de vedere juridic, nu mai are nicio raspundere juridica fata de alegatorii din circumscriptia care 1-a ales si nici fata de partidul pe lista caruia a candidat. Raporturile sale cu alegatorii si partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice' (Ibidem, 1937, p. 102).

Modul diferit de creare a obligatiilor. In dreptul privat, mandatarul, prin actul pe care-1 incheie, il obliga doar pe mandant. Actul nu are efecte in ce-1 priveste; el lucreaza pe seama mandantului. in dreptul public, reprezentantii, mandatarii natiunii, se obliga, prin actul normativ pe care-1 adopta, si pe ei insisi. Ei obliga intreaga colectivitate din care fac parte si ei insisi. Mandantul, natiunea deci, ca fiinta colectiva ce este reprezentata in mandatul parlamentar, are o vointa superioara adunarii reprezentative. Suveranitatea legislativa este subordonata suveranitatii nationale. Asadar, actele parlamentului sunt obligatorii pentru natiune, dar doar atata vreme cat aceasta consimte. Este de altfel de esenta statului sa fie o forma de autoritate bazata pe acceptare. Natiunea are un drept absolut de a se autoorganiza, ea putand deci oricand sa-si ofere o alta forma de stat. in fond natiunea, ca entitate distincta de indivizii si grupurile ce o compun, nu este tinuta de nicio obligatie rezultata din existenta sau actele reprezentantei. Ea are un drept absolut la insurectie. Indivizii si grupurile sunt insa obligati de actele reprezentantei nationale, ele fiind acte cu caracter general. Ei se pot sustrage unei obligatii legale doar prin obtinerea declararii unei norme ca fiind neconstitutionala, deci in contradictie cu vointa natiunii exprimata in pactul fundamental, tocmai pentru ca natiunea nu este obligata a tine drept obligatorii actele parlamentului.

Prin mandatul reprezentativ se transmite puterea, nu vointa. In logica sistemului reprezentativ clasic, reprezentantii sunt investiti intre doua consultari electorale cu plenitudinea atributiilor. Mandatul lor este nelimitat, dar si nesusceptibil de a fi revocat. Altfel spus, legea odata adoptata se impune cetatenilor fara ca acestia sa aiba posibilitatea sa o conteste sau sa o discute. intr-adevar, printr-o fictiune juridica, vointa care sta la baza legii este considerata ca fiind vointa natiunii, existand o prezumtie irefragabila de conformitate intre actele reprezentantilor si vointa reprezentatilor. Odata ce parlamentul este reprezentantul natiunii, el poate tot ceea ce ar putea sa faca si suveranul.

Din aceasta viziune decurge o grava confuzie intre participarea si alienarea cetatenilor, intre democratie si oligarhie, intre suveranitatea parlamentara si suveranitatea populara. Liberalismul, prin intermediul regimului reprezentativ, infrange logica democratica, supunand suveranul dominatiei reprezentantilor. Regimul reprezentativ devine astfel din ce in ce mai apropiat de opresiune. Este motivul pentru care, chiar acolo unde logica sa este pastrata, nefiind inlocuit cu un regim semidirect, se aduce un corectiv teoriei clasice, sub influenta certa a lui J.-J. Rousseau, aratand ca ceea ce se transmite reprezentantilor nu este vointa, ci doar puterea de reglementare.

Natiunea, prin intermediul corpului electoral, transmite Adunarii puterea de legiferare si de control al guvernantilor, dar nu transmite propriu-zis vointa sa. De aceea, actele corpului legislativ pot fi in dezacord cu vointa natiunii. Acest mod de intelegere duce la admiterea controlului constitutionalitatii legilor si in felul acesta opereaza trecerea de la statul legal la statul de drept. Tot datorita faptului ca vointa nu se transmite prin alegeri, Executivul poate dizolva Legislativul. Dizolvarea este dreptul Executivului de a cere interventia corpului electoral atunci cand considera ca vointa parlamentului nu concorda cu vointa nationala.

Mandatul reprezentativ este colectiv. Atunci cand reprezentantii sunt desemnati prin alegeri, mandatul de care ei beneficiaza nu este individual, ci colectiv, este un mandat dat de natiune, fiinta colectiva, Ansamblului, in totalitatea sa (P. Negulescu, 1937, p. 130-149). Legiferarea se face de catre Ansamblul legislativ, fie in totalitatea sa, fie, caz mult mai rar, prin intermediul comisiilor parlamentului. Deputatul sau senatorul nu are, ca persoana, nicio putere, in acest sens. Tot datorita faptului ca mandatul este colectiv, imunitatea parlamentara este instituita in folosul bunei functionari a parlamentului si nu pentru a crea un privilegiu parlamentarului. Acesta ramane egal in fata legii cu ceilalti cetateni.

c. Evolutia guvernamantului reprezentativ. Guvernamantul reprezentativ a fost consacrat pentru prima oara de Constitutia Frantei din 1791. Potrivit acesteia, "natiunea de la care emana toate puterile nu poate sa le exercite decat prin delegare. Constitutia franceza este reprezentativa'. Revolutionarii de la 1789 faceau astfel aplicatia teoriei lui Montesquieu, respingand ideile lui J.-J. Rousseau. Motivatia lor era mai putin imposibilitatea instaurarii unui alt fel de regim, cat credinta in superioritatea acestui tip de regim fata de oricare altul. De atunci, regimul reprezentativ a fost tipul de regim cel mai adesea utilizat de constitutiile tarilor occidentale. Dar, incepand cu prima parte a secolului XX, criticile la adresa regimului reprezentativ s-au inmultit, caci el tindea sa devina ultrareprezentativ. S-a instaurat astfel o neincredere in reprezentare, care a dus, in cele din urma, la evolutia regimului catre unul semireprezentativ, pentru ca, mai ales dupa al doilea razboi mondial, tendinta aproape generala sa fie introducerea unui guvernamant semidirect.

c.l. Regimul ultrareprezentativ (Ch. Debbasch, 2001, p. 51-52). Expresia regim ultrareprezentativ a fost utilizata pentru prima oara de G. Vedel pentru a desemna regimul instaurat in Franta de Constitutia din 27 octombrie 1946. Acest tip de regim se caracterizeaza prin faptul ca el confera unei singure Camere, Adunarea nationala, puterea legislativa, dandu-i o prioritate absoluta asupra celorlalte organe constitutionale si o foarte larga independenta. Este vorba deci de un absolutism reprezentativ. Adunarea nationala are prioritate fata de guvern, prioritate ce se manifesta, mai ales, prin obstacolele foarte greu de trecut puse in calea dizolvarii adunarii. Aceasta prioritate se va accentua datorita instabilitatii guvernamentale. De asemenea, Adunarea nationala are prioritate fata de cea de-a doua Camera, bica-merismul fiind afectat, in asa masura, de inegalitarism incat devine inefectiv. Ea este independenta fata de corpul electoral, jocul politic fiind exclusiv parlamentar, odata aleasa, nimic neputand sa limiteze puterile Camerei, caci nu exista cu adevarat nicio contraputere veritabila, iar miscarile de opinie la nivelul electoratului nu se repercuteaza asupra Adunarii. Aceasta preponderenta duce la confiscarea suveranitatii de catre parlament, la o confuzie intre suveranitatea parlamentara si suveranitatea nationala. Ea se manifesta, pe plan juridic, prin ideea suveranitatii legii: legea poate sa faca orice; domeniul ei este nelimitat. Legea nu poate face obiectul niciunui control, caci aceasta ar insemna sa controlezi natiunea. Dar aceasta atotputernicie a Adunarii duce la o paralizie a Executivului si la o suprasarcina a Legislativului, ceea ce face regimul nefunctional.

c.2. Regimul semireprezentativ (Ibidem, p. 52-53). Acest tip de regim poate fi definit prin conceptia generala de la care porneste si care consta in a da un rol mai activ poporului decat in regimul reprezentativ pur. El este un regim reprezentativ atenuat. Dar acest tip de regim nu trebuie confundat cu regimul semidirect. Ele se aseamana, fiindca amandoua sunt regimuri intermediare, de compromis, comportand in acelasi timp adunari deliberante si procedee de participare populara. Dar daca guvernamantul semidirect acorda poporului o putere reala de decizie, concurenta in unele privinte cu puterea reprezentantilor, guvernamantul semireprezentativ ramane fondat pe teoria reprezentarii, poporul neavand posibilitatea sa decida el insusi.

Regimul semireprezentativ apare odata cu evolutia rolului jucat de corpul electoral in momentul alegerilor. in regimul reprezentativ era vorba doar de alegerea persoanelor; nu exista o vointa politica exprimata de corpul electoral. in regimul semireprezentativ, datorita organizarii partidelor si actiunii grupurilor de presiune, se desprinde, in momentul electoral, o vointa politica a electoratului, poporul alegand nu persoane, ci o anumita politica.

Caracterul necontrolabil al actelor Adunarii reprezentative tinde sa dispara. Chiar daca alesii raman, in logica guvernamantului reprezentativ, iresponsabili politic pe durata mandatului, actele lor sunt cenzurabile de catre un organ jurisdictional sau cvasijurisdictional, la cererea particularilor, formulata direct sau indirect. Poporul nu decide el insusi, dar poate provoca un control al reprezentantei prin intermediul unei contra-puteri: puterea judiciara.

B. Guvernamantul direct. Guvernamantul este direct atunci cand intregul popor sau, mai degraba, corpul electoral legifereaza si statueaza fara intermediar asupra desemnarii si orientarii guvernamantului. Acest model se sprijina, din punct de vedere filosofic, pe ideea imposibilitatii reprezentarii poporului, idee bazata pe filo-sofia lui J.-J. Rousseau. Guvernamantul direct este o forma idilica de guvernamant, o aplicatie integrala a ideii de democratie, pe care chiar Rousseau, oricat de indarjit ar fi fost impotriva ideii de reprezentare in dreptul public, a fost silit s-o rezerve unui popor de zei. in sensul sau cel mai pur, guvernamantul direct inseamna guvernarea poporului prin el insusi. Astazi, insa, aceasta forma de guvernamant, imposibil de aplicat in cazul deciziei curente, se aplica doar in ce priveste activitatea legislativa, decizia administrativa curenta fiind luata de o autoritate instituita si nu direct de popor.

Aceasta forma de guvernamant a fost creata de greci. Micile state grecesti s-au pretat, in mod firesc, unei astfel de forme de guvernamant, ea reprezentand o transpunere institutionala a situatiei lor demografice si geografice. inca vechile monarhii si aristocratiile Greciei antice prezentau cateva urme de democratie. Dar prototipul democratiei antice si, in acelasi timp, al guvernamantului direct a fost Atena secolului lui Pericle. Niciun alt regim politic nu a pus in evidenta atat de bine puterea poporului. Reuniunile plenare ale poporului erau la inceput lunare, apoi si mai apropiate. Aceasta incredibila posibilitate a atenienilor de a se ocupa de treburile publice este, totusi, explicabila, caci ea are la baza faptul ca treburile materiale si activitatea economica erau lasate pe seama sclavilor.

Alaturi de popor, reunit in intregul sau, in Ecclesia, cei cinci sute isi asumau, sub controlul sau, conducerea afacerilor publice. Dar nici in acest caz nu era vorba de reprezentare. Membrii acestui organ, desi aveau anumite semne exterioare distinctive, anumite privilegii si o putere ce-i apropia de reprezentantii nostri de astazi, nu erau alesi, ci erau desemnati prin tragere la sorti. Acesta era, potrivit conceptiei antice, singurul procedeu care nu altera democratia. Alegerile, deoarece provoaca o selectie, duc la formarea unei aristocratii sau a unei oligarhii. Tragerea la sorti impiedica formarea unei clase politice propriu-zise.

Dar guvernamantul direct nu poate fi o solutie in cazul statelor moderne, a caror dimensiune nu poate permite o consultare directa a poporului in toate problemele de decizie importante. De aceea, el este aproape in totalitate abandonat. Acolo unde a supravietuit insa, el nu este o continuare a traditiei antice, ci reprezinta o supravietuire a vechilor obiceiuri germanice. Aceasta forma s-a mai pastrat doar intr-un canton elvetian, Gloris, si in patru semicantoane, cele doua Unterwalden: Obwald si Nidwald si cele doua Appenzell: Rhodes interior si Rhodes exterior. Alte doua, Zug si Schwitz, care cunoscusera forma inca de la 1240, au renuntat la ea in 1848. De asemenea, in Uri, Adunarea poporului a fost inlocuita prin referendum in 1928 (M. Prelot, J. Boulouis, 1990, p. 84). in aceste statulete, functioneaza inca adunari numite Landsgemeinde, care reunesc, odata pe an, intr-o duminica din aprilie sau mai, toti cetatenii cantonului pentru a vota legile, bugetul si revizuirile constitutionale (A. Hauriou, 1975, p. 529) pentru a desemna functionarii si a numi deputatii in Ansamblurile federale (G. Burdeau, 1966, p. 132). Pentru a explica mentinerea, oarecum anacronica, a acestei forme de guvernamant, trebuie sa aratam ca cele trei cantoane, in care se practica, sunt cele mai slab populate din Elvetia, ele fiind cantoane forestiere, lucrarile Ansamblurilor populare sunt minutios pregatite de un consiliu cantonai ales, ele multumindu-se, practic, sa aprobe sau sa dezaprobe ceea ce este pus la punct de Consiliu si ca, atunci cand este vorba de probleme tehnice sau juridice, Ansamblul este incapabil sa le discute si sa-si justifice un refuz si, in consecinta, accepta, de o maniera generala, toate propunerile care-i sunt facute (A. Hauriou, 1975, p. 529). Asadar, desi cele trei cantoane pastreaza forma guvernamantului direct, in fapt, Ansamblurile sunt incapabile sa indeplineasca functia de control al centrului direct de putere ce actioneaza asupra guvernatilor (V.P. Gaudement, 1989, p. 127).

C. Guvernamantul semidirect

a. Notiune, fundament si evolutie. Guvernamantul semidirect se caracterizeaza prin prezenta, intr-un sistem, in principiu, reprezentativ, a unor procedee ce permit poporului sa intervina direct in activitatea legislativa si guvernamentala. Aceasta forma de guvernamant accepta utilitatea institutiilor reprezentative, indispensabili-tatea lor, dar nu absolutizeaza valoarea guvernamantului reprezentativ. S-ar putea spune ca guvernamantul semidirect este o reactie fireasca la tendinta institutiilor reprezentative de a confunda autoritatea lor cu puterea poporului. Anumite tendinte ale guvernamantului reprezentativ de a se transforma in oligarhie, prin crearea unei clase politice, fac ca ideile lui J.-J. Rousseau, atat de ostile, in principiu, reprezentarii, sa redevina, partial, de actualitate. Aceasta tendinta este favorizata si de progresele tehnice ale epocii noastre, care rezolva, in materia consultarii directe operative a poporului, multe probleme ce pareau insurmontabile.

Obiectivul guvernamantului semidirect este de a aduce democratia cat mai aproape de ideal, prin transformarea libertatii-participare, dintr-o utopie sau un deziderat, intr-o realitate. Fundamentul guvernamantului semidirect trebuie cautat deci in carentele sistemului reprezentativ. El este un corectiv al acestor carente.

Multa vreme democratia semidirecta nu a fost practicata decat in tarile in care traditia constitutionala si politica integra aceste procedee, in mod firesc, ideii de guvernamant; aceste state au fost: Confederatia helvetica, cantoanele elvetiene si unele state din cadrul Statelor Unite ale Americii. Dar procedeele guvernamantului semidirect nu inceteaza sa se dezvolte si sa prolifereze. Interventia populara directa a fost inscrisa in constitutiile multor state, desigur, cu unele particularitati: Franta, sub a patra si a cincea Republica, Austria, unele state federate din Germania, Suedia si, din 1991, Romania. Chiar Marea Britanie, prototipul guvernamantului reprezentativ, a recurs la referendum in 1975. Pe de alta parte, trebuie adaugat ca procedeele de consultare directa, aplicabile initial, in principiu, doar in materia revizuirii constitutiei, sunt din ce in ce mai des utilizate si in materie legislativa ordinara.

b. Procedeele guvernamantului semidirect. Interventia populara este, in mod generic, numita referendum. Ea imbraca insa patru forme, referendumul fiind, propriu-zis, doar una dintre ele. Aceste forme sunt: referendumul, vetoul popular, initiativa populara si revocarea populara.

b.l. Referendumul. Referendumul este procedeul prin care poporul este asociat la puterea de decizie.Modelul clasic al referendumului se prezinta ca o participare directa a corpului electoral la legiferare. El poate interveni fie inainte de adoptarea legii de catre Adunarea legiuitoare, fie ulterior acestei adoptari. in primul caz, Ansamblul legiuitor consulta corpul electoral asupra principiilor legii, pentru a le pune in aplicare atunci cand va legifera. In cazul consultarii ulterioare a corpului electoral, procedeul este mult mai energic. De data aceasta, valoarea juridica a legii este legata de acceptarea populara, legea neintrand in vigoare decat dupa referendum. Votul popular nu suspenda doar punerea in aplicare a legii, ca in cazul vetoului popular, ci blocheaza formarea insasi a legii.

Dar acest procedeu prezinta mai multe modalitati. El poate fi obligatoriu; aceasta este situatia Romaniei, in cazul revizuirii Constitutiei din 1991, sau a Elvetiei, cand revizuirea nu are valoare juridica decat dupa aprobarea ei prin referendum. Referendumul poate fi facultativ, in sensul ca Ansamblul legiuitor decide daca este necesara interventia populara. Exista insa sisteme in care declansarea procedeului referendumului poate fi facuta, pe langa parlament, de catre seful statului sau de catre un numar de alegatori. Pe de alta parte, rezultatul referendumului poate avea caracter obligatoriu sau facultativ.

Daca la inceput doar materia revizuirii constitutiei, datorita importantei ei, cunostea procedura referendumului, astazi, ea este din ce in ce mai mult folosita in cazul legilor ordinare. Constitutia franceza din 1958 prevede aceasta posibilitate, dar restrange aplicarea referendumului doar la textele purtand asupra organizarii puterilor publice (art. 11); totusi, practica tinde sa largeasca sfera de aplicare a procedeului. in Elvetia, procedeul este extins in materia legilor ordinare din 1874, dar el este facultativ in ce priveste legislatia federala. in Statele Unite, el nu exista decat la nivelul statelor federate. in Romania, referendumul poate fi declansat de Presedintele Romaniei, dupa consultarea Parlamentului, "cu privire la problemele de interes national' (art. 90).

b.2. Vetoul popular. Vetoul popular este un procedeu de interventie populara in procesul legiferarii, in sensul ca legea adoptata de Ansamblul legiuitor nu poate fi aplicata decat daca, intr-un anumit interval de timp, un numar de alegatori nu a cerut ca aceasta sa fie supusa votului popular. Daca acest lucru se intampla si legea este dezaprobata de votul popular, ea este considerata ca inexistenta. Procedeul nu blocheaza asadar elaborarea sau perfectarea juridica a legii, ci doar aplicarea ei. Legea este desavarsita din punct de vedere juridic, spre deosebire de cazul in care este prevazut referendumul, cand ea se perfecteaza, din punct de vedere juridic, doar prin ratificarea populara.

b.3. Initiativa populara. Initiativa populara permite poporului fie sa provoace declansarea procedurii de decizie, fie sa propuna el insusi legi. Prin acest procedeu, corpul electoral constrange parlamentul sa legifereze. Initiativa poate fi formulata, atunci cand parlamentului i se propune un proiect complet redactat, sau nonformulata, atunci cand parlamentul este obligat doar sa faca o lege intr-un anumit sens, initiativa neexprimand decat un principiu. Daca initiativa este acceptata, proiectul este perfectat din punct de vedere juridic. Daca parlamentul o respinge, constitutia poate decide ca proiectul sa fie supus votului popular. Se poate merge chiar mai departe, constitutia putand admite ca poporul intreg se gaseste direct sesizat de o initiativa populara, fara sa fie nevoie ca legea sa fie supusa, in prealabil, votului unei Adunari legiuitoare. Aceasta este o aplicatie perfecta a ideii de democratie, deoarece legea ar putea fi facuta fara nicio interventie din partea unei Adunari reprezentative.

b.4. Revocarea populara. Revocarea populara este procedura prin care un anumit numar de alegatori au posibilitatea de a determina incetarea inainte de termen a mandatului unui reprezentant sau a Ansamblului intreg, daca acesta nu mai satisface cerintele corpului electoral. in cazul revocarii individuale, daca proportia celor care cer revocarea este suficienta, reprezentantul este pus in minoritate si trebuie sa se retraga, daca obtine insa majoritatea este considerat reales. In cazul revocarii colective, procedeul este analog dizolvarii Legislativului.