DEFINITIA CONCEPTULUI DE ORDINE PUBLICA

DEFINITIA CONCEPTULUI DE ORDINE PUBLICA

Starea ideala ar fi daca s-ar putea realiza o ordine perfecta in organizatia statala. Aceasta insa - din cauza fireasca a insasi imperfectiunii omenesti - fiind imposibil de realizat, trebuie sa ne multumim si sa ne straduim la infaptuirea unei stari de ordine cat mai aproape de acel ideal, adica spre o ordine omeneste cat mai desavarsita posibila.1

Notiunea "ordine", dupa unele pareri, inseamna o stare de randuiala, o asezare sau functionare a lucrurilor dupa rand si cuviinta, sau cu alte cuvinte: o dispozitiune a lucrurilor dupa anumite norme sau reguli utile si armonice. Precum aceasta stare de ordine se refera la un domeniu general de lucruri, sau la o sfera limitata ori speciala de lucruri, avem o ordine generala sau o ordine speciala ale acelui domeniu, sfere sau compartimente a lucrurilor sau a lucrului respectiv.

Daca ordinea se refera la convietuirea societatii omenesti, se numeste ordine sociala, care in organizatia statala este numita ordinea social-statala si sub care se intelege in general: starea de randuiala echilibrata intre factorii statali si sociali, inclusiv individuali, infaptuita prin instituirea si respectarea unor anumite principii, norme si reguli salutare pentru prosperarea vietii social-statale.

Aceasta stare de ordine interna generala a statului cere - in mod firesc - potrivire, echilibru si armonie intre organizarea si functionarea institutiilor diferite si nevoile si aspiratiile populatiei, intre ceea ce este astazi si ceea ce constituie un ideal pentru maine, intre scopul salutar urmarit si mijloacele folosite, intre dorintele unora si drepturile altora, intre drepturile statului si pretentiile cetatenilor. Numai o stare echilibrata armonica a vietii interioare a statului acorda si asigura posibilitatea progresului si a prosperitatii din toate punctele de vedere pentru cetateni si stat.

Desfasurarea convietuirii sociale presupune asadar, o ordine sociala, a carei menire este promovarea prosperitatii tuturor oamenilor.

Actiunea ordinii sociale este dubla. In sens direct ea trebuie sa contribuie pe de o parte cat mai mult posibil la opera de echilibrare si disciplinare interna a indivizilor, prin inlesnirea conditiilor prielnice acestui scop. Pe de alta parte, ea trebuie sa faciliteze ca din majoritatea echilibrelor interne a componentilor genului omenesc, sa se formeze acel echilibru social viabil, care sa poata servi de piedestal solid al ordinii sociale. Menirea indirecta a ordinii sociale este ca sa ingrijeasca ca aceasta stare de echilibru sau armonie sociala, sa fie realizata pe linia exigentelor sistemului de ordine universala.1

Legata de notiunea de ordine sociala este si aceea de ordine de stat care insa nu este asa de spontana si de automata ca ordinea sociala. Ordinea sociala isi are sorgintea in insasi contactul pe care indivizii il au intre ei in viata sociala in mod fatal si necesar, pe cand ordinea de stat deriva din respectul datorat legilor de catre toate categoriile sociale, respect impus de insasi autoritatea de stat si asigurat de autoritatea de stat investita cu aceasta facultate, cu o astfel de prerogativa. Dupa A. Pillet, ordinea de stat este un aranjament regulat, normal, durabil si combinat de o astfel de maniera ca fiecare urmareste respectarea drepturilor esentiale si cresterea securitatii si a tuturor facultatilor si libertatilor atat fizice cat si psihice. Potrivit lui Planiol, ordinea in stat este asezarea institutiilor si randuirea regulilor neaparat necesare functionarii statului. A. Lesviodax considera ca acest concept cuprinde totalitatea regulilor prin care se defineste statutul juridic al conducatorilor si mentine aceasta distinctie cu toate efectele sale, asigurandu-se pentru toti existenta armonioasa si progresul potrivit cu nevoile sociale.

Ordinea sociala si cea de stat, alaturi de ordinea naturala care este anterioara primelor doua, formeaza la un loc ordinea publica, o adevarata sinteza a acestora.

In ordinea publica este cuprinsa si ordinea legala, adica domnia sau suprematia legii, ori altfel pronuntat, principiul legalitatii, atat de inradacinat in modul de conducere si functionare a vietii publice din statul de drept.

Conceptul de legalitate intr-un stat de drept desemneaza respectarea intocmai a Constitutiei, legilor, a celorlalte acte normative si a actelor juridice concrete date in baza lor, a drepturilor si libertatilor fundamentale de catre organele statului, de organismele sociale in general, precum si de catre cetateni. Corolarul legalitatii in statul de drept il reprezinta respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului la nivelul standardelor prevazute de documentele internationale.

Putem distinge un obiect al legalitatii - normele juridice ce trebuie respectate, cat si subiectele legalitatii - persoanele fizice si subiectele de drept colective obligate sa respecte aceste norme.

Legalitatea presupune desfasurarea relatiilor sociale in conformitate cu prevederile Constitutiei, legilor, a celorlalte norme juridice si ca urmare, realizarea in societate a unei ordini de drept, ca rezultat al infaptuirii principiului legalitatii in societate.

Asadar, ordinea de drept inseamna o randuiala, o asezare a relatiilor sociale pe baza normelor juridice, a dreptului. Intr-un stat de drept, aceste norme juridice, obiect al legalitatii trebuie sa fie emanatia democratica a vointei poporului prin intermediul organelor legislative democratic constituite.1

Legalitatea, principiul suprematiei legii, ca forma a legalitatii implica respectarea Constitutiei, a legilor dar si a actelor normative subordonate legii precum si a actelor concrete de aplicare. Toate acestea nu reprezinta un scop in sine, ci urmaresc asigurarea drepturilor si libertatilor cetatenesti in societate.

Subiectele legalitatii sunt persoanele fizice, in mod individual, precum si subiectele de drept colective (organe de stat, alte organisme sociale, dintre care unele sunt persoane juridice), care trebuie sa aiba o conduita conforma cu prevederile legale. Prezinta o importanta deosebita respectarea legii de catre organele fortei publice (armata, justitie, politie). Nu este insa suficient sa se proclame principiul legalitatii. Este necesar sa existe un sistem de garantie si control in ceea ce priveste legalitatea. In acest sens, constitutia unui stat de drept consacra o serie de institutii juridice ca: Consiliul Constitutional, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Institutia contenciosului administrativ, procedura judiciara s.a. Asigurarea legalitatii presupune o anumita stabilitate a legii, ceea ce nu inseamna rigiditate. Dinamica dreptului depinde, desigur, si de imprejurarile istorice cat si de alti factori.

Corolarul legalitatii in statul de drept il reprezinta respectarea drepturilor omului - institutie juridica centrala, in jurul careia graviteaza toate celelalte institutii juridice. In procesul reglementarii juridice, nu se pune problema de a reglementa toate relatiile sociale. Se vor avea in vedere numai acele relatii sociale ce necesita o anumita interventie din partea legiuitorului pentru a se asigura ordinea sociala.

Principiul libertatii individuale permite cetateanului in statul de drept sa-si exercite capacitatile sale creatoare, sa-si puna in valoare aptitudinile. Legiuitorul nu prescrie ceea ce individual poate sa faca, ci ceea ce este interzis sa faca, avand in vedere ca libertatea unui individ trebuie sa permita si libertatea celorlalti indivizi in societate.

Ordinea de drept desemneaza situatia rezultata in urma infaptuirii legalitatii in care relatiile sociale supuse reglementarii juridice se stabilesc in stricta conformitate cu normele de drept. Ordinea de drept este cooperarea tuturor factorilor, a tuturor indivizilor si categoriilor sociale, a structurilor si institutiilor de stat, pentru atingerea scopului comun care este binele general. In acest fel se ajunge la respectarea produsului muncii si, implicit, a proprietatii, se asigura viata, libertatea si onoarea cetateanului. Prin ordine publica se ajunge la a se castiga din partea tuturor cetatenilor simtamantul sigurantei si al linistii. Este vorba despre acel climat de securitate in viata publica a oamenilor tot atat de necesar ca si normalitatea vietii personale a acestora.1 Ordinea si linistea publica asigura existenta pasnica a indivizilor si a bunurilor ce ii inconjoara, dand in acelasi timp avant statului si garantandu-i acestuia integritatea, independente si suveranitatea sa.

Orice colectivitate umana implica in mod necesar o viata de relatii reciproce, de legaturi diverse. Prin firea sa, omul este predispus actiunii, iar nevoile sale materiale si spirituale, trupesti si sufletesti il silesc sa activeze, sa actioneze. Fiecare persoana fiind supusa acestui imperativ natural este firesc si de neinlaturat ca, actiunile sale, sa se incruciseze, armonizandu-se sau ciocnindu-se cu actiunile altor membri ai grupului social.

In acest cadru, actiunea sau conduita fiecaruia este apreciata, evaluata de ceilalti membri ai colectivitatii si considerata convenabila ori neconvenabila pentru ei, sau pentru grupul social, dupa cum comportarea sa se conformeaza sau vine in conflict cu interesele acestora.

In ce priveste actiunile neconvenabile, acestea fiind vatamatoare sau doar periculoase, provoaca - in mod firesc - o reactie din partea celor nemultumiti. Reactia, daca intervine intr-o masura exagerata, arbitrara, dar nu numai atunci, poate fi la randul sau privita ca neconvenabila si va provoca o contrareactie. In felul acesta, fiecare conflict devine sursa permanenta de neliniste si nesiguranta pentru grupul social respectiv. O asemenea ipoteza presupune insa ca relatiile de convietuire speciala sa se transforme intr-un adevarat camp de lupta, de dispute nesfarsite. Astfel, mai devreme sau mai tarziu, acel grup social trebuie sa dispara, sa se autodesfiinteze, sa se dezintegreze datorita propriei sale anarhizari.

Din fericire, un astfel de scenariu este doar o ipoteza teoretica.

Practic, aceleasi forte care au sadit in om imperativul sociabilitatii, au avut darul sa inspire omului si spiritul de ordine, facandu-l sa inteleaga ca inauntrul grupului social actiunile si interesele fiecaruia trebuie sa se armonizeze cu cele ale celorlalti.

Ce este in fapt ordinea? In fundamentarea raspunsurilor la aceasta intrebare pornim de la ceea ce romanii afirmau si anume ca "ordo est anima rerum" - ordinea este sufletul tuturor lucrurilor - si de la mentionarile facute de Vasile Barbu, potrivit carora "ordinea exista acolo unde atat persoanele, cat si lucrurile sau evenimentele sunt grupate, nu insa la voia intamplarii ci in mod constient, intr-o stransa conecsiune pentru atingerea unui anumit scop."1

Ordinea este o dispunere a elementelor unui sistem intr-o schema de relatii care-i potenteaza capacitati functionale maxime.2 Ea creeaza coeziunea necesara intre indivizi, da nastere, sustine si dezvolta societatea. Ea implica reguli de conduita, care sa arate fiecaruia ce-i este ingaduit sa faca si ce nu-i ingaduit, adica, cum trebuie sa se poate, ce conduita trebuie sa aiba in cadrul vietii sociale. Ordinea mai implica si masuri de reintegrare care sa asigure restabilirea echilibrului, atunci cand regulile de conduita nu au fost observate.

Ordinea presupune o suma, un ansamblu, un complex de reguli, care sa contina in ele atat precepte privind conduita, cat si masuri de reactie sociala. Prin ordine trebuie sa intelegem starea de echilibru si - totodata - legatura creata intre mai multe persoane, stare si legatura, produse in interesul atingerii unui anumit scop.1

Autorii care au incercat sa defineasca insusi conceptul de ordine publica, au pus accentul cand pe ansamblul normelor care ar constitui ordinea publica, cand pe efectul respectarii acestor norme. Si normele insasi si rezultatul observarii lor apar insa in cele mai multe din definitii:

Alexandresco (vol.I, pag. 224) se refera la definitia lui Huc si face urmatoarele observatii: cuvantul "ordine" in sensul sau gramatical inseamna: asezarea lucrurilor in relatiile lor respective unele in raport cu altele iar cuvantul "public" insemneaza: care apartine societatii. Ordinea publica intereseaza deci organizatia societatii".

Departandu-l si mai mult de normele din care decurge, unele definitii incearca a fixa conceptul de ordine publica numai in raport cu realizarea lui. Astfel, dupa o definitie a lui Huc ordinea publica ar fi "consecinta observarii legii de catre cetateni" iar dupa o formula a lui Marmion "l'instinct social a reunies ou realisees dans le groupement" (echilibrul realizat intre diferitele forte pe care instinctul social le-a reunit in grup).

Gasim si incercari de a defini ordinea publica sub aspectul exclusiv al intereselor sau ideilor din care s-ar inspira normele legislative.

Punand accentul pe interesul social, Hemard (citat J. de la Morandiere) afirma ca ordinea publica ar consista in ansamblul regulilor stabilite de legiuitor in interesul vital al societatii.

Duguit (citat de J. de la Morandiere) spune ca ordinea publica nu e altceva decat interesul social, oricum ar fi conceput.

Pentru Demogue (citat de J. de la Morandiere), ordinea publica ar fi alcatuita din ideile "auxquelles la societe s'est tres nettement arretee, reponssant la liberte sur ce point puisqu-elle croit tenir la verite" (asupra carora societatea s-a oprit net, respingand din acest punct libertatea, pentru ca ea crede ca detine adevarul).

Dupa A. Lesviodax, ordinea publica cuprinde totalitatea regulilor prin care se defineste statutul juridic al conducatorilor si condusilor, se face distinctia intre ei si se mentine aceasta distinctiune cu toate efectele, asigurandu-se pentru toti existenta armonioasa si progresul potrivit cu nevoile sociale.1

Pentru E. Bianu, ordinea publica este acea stare de echilibru ce trebuie sa existe intre puterile si factorii sociali competenti ai unei societati determinata in timp si in spatiu, pentru conservarea si dezvoltarea sa sociala.2

Potrivit Dictionarului Enciclopedic Roman din 1965 "ordinea publica sau obsteasca" este denumirea folosita pentru a desemna normala functionare a aparatului de stat, mentinerea linistii cetatenilor, respectarea drepturilor cetatenilor si a avutului obstesc".[1]

Dupa micul dictionar enciclopedic roman din 1972 "ordinea publica" inseamna ordinea publica, economica si sociala dintr-un stat care asigura printr-un ansamblu de norme si masuri deosebite de la o oranduire la alta si se traduce in fapt prin normala functionare a aparatului de stat, mentinerea linistii cetatenilor si respectarea drepturilor acestora si a avutului obstesc.[2]

In dictionarul LAROUSSE se arata ca "ordinea publica este un ansamblu de dispozitii legale ale caror particularitati nu pot in stipulatiile lor sa-si suprime intre ele efectele".[3]

O alta acceptiune porneste de la ideea ca ordinea publica reprezinta "ordine publica, economica si sociala dintr-un stat care se asigura printr-un ansamblu de norme si masuri deosebite de la o oranduire la alta si se traduce in fapt prin functionarea normala a aparatului de stat, mentinerea linistii cetatenilor si respectarea drepturilor acestora si a avutului obstesc".[4]

In anul 1943, Paul Negulescu - profesor onorar la Facultatea de Drept, membru onorar al Academiei Romane, membru al Institutului International de Drept Public din Paris, secretar general al Institutului de stiinte administrative al Romaniei - exprima ca "prin ordine publica din punct de vedere administrativ si mai ales politienesc se intelege starea de fapt materiala si exterioara pe care legiuitorul o garanteaza si autoritatea administrativa o protejeaza, impiedicand orice tulburare ce i s-ar putea aduce".[5]

Din perspectiva dreptului international privat, ordinea publica este "mijlocul pus la indemana judecatorului pentru a elimina legea straina competenta in baza regulilor de drept international privat, atunci cand ea este contrara unui principiu fundamental al dreptului instantei sau al autoritatii care examineaza cauzele cu un element strain".[6]

Din punct de vedere al autorilor de drept administrativ notiunea de ordine publica trebuia folosita pentru a desemna un minim de conditii esentiale pentru o viata sociala convenabila, continutul acesteia variind cu stadiul increderii sociale. In acest sens, se citeaza necesitatea protectiei bunurilor si persoanelor, salubritatea, linistea publica etc., dar si aspecte de ordin economic, cum ar fi lupta impotriva unei vieti prea scumpe, respectiv de ordin estetic (exemplu protectia siturilor si monumentelor).[7]

Referindu-ne la literatura de specialitate, mentionam caracterul complex care se atribuie de unii autori acestei notiuni, in cuprinsul careia intra atat apararea regimului politic, a cetatenilor impotriva calamitatilor naturale, mentinerea linistii publice, masurile care asigura executarea legilor si hotararilor judecatoresti, buna convietuire in societate precum si buna functionare a serviciilor organizate de stat.

S-a exprimat parerea ca ordinea publica este o ordine a regulilor de convietuire sociala care s-au impus din indelungata convietuire a oamenilor in societate. Aceste reguli de convietuire sociala fiind cuprinse in norme juridice, notiunea de "ordine publica" este o notiune juridica, ordinea publica fiind o parte a ordinii de drept.1

Din punct de vedere al dreptului constitutional ordinea publica este ansamblul regulilor care asigura siguranta societatii si a caror incalcare nu antreneaza decat ilegalitatea partiala a unui act sau a unui fapt juridic.2

Consideram ca diversitatea de conceptii in ce priveste notiunea de ordine publica este numai aparenta si ca ea priveste buna desfasurare a vietii in societate, un anumit mod in care trebuie sa fie organizate relatiile intre membrii colectivitatii umane pentru a nu se produce perturbari in dezvoltarea societatii. Aceasta notiune are deci un caracter complex care include o varietate reguli ce se refera in situatii de fapt care trebuie realizate, mijloacele care trebuie puse in actiune, pentru a proteja drepturile si interesele legitime ale cetatenilor, avutul public si privat, precum si celelalte valori fundamentale ale societatii.

Ordinea publica exprima un echilibru nu static si in miscare, intre puterile si vointele ce se ciocnesc. Intr-adevar, drepturile ca si obligatiile, de altfel, nu pot ramane in tipare neclintite. Ele urmeaza cursul vietii in care se integreaza si astfel vedem cum isi schimba finalitatea si spiritul, cum punctul lor de echilibru se deplaseaza. Conceptul de ordine publica trebuie sa-si pastreze caracterul pe care il imprima faptele. Mai mult, nevoile practicii fac ca nu numai conceptul, dar si mijloacele prin care se realizeaza ordinea publica sa fie supuse variatiunii. De aceea, daca notiunea ordinii publice este necesara in fiecare stat, mijloacele intrebuintate pentru acest lucru sunt variabile. Ele se modeleaza dupa spiritul, obiceiurile, caracterul si trasaturile particulare ale natiunii careia ii sunt destinate.