ADOPTAREA SI REVIZUIREA CONSTITUTIEI

ADOPTAREA SI REVIZUIREA CONSTITUTIEI

Importanta deosebita a Constitutiei si suprematia ei fata de toate celelalte acte politice si normative - indiferent care ar fi organul lor emitent - impun de la sine folosirea unor proceduri constitutionale speciale si, totodata, solemne pentru adoptarea si revizuirea acesteia. Principiul suprematiei Constitutiei presupune, deopotriva, inlaturarea posibilitatii de adoptare facila si fara discernamant a acesteia, precum si a posibilitatii de revizuire permanenta a ei, ceea ce ar genera pe plan juridic insecuritatea institutiilor constitutionale, instabilitatea sau nesiguranta drepturilor si libertatilor cetatenesti, iar pe plan politic, tensiuni si conflicte sociale.

1. Situatiile in care se adopta o Constitutie noua

In general, o Constitutie noua este adoptata:

a) O data cu formarea unui stat nou. Aparitia unui stat nou este un proces politic de o mare complexitate ce impune adoptarea unor dispozitii cu caracter politico-juridic solemn prin care se reglementeaza caracteristicile juridice esentiale ale teritoriului, structura de stat, forma de guvernamant, regimul politic, se constata existenta unei anumite populatii pe teritoriul respectiv (mai mult sau mai putin omogene sub aspect national), se prevad principiile, normele si organismele de exercitare a puterii suverane, drepturile si indatoririle cetatenesti s.a. Cu alte cuvinte, Constitutia reglementeaza ansamblul relatiilor sociale fundamentale. Aceste dispozitii sunt stabilite in Constitutie sau intr-un alt act juridic cu valoare constitutionala. In asemenea situatii, se poate spune ca formarea noului stat, ca si adoptarea Constitutiei sunt procese desfasurate aproape concomitent. Exemplul clasic il constituie formarea Statelor Unite ale Americii, Constitutia acestui stat fiind si cea mai veche constitutie scrisa. Procese similare au avut loc la sfarsitul primului razboi mondial, cand s-au format o serie de state noi independente.

b) In situatia cand in viata unui stat au loc schimbari politice structurale, si anume, cand se schimba regimul politic ori cand un stat isi reinnoieste fundamental bazele politico-juridice, economice, sistemul social-politic sau cand isi desavarseste unitatea nationala.

Schimbarile politice mentionate au avut ca urmare adoptarea unor constitutii noi cum ar fi, de pilda, Constitutia Romaniei din 1923, Constitutia Portugaliei din 1976, Constitutia Spaniei din 1978, Constitutia Frantei din 1791. Exemple recente de adoptare a unor constitutii noi, datorita schimbarii regimurilor politice totalitare cu regimuri democratice, pluraliste sunt constitutiile unor foste state socialiste (de exemplu, Constitutia Romaniei si Constitutia Bulgariei, adoptate in 1991, Constitutia Rusiei din 1993).

2. Caracterul si legitimitatea constitutionala ale loviturilor de stat si revolutiilor sociale

Deseori, schimbarile politice structurale din viata unui popor se produc ca urmare a unor lovituri de stat, puciuri, revolte populare sau chiar a unor revolutii sociale. Atragem de la inceput atentia ca in stiinta politica nu exista un model, in domeniul care ne intereseaza, care poate fi aplicat automat in toate statele si in toate situatiile cand se produc astfel de evenimente politice.

In situatiile cand au loc lovituri de stat, puciuri, nu este neaparat nevoie sa se adopte si o noua Constitutie. Sunt insa si situatii cand o lovitura de stat este urmata de adoptarea unei Constitutii noi sau, oricum, de schimbarea substantiala a cadrului constitutional, intrucat a antrenat schimbarea regimului politic (inlaturarea maresalului Antonescu in Romania la 23 august 1944 a fost imediat urmata de inlaturarea regimului politic impus prin Decretul nr. 3053 din 5 septembrie 1940 si repunerea in vigoare cu unele rezerve a Constitutiei din 1923, prin Decretul nr. 1626 din 31 august 1944 ; inlaturarea lui Mussolini in aprilie 1945 a fost urmata de instituirea regimului parlamentar si liberal si alegerea, la 2 iunie 1946, a unei Adunari Constituante, insarcinata sa redacteze o noua Constitutie a Italiei ).

Sub aspect juridic, se poate discuta problema legitimitatii puciului si, respectiv, a unei noi constitutii, adoptata ca urmare a acestuia. In principiu, orice lovitura de stat sau puci este neconstitutional, pentru ca ambele sunt indreptate impotriva ordinii constitutionale existente, adica a ,,legalitatii constitutionale" (folosim aici termenul de "legalitate constitutionala" in sensul de cadru institutional si normativ de exercitare a puterii politice)3.

In dreptul constitutional este fundamentat principiul potrivit caruia poporul este in drept sa se revolte impotriva samavolniciei celor aflati la guvernarea statului. Se considera ca acest principiu a fost pentru prima data enuntat in Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului adoptata de Adunarea Nationala (Constituanta) a Frantei la 26 August 1789 si inclusa ca Preambul la Constitutia din 1791. Articolul 2 al Declaratiei prevede ca "scopul tuturor asociatiilor politice este de a conserva drepturile naturale si imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranta si rezistenta la opresiune (s.n.)." Dupa patru ani, o noua Declaratie (in 35 de puncte), adoptata ca Preambul al primei Constitutii republicane din istoria politica a Frantei (1793), prevede in art. 35 ca atunci cand "guvernul incalca drepturile poporului, insurectia este pentru popor si pentru fiecare parte a lui cel mai sacru dintre drepturi si cea mai indispensabila dintre indatoriri" .

Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului, adoptata in 1793, depaseste spiritul revolutionar al declaratiei din 1789, intrucat nu se limiteaza la recunoasterea "dreptului la rezistenta impotriva opresiunii" enuntat in art. 33, ci consfinteste "dreptul la insurectie" al poporului (art. 35)4.

In istoria constitutionala se considera insa ca fundamentarea moral-politica a revoltei populare impotriva opresiunii dateaza inca din perioada preconstitutionala (prerevolutionara) a coloniilor americane. Astfel, art. 6 din Declaratia drepturilor, adoptata in Maryland la 5 octombrie 1767, prevede ca "doctrina nonrezistentei la puterea arbitrara si la opresiune este absurda, servila si distructiva a binelui si fericirii Umanitatii".

De asemenea, Declaratia drepturilor, adoptata de colonia Virginia in 1776 (proiectul a fost intocmit de George Mason), prevede in art. 3 dreptul necontestat, inalienabil si imprescriptibil al poporului (sau al majoritatii comunitatii) de a se revolta impotriva unui guvern care i-ar insela asteptarile, putand sa-l schimbe sau sa-1 rastoarne in orice modalitate pe care ar considera-o cea mai favorabila bunastarii publice5.

Articolul 35 din Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului, din 1793, a legitimat (este adevarat, postrevolutionar) revolta populara de la 14 iulie 1789 impotriva absolutismului monarhic. Ca si in cazul Declaratiilor celor doua colonii americane, art. 35 din Declaratie a substituit legitimitatii dominatiei absolute exercitate de rege (in cazul coloniilor americane, a dominatiei Coroanei engleze), legitimitatea vointei suverane a poporului rasculat.

Tinem sa precizam insa ca legitimitatea revoltelor populare, indiferent care ar fi ponderea acestora, intemeiata pe art. 35 din Declaratia drepturilor din 1793, are doar o valoare morala, desi principiul in sine face parte dintr-un document constitutional. Facem aceasta rezerva, intrucat revolta maselor este esentialmente anarhica, imprevizibila sub aspectul finalitatilor sale si poate fi deturnata de la obiectivele sale nobile in anumite conjuncturi defavorabile. Daca am limita legitimitatea revoltei populare doar la postulate moral-politice, schimbarile produse in urma ei ar avea doar un continut moral-politic. Totodata, revolta are in substanta ei o incarcatura emotionala, o motivatie incomplet sedimentata sub aspectul viitoarei ordini publice, sociale, economice sau juridice. De aceea, apreciem ca legitimitatii populare (morale) a revoltelor poporului trebuie sa-i urmeze in mod necesar o recunoastere juridica bazata pe un text constitutional sau pe manifestarea intr-o forma organizata democratic (constitutional) a sprijinului popular.

Aparent, rezolvarea acestei situatii pare simpla: daca lovitura de stat sau puciul intrunesc adeziunea sincera, liber exprimata, aspiratiile marii majoritati a populatiei, ele sunt legitimate din punct de vedere politic, din punct de vedere juridic fiind legitimate de noua Constitutie, de un act constitutional.

Este posibil ca, prin amploarea sa sociala si prin fortele sale motrice, o lovitura de stat sa capete proportiile unei revolutii sau sa se transforme, in anumite conditii politice interne si externe, intr-o revolutie. Fara doar si poate, intre puci si revolutie nu se pune semnul egalitatii, pana la un punct ele avand trasaturi comune (reprezinta revolta unui nucleu social, politic sau militar impotriva guvernantilor). In ceea ce priveste insa revolutiile, baza lor sociala este mai larga, ele au un program ideologic si obiective clare, pot avea o structura institutionala embrionara.

Revolutiile sociale (democratice) au o baza populara larga si tind sa reconfere poporului atributele suveranitatii. Spre deosebire de revolutiile sociale, in cadrul loviturilor de stat populatia nu participa efectiv la rasturnarea ordinii constitutionale contestate de pucisti, ci se limiteaza, in general, la asteptarea rezultatelor puciului organizat, condus si infaptuit, aproape exclusiv, de un grup minoritar care are ca unic tel sa preia conducerea. In general, pucistii in caz de victorie nu vor schimba structural cadrul constitutional existent.

Problema raportului intre Constitutie si revolutie sociala este foarte complexa. Prin revolutie se rastoarna legalitatea constitutionala existenta in momentul izbucnirii acesteia si se pun bazele unei noi ordini constitutionale. Vechea constitutie va fi suspendata, revizuita sau, dupa caz, abrogata si inlocuita cu alta, care va consfinti noile raporturi de forte politice.

Se spune ca revolutia "darama pentru a construi". Nu insa intotdeauna ceea ce se construieste printr-o revolutie sociala exprima progresul istoric. Astfel, revolutiile socialiste au produs o discontinuitate in plan istoric, in plan juridic/constitutional, generand inlocuirea unor regimuri politice pluraliste, a unor traditii de guvernare democratice, cu regimuri autocrate6.

Noile structuri de putere instituite in urma insurectiilor, loviturilor de stat, revolutiilor prezinta tendinta de a prelua puterea de comanda si de a exercita in exclusivitate anumite prerogative ale autoritatii statale, care, in conditii de normalitate politica, revin autoritatilor publice desemnate electoral. Acest fenomen este general si repetabil in timp.

Actele normative emise de noile organisme pot capata un continut constitutional pentru ca reglementeaza raporturi sociale fundamentale, de natura celor care apar in procesul de exercitare a puterii si, de asemenea, pentru ca provin de la structuri de guvernare care au concentrat puterea suprema in stat. Trebuie observat insa ca in doctrina constitutionala clasica s-a subliniat constant ca investirea unei autoritati cu putere constituanta originara se face expres prin lege si nu ca rezultat al cuceririi neconstitutionale a puterii politice7.

In aceste conditii, numai conventional se poate admite caracterul constitutional al unor acte normative emise de noua putere, rezultata din lovitura de stat, insurectie sau revolutie, si numai sub rezerva sprijinului popular al schimbarilor politice respective. Dupa parerea noastra, intra in aceasta categorie de acte constitutionale Decretul-Regal nr. 1626 din 31 august 1944 prin care s-a repus in vigoare cu unele rezerve Constitutia din 1923 si s-a stabilit o alta modalitate de exercitare a puterii legislative. Prin actul constitutional mentionat s-a prevazut - prin derogare de la textul Constitutiei din 1923 - ca "pana la organizarea Reprezentantei Nationale, puterea legislativa se exercita de catre Rege la propunerea Consiliului de Ministri". Natura constitutionala a dispozitiilor citate este necontestabila.

De asemenea, intruneste aceleasi caracteristici si Decretul-Lege nr. 2/1989 pentru constituirea Consiliului Frontului Salvarii Nationale si a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvarii Nationale. Potrivit Decretului-Lege mentionat, Consiliul FSN, ca organ suprem al puterii de stat (denumirea este improprie fata de noile realitati politice, intrucat teoretic contravine principiului separatiei puterilor), avea, printre altele, atributia de a emite decrete cu putere de lege si decrete. Totodata, acest act normativ (constitutional) a revizuit Constitutia din 21 august 1965, prevazand in art. 10 ca "sunt si raman dizolvate toate structurile de putere ale fostului regim dictatorial" (Titlurile III si V ale Constitutiei socialiste din 1965).

Potrivit teoriei clasice a dreptului constitutional, o "veritabila constituanta originara" rezulta doar din alegeri democratice si libere si nu din rasturnarea unei ordini constitutionale (nu luam aici in discutie caracterul regimului politic consacrat de ordinea constitutionala rasturnata).

In acest sens se impune constatarii faptul ca atat Consiliul FSN, cat si CPUN nu au avut un caracter constitutional pur, intrucat nu au fost expresia manifestarii vointei suverane a electoratului, ci a vointei unui organism politic revolutionar si, respectiv, a vointelor fortelor politice. Membrii celor doua organisme nu au fost desemnati de electorat - conditie sine qua non a caracterului unui organism reprezentativ.

Calitatea membrilor CPUN, ca reprezentanti ai anumitor partide, s-a rasfrant asupra naturii unora dintre actele normative adoptate, carora le-a imprimat un caracter cvasiconstitutional.

Legitimitatea politica (populara) a unei revolutii victorioase nu are efecte din punct de vedere constitutional daca revolutia nu este legitimata si juridic. In acest sens, in Romania, la 22 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvarii Nationale a facut o declaratie politica anuntand, printre altele, dizolvarea structurilor de putere ale regimului politic socialist: Marea Adunare Nationala, Presedintia, Consiliul de Stat, precum si consiliile populare ca organe locale ale puterii de stat. De asemenea, in Declaratie se enuntau unele dintre obiectivele revolutionare. Intrucat Frontul Salvarii Nationale reprezenta la acea data o structura de putere rezultata din revolta populara izbucnita la 22 decembrie 1989 si isi asumase prerogative de guvernare, Declaratia mentionata echivala cu un act de legitimare populara a revoltei in sine.

3. Organismul competent sa adopte Constitutia

Potrivit schemei teoretice clasice, este competent sa adopte o noua Constitutie organul care detine sau care a fost investit cu puterea constituanta originara. In conditii de normalitate politica si de stabilitate a institutiilor de guvernare, ale jocului politic democratic bazat pe pluralism si dialog social, desemnarea si investirea unui anumit organism reprezentativ la nivel national se asigura prin alegeri democratice. In conditii de criza politica, de schimbare calitativa a realitatilor sociale si a raporturilor intre fortele politice sau in situatia in care in viata unui stat intervin evenimente de importanta nationala privind sistemul de guvernare, poate aparea tendinta de a monopoliza puterea, de a domina alte forte politice sau sociale. Aceasta tendinta este evidenta si se manifesta cu putere atat la nivelul indivizilor, grupurilor sociale, organizatiilor neguvernamentale, cat si la nivelul unor formatiuni politice.

In formele de guvernamant monarhice, puterea constituanta originara poate apartine regelui. Potrivit acestei proceduri, monarhul "facea cadou" supusilor sai sau "acorda" acestora o Constitutie izvorata din propria vointa si augusta sa grija pentru "binele comun" (Constitutia Romaniei din februarie 1938 pregatita sub autoritatea Regelui Carol al II-lea si apoi "supusa natiunii romane spre buna stiinta si invoire" sub lozinca: "Salvarea Romaniei contemporane"8; Statutul Albertin din Italia; Charta constitutionala din anul 1814 "oferita" de Ludovic al XVIII-lea revenit pe tronul Frantei dupa detronarea imparatului Napoleon I; Constitutia Belgiei din anul 1831 s.a.).

In cazul constitutiilor concedate sau octroaiate, nu se solicita, in principiu, acordul sau manifestarea reala de vointa a poporului. Seful statului (monarhul/presedintele) este cel care concede, acorda Constitutia. In acest caz, poporul nu participa efectiv la adoptarea Legii fundamentale. Avand un drept exclusiv de a conceda Constitutia, seful statului va avea si dreptul sa o revizuiasca oricand.

In regimurile politice democratice, puterea constituanta este detinuta de popor in virtutea suveranitatii sale . Modalitatile practice de exercitare a acestei puteri difera de la un sistem la altul.

Pot fi insa prezentate unele modalitati mai des folosite:

a) Poporul exercita aceasta putere prin reprezentantii sai alesi (Adunarea Constituanta sau Conventie). Organismul desemnat sa adopte Constitutia este ales prin sufragiu universal, cu un mandat concret: adoptarea Constitutiei (de pilda, art. 80 din Decretul-Lege nr. 92/1990). Dupa adoptarea noii Constitutii, acest organism isi inceteaza activitatea, continuand sa functioneze ca Adunare legiuitoare obisnuita. Se poate prevedea chiar si un termen in care organismul investit cu prerogative de putere constituanta originara este insarcinat sa adopte Constitutia.

Intr-un regim democratic pluralist, Adunarea Constituanta aleasa prin vot universal va fi alcatuita din reprezentantii mai multor partide sau grupari politice. Daca fiecare dintre ele intruneste o larga adeziune a electoratului, este de presupus ca cei alesi in Adunarea Constituanta vor fi cu adevarat reprezentanti ai intregii natiuni, dar vor exprima pe langa interesele nationale si interesele si ideologia de partid. Acest organism nu trebuie confundat cu Comisia Constitutionala, care redacteaza proiectul Constitutiei. Adunarea Constituanta este, in general, Parlamentul.

b) Poporul exercita direct puterea. In asemenea situatii, proiectul de Constitutie intocmit de un organism investit cu aceasta prerogativa este supus direct aprobarii poporului. Un asemenea procedeu este cunoscut, indeosebi, in Elvetia10. De asemenea, recenta Constitutie a Rusiei a fost adoptata prin referendum constituant.

Alteori, Constitutia intocmita si practic adoptata de o Adunare Constituanta aleasa in acest scop este supusa poporului spre aprobare in cadrul unui referendum (Constitutia Frantei din 1958, Constitutia Romaniei din 199l).

c) Este posibil ca Parlamentul sa se transforme, fara alegeri generale, in Adunare Constituanta si sa adopte o noua lege fundamentala.

In regimurile politice ale fostelor state socialiste, constitutiile au fost aprobate intr-o procedura pseudodemocratica. Practic, puterea politica fiind concentrata in varful unei piramide totalitare, proiectul unei Constitutii a reflectat interesele, ideologia acesteia si mai putin aspiratiile electoratului. Dezbaterile si aprobarea proiectului de Constitutie, dupa ce anterior acesta fusese aprobat in structurile partidului unic, s-au redus in fapt la aclamatii reflectand pasivismul, dar si oportunismul parlamentarilor11.

4. Clasificarea constitutiilor dupa modul lor de adoptare. Doctrina constitutionala clasica ofera o clasificare a constitutiilor luand drept criteriu modul lor de adoptare. Se pot distinge, astfel, patru categorii sau tipuri de constitutie:

a) Constitutia octroaiata sau concedata;

b) Constitutia-pact;

c) statutul;

d) Constitutia-conventie.

Dupa cum am aratat deja, Constitutia concedata este initiata si adoptata sub autoritatea sefului statului (monarhul). Acest tip de constitutie caracterizeaza regimurile monarhice in care seful statului are puteri absolute. Constitutiile concedate pot insa sa consfinteasca si privilegii impuse monarhului.

Constitutia-pact exprima echilibrul de forte - rezultat intotdeauna dintr-un compromis militar sau politic - intre monarh si Reprezentanta nationala.

Statutul este din punct de vedere al formei o Constitutie concedata, dar adoptata prin plebiscit. Initiativa elaborarii statutului apartine monarhului, dar acesta o supune ratificarii populare prin procedura democratica a plebiscitului.

Constitutia-conventie este adoptata de un organism de suveranitate nationala, special ales pentru adoptarea Constitutiei si investit in acest scop cu putere constituanta originara.

In literatura de specialitate este mentionata si Constitutia parlamentara, initiata, dezbatuta si adoptata de Parlament12.

5. Revizuirea Constitutiei

Revizuirea Constitutiei consta in modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin adaugarea unui text nou.

Exemple:

A. Reformularea unui text: prin Legea nr. 1/1968 a fost reformulat art. 79 al Constitutiei din 1965; textul initial prevedea ca "sfaturile populare sunt organe locale ale puterii de stat in regiuni, raioane, orase si comune". Deoarece Legea nr. 2/1968 privind noua impartire administrativ-teritoriala a tarii a stabilit alte unitati administrativ-teritoriale, in locul regiunilor si raioanelor, si a introdus in cadrul acestora municipiul, art. 79 al Constitutiei din 1965 a fost reformulat astfel: "consiliile sunt organe locale ale puterii de stat in unitatile administrativ-teritoriale in care au fost alese"13.

B. Abrogarea unor articole: prin Decretul-Lege nr. 2/1989 (art. 10) s-a stabilit ca "sunt si raman dizolvate toate structurile de putere ale fostului regim dictatorial". Ca atare, au fost abrogate implicit art. 42 ("Marea Adunare Nationala, organ suprem al puterii de stat, este unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste Romania"); art. 62 ("Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania este organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanenta, subordonat Marii Adunari Nationale"); art. 71 ("Presedintele Republicii Socialiste Romania este seful statului si reprezinta puterea de stat in relatiile interne si internationale ale Republicii Socialiste Romania"). In fapt, in baza art. 10 din Decretul-Lege nr. 2/1989, se considera abrogat implicit intregul Titlu III al Constitutiei din 1965 referitor la "Organele supreme ale puterii de stat". Parlamentele fostelor tari socialiste au abrogat expres articolul din Constitutie referitor la rolul conducator al partidului comunist in societate 14.

C. Adaugarea unui text nou: prin Legea nr. 19/1986 s-a modificat art. 43 al Constitutiei R.S.R., introducandu-se o atributie noua a MAN. Potrivit modificarii, art. 43 pct. 3 din Constitutie a capatat urmatoarea formulare: "Marea Adunare Nationala hotaraste consultarea poporului, prin referendum, asupra masurilor de importanta deosebita care privesc interese supreme ale tarii"15.

Fiind, in general, un fenomen social dinamic, Dreptul este supus schimbarilor care se produc in societate. Normele si principiile constitutionale nu fac nici ele exceptie de la aceasta regula. In favoarea ideii de revizuire a Constitutiei pot fi invocati factori de natura politica, cat si factori de natura juridica16.

Din punct de vedere politic este cunoscut ca orice constitutie exprima realitatile politice existente in momentul adoptarii sale. In cazul schimbarii profunde a acestor realitati, este firesc sa se modifice si Constitutia. Din punct de vedere juridic, fiind in esenta sa o lege, Constitutia este supusa in mod firesc modificarii. In art. 28 din Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului, ce figureaza ca preambul al Constitutiei franceze din 1793, se arata, de altfel, ca "un popor are intotdeauna dreptul de a reexamina, corecta si de a schimba propria Constitutie. O generatie nu poate subjuga cu legile sale generatiile viitoare"17.

Prin urmare, orice constitutie este supusa modificarii, indiferent care ar fi forma acesteia (reformularea ori abrogarea unui articol sau introducerea unei dispozitii constitutionale noi). De obicei, posibilitatea, ca si procedura de revizuire sunt expres prevazute chiar in textul legii fundamentale. Absenta din textul Constitutiei a unor proceduri referitoare la revizuirea acesteia poate genera tensiuni intre diferitele forte politice existente in societate (indeosebi partidele politice), care, fiind interesate sa initieze sau sa propuna anumite modificari in legea fundamentala, nu ar putea sa faca acest lucru datorita lipsei unei proceduri corespunzatoare.

Tot atat de periculoasa prin efectele sale destabilizatoare este si practica de a modifica oricand o Constitutie. O asemenea practica este posibila, in special in regimuri politice nedemocratice, fiind initiata fie de un partid politic avand o larga majoritate parlamentara, fie de un lider sustinut de anumite cercuri sau forte politice in scopul de a-si consolida hegemonia asupra opozitiei sau de a realiza anumite interese de natura politica si economica sau particulare.

Fara a se renunta la ideea necesitatii obiective a perfectionarii cadrului constitutional corespunzator schimbarilor ce au loc in societate si vointei poporului, cerintelor progresului social, dar, in acelasi timp, fara a se ceda unor presiuni sau influente politice conjuncturale in vederea revizuirii facile si repetate a Legii fundamentale se poate conchide ca solutia optima o constituie stabilirea unui echilibru intre cele doua tendinte si alegerea corecta a momentului revizuirii, precum si stabilirea clara a continutului acesteia. In orice situatie insa, trebuie sa primeze vointa clara si expres formulata a poporului sau a reprezentantilor sai.

6. Distinctia intre Constitutia supla si Constitutia rigida

Din punct de vedere al procedurii de revizuire, constitutiile sunt suple sau rigide. Constitutia supla este o constitutie a carei revizuire se infaptuieste, practic, prin votarea, fara o procedura speciala, a unei legi ordinare18. Prin aceasta, chiar principiul suprematiei Constitutiei este compromis. Se intelege ca o Constitutie cutumiara este supla si deci intotdeauna adaptabila la schimbarile din societate.

In epoca moderna, exemple de asemenea constitutii sunt putine. In literatura de specialitate este mentionata, in acest sens, Constitutia Africii de Sud din 1961.

Constitutia Romaniei din 1965 a fost in realitate o Constitutie supla, desi votul cerut pentru a fi modificata era de 2/3 din numarul total al deputatilor din M.A.N. Ea a fost modificata expres de 10 ori si, implicit, o data prin Decretul-Lege nr. 2/1989.

Constitutia rigida este o constitutie a carei modificare se dovedeste a fi mai dificila decat cea a unei legi ordinare, datorita procedurii cerute, care implica in general colaborarea mai multor organisme constitutionale si votul unei majoritati calificate, adica 2/3 din numarul membrilor Parlamentului. In epoca contemporana, tendinta constituantilor este de a adopta constitutii rigide.

Aprecierea unei Constitutii ca fiind rigida impune analiza nu numai a dispozitiilor constitutionale, ci si a vietii politice in general. Existenta unui partid dominant, masiv reprezentat in Parlament, ai carui membri respecta cu strictete normele de disciplina din partid, asigura oricand si cu usurinta modificarea Legii fundamentale, intrunindu-se fara nici o dificultate numarul de voturi cerut pentru modificarea unei constitutii.

Motivele revizuirii unei Constitutii sunt foarte diferite, nu numai de la tara la tara, dar chiar in cadrul aceleiasi tari. Transformarile profunde in viata sociala, care afecteaza vreuna dintre institutiile de guvernare sau diferite alte norme constitutionale, impun revizuirea legii fundamentale; o constitutie poate fi revizuita si in situatii de criza politica, ca un mijloc de rezolvare a acesteia. Doctrina constitutionala s-a oprit, in general, la cateva cazuri mai des intalnite:

a) producerea unui eveniment politic marcant (constitutiile unor foste tari socialiste au fost modificate dupa 1989 prin abrogarea expresa a dispozitiilor constitutionale referitoare la rolul conducator al partidului comunist in societate);

b) schimbari produse in structura organismelor guvernamentale (de pilda, instituirea functiei prezidentiale in sistemul constitutional roman in 1974);

c) transformarea denumirii unor organisme prin care se exercita puterea publica (de exemplu, transformarea in 1961 a Prezidiului Marii Adunari Nationale in Consiliul de Stat);

d) producerea unor schimbari in organizarea si functionarea unuia sau unora dintre organismele prin care se exercita guvernarea (reforma constitutionala din Franta din 1962 a schimbat procedura alegerii indirecte a Presedintelui Republicii prin votul direct al tuturor alegatorilor; in 1913, Constitutia SUA a fost modificata prin abrogarea Amendamentului nr. 16, potrivit caruia senatorii urmau sa fie alesi de populatia statului respectiv; Amendamentul nr. 22 al aceleiasi Constitutii, adoptat in 1951, a precizat ca "nici o persoana nu va fi aleasa in functia de presedinte mai mult de doua ori si nici o persoana care a detinut functia de presedinte sau a activat ca presedinte, o vreme de peste doi ani din durata unui mandat acordat prin alegeri unei persoane, nu va fi aleasa in functia de presedinte mai mult decat o data").