Totalitarismul in Italia fascista, Miscari si regimuri autoritare in restul Europei, Fascismul in afara Europei

I. Totalitarismul in Italia fascista:

a)      "Fabricarea" consensului;

b)      De la liberalism la dirijism;

c)      Autarhie si mobilizare;

d)      Totalitarismul cultural si limitele sale.

II. Miscari si regimuri autoritare in restul Europei:

a)     Catre o "Internationala fascista";

b)     Fascisme si dictaturi;

c)     Fascismul ia cu asalt democratiile in criza.

III. Fascismul in afara Europei.

O directie importanta a fascismului ca de altfel a tuturor regimurilor politice totalitare a constituit-o inregimentarea populatiei. Fascizarea cadrului social a trecut in primul plan iar incepand cu 1926 epurarea administratiei si a institutiilor statului va fi insotita de inlocuirea sistematica a persoanelor neagreate de regim cu militanti fascisti. Educarea tinerei generatii in spiritul ideologiei fasciste, integrarea adultilor in asociatiile profesionale si sindicatele fasciste, inregimentarea italianului prin ocuparea timpului liber in organizatii dependente de partid, ideologizarea invatamantului de toate gradele, precum si influentarea vietii spirituale printr-o propaganda continua si demagogica a creat in Italia anilor '30 un consens artificial si distrugator. Incepand cu ultima parte a deceniului IV, in scopul mobilizarii maselor Mussolini a decis apropierea fata de Germania nazista, influentat fiind si de orientarea autarhica a economiei italiene. Crearea in 1937 a unui minister al Culturii Populare a permis fascizarea culturii si spiritului poporului italian. Il Duce, convertit la eficienta hitlerista si incurajat pe aceasta cale de Starace, secretar al PNF, a stabilit drept obiectiv al fascismului faurirea omului nou, definit prin cutuma fascista, (rapiditate, dinamism, hotarare, eroism) si opunandu-se stilului decadent al vietii burgheze. Sunt actiuni care se vor desfasura si in regimurile comuniste si desigur si in cel nazist. In Italia fascista s-a ajuns in final la o imitatie, pur si simplu, a Germaniei lui Hitler. Ea s-a reflectat alaturi de fapte minore, ca adoptarea pasului de gasca (botezat pas roman), intr-o legislatie rasiala dirijata impotriva evreilor si care va fi aplicata intr-o maniera laxista de cetateni si functionari.

Anchilozarea regimului si efectele, uneori esecuri , ale alinierii la modelul nazist, au stirbit consensul ce se stabilise in jurul fascismului.

Pana la inceputul anilor '30 fascismul a practicat o politica economica si sociala favorabila pe ansamblul claselor avute. Efectele dezastruoase ale crizei mondiale, adaugate celor ale imperialismului expansionist l-au determinat pe Mussolini sa opteze pentru solutii autarhice, care vor duce la consolidarea totalitarismului si la ingradirea intereselor private, partial subordonate proiectelor politice ale regimului. In anii 1922-1927, alianta dintre fascism si marile interese private a functionat in profitul acestora din urma si a determinat regimul sa adopte o politica economica liberala. Asa s-a intamplat si in Rusia lui Stalin in perioada 1921-1928 cand s-a aplicat NEP-ul determinand o repliere strategica a comunismului. In Italia in anul 1925 Ministrul de Finante a fost Volpi, reprezentantul cercurilor de afaceri. Acesta s-a straduit sa redreseze lira si sa demonteze aparatul dirijist al epocii de razboi aplicand o politica fiscala apasatoarea pentru bugetele modeste. Dupa o scurta redresare Mussolini a sacrificat in mod deliberat expansiunea prestigiului monedei antrenand recesiunea ce implicit a condus la dirijism.

Necesitatea de restrangere a importurilor pentru a redresa balanta comerciala si a echilibra balanta platilor a constrans fascismul la lansarea primelor sale decizii autarhice. Mussolini a visat o Italie de 60 milioane locuitori, pretext si instrument al unei politici expansioniste. El, a impus ca regula primatul interesului national asupra intereselor private.

La inceputul anilor '30, Statul fascist a fost chemat sa sara in ajutorul capitalismului italian puternic lovit de criza. Criza mondiala a agravat situatia economica a Italiei, a scazut nivelul de trai, a slabit puterea statului. Masurile ortodoxe din punct de vedere financiar nu au fost suficiente pentru a redresa situatia. Pentru a urma politica prestigiului monedei Mussolini a ales ca si Hitler o cale autarhica dictata si de circumstante. Italia s-a izolat de lumea exterioara prin taxe vamale prohibitive pentru orice produs "nevital", acorduri de clearing cu Romania, Bulgaria, Germania si control strict al schimburilor. Intr-o a doua etapa, controlul Statului asupra economiei s-a intensificat si datorita consimtamantului cercurilor de afaceri. S-a aplicat o politica de consolidare a structurilor de concentrare a capitalismului si nicidecum o politica de desocializare. Razboiul cu Etiopia si punerea Italiei in carantina au angajat guvernul si mai puternic pe calea autarhiei. Discursul din 23 martie 1936, in care Mussolini considera razboiul inevitabil pentru Italia, a deschis era mobilizarii economice. Sub impulsul Comisiei supreme a autarhiei s-a desfasurat un efort imens pentru a permite tarii sa-si satisfaca prin forte proprii nevoile de carburanti. Rezultatele au fost spectaculoase insa partiale si s-au datorat consecintelor unui sistem orientat spre pregatirile de razboi. In 1939 economia italiana parea dezechilibrata si era artificial axata pe pregatirile de razboi. Rezultatele pozitive nu au reusit sa mascheze punctele slabe precum dezvoltarea insuficienta a pietei interne, caracterul artificial al cresterii productiei etc. Acest esec economic a condus regimul la supralicitarea politicii sale. Statul nu a reusit sa faca economia sa functioneze decat gratie comenzilor de razboi si starii de mobilizare permanenta.

Clasele conducatoare si masele au beneficiat de pe urma schimbarilor intervenite, dar intr-un mod inegal. Burghezia a pierdut unele din prerogativele sale politice, insa fascismul a incarcat-o in aceeasi perioada si a consolidat puterea economica. Clasa de mijloc nu a profitat de pe urma regimului decat in masura in care s-a folosit de posibilitatile de ascensiune sociala oferite de organizatiile fasciste. In ce le priveste, masele populare au vazut, pe ansamblu, soarta lor ameliorandu-se odata cu dezvoltarea industriei si adoptarea unei legislatii sociale. Totusi, corporatismul a favorizat mai ales conducatorii de intreprinderi acestia folosind arbitrajul si forta coercitiva a Statului pentru a-si impune vointa in fata salariatilor.

Mussolini a transformat incetul cu incetul dictatura sa si a organizat un regim totalitar care a apasat asupra tuturor activitatilor umane. Neputand sa faca din fiecare locuitor un fascist activ, regimul s-a lansat in construirea unui consens pentru ca fiecare italian sa fie un bun cetatean, atasat guvernului, acceptandu-i politica, si care sa nu ia in discutie regimul.

Fascismul s-a vrut a fi o religie laica, cum de altfel si stalinismul.

Cat priveste ambitia sa de remodelare a individului si a rasei, totalitarismul fascist a esuat complet. Fascizarea a ramas pur formala. Niciodata regimul nu a reusit a turna Italia intr-o forma fascista, asa cum a facut-o omologul sau german. L-a inceputurile fascismului, rasismul nu a fost un element central in practica politica. Politica rasista s-a impus incepand cu anul 1936. Antisemitismul, institutionalizat in Italia incepand cu septembrie 1938, nu a fost o simpla copie a antisemitismului nazist. Mussolini nu l-a copiat in mod umil pe Hitler pentru a se rafui cu cei 50.000 de italieni evrei. Masurile hotarate s-au inscris in fascizarea completa, ca urmare a cuceririi Etiopiei si in vointa de diferentiere a albilor de negrii supusi si cu reputatie de inferiori. Rasismul a fost un pasaj obligatoriu pentru formarea italianului nou. Italienii trebuiau sa se simta genetic superiori celorlalte popoare si pentru aceasta era necesara eliminarea posibilitatilor de contaminare si mai ales de "metisare". La 18 septembrie 1938, intr-un discurs tinut la Trieste, Mussolini referindu-se la aceasta problema declara: "in ceea ce priveste politica interna, problema cea mai urgenta este problema rasiala. Cei care fac sa se creada ca noi am imitat, sau, mai rau ne-am raliat unor sugestii sunt niste bieti nebuni. Problema rasiala nu a fost descoperita pe neasteptate. Ea este legata de cucerirea imperiului; istoria ne invata ca imperiile se cuceresc cu armele, dar se pastreaza cu prestigiul. Si pentru prestigiu trebuie o constiinta rasiala clara care sa sublinieze nu doar diferente, ci si superioritati distincte. Chestiunea evreiasca nu este deci decat un aspect al acestui fenomen."

Inscriindu-se in politica rasista, instituita in colonii, operatiunea antisemita a inceput printr-o campanie de presa si prin discursuri care odata cu trecerea timpului s-au radicalizat, iar acuzele s-au amplificat. Legile antievreiesti din 1938 nu au prevazut deportarea italienilor evrei ci doar recensamantul si excluderea lor din viata nationala. Regimul s-a inasprit in timpul razboiului. Mussolini a prevazut, in iulie 1943, deschiderea de lagare de concentrare pentru a-i folosi pe cei inchisi ca mana de lucru. Proiectul a prins viata dupa armistitiul semnat cu aliatii in septembrie 1943 si invadarea Italiei de catre Germania. Guvernul fascist al Republicii de la Salo precizand ca evreii sunt dusmanii ce trebuiesc sa fie inchisi in lagare de concentrare au declansat prigoana impotriva italienilor evrei a tiganilor si a celor din rezistenta. Cel mai mare lagar de concentrare a fost instalat la Trieste. Intr-o a doua etapa italienii evrei au fost deportati de catre germani si trimisi in lagarele de exterminare din Germania si din Polonia.

Fascismul italian a avut si opozanti. Acestia au incercat sa pastreze organizatiile in Italia si in strainatate. Pana la venirea la putere a lui Hitler ei au trait cu iluzia ca regimul fascist se va prabusi foarte repede si ca era necesara doar pregatirea pentru preluarea puterii. Ca o caracteristica a luptei antifasciste italiene este faptul ca niciodata antifascistii nu au reusit sa surmonteze in mod durabil divergentele lor ideologice si nu s-a realizat unificarea antifascista. Partidul Comunist, Alianta Nationala, Concentrarea antifascista, Uniunea populara, Partidul de actiune au actionat impotriva regimului fascist incercand sa mobilizeze masele fiecare pe contul sau, suspectandu-se intre ei, fara sa aiba un plan comun de actiune. De aceea rezistenta impotriva fascistilor si impotriva nazistilor a prezentat mai multe aspecte:

a.  Acela de razboi de eliberare nationala indreptat impotriva dusmanului german;

b.  Acela de razboi al claselor condus de proletariat sub stindardul comunist impotriva burgheziei, confundata cu regimul fascist;

c.  Acela de razboi civil intre fascistii italieni, grupati in brigazile negre organizate de Republica sociala italiana instalata la Salo, si italienii care doreau sa sfarseasca odata cu regimul totalitar si care luptau pentru libertatea lor alaturi de aliatii britanici, americani si sovietici.

Responsabile de caderea regimurilor totalitare, inclusiv a celui fascist, au fost infrangerile militare din cel de-al doilea razboi mondial, datorate marii aliante.

Cu toate imperfectiunile existente in ideologia sa, si cu toate "exagerarile" practicarii fascismului acesta desi a fost mai mult asociat cu Italia si Germania din perioada interbelica el nu s-a limitat doar la aceste doua tari. Putem vorbi chiar de o actiune internationala a fascismului in vederea extinderii. Astfel au fost acordate subventii generoase de catre fascismul italian (Minculpop) organelor de presa, oamenilor politici si mai ales liderilor miscarilor fasciste si fascizante (Mosley, Bucard etc.). S-a incercat crearea unui embrion de internationala fascista, ce trebuia sa fie constituita in jurul comitetelor de actiune pentru universalitate ale Romei, ale generalului Coselschi.[1] Fascismul a fost un caz particular al contrarevolutiei europene. In numeroase tari ale Europei centrele, orientale sau mediteraneene, scurtul interludiu democratic care urmeaza primului razboi nu a durat mai mult de cativa ani. In Ungaria a fost doar de cateva luni. In absenta traditiilor liberale si a bazelor social-economice , aceste regimuri nu vor intarzia sa se prabuseasca pentru a face loc celor autoritare de dreapta. Acestea au fost in general instalate prin lovituri de stat militare si destinate in cea mai mare parte a cazurilor a indeparta pericolul revolutionar si a restaura puterea clasei dominante traditionale.

In Ungaria, dupa esecul Republicii sfaturilor s-a instaurat prima dictatura militara de dupa razboi (august 1919). Noul regim, o veritabila monarhie fara suveran, incredintata de adunarea aleasa in ianuarie 1920 regentului Horthy (fostul comandant al marinei austro-ungare), este strict conservator si nu are prea multe asemanari cu cel al lui Mussolini. Exista un partid dominant, expresia politica a celor doua fractiuni ale clasei conducatoare maghiare (marii proprietari ostili reformei agrare si mica nobilime) insa nu un partid unic. Din 1921, alegerile au fost teoretic libere, iar la sate scrutinul a fost public. Cu toate acestea guvernul contelui Bethelen nu a incercat, cum o va face Italia si Germania sa asocieze masele politicii sale externe[3] si cu atat mai putin a le integra intr-un sistem totalitar. Fascismul a fost prezent in acest regim clasic reactionar la cel putin doua niveluri. Mai intai in stilul pe care l-au adoptat in mod frecvent conducatorii lor preocupati de eficacitate si pentru a-si crea iluzia unui consens. Lui Gombos, care a ajuns la conducerea guvernului maghiar in 1932 i-au placut marile adunari populare, defilarile militiilor nationaliste, aclamatiile scandate de multime si adresate conducatorului iubit al natiunii ungare. Regimul sa corporatist si autoritar s-a confruntat dupa 1935 cu Crucile cu Sageti ale fascistului Szalasy.

In Polonia nu a avut loc, ca in Ungaria o revolutie bolsevica, insa amenintarea unei recuceriri a Poloniei de catre armata rosie a orientat o parte a maselor (mai ale a celor rurale) catre un anticomunism violent. Maresalul Pilsudski devenit erou national dupa victoria asupra rusilor in fata Varsoviei si-ar fi putut exploata prestigiul pentru a deveni dictatorul atotputernic al Poloniei. El a lasat insa regimul parlamentar instaurat in 1921 sa functioneze in conditii aproape normale si a renuntat in anul urmator la exercitarea magistraturii supreme. Totusi, in mai 1926, ca urmare a unei perioade de instabilitate politica el a decis un Mars impotriva Varsoviei, in fruntea unei parti a armatei, nu pentru a stavili o amenintare revolutionara, ci, dimpotriva, pentru a impiedica o lovitura de stat a dreptei. Sustinut la inceput de partidele de stanga, Pilsudski a trebuit sa renunte rapid la aliantele sale populiste si sa se apropie de conservatori, asa incat regimul s-a orientat catre o forma clasica de dictatura militara. La inceputul perioadei Constitutia a fost revizuita in sensul sporirii puterilor executivului, iar noul regim a beneficiat de sprijinul maselor si partidelor de stanga. Odata cu renuntarea la vechile aliante regimul s-a orientat catre dictatura militara traditionala cu toate ca a pastrat in aparenta formele democratiei pluraliste: partide si presa de opozitie autorizate. Dupa moartea sa in 1935 Regimul coloneilor, care i-a urmat a fost dominat in realitate de generalul Rydz - Smygly, sub indrumarea caruia s-a organizat in 1937 un partid de guvernamant, Partidul Unitatii Nationale, al carui program ultraconservator tradeaza existenta unor tendinte populiste si totalitare. Pe de alta parte, influenta fascismului s-a exercitat asupra unor miscari reactionare cum a fost Partidul National Radical, a carui aripa extremista, Falanga, a capatat la sfarsitul anilor '30 un caracter fascist evident. Organizata dupa modelul militar aceasta formatiune si-a recrutat marea parte a trupelor din randul studentilor si micii burghezii din capitala care erau sedusi de programul ce prevedea limitarea proprietatii private si existenta economiei dirijate. Falanga cu toate actiunile sale brutale indreptate impotriva evreilor a intretinut relatii bune cu guvernarea si a atras de partea ei o mare parte a membrilor Partidului Unitatii Nationale. Dar in momentul cand a incercat sa puna la cale o lovitura de stat pro nazista ea a fost abandonata si interzisa de aliatii sai de la putere.

In Lituania, un fost profesor de istorie, Woldemaras a stabilit in 1926 un regim de stare de asediu. In Letonia seful Uniunii Taranesti, Karlis Ulmanis a instaurat in 1934 un regim autoritar din care au fost exclusi social-democratii si fascistii din Perkonkrust (crucile tunetelor).

Partidele si miscarile fasciste s-au extins in intreaga Europa, intre anii 1920 si 1930, fiind semnalate in Romania, in Franta in Anglia si chiar in SUA in anul 1930. In afara de Italia si Germania, singura tara europeana in care fascismul a ajuns la putere a fost Spania, in timpul regimului generalului Francisco Franco. In Spania, nu a existat o veritabila amenintare revolutionara. Dificultatile militare care existau in Maroc si agitatia separatista din Catalonia a determinat pe generalul Primo de Rivera, mare admirator al lui Mussolini, sa puna capat regimului parlamentar si sa instaureze in septembrie 1923, cu sprijinul regelui Alfons al XIX-lea, un regim exceptional condus de militari .Nimic asemanator pana aici cu miscarea de masa care a propulsat fascismul italian. In 1926 Primo de Rivera transmite puterea uni guvern civil pe care il va controla insa in continuare. Regimul lui Rivera a fost o dictatura a clasei conducatoare traditionale. A avut stranse legaturi cu Biserica si n-a avut capacitatea sa rezolve problemele sociale. Generalul Primo de Rivera nu a indraznit sa se atinga de structurile traditionale ale societatii spaniole. Timiditatea dar mai ales incompetenta sa din domeniul reformarii sociale ii vor provoca falimentul in 1930. "Franchismul" nu a fost o ideologie distincta. Franco a aparat valorile traditionale catolice si militare si a fost un dusman neandurator al fortelor liberale, de aripa stanga si separatiste. Ca termen "Franchismul" se refera in principal la regimul instituit de Franco. Acesta prezinta unele trasaturi ale fascismului. Mai mult, crearea sa s-a facut cu spijinul militar din partea lui Hitler si Mussolini. Cu toate acestea, regimul a fost mai degraba autoritar decat totalitar. Problema franchismului si a raporturilor sale cu veritabilul fascism spaniol, cel al Falangei, fondata in 1933 a dat de fapt caracteristica regimului. In timpul celor trei ani cat a durat razboiul civil, Franco s-a servit de miscarea condusa de Jose-Antonio Primo de Rivera (fiul fostului dictator), Falanga, a carei ideologie era apropiata de primul fascism italian (pentru atragerea maselor micii burghezii).

Odata ce razboiul civil a luat sfarsit, dar mai ales din momentul in care al doilea razboi mondial a inceput sa se arate tot mai ostil puterilor fasciste, Franco i-a eliminat pe cei mai ardenti fascisti din guvernul sau si s-a indreptat spre o dictatura cu vederi mai conservatoare, chiar reactionare. Franco a fost preocupat mai mult cu mentinerea unei autoritati ferme intr-o Spanie linistita decat cu mobilizarea sprijinului maselor pentru a castiga glorie si un nou imperiu pentru tara sa. Sociologul Juan Linz a scos in evidenta existenta unui "pluralism limitat" in cadrul regimului. Franco a evitat opozitia elitei, instigand cu dibacie unele grupuri de putere contra altora si tolerand o coruptie la scara mare. Regimul generalului Franco nu a fost un regim cu partid unic, comparabil cu modelul national-socialist sau comunist. Nu a fost nici un regim cu partide multiple. A fost un regim autoritar in numele ideii pe care si-a facut-o despre Spania si despre doctrina legitimitatii pe care o va proclama. Franco a acceptat grupuri organizate din care insa nici unul (Falanga, Biserica, Armata sau sindicatele) nu a fost considerat a fi suportul exclusiv al statului. Esenta franchismului a fost diferita de cea a fascismului italian si a nazismului german. Regimul pe care l-a instaurat dupa infrangerea republicanilor nu a intentionat sa puna bazele unei noi ordini, ci din contra, sa restaureze societatea spaniola in forma ei traditionala. Pentru a-si infrange adversarii Franco a avut nevoie de sprijinul unei parti importante a clasei mijlocii pentru care intoarcerea la trecut nu a constituit un program mobilizator. Pentru a-si atrage adepti s-a aratat de acord cu o reforma agrara radicala, cu interventia statului in viata economica si cu nationalizarea datoriilor (cererile Falangei). Dupa ce a invins cu ajutorul Falangei, Frontul Popular, Franco s-a preocupat prea putin de realizarea programului acesteia.

Regimurile totalitare, spaniol, italian, german, au in comun condamnarea a ceea ce aceste regimuri numeau ideile revolutiei din 1789, democratice si liberale. Toate trei au invocat principiul autoritatii, dar doctrinele de la care sau revendicat au fost diferite. Din acest punct de vedere, regimul franchist pare a fi un intermediar intre fascismul italian si nazismul german. Ca si cel dintai el s-a reclamat de la gandirea traditionalista; el a pretins ca va mentine rolul Bisericii, afirmand ca autoritatea vine de sus si nu trebuie sa fie subordonata preferintelor cetatenilor. El s-a aratat a fi ostil unui stat total. Regimul lui Franco a fost mai putin conservator decat regimul lui Salazar. El a inclus anumite elemente ale fascismului modern, chiar daca numai miscarea falangista este cea care prezinta similitudini cu miscarea fascista italiana. Spre deosebire, regimul lui Mussolini s-a intemeiat pe un partid de stat ce profesa o teorie etatista, dar care avea un caracter revolutionar redus, in comparatie cu regimul german. Fascismul italian s-a straduit sa apere structurile traditionale conferind in acelasi timp guvernului autoritatea discretionara care favorizeaza suprimarea parlamentelor si sustinerea unui partid unic. Regimul reprezentativ al tipului in care domnea taisul sabiei (dupa expresia lui De Gaulle dar in acceptiunea lui Raymond Aron) a fost regimul national-socialist. Aici principiul de unitate nu era statul, ca in cazul fascismului italian, ci natiunea sau chiar mai mult - rasa.

Regimurile autoritare-conservatoare (Salazar, Franco) sau revolutionare-fasciste (Mussolini, Hitler) sunt impotriva ideilor Revolutiei franceze (1789), sunt antinationaliste si se revendica in egala masura de la o doctrina autoritara. Atat regimul lui Franco cat si al lui Salazar se prezinta drept mostenitorii unei ideologii care nu revendica regimurile constitutionale-pluraliste. Cu totul altfel se discuta regimul comunist cu toate ca si el suprima pluralitatea partidelor. El nu renega ideile democratice-liberale, pretinzand ca le respecta. El doar elimina competitia dintre partide, afirmand ca regimurile constitutionale-pluraliste reprezinta doar camuflajul unei oligarhii capitaliste. Regimul comunist se pronunta pentru suprimarea oligarhiei capitaliste pentru a putea sa instaureze o societate unitara fara clase in scopul obtinerii adevaratei libertati si adevaratei democratii. In regimul comunist monopolul partidului nu se considera a contraveni libertatii si democratiei pentru ca acest regim s-ar situa el insusi in istorie.

In Portugalia, pentru a restabili ordinea sociala, generalul Gomes da Costa va dirija o lovitura de Stat care a reinstaurat o dictatura reactionara. Aceasta a fost lipsita de sprijin popular ca si cea a lui Primo de Rivera in Spania. Incepand cu 1928, omul forte al regimului a devenit doctorul Oliveira Salazar. Acesta a instaurat ceea ce se va numi Estado Novo care datoreaza mai mult ideilor traditionaliste ale francezului Charles Maurras decat teoreticienilor fascismului. Antimodernist, el a incercat sa fixeze societatea portugheza in cadre care sa o puna la adapost de o evolutie considerata drept nefasta. Acesta a fost sensul corporatismului care a fost pus la baza noului Stat.

Astfel, in Portugalia, in perioada 1933-1974, s-a consumat un regim autoritar, corporatist. Istoriografia de specialitate pornind de la faptul ca el "afirma respectul principiilor crestine, familiei si individului" considera ca el nu face parte din randul regimurilor totalitare. Acesta a fost opus mai curand pluralismului partidelor decat constitualitatii. Salazar nu a acceptat o constitutie de tip parlamentar, dar s-a straduit sa limiteze puterile statului, sa asigure autonomia corpurilor sociale. El a dorit sa creeze o reprezentativitate diferita de reprezentativitatea parlamentara. Excluzand rivalitatea intre partide si competitia permanenta pentru exercitarea puterii a afirmat insa ca guvernantii nu trebuie sa fie atotputernici ci trebuie sa fie subordonati legilor, moralei, religiei. Regimul s-a revendicat de la o ideologie traditionalista si a pretins ca elimina agitatia partidelor si a parlamentului fara a provoca confuzie in societate si in stat. Regimul lui Salazar s-a vrut a fi liberal fara a fi democratic, dar nu a reusit. El a dorit sa ii depolitizeze pe oameni in timp ce fascismul italian si nazismul german a vroit sa ii politizeze mai bine zis sa ii fanatizeze prin orice mijloace. Regimul lui Salazar, mai conservator decat cel al lui Franco nu a avut nici el un partid de stat asa cum au avut regimurile lui Mussolini, al lui Hitler si al lui Stalin. De asemenea regimul lui Salazar a impus depolitizarea celor guvernati neavand nici partid unic nici partide pluraliste care ar fi cerut legitimitate electorala sau legitimitate revolutionara. Regimul totalitar de tipul Salazar a organizat periodic alegeri, in cadrul carora exista o lista patronata de guvern si o lista a opozitiei timide. Regimul nesprijinandu-se pe un partid cu activitate continua si intensa avea un guvern care crea o reprezentare a tarii, intr-o Adunare nationala si un partid. Ceea ce numim partid nu avea aproape nimic in comun cu partidele din tarile democratice si nici chiar cu partidele moderate. Ideea de baza era aceea de a rezerva guvernantilor, considerati competenti, monopolul deciziilor si al gandirii politice.

In perioada interbelica nationalismul exacerbat, rasismul intr-o forma sau alta sovinismul si patriotismul prost inteles au generat forme de fascism in Ungaria hortista in statul marioneta Slovacia si sub anumita forma in statul Croat in timpul celui de-al II-lea razboi mondial.

De asemenea ideologia fascista a fost imbratisata si de catre Garda de Fier (legionarii). Ideologia legionara din Romania a fost o varianta a celei fasciste produsa prin acumularea si combinarea traditionalismului exclusivist[4] cu antisemitismul doctrinar, cu nationalismul excesiv si ortodoxismul radical. Criza societatii romanesti s-a deosebit de aceea din Italia sau Germania, deoarece a intervenit pe fundalul realizarii statului national unitar. Ea a atins paturi ale burgheziei traditionale ruinate de razboi, mari grupuri ale intelectualitatii liber-profesioniste si salariale (mare parte a tineretului universitar) si chiar tineri muncitori si tarani. Ideologia legionara a fost expresia crizei de identitate a unor oameni puri care au urmarit sa puna capitalismul in slujba lor. Mircea Vulcanescu ne spune ca actiunea legionara a reprezentat "activismul prin disperare". Miscarea legionara s-a dovedit insa a fi o miscare antispirituala, care viza asasinarea ratiunii si a spiritului uman in totalitatea lui si nicidecum renovarea spiritual romanismului. Atat prin ideologie cat si prin actiunea politica ea a fost o miscare antimoderna, deci antiistorica. A fost o miscare terorista si antiumana, total antinationala deoarece s-a opus progresului national, inscriindu-se de la inceput in orbita intereselor Germaniei naziste. Miscarea legionara a fost cea mai reprezentativa grupare politica de extrema dreapta din Romania interbelica. Pentru ca s-a aflat in oopzitie pe aproape toata durata sa de existenta (a guvernat doar cateva luni, din septembrie 1940 pana in ianuarie 1941, impreuna cu Ion Antonescu), nu putem vorbi de un totalitarism romanesc de dreapta, ci doar de unele similitudini ideologice intre legionari si alte partide de dreapta din Europa interbelica.

Adeptii miscarii si-au propus o miscare fundamentala, chiar revolutionara, a societatii romanesti, in mod esential de factura spiritruala, o mare zguduire morala a constiintelor (aveau cultul eroismului, al dezinteresului material, al abnegatiei, considerau saracia o virtute intrinseca). Formarea omului nou era esenta legionarismului (tanar, capabil sa ridice Tara prin munca si jertfa, devotat actiunii in slujba comunitatii).

Urmarind regenerarea morala a natiunii, adeptii miscarii au promovat liderul infailibil si unitatea stat-biserica-natiune ca entitate mai presus de vointa individuala (fervoarea religioasa era prezenta la toate manifestarile lor). Antisemitismul, anticomunismul, xenofobia, ia apropiat de celelalte miscari de extrema dreapta si i-au dat coeziune grupului pentru care legaturile sociale sau nationale nu mai aveau semnificatie. Aceasta explica si motivatiile pentru asasinat politic si crima care nu pot fi in nici un fel justificate.

Avantul fascismului reprezentat de miscarea Garzii de Fier l-a determinat pe regele Carol al II-lea sa desfiinteze toate partidele si sa il omoare pe Codreanu, seful Legiunii. Ion Antonescu a chemat pe legionari la guvernare si pentru a-i putea controla mai usor si a-i putea chiar anihila. In momentul cand acestia au fost aproape de putere si mai ales cand au exercitat-o nu am mai vrut sa o imparta cu nimeni. Cei care folosisera asasinatul (Duca, Madgearu, Iorga, Armand Calinescu) atat in interiorul legiunii cat si in afara ei au considerat ca pot sa il rastoarne pe Antonescu. Rebeliunea din 21-22 ianuarie 1941 a fost inabusita de catre Antonescu cu ajutorul armatei. Maresalul a eliminat componenta legionara din guvern introducand un regim militarist iar legionarii vor fi bagati in lagare la fel cum au fost comunistii. Demn de mentionat este si faptul ca intre extrema dreapta (legionari) si extrema stanga (comunisti) au existat intelegeri pentru sprijin reciproc asa cum s-a intamplat dupa incheierea razboiului la alegerile din noiembrie 1946. In memoria colectiva miscarea legionara a ramas asociata cu agresivitatea arbitrariul si teroarea.

In Bulgaria, generalul Georgiev a dizolvat, in 1934, partidele traditionale si miscarea fascista si a instaurat o dictatura monarhico-militara asemanatoare cu ce ape care generalul Metaxas a instaurat-o in Grecia cu ajutorul regelui in 1936. In Austria Cancelarul Dollfuss a condus din 1934 un stat reactionar, traditional si catolic. Succesorul sau Schuschnigg a eliminat in 1936 organizatia Heimwehr pe care s-a sprijinit regimul pana atunci.

In tarile Europei de Nord si de Vest, unde democratia se baza pe traditii stravechi si pe sprijinul unei fractiuni importante a maselor si a clasei de mijloc, partidele fasciste si fascizante, sau pur si simplu reactionare, nu au reusit sa cucereasca puterea.

Ele au cunoscut insa un avant in aceasta perioada in mai multe tari. In Franta, ascensiunea ligilor si paralizia institutiilor a degenerat in februarie 1934 intr-o criza de regim. In Marea Britanie, British Union of Fascists a lui Oswald Mosley a cooptat 20.000 de aderenti recrutati din randurile clasei de mijloc care au fost insa repede desconsiderati in ochii opiniei publice datorita vilolentei actiunilor lor. In Belgia miscarea rexista lui Leon de Grelle sustinuta financiar de Mussolini cu caracter traditionalist dar cu cotatie fascista a obtinut la alegerile din 1936, 11% din voturi si 26 de deputati. La fel in Olanda, Miscarea National-Socialista a lui Anton Mussert, apropiata de modelul hitlerist a obtinut in 1935, 8% din voturi avand un efectiv de circa 40.000 de aderenti. In zona flamanda miscarea Verdinosa a lui Joris von Severen (in 1934 avea 15.000 membrii) si Uniunea Nationalista Flamanda a lui Staf de Clercq, organizatii pronaziste au fost subventionate de serviciile germane.

Toate aceste organizatii ca si cele din Danemarca, Norvegia (Miscarea Nasjonal Samling a lui Quisling), Elvetia, Irlanda etc. dupa apogeul din anii 1934-1936, au cunoscut un rapid reflux dupa 1936, consecinta a unei relative imbunatatiri a situatiei economice, a mobilizarii populatiei si a rezistentei opuse actiunilor lor de partidele democratice.

Toate aceste ideologii se inscriu in grupa ideologiilor totalitare care resping democratia intru totul. Pentru fascism democratia este unul din numele dat divizarii si slabiciunii intr-o lume in care unitatea si puterea ar trebui sa conteze cu adevarat. Programul fascismului expus in mod simplist se rezuma la: "urmeaza-ti liderii in lupta impotriva dusmanilor natiunii sau rasei si fa tot ceea ce este necesar pentru a aduce gloria poporului tau contribuind la impunerea sa ca putere conducatoare in lume. Da totul statului, nu ascunde nimic statului si nu face nimic impotriva statului."

Fascistii au avut succese si in afara Europei. Astfel in Argentina intre anii 1940-1050 a existat regimul condus de Juan Peron, un ofiter de armata care a castigat un sprijin larg in randul clasei muncitoare argentiniene.

Au existat elemente puternice ale fascismului si in Africa de Sud. In aceasta tara politica oficiala de apartheid (sau discriminare rasiala) a fost adesea justificata prin invocarea ideii unitati organice a unui popor african superior din punct de vedere rasial. Sensul de baza al curentului apartheid este separare. Guvernul sud-african, pana acum cativa ani a pus bazele unei politici de separare in doua moduri. Primul a constat in separarea intre rase. Incepand cu 1948, cand partidul Nationalist African a castigat pentru prima data controlul asupra guvernului, poporul Africii de Sud a fost divizat oficial in 4 grupuri rasiale: africani, asiatici, colorati (descendentii raselor mixte) si albi. Cu toate ca africanii reprezentau mai mult de 72% din total (recensamantul din 1980) Partidul Nationalist i-a exclus din procesul politic al tarii refuzandu-le dreptul de vot. O serie de legi printre care cea care interzicea casatoriile intre albi si non-albi, cea a "trecerii" (obligativitatea permisului pentru a intra in zonele urbane ale albilor) permiteau practicarea apartheidului, adica superioritatea rasei albe. Sistemul de apartheid in general apeleaza la rasism si nationalism. Din aceasta perspectiva el poarta o amprenta evidenta a doctrinei fasciste si naziste. In acelasi timp exemplul regimului care a existat in Africa de Sud exemplifica faptul ca fascismul nu este nici mort si nici nu a disparut cu totul, nici chiar in cele doua tari in care parea pe de-a intregul infrant la sfarsitul celui de-al II-lea razboi mondial. Atat in Italia cat si in Germania Partidul Fascist si Partidul Nazist sunt in afara legii. Cu toate acestea neofascistii si neonazistii reusesc sa candideze sub diferite denumiri pentru posturi politice si sa instige ocazional la violenta. A existat in Europa ultimilor ani o redesteptare a fascismului. In Italia, in anul 1992, nepoata Il Duce-lui, Alexandra Mussolini a castigat in alegeri un loc in Parlamentul Italiei, ca membra a Miscarii Sociale Neofasciste Italiene (MSI). In Germania organizatiile neonaziste au revendicat atentate cu bombe si alte violente care au ucis familii de muncitori sezonieri turci, vietnamezi, kurzi etc. Aceste atacuri precum si renasterea fascismului par sa fie rezultatul unui nationalism reinnoit, adus in prim-plan de resentimentul fata de muncitorii straini, refugiati si imigranti.

In Statele Unite Partidul Nazist si alte grupari cu tendinte fasciste precum Ku Klux Klan-ul, Natiunea Ariana si skinheads (capete rase) isi fac uneori simtita prezenta.

Locul in care o miscare neofascista si-a dobandit cea mai mare putere in ultimii ani este Iracul Orientului Mijlociu. Aici ca si in Italia lui Mussolini, regimul lui Saddam Hussein a cautat sa creeze o societate bazata pe nationalism, militarism si control totalitar. Elementele totalitare si militariste ale regimului au devenit cunoscute in timpul Razboiului din Golf (1990-1991), care a urmat invaziei Kuweit-ului de catre Irac. Legatura lui Saddam Hussein cu nationalismul s-a realizat prin intermediul unui partid politic care a fost activ in cateva din tarile Orientului Mijlociu. Acesta este Partidul Ba'th (sau Ba'ath). Inca de la formarea sa (1950) a promovat pan-arabismul, adica credinta conform careia arabii apartin unei singure natiuni sau unui singur popor, cu dreptul de a trai intr-un singur stat unitar. Pe aceasta cale spera acest partid sa restaureze puterea si identitatea unui popor arab care este divizat in cateva state si religii diferite. Ba'th inseamna reinviere ca si risorgimento. Se considera ca de aceasta reinviere vor beneficia toti arabii, inclusiv crestinii, druizii si alti non-musulmani. Partidul Ba'th la toti le ofera "o misiune speciala in lume si dreptul la independenta si unitate".

Mentionam insa ca acest sentiment al nationalismului arab nu este totusi suficient pentru a produce fascism la fel cum nici nationalismul lui Mazzini nu a fost suficient pentru a produce direct fascismul in Italia. Cu toate acestea nationalismul ramane un ingredient cheie pentru fascism, iar cand este completat de militarism si de incercarea de a instaura un control totalitar, ca in Iracul ultimilor ani, atunci putem sa ne gandim la fascism.

Ca ideologie fascismul nu a pierit, el traind ca posibilitate, oriunde ideea de diferente nationale si rasiale conduce la o dorinta de unitate nationala si unde se foloseste forta bruta impotriva acelor care se opun. Fascistii au incercat intotdeauna sa castige sprijinul maselor apeland la termenii cei mai simpli si mai emotionali.

In concluzie fascismul a luat cu asalt democratiile in criza. Regimurile fasciste au aparut acolo unde statul n-a mai putut sa faca fata cerintelor societatii, acolo unde democratiile au permis crearea iluziei unei posibile lumi mai bune, mai perfecte, crearea iluziei unei puteri indreptate catre un nou tip de om social.

Intrebari de verificare:

In ce a constat "fabricarea" consensului in Italia fascista?

In ce a constat totalitarismul cultural si care au fost limitele sale?

Care au fost miscarile si regimurile autoritare in restul Europei in perioada interbelica?

Care sunt partidele, miscarile si regimurile fasciste dupa cel de-al II-lea razboi mondial in lume (exemplificati)?

Termeni:

franchism;

salazarism;

autarhie si mobilizare;

dirijism;

totalitarism cultural;

legionarism;

apartheid.

Bibliografie selectiva

Aron, Raymond, Democratie si totalitarism, Editura ALL, Bucuresti, 2001;

Berstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Secolului XX, vol. I, Editura ALL, Bucuresti, 1998.

Idem, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, Iasi, 1998.

Chagnollaud, Dominique, Science politique, Ed. Dalloz, Paris, 2000;

- Chatelet, Francois, Pisier, Evelyne, Conceptiile politice ale secolului XX, Humanitas, Bucuresti, 1994;

Lescure, Jean Claude, Fascismul si nazismul, Institutul European, Iasi, 2002;

Mitran, Ion, Politologie, Editura Fundatiei Romania De Maine, Bucuresti, 2000

*** Natiuni si nationalisme, Editura Corint, Bucuresti, 2002.