MODELUL DE ORGANIZARE SI FUNCTIONARE A INSTITUTIILOR

III.1 INAINTE SI DUPA 1990

Actualele centre de plasament s-au constitutit pe fostele institutii rezidentiale (leagane, case de copii, camine spital), ale caror principii de organizare si functionare erau starine de cerintele satisfacerii nevoilor copilului:

Leaganele (institutii rezidentiale pentru copilul 0-3 ani) erau organizate ca unitati spitalicesti si functionau in localuri mari, in care erau gazduiti sute de copii. Camerele, numite saloane, aveau ca unic mobilier patuturi din fier, aliniate ca in spitale.

Casele de copii ( institutii rezidentiale pentru copiii prescolari si scolari) erau organizate dupa modelul internatelor austere de acum 150-200 de ani, in care spatiile, foarte aglomerate, permiteu doar realizarea a unui program monoton, comun pentru toti copiii. Nu existau spatii de socializare si recreere nici in interiorul si nici in exteriorul institutiei. Grupurile sanitare erau destinate unui numar mare de copii, in general locatarii unui intreg palier, si se aflau mai tot timpul in stare proasta de functionare (reviziile si reparatile facandu-se de obicei o data pe an).

Cladirile in care functionau aceste doua tipuri de institutii erau neadecvate destinatiei lor pentru ca erau fie cladiri ale fostelor castele, conace boieresti si cladiri mari ale vechilor orfelinate ( aflate in stare avansata de degradare, in cere se putea interveni cu dificultate pentru adaptarea spatiilor pentru viata copiilor), fie cladiri noi, de tip bloc, cu 3-4 etaje, cu cate 14-20 de dormitoare pe fiecare palier.

Caminele spitale s-au infiintat in 1973 si pana in 1989 au functionat pe modelul azilelor pentru copii "irecuperabili", fiind amplasate de cele mai multe ori in locuri izolate.

Sfarsitul anului 1989, pe fondul saraciei intregii societati, a gasit toate aceste institutii, cu precadere caminele spital, intr-o stare de degradare si mizerie avansata.

Imediat dupa 1989 unele din aceste institutii au fost inchise, iar pentru restul prioritatea a constituit-o reabilitarea cladirilor, echiparea lor si instruirea personalului.

Intre anii 1990-1994 au fost initiate unele actiuni pentru reorganizarea spatiilor din institutii, in vederea satisfacerii nevoilor copilului.

Schimbarile cele mai vizibile s-au petrecut in leagane si camine spital, unde au fost concentrate fonduri financiare insemnate.

Modelul spitalicesc a fost treptat depasit, iar caminele spital au inceput sa-si assume misiunea de recuperare a handicapurilor copiilor.

Casele de copii au ramas, insa, in continuare intr-o stare precara, intrucat fondurile au fost directionete cu prioritate catre leagane si camine spital.

Dupa 1994, pe conceptual ingrijirilor personalizate, se promoveaza institutia de tip familial, fie prin crearea de institutii de talie mica, fie prin spargerea celor mari si restructurarea spatiilor existente.

Dupa prima schimbare a legislatiei privind protectia copilului, in 1997, institutiile rezidentiale se reorganizeaza explicit pe principiul respectarii drepturilor copilului, ca centre de plasament unde copilul aflat in dificultate este ocrotit temporar.

Schimbarile apar in toate tipurile de institutii, dar amploarea lor este inegala

Pentru a caracteriza institutia dupa modelul de organizare si functionare, am procedat la clasificarea lor in trei tipuri:

1.-tipul clasic;

2.-tipul familial;

3.-tipul mixt.

Tipul classic se caracterizeaza prin:

functionarea in localuri massive, cu capacitati de cazare foarte mari, care permit efective mari de copii, cuprinse intre 150-350 copii;

functionalitatea spatiilor interioare incompatibila cu satisfacerea nevoilor si respectarea drepturilor copilului :

- dormitoare foarte mari, cu peste 8-10 paturi, indifferent de varsta copiilor, aproape complet lipsite de orice fel de mobilier sau posibilitati de organizare a unui spatiu personal, destinate in exclusivitate dormitului;

- sala/sali de masa cu capacitate mare , tip cantine;

- bucatarie comuna pentru ansamblul institutiei , inaccesibila copiilor pentru implicarea lor in activitati gospodaresti;

sali de activitati pentru grupuri mari de copii , utilizate pentru activitati educative de grup sau petrecerea timpului liber;

grupuri sanitare cu elemente de neglijare a intimitatii;

lipsa spatiilor adecvate pentru contactul copilului cu familia.

Tipul familial se caracterizeaza prin:

functionarea in localuri de tip casa sau apartamente de talie mica si numar redus de copii sau localuri mari, dar cu organizare interna pe subunitati autonome (module) pentru cel mult 10 copii;

organizarea spatiilor interioare si a activitatilor cotidiene pentru a crea conditii apropiate modelului din familie si de abordare individualizata a copiilor.

Tipul mixt

Acest tip corespunde institutiei in care coexista cele doua modele de mai sus in proportii diferite.

De exemplu: poate fi o cladire cu doua etaje, unde un etaj este amenajat in stil "module" (camera cu 4 paturi, suparapuse doua cate doua, o mica sufragerie care are masa cu patru scaune si o biblioteca cu carti). Pe acelasi etaj exista si o camera in care copiii servesc masa, iar in timpul liber asculta muzica, se uita la TV, sau se joaca cu jucarii. Baia este comuna pe etaj, dar cu WC-uri si dusuri igienizate si despartite.

Celalat etaj este tipic centrelor de plasament clasice.

Pentru evaluarea conditiilor minime generale de care beneficiaza copilul in institutiile rezidentiale, am ales ca indicatori, pe langa modelul de organizare si functionare a institutiilor, numarul de copii in dormitoare, spatii si obiecte personale de care beneficiaza copiii, starea grupurilor sanitare.

Numarul copiilor in dormitoare

Cu toate ca majoritatea institutiilor s-au conformat noii legislatii aparute dupa anul 1997, reorganizandu-se explicit pe principiul respectarii drepturilor copilului, ca centre de plasament unde copilul aflat in dificultate este ocrotit temporar, la o parte dintre acestea numarul de copii intr-un dormitor ramasese inca mare, indifferent de tipul institutiei.

In anul 2000, doar 12 % dintre copiii traiau in conditiile prevazute de standardele nationale, care propuneau in medie un numar maxim de 4 copii intr-un dormitor, restul traind in continuare in conditii necorespunzatoare nevoilor lor specifice de viata si ingrijire; limitele privind numarul de copii in dormitor in aceste institutii se situau intre 2 si 36 ( copii intr-un dormitor) ( CERAB 2000).

In centrele de plasament o pondere mai mare de copii beneficiau de dormitoare mai putin aglomerate decat copiii aflati in camine spital.

In mediul rural, dormitoarele din institutii erau mai putin agglomerate decat cele din mediul urban. Astfel ponderea copiilor care beneficiau de camere apropiate de standardele impuse era de 11 % in mediul urban si de 16,33% in mediul rural (CERAB 2000).

Aglomerarea copiilor in spatial cotidian, pe langa riscuri legate de igiena, comporta si dificultati de identificare cu EUL psihic prin constrangerea de a nu se putea delimita de alte

EU-ri. Nediferentierea tinutei vestimentare si uniformizarea tunsorii la cele doua sexe si in cadrul aceluiasi sex amplificau mult acest fenomen.

Obiecte si spatii personale de care beneficiaza copiii

Spatial personal si obiectele personale ale copiilor au fost aspecte dintre cele mai neglijate in institutiile traditionale.

In centrele de plasament copii beneficiau de propriul pat, insa in caminele spitale existau situatii cand copiii imparteau cate doi in pat. Astfel, in anul 2000 (conform Cerab) in caminele spitale doar 84 % dintre copii beneficiau de propriul pat.

Centrele de plasament pentru copii scolari satisfaceau cel mai bine cerinta dulapului individual (81 %), urmate de centrele pentru prescolari (55,1 %), pe ultimul loc situandu-se centrele de plasament 0-3 ani (41,6 %).caminul spital, care gazduia copii de toate varstele, satisfacea aceasta cerinta in proportie de 48,9%.

Obiecte personale erau considerate: imbracamintea, incaltamintea, periuta de dinti, prosopul si sapunul.

Starea grupurilor sanitare

Grupurile sanitare in institutiile traditionale au fost dintotdeauna intr-o stare necorespunzatoare. Aceasta s-a datorat , pe de o parte, faptului ca ele au fost utilizate de un numar mare de copii, iar pe de alta parte, putini dintre cei care conduceau aceste institutii s-au preocupat sa gaseasca solutii pentru intretinerea acestora si igienizarea frecventa a lor.

Acest lucru impiedica pe deplin asigurarea igienei personale a copilului.

De altfel, WC-urile erau comune tuturor copiilor care se aflau de regula pe un palier, iar dusurile lipsite de paravane, fapt care reprezenta o incalcare grava a dreptului la intimitate.

Copiii din caminele spitale dispuneau de grupuri sanitare neadecvate intr-o pondere mai mare decat cei din centrele de plasament.

III.2. IN PREZENT

In prezent, conform standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protectia copilului de tip rezidential, amplasamentul, dimensiunile si compartimentarea constructiei trebuie sa corespunda misiunii serviciului pentru protectia copilului de tip rezidential

Copiii trebuie sa beneficieze de o locatie deschisa catre comunitate, cu caracteristici de tip familial si care raspunde nevoilor individuale ale acestora (standardul 22).

Astfel, la 31 martie 2007 (conform statisticilor A.N.P.D.C.), in Romania functionau urmatoarele categorii de servicii de tip rezidential:

centre de plasament clasice: publice-147, private-40;

centre de plasament modulate: publice-104, private-18;

apartamente: publice- 415, private-44;

casute de tip familial: publice-404, private-297;

centre maternale: publice-55, private-7;

centre de primire in regim de urgenta: publice- 69, private-2;

alte servicii (serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viata independenta; adapost de zi si de noapte): publice-47, private-1.

Trmenul de "private" l-am folosit pentru a desemna serviciile de tip rezidential aflate in subordinea organismelor private acreditate.

Romania are in prezent institutii moderne, cu personal calificat, care acorda ingrijirea si atentia necesara copiilor, cu toate ca mai exista si cateva exceptii ( unde lipsa de preocupare a personalului se reflecta in comportamentul copiilor).

Din fericire, in ziua de azi majoritatea institutiilor asigura copiilor conditii de locuit de buna calitate, decente si asemanatoare mediului familial (conform standardului nr.23 privind serviciile pentru protectia copilului de tip rezidential).

In institutiile moderne, locatiile sunt amenajate si mobilate conform nevoilor copiilor rezidenti, ca numar, distributie pe sexe, varsta etc., iar in dormitor numarul acestora nu mai depaseste 4 copii.

Astazi, copiii isi pot procura si folosi tot felul de obiecte personale, asemanator copiilor din familie si isi poate personaliza propriul spatiu de locuit dupa bunul plac (bineinteles in limite decente).

In fiecare dormitor copiii au propriul pat, dulap, masa/birou, scaun si tot ceea ce este necesar dotarii unui dormitor.

De asemenea ei beneficiaza de spatiu pentru posibilitati de recreere in camerele lor, dar si in alte camere/sali din dotarea locuintei.

Majoritatea institutiilor respecta standardele minime obligatorii privind serviciile pentru protectia copilului de tip rezidential, asigurand copiilor "spatii igienico-sanitare suficiente, amenajate si dotate cu echipamentul corespunzator numarului si nevoilor copiilor."( standardul 24). Le sunt respectate demnitatea si intimitatea personala ( o cabina WC si respectiv o chiuveta la maxim 6 copii).

Reforma in domeniul protectiei copilului a inceput la 12 iunie 1997.

Cresterea numarului de copii institutionalizati in perioada 2000-2001 s-a datorat transferului unor institutii de la Ministerul Educatiei Nationale, Ministerului Sanatatii si Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap la Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului.

Pe parcurs, insa, s-a observat o scadere semnificativa a numarului de copii aflati in centre de plasament publice, concomitenta cu cresterea numarului de copii protejati in servicii de tip familial ( rude/alte familii/persoane sau asistenti maternali profesionisti).

Daca la 31.12.2005 existau in serviciile de tip rezidential publice un numar de 23.684 de copii, in 2006 acesta era de 21.198, in 2007-20532, iar la 31.12.2008-20.033(conform statisticii A.N.P.D.C.).

De asemenea , aceasta scadere se observa si in cazul copiilor protejati in serviciile de tip rezidential aflate in subordinea organismelor private acreditate: anul 2005-5.102 copii; 2006-4.907 copii; 2007- 4.582 copii; 2008-4394 ( sursa A.N.P.D.C.).

Prin urmare, statisticile privind protectia copilului au aratat evolutii pozitive in ultimii ani.

Acest rezultat este consecinta aplicarii politicii de dezinstitutionalizare a copiilor, fie prin reintegrarea lor in familia naturala sau extinsa, fie prin inlocuirea masurii de protectie de tip residential cu una de tip familial, fiind promovata ideea ca dezvoltarea armonioasa din toate punctele de vedere ( fizic, psihic, intellectual) a unui copil, ca si posibilitatea integrarii lui in societate sunt cel mai bine realizate in cadrul unei familii.

Numarul mai mic de centre de plasament si alte servicii, comparativ cu anul 2001, se datoreaza inchiderii institutiilor rezidentiale mari de tip vechi, care a avut loc concomitent cu infiintarea centrelor de tip familial (casute si apartamente), care protejeaza un numar mic de copii si ofera conditii de viata cat mai apropiate de mediul familial.

Inchiderea vechilor institutii de tip rezidential si infiintarea centrelor de tip familial constitutie procesul de transformare a vechilor institutii de protectie sociala ( caracterizate prin numarul mare de copii, atmosfera rece, de cazarma, care induceau fenomenul hospitalismului) in institutii rezidentiale care, prin elementele caracteristice, de tip familial, le apropie de caracteristicile mediului familial: ambianta mediului, conditiile de locuit, schimbarea relatiilor copil-personal, copil-familie.

Asigurarea conditiilor similare cu cele din familie, fac astfel ca aceste "centre" sa fie pentru copil un loc placut, in care isi petrece o etapa din viata sa, in care este ocrotit, ingrijit si educat cu dragoste, iubit si ajutat sa se dezvolte sanatos, pentru ca mai tarziu ( cand va trebui sa paraseasca institutia) sa devina responsabil pentru propria sa viata.