Scurt istoric al Comunitatii Europene

Scurt istoric al Comunitatii Europene

In 1945, Europa era invinsa. Desigur, Marea Britanie si Franta s-au numarat printre invingatorii Germaniei hitleriste. Cea dintai, care a rezistat cu curaj, era epuizata si ruinata din cauza luptei, in timp ce cea de-a doua, ramanea, in ciuda infrangerii sale din 1940, o componenta necesara pentru reconstituirea unui echilibru european. Victoria a apartinut de fapt Uniunii Sovietice si Statelor Unite. Uniunea Sovietica, din 1941 pana in 1945, a platit un pret greu. Pentru Stalin, teribilul atac-surpriza din iunie 1941 nu avea voie sa se repete niciodata: URSS trebuia protejata in Europa de Est printr-o zona formata din state aliate perfect fidele (in primul rand Polonia); in plus, Germania trebuia supusa platii unor despagubiri severe si redusa la statutul de stat definitiv inofensiv.

Statele Unite au iesit din razboi aproape intacte si regenerate. Ele au asigurat arsenalul si banii Marii Aliante impotriva Axei. Angajarea lor militara a fost decisiva, debarcarea din iunie 1944, care a permis eliberarea Europei occidentale, fiind altfel imposibila. Statele Unite, care in 1945 realiza jumatate din productia mondiala, aveau misiunea de a defini noua ordine planetara. Chiar inainte de incetarea ostilitatilor, Marea Alianta era deja fisurata. Fiecare problema ce a aparut in urma inaintarii armatelor - guvernarea Poloniei,    sau administrarea Germaniei - a dus la frictiuni intre Occident si Moscova. In 1947-1948, a inceput razboiul rece. Se definea deci, divizarea Europei in doua blocuri antagoniste, unul condus de Statele Unite, celalalt dominat de Uniunea Sovietica.

Analiza procesului de integrare europeana va incepe cu Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO) si intrebarea: cum s-a ajuns la infiintarea acesteia? Un motiv decisiv in acest sens a fost, cu siguranta, catastrofa reprezentata de cel de-al Doilea Razboi Mondial, care, in perioada postbelica, a stat la baza constituirii unui numar de organizatii menite sa impiedice izbucnirea unor noi razboaie si care sa garanteze convietuirea pasnica a popoarelor. Vom aminti aici, printre altele, infiintarea Organizatiei Natiunilor Unite, inca din anul 1945, constituirea Fondului Monetar International, tot in 1945, precum si a GATT, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1948. In fine, nu putem trece cu vederea nici infiintarea Consiliului Europei, al carui statul a fost semnat, de catre membrii fondatori in mai 1949.

Tuturor organizatiilor, atat internationale cat si europene, mentionate mai sus aveau in comun faptul ca[1] luau forme pur interstatale de cooperare, chiar daca, in ceea ce priveste Consiliul Europei, la congresul de la Haga au fost emise, de catre asa-numitii "federalisti", revendicari cu mult mai extensive. Aparatorii ideii unui stat federal european , adica cei care sustineau o forma mult mai intensiva de cooperare, au incercat asadar sa obtina, macar in anumite domenii, un mai mare grad de integrare, nutrind speranta ca astfel se va ajunge la o extindere progresiva a domeniilor de cooperare. Din partea Frantei au fost oferite premisele concrete in sensul acestei strategii, care, in plus, venea sa raspunda anumitor interese nationale: cooperarea la nivelul industriei carbunelui si a otelului. Aceasta forma de cooperare urma sa monitorizeze tendintele de dezvoltare din industria grea germana, dar urmarea, in aceeasi masura, sa incurajeze procesul de impacare dintre statul francez si cel german. Astfel, in mai 1950, ministrul francez de externe, Robert Schuman, a prezentat un plan pentru crearea unei autoritati pentru controlul productiei de carbune si otel pe teritoriile Republicii Federale Germane si ale Frantei, asa numitul "Plan Schuman".

De la sfarsitul anilor '40 la sfarsitul anilor '80, peisajul institutional al Europei a fost marcat de aceasta ruptura. Astfel, intre 1947 si 1955 s-au edificat doua sisteme radical diferite: unul euro-atlantic, altul sovietic. Totusi, in Vest se schitau procese cu adevarat europene (Consiliul    European - primul pas catre construirea Comunitatii).

Intre 1955 si 1973, divizarea institutionala s-a consolidat: in Vest, nu fara conflicte cu protectorul american, unificarea comunitara a luat avant; in Est, comunitatea socialista s-a institutionalizat, s-a codificat (Pactul de la Varsovia). Anii 1973-1989 au fost ai destinderii deoarece au aparut si s-au dezvoltat structuri institutionale paneuropene (Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa). In Vest, Comunitatea Europeana, desi traversa diverse crize, isi consolida activitatea de integrare.

Din punctul de vedere al institutiilor europene, razboiul rece intre Est si Vest punea in lumina o disimetrie, menita sa se mentina pana in 1989; in Est, creatiile institutionale erau blocate printr-o abordare bilaterala a relatiilor intre state. Aceste creatii s-au supus unei singure logici: asigurarea, perpetuarea autoritatii sovietice asupra Europei de Est; era vorba deci de instante de legitimare a puterii comuniste. In Vest, creatiile institutionale, mult mai bogate si novatoare, isi exprimau tensiunile - mereu actuale - intre nevoia extrema a Europei occidentale de Statele Unite si aparitia unei Europe unite autonome.     De aceea, in anii 1947-1955, institutiile europene, definite ca structuri multilaterale, s-au constituit de fapt in partea occidentala a vechiului continent.

"Am inteles imediat [] ca singurul sprijin era America." Aceasta fraza din memoriile lui Robert Marjolin rezuma problematica responsabililor vest-europeni de la sfarsitul anilor '40. Europa, ravasita de razboi, parea incapabila sa se reconstruiasca. In plus, acea Europa eliberata de Statele Unite ale Americi era amenintata de comunism: un al treilea razboi mondial parea inevitabil. In ceea ce-i priveste pe liderii americani, ei erau constienti ca intoarcerea la izolationism era imposibila, ca prosperitatea si pacea lor depindea de conditia ca Europa si Japonia sa nu se afunde in mizerie si haos si sa se reintegreze in circuitele economice internationale.