Conditiile raspunderii parintilor pentru faptele ilicite savarsite de copiii lor minori

CONDITIILE RASPUNDERII PARINTILOR PENTRU FAPTELE ILICITE SAVARSITE DE COPIII LOR MINORI

Pentru ca parintii sa raspunda in baza articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil trebuie sa fie indeplinite anumite conditii, care pot fi impartite in doua categorii: conditii generale si conditii speciale raspunderii parintilor.

1. Conditiile generale ale raspunderii

Dintre conditiile generale ale raspunderii civile delictuale se cer indeplinite in materia raspunderii parintilor urmatoarele: fapta copilului sa fie ilicita, sa se fi creat un prejudiciu si sa existe legatura cauzala intre fapta ilicita a copilului si prejudiciu.

Ca element al raspunderii civile delictuale, fapta ilicita inseamna orice fapta, prin care, incalcandu-se o norma juridica, se cauzeaza altuia un prejudiciu.

Termenul de ilicit, prin el insusi, evoca ideea de comportare interzisa sau contrara unei norme juridice.

In toate cazurile pentru angajarea raspunderii parintilor e necesara prezenta unei fapte obiectiv ilicite savarsite de copilul lor minor, chiar daca aceasta fapta nu a fost comisa cu discernamant. Deci nu intereseaza daca copilul si-a dat seama sau nu de caracterul ilicit al faptei savarsite.

Fapta cauzatoare de prejudiciu nu trebuie sa fie neaparat opera exclusiva a copilului. El poate savarsi fapta ilicita si cauza prejudiciului si impreuna cu altul, caz in care parintele minorului va raspunde fata de victima solidar cu ceilalti autori, daca acestia au o raspundere proprie, sau solidar cu celelalte persoane obligate si ele pentru altul (daca autorii ceilalti sunt minori sau prepusi).

Exista si situatii in care prejudiciul se cauzeaza prin faptele ilicite ale minorului si ale parintelui, caz in care actiunea victimei impotriva parintelui ar putea fi intemeiata si pe dispozitiile articolului 998-999 Codul civil.

Daca la cauzarea prejudiciului a contribuit si victima, despagubirile vor fi micsorate proportional cu culpa ei. In cazul in care prejudiciul se datoreste exclusiv faptei culpabile a victimei, ea nu va obtine despagubiri.

O alta conditie generala care trebuie sa existe si in cazul raspunderii parintilor, alaturi de fapta ilicita, este existenta unui prejudiciu.

Prin prejudiciu intelegem rezultatul sau efectul negativ suferit de o anumita persoana, ca urmare a faptei ilicite savarsite de o alta persoana. Nu poate exista raspundere civila delictuala daca nu s-a produs un prejudiciu, deci nici raspunderea parintilor nu poate fi angajata in lipsa acestuia.

Pentru ca existenta prejudiciului sa dea nastere raportului juridic de raspundere civila, este necesar sa fie urmarea incalcarii unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. Aceasta conditie generala trebuie sa fie prezenta indiferent ca prejudiciul este patrimonial sau nepatrimonial.

Prejudiciul trebuie sa fie cert si sa fie nereparat. Un prejudiciu este cert atunci cand existenta lui este sigura, neindoielnica si totodata poate fi evaluat in prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale si prejudiciile viitoare si sigure. Prejudiciul actual este acela care s-a produs in totalitate pana la data cand se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare si sigure sunt acele prejudicii care desi nu s-au produs, este sigur ca se vor produce, putand fi evaluate in prezent pe baza de elemente indestulatoare. De exemplu, atunci cand victima unei fapte ilicite savarsite de copilul minor a ramas cu o incapacitate de munca permanenta, prejudiciul este cert, desi o buna parte din el se va produce in viitor.

A raspunde civil inseamna a fi obligat la repararea unui prejudiciu, deci prejudiciul trebuie sa fie nereparat. In cazul in care prejudiciul a fost deja reparat, raspunderea civila inceteaza si victima nu mai are dreptul de a obtine din nou o reparatie, deoarece s-ar imbogati fara justa cauza.

O ultima conditie generala este existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita savarsita de copilul minor si prejudiciul produs. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie sa fie consecinta faptei ilicite. In concluzie, raspunderea parintilor nu poate fi angajata atunci cand intre fapta ilicita savarsita de copilul lor minor si prejudiciul suferit de victima, nu exista un raport de cauzalitate.

Raportul de cauzalitate, conditie a raspunderii civile lipseste atunci cand prejudiciul se datoreaza in exclusivitate fortei majore, uneori cazului fortuit, faptei unei terte persoane sau faptei victimei.

Cat priveste proba existentei conditiilor mentionate, victima prejudiciului, va fi datoare ca, potrivit regulilor generale de proba, sa faca dovada existentei lor.

Se impune o precizare cat priveste intrunirea conditiilor generale ale raspunderii civile delictuale in persoana minorului: pentru angajarea raspunderii parintilor nu se cere conditia ca minorul sa fi actionat cu discernamant, deci cu vinovatie (1). Daca s-ar cere ca minorul sa fi actionat cu discernamant, practic s-ar inlatura raspunderea parintilor, tocmai in acele cazuri in care prezenta lor in supravegherea si indrumarea imediata a acestuia ar fi fost mai necesara (adica in cazul minorilor nevarstnici, si in general, a minorilor lipsiti de discernamant).

In literatura de specialitate exista unanimitate in acest sens, iar practica judecatoreasca este constanta in a nu conditiona raspunderea parintilor de discernamantul copilului minor.

Astfel, intr-o decizie a Tribunalului Suprem s-a retinut raspunderea civila a parintilor pentru pagubele produse printr-un incendiu cauzat de copilul lor in varsta de cinci ani. (2)

Trebuie precizat ca numai atunci cand se pune problema raspunderii parintilor nu este ceruta conditia vinovatiei minorului - in sensul de a fi actionat cu discernamant. Daca victima urmareste ca impreuna cu parintii sa raspunda si copilul minor - pentru fapta proprie - conditia vinovatiei minorului este ceruta.

Dupa ce victima a facut dovada existentei conditiilor mentionate, urmatoarele conditii ale raspunderii, care se refera la parinti, sunt prezumate de lege:

a) Existenta faptei ilicite a parintilor, constand in neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a indatoririlor ce le reveneau.

b) Existenta raporturilor de cauzalitate dintre aceasta fapta ilicita a parintilor si comiterea de catre minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Nu suntem in fata unui raport cauzal direct intre neindeplinirea de catre parinti a indatoririlor ce le reveneau si prejudiciul. Este vorba de o raspundere pentru fapta altuia si, deci, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita a parintilor si prejudiciul este un raport mediat de fapta ilicita a copilului minor.

Raportul de cauzalitate pe care legea il prezuma; este, asadar, numai intre fapta ilicita a parintilor (de neindeplinire sau indeplinire necorespunzatoare a indatoririlor ce le reveneau) si savarsirea de catre minor a unei fapte ilicite, care ea a cauzat in mod direct prejudiciul.

c) Existenta vinei parintilor pentru neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a indatoririlor ce le reveneau potrivit legii.

Relatia existenta intre dovezile ce incumba victimei si prezumtiile legale este retinuta in hotararile judecatoresti. De exemplu, intr-o decizie a Tribunalului Suprem se arata in mod explicit ca: "potrivit principiului inscris in articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, odata dovedit de victima ca minorul a savarsit fapta ilicita, victima nu mai are sa administreze nici o dovada spre a stabili ca parintii sunt in culpa, prin aceea ca nu l-au supravegheat, intrucat o atare culpa este prezumata. Legea ii presupune in culpa pe parinti, odata ce s-a dovedit fapta savarsita de copilul minor ce locuieste cu ei, deci de copilul aflat sub supravegherea lor" (3).

In concluzie, referitor la sarcina probei in materia raspunderii parintilor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori, instituirea prin articolul 1000 aliniatul 2 a prezumtiilor de raspundere, nu scuteste pe victima de obligatia de a face dovada intrunirii, in persoana minorului, a conditiilor raspunderii pentru fapta proprie, exceptie facand conditia vinovatiei care in cazul minorului nu este ceruta.

2. Conditiile speciale ale raspunderii

Pentru angajarea raspunderii civile a parintilor in cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, savarsite de copiii lor minori, este necesara si indeplinirea unor conditii speciale.

Potrivit articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil parintii raspund "de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii". Rezulta, din acest text legal, doua conditii specifice pentru angajarea raspunderii parintilor, si anume: copilul sa fie minor; copilul sa locuiasca cu parintii.

Conditiile speciale se cumuleaza cu cele generale, asa incat numai prezenta cumulativa a tuturor conditiilor va determina raspunderea parintilor pe temeiul articolului 1000 aliniatul Codul civil.

2.1. Conditia minoritatii faptuitorului

Este o conditie expres prevazuta de lege. Potrivit actualei orientari cu privire la fundamentul acestei raspunderi, numai in timpul minoritatii copilului, parintii au obligatia de supraveghere, educatie sau crestere.

In legatura cu aceasta conditie trebuie lamurite mai multe aspecte.

In primul rand trebuie mentionat faptul ca varsta majoratului civil in legislatia noastra este aceea de 18 ani. Acelasi efect, al dobandirii majoratului, il produce insa si casatoria minorei intervenita inainte de implinirea varstei de 18 ani. In ambele cazuri, aplicabiliatea articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil inceteaza.

Distinctiile pe care le face legislatia civila in ce priveste capacitatea de exercitiu, intre lipsa totala a capacitatii de exercitiu a minorului pana la implinirea varstei de 14 ani si capacitatea de exercitiu restransa a acestuia intre 14 si 18 ani, nu prezinta nici o semnificatie in domeniul analizat. In ambele cazuri, copilul fiind minor, raspunderea parintilor va putea fi angajata.

In privinta momentului cand trebuie sa fie intrunita conditia minoritatii, acesta este cel al comiterii faptei ilicite. Imprejurarea ca, ulterior comiterii faptei copilul devine major, nu modifica premisele raspunderii parintilor. Atat timp cat minoritatea exista in momentul savarsirii faptei ilicite, parintii vor raspunde chiar daca ulterior copilul a devenit major. In acest sens, intr-o decizie a Tribunalului Suprem se arata: "intrucat raspunderea parintilor pentru fapta prejudiciabila a copilului lor minor, are la baza o carenta in educatie si cum nici un text de lege nu dispenseaza pe parinti de obligatia de a repara paguba produsa de copil in perioada minoritatii pe motiv ca a ajuns la majorat si ca are venituri proprii, rezulta ca parintii sunt tinuti sa raspunda in continuare pentru acoperirea prejudiciului cauzat de copil in timp ce era minor. (4)

Intr-o hotarare judecatoreasca s-a retinut de asemenea, ca "dispozitia cuprinsa in articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil referitoare la raspunderea parintilor, se aplica in functie de momentul savarsirii faptei cauzatoare de prejudiciu imputabila minorului si nu-si inceteaza aplicarea la majoratul copilului. Asadar, raspunderea parintilor continua si dupa majoratul copilului, ea gasindu-si temeiul in neexercitarea obligatiei de supraveghere in timpul minoritatii si nu dispare odata cu ajungerea la majorat a copilului care a savarsit fapta." (5)

In consecinta, actiunea impotriva parintilor poate fi introdusa si dupa majoratul parintilor.

Aceasta mentinere a raspunderii parintilor dupa majoratul copilului, daca la data comiterii faptei copilul era minor, are in vedere toate situatiile: si aceea in care actiunea impotriva parintilor este introdusa dupa majoratul copilului, cat si aceea in care, desi actiunea a fost solutionata anterior, plata ori platile esalonate ale despagubirilor urmeaza a avea loc dupa ce copilul a devenit major.

In ce priveste aceasta conditie expresa a minoritatii, se desprinde concluzia ca, prevederea articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil nu va fi aplicabila in cazul persoanelor majore care sunt lipsite de discernamant din cauza alienatiei sau debilitatii mintale, chiar daca aceste persoane sunt puse sub interdictie, iar sarcina ocrotirii lor este incredintata parintilor. Raspunderea parintilor in acest caz, in calitate de persoane insarcinate cu ocrotirea persoanei puse sub interdictie, va putea fi angajata nu pe temeiul articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, ci pe acela al articolului 998-999 Codul civil, in masura in care victima face dovada ca prejudiciul cauzat prin fapta ilicita de catre persoana pusa sub interdictie, s-a datorat insuficientei supravegherii exercitate de ocrotitorii sai legali. (6)

2.2. Conditia ca minorul sa locuiasca cu parintii

Si aceasta conditie speciala este prevazuta expres de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, care se refera la "copiii lor minori ce locuiesc cu dansii".

In literatura de specialitate s-a atras atentia ca ceea ce intereseaza este locuinta minorului. Locuinta copilului minor coincide de cele mai multe ori cu domiciliul sau legal. Domiciul legal al minorului este, potrivit articolului 14 aliniatul 1 din Decretul 31/1954, la parintii sai, iar daca parintii nu au o locuinta comuna, "la acela dintre parinti la care el locuieste statornic". De asemenea, articolul 100 aliniatul 1 Codul familiei prevede ca "copilul minor locuieste cu parintii sai."

In unele situatii exceptionale, este posibil ca minorul sa nu aiba locuinta la parintii sai, desi domiciliul sau legal se afla la acestia. In acest sens articolul 14 aliniatul 2 din Decretul 31/1954 prevede: "domiciliul copilului incredintat de instanta judecatoreasca unei a treia persoane ramane la parintii sai."

Ca regula in acele situatii exceptionale in care nu exista coincidenta intre domiciliul si locuinta, pentru determinarea raspunderii parintilor in temeiul articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, se va lua in considerare locuinta si nu domiciul. (7)

Rezulta ca raspunderea parintilor, prevazuta de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, depinde de locuinta minorului si nu de domiciului sau. Deci, se va avea in vedere faptul daca minorul are sau nu locuinta la parintii sai.

In stabilirea existentei conditiei comunitatii de locuinta a copilului minor cu parintii sai, trebuie avuta in vedere locuinta pe care legea o stabileste pentru acesta, mai ales cand el locuieste in fapt la o alta persoana sau in alt loc. Intereseaza deci, locuinta pe care copilul minor trebuie sa o aiba si nu aceea pe care o are in fapt. (8)

In principiu, ori de cate ori minorul trebuie sa locuiasca la parintii sai si totusi are o alta locuinta in fapt, raspunderea parintilor va putea fi angajata.

In practica judecatoreasca, in legatura cu conditia comunitatii de locuinta a minorului cu parintii sai, au fost deosebite mai multe situatii in care locuinta de fapt a minorului, in momentul savarsirii faptei ilicite si prejudiciabile, se afla in alta parte decat la parintii sai.

In literatura juridica s-a incercat gruparea tuturor acestor cazuri, in functie de anumite criterii sau particularitati. (9)

A. O situatie care apare frecvent in practica judecatoreasca este aceea in care minorul a parasit locuinta parintilor fara voia acestora, si in timp ce era fugit din casa parinteasca a savarsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii.

Desi au existat hotarari judecatoresti in care s-a apreciat ca parintii nu pot fi facuti raspunzatori pentru fapta minorului datorita simplei imprejurari ca acesta nu mai locuia la ei, totusi orientarea generala a instantelor de judecata este in sensul ca raspunderea parintilor se angajeaza si nu poate fi inlaturata in cazul mentionat, fara o analiza atenta a conditiilor care au dus la parasirea locuintei de catre minor. Altfel spus, raspunderea poate fi inlaturata in acest caz, daca din cercetarea tuturor conditiilor care au determinat parasirea locuintei, se face dovada ca parasirea locuintei de catre minor nu se datoreaza culpei parintilor.

Dupa cum s-a aratat in decizia de indrumare numarul 6 din 17 decembrie 1973 a Plenului Tribunalului Suprem (10), simplul fapt ca la data savarsirii faptei ilicite parintii nu mai aveau posibilitatea materiala de a exercita supravegherea legala, deoarece minorul parasise locuinta, nu e suficient pentru a inlatura raspunderea parintilor. In aceasta decizie s-a spus ca "savarsirea unei infractiuni poate fi impiedicata daca parintii sau cei in a caror grija se afla minorul, exercita cum se cuvine o supraveghere permanenta preocupandu-se in acest scop ca minorul sa se afle tot timpul la domiciliul lor. Dar daca, totusi, minorul a reusit sa dispara, savarsirea infractiunii poate fi impiedicata daca, imediat dupa disparitie, cei carora le revine supravegherea depun toate diligentele necesare readucerii minorului disparut prin cercetari si staruinte personale sau prin cereri adresate organelor competente pentru ca minorul, disparut de la domiciliu, sa fie gasit." In continuare se arata ca parintii vor fi exonerati de raspundere "daca totusi s-a exercitat o supraveghere corespunzatoare iar in caz de disparitie a minorului s-a facut toate diligentele necesare pentru readucerea sa la domiciliu" ori "daca se va dovedi ca desi si-au indeplinit in mod corespunzator obligatia de supraveghere, totusi nu au putut impiedica savarsirea infractiunii " (11)

Intr-o hotarare judecatoreasca (12) s-au aratat urmatoarele: "imprejurarea ca parintele cunoscand comportarile copilului sau minor sub 14 ani, a cerut sa se ia de catre organele competente, masurile legale necesare pentru a-l impiedica sa mai vagabondeze si ca luarea unor atare masuri a intarziat, nu este de natura sa inlature raspunderea sa pentru daunele cauzate prin furtul in paguba avutului obstesc savarsit de acest copil."

Daca, totusi fundamentul raspunderii parintilor il constituie nu numai lipsa de supraveghere, ci si lipsurile in educatia ori cresterea minorului, simpla dovada a "exercitarii unei supravegheri corespunzatoare" ori a indeplinirii de catre parinti "in mod corespunzator a obligatiei de supraveghere" nu este indestulatoare pentru a-i exonera de raspunderea care le revine cat priveste savarsirea de catre acesta dupa parasirea locuintei, a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu. (13)

Insuficientul interes sau chiar dezinteresul parintilor fata de cresterea si educarea minorului, uneori relele tratamente aplicate acestuia, alaturate lipsei de supraveghere, pot sa constituie cauze imputabile parintilor, care sa fi determinat parasirea casei parintesti.

De aceea, variatele cazuri care pot aparea in practica trebuie examinate pornindu-se de la o conceptie mai exigenta decat cea intemeiata pe simpla lipsa de supraveghere, pentru a se stabili masura in care parasirea locuintei de catre minor poate sau nu sa fie imputata parintilor.

B. Situatii in care copilul minor are locuinta legala la parintii sai, dar temporar, se afla in alta parte, cu consimtamantul sau stirea parintilor.

Fac parte din aceasta categorie urmatoarele cazuri: copilul savarseste fapta ilicita in timpul cat se afla in vizita la rude sau prieteni, in aceeasi sau in alta localitate, pe o perioada mai lunga sau mai scurta; copilul savarseste fapta ilicita in perioada cat este internat in spital.

In aceste cazuri, parintii nu pot indeplini obligatia de supraveghere. Ei vor fi totusi, obligati sa raspunda pentru prejudiciul cauzat de copilul minor, deoarece faptele pentru care sunt prezumati in culpa constau, nu numai in lipsa de supraveghere ci si in lipsa de educatie sau educatia necorespunzatoare pe care au dat-o minorului.

Simpla vointa a parintilor privind locuinta temporara a minorului nu fac inaplicabila dispozitia articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, cu atat mai mult cu cat parintii erau obligati sa se preocupe de asigurarea conditiilor corespunzatoare de indrumare si supraveghere a copiilor lor minori, chiar daca acestia se aflau temporar la altcineva. In acest sens s-au pronuntat majoritatea autorilor. (14)

Intr-o hotarare judecatoreasca pronuntata inainte de actuala orientare privind faptele pentru care parintii sunt prezumati in culpa, s-a apreciat ca prevederile articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil nu sunt aplicabile daca minorul a cauzat prejudiciul in timpul cat a fost internat in spital, deoarece minorul nu locuia cu parintii sai si deci acestia nu au fost in masura sa exercite supravegherea. (15)

Bineinteles ca aceasta solutie este considerata depasita si in contradictie cu actualele orientari.

Sunt numeroase si cazurile cand copilul minor, fiind elev sau ucenic, savarseste o fapta ilicita in intervalele de timp cat se afla sub supravegherea cadrelor didactice sau dupa caz, a meseriasului. In masura in care cadrul didactic sau meseriasul va inlatura raspunderea instituita in sarcina lui, pe temeiul articolului 1000 aliniatul 4 Codul civil, se va angaja raspunderea parintilor care sunt prezumati in culpa si pentru lipsurile din educatia sau cresterea copilului.

C. Situatii in care minorul savarseste o fapta ilicita si prejudiciabila fiind fugit dintr-o scoala sau centru de reeducare unde a fost internat prin hotarare judecatoreasca.

Practica judecatoreasca a fost mult timp contradictorie. Au fost pronuntate decizii in sensul inaplicabilitatii prevederilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, pe motiv ca minorul nu locuia cu parintii sai si deci acestia nu au avut posibilitatea sa exercite supravegherea asupra lui (16). In acest sens s-a afirmat ca "intr-un asemenea caz, neavand paza copilului parintii nu pot fi obligati in baza articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil sa raspunda de repararea prejudiciilor cauzate de copiiii lor prin faptele ilicite, comise in timpul internarii sau in stare de evadare din centrul de reeducare".(17)

In alte cazuri s-au pronuntat hotarari prin care parintii au fost obligati sa raspunda. De exemplu prin decizia penala a Tribunalului judetean Bacau, a fost angajata raspunderea parintilor pentru faptele ilicite savarsite de copiii lor minori M.Em. si C.R. Inculpatii minori M.Em. si C.R., fugiti dintr-un centru de reeducare, au savarsit furturi prin care sa-si asigure existenta.

Impotriva acestei sentinte au declarat recurs partile civilmente responsabile M.E. si M.C. prin care au sustinut ca prima instanta in mod nejustificat a dispus obligarea lor la plata despagubirilor civile si a cheltuielilor de judecata ocazionate cu solutionarea cauzei privind pe fiul lor M.Em.

Instanta de casare, examinand recursul declarat de partea civilmente responsabila M.E., constata ca acesta apare ca fiind tardiv introdus si se respinge ca atare.

In ce priveste recursul declarat de partea civilmente responsabila M.C., se constata ca prima instanta a facut o corecta interpretare si aplicare a dispozitiilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, atunci cand a dispus ca M.C. in calitate de mama a inculpatului, alaturi de M.E., tatal minorului, sa suporte cheltuielile judiciare ocazionate cu solutionarea cauzei si sa plateasca despagubiri civile reprezentand contravaloarea prejudiciului cauzat. Asa fiind, recursul declarat de M.C. apare neintemeiat si se respinge ca atare. (18)

Consideram intemeiate aceste din urma decizii, prin care este angajata raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de un minor, dupa ce acesta a fugit din scoala sau centru de reeducare, scoala in care a fost internat pentru comiterea unor fapte cu caracter infractional.

In ultimul timp, practica judiciara s-a orientat spre aceasta solutie. In acest sens s-a statuat: "in cazul in care minorul este internat intr-o scoala sau centru de reeducare . raspunderea parintilor pentru faptele cauzatoare de prejudicii savarsite de minor poate fi angajata in raport cu deficientele manifestate in educatia copilului minor." (19)

In literatura de specialitate mai recenta se considera ca aceasta orientare a practicii judiciare moderne este intemeiata pentru motivul ca insasi stabilirea locuintei minorului la scoala de reeducare si apoi fuga lui, sunt urmarea savarsirii unor fapte penale, la originea carora se afla, alaturi de lipsurile in supraveghere, si lipsa de educatie sau educatie necorespunzatoare din partea parintilor (20). Deci schimbarea locuintei copilului este imputabila si parintilor. Ca urmare, lipsa minorului de la locuinta lor, in aceasta situatie, nu poate fi invocata de ei spre a inlatura raspunderea prevazuta de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil.

D. O situatie aparte este si aceea in care, la data savarsirii faptei ilicite de catre minor, parintii sai se aflau in executarea unei pedepse privativa de libertate ori erau arestati preventiv.

De regula, in acest caz, se considera ca nu poate fi vorba de aplicarea prevederilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, deoarece pe timpul cat parintele este arestat sau executa o pedeapsa privativa de libertate, conditia comunitatii de locuinta nu este prezenta si, totodata parintele in cauza se afla in imposibilitatea de a-l supraveghea pe copil si deci, de a preintampina savarsirea faptei ilicite prejudiciabile. (21)

In acest sens a hotarat si Tribunalul regional Cluj (22): ".este aparat de raspunderea civila pentru fapta fiului sau minor si pentru motivul ca la data cand acesta a comis fapta generatoare de dauna (parintele-P.A.) era arestat.in executarea unei pedepse, aflandu-se la o distanta considerabila de fiul sau, neputandu-l supraveghea.

Mai recent, in literatura de specialitate (23) s-a pus insa intrebarea daca fapta penala savarsita de parinti, care a determinat arestarea sau condamnarea lor, nu ar putea fi retinuta, in acest context, ca o fapta imputabila care i-a pus in situatia de a nu-si putea indeplini obligatiile ce le revin fata de copilul minor. In cazul in care raspunsul e afirmativ, raspunderea parintilor trebuie sa fie angajata. Pentru aceasta se considera ca situatiile trebuie examinate in mod concret, tinand seama de cauzele care au determinat acestuia si condamnarea parintilor momentul in care s-a produs privarea lor de libertate in raport cu amendamentul savarsirii faptei ilicite de catre minor etc. (24)

E. Situatii in care minorul savarseste fapta ilicita pe timpul cat are o alta locuinta decat cea a parintilor, in scopul desavarsirii invataturii, pregatirii profesionale, ori determinate de faptul incadrarii lui in munca,.

Articolul 102 Codul familiei prevede ca autoritatea tutelara poate da incuvintarea copilului care a implinit varsta de 14 ani, la cerea acestuia, printre altele, sa aiba locuinta pe care o cere desavarsirea invaataturii ori pregatirii profesionale. Textul articolului 102 Codul familiei constituie o exceptie de la principiul consacrat in articolul 100 aliniatul 1 Codul familiei potrivit caruia copilul minor locuieste la parintii sai.

Minorul care a implinit varsta de 16 ani, conform legislatiei muncii, poate sa devina salariat, chiar intr-o alta localitate decat aceea in care se afla locuinta parintilor.

In toate aceste cazuri, schimbarea locuintei nu are drept consecinta suspendarea sau incetarea drepturilor si indatoririlor parintesti, deci raspunderea parintilor pe temeiul articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil continua sa existe. Noua locuinta a minorului poate fi considerata doar ca o locuinta temporara "care nu modifica faptul initial" adica comunitatea de locuinta dintre parinti si copil. (25)

Astfel, in cazul unui minor care nu locuia cu parintii, fiind angajat la un santier, instanta de judecata i-a obligat pe parinti sa repare prejudiciul cauzat de copil printr-o fapta ilicita savarsita in afaraa raportului de munca. Dupa cum s-a spus, "imprejurarea ca la data savarsirii faptei pagubitoare minorul nu mai locuia la parintii sai de aproape un an - perioada in care se incadrase in munca - nu duc la exonerarea de raspundere civila delictuala a parintilor in conditiile articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, deoarece ei au obligatia de a-l supraveghea chiar in cazul in care temporar lipseste din localitate". (26)

Unii autori considera ca parintii nu raspund, doar daca minorului in alta parte a devenit necesara in urma incadrarii sale in munca. (27)

F. O alta situatie este aceea in care copilul minor savarseste fapta ilicita si prejudiciabila, fiind incredintat unuia dintre parinti.   

Aceasta ipoteza exista atunci cand parintii nu au locuinta comuna, fiind despartiti in fapt, divortati, precum si in cazul parintilor minorului nascut din afara casatoriei.

Literatura de specialitate si practica judiciara au sustinut multa vreme principiul potrivit caruia, pentru fapta ilicita a minorului in astfel de situatii, va raspunde parintele caruia acesta i-a fost incredintat prin hotarare judecatoreasca sau prin invoiala partilor, invoiala incuviintata de instanta judecatoreasca. (28) S-a aratat totodata ca parintele la care copilul se afla in fapt (desi fusese incredintat celuilult parinte) ar putea fi raspunzator pentru fapta copilului numai in conditiile articolului 998-999 Codul civil, daca i se poate dovedi o fapta ilicita si culpabila proprie. (29)

Cu toate acestea, in practica ulterioara a instantelor de judecata s-a aratat ca in situatia in care parintii sunt divortati si minorul a fost incredintat unuia dintre ei, dar a fost luat spre crestere de celalalt parinte, pentru faptele ilicite ale copilului va raspunde parintele la care se afla in fapt. Parintele caruia i-a fost incredintat nu va raspunde de daunele cauzate de copil, in timp ce acesta locuia in fapt la celalalt parinte.

Aceasta conceptie pare a fi stat la baza unei decizii a Tribunalului Suprem, in care se arata: "daca la data savarsirii infractiunii, casatoria dintre parintii inculpatului minor era desfacuta, in calitate de parte responsabila civilmente in procesul penal, apare numai acela dintre parinti caruia minorul i-a fost incredintat spre crestere si educare si la care acesta locuieste, deoarece, potrivit prevederilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, parintii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori, numai daca acestia locuiesc cu dansii." (30)

Ca o consecinta a acestei orientari, in literatura de specialitate s-a considerat ca aceeasi solutie este aplicabila in toate situatiile cand copilul a savarsit fapta ilicita avand locuinta in fapt, pe o durata de timp mai mare, la parintele caruia nu i-a fost incredintat. In schimb, aceasta solutie nu este admisibila daca minorul se afla numai intr-o scurta vizita la celalalt parinte, cand raspunderea acestuia ar putea fi angajata numai in temeiul articolului 998-999 Codul civil.

In ultima perioada, tinand cont de continutul drepturilor si indatoririlor parintesti, in situatia scindarii ocrotirii parintesti, si de necesitatea ca ambii parinti sa contribuie efectiv la cresterea si educatia copiilor lor minori, in literatura de specialitate s-a conturat o alta interpretare. Astfel, se sustine ca si parintele la care nu locuieste copilul minor, indiferent daca i-a fost sau nu incredintat, trebuie sa fie prezumat raspunzator pentru prejudiciile cauzate de acesta, in conditiile articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil. De altfel, Codul familiei recunoaste parintelui caruia nu i-a fost incredintat copilul, o serie de drepturi, inclusiv dreptul si, in acelasi timp, obligatia de a veghea la educarea copilului.

Aceasta din urma solutie a fost impartasita si de practica recenta a instantelor judecatoresti, care au statuat ca dupa pronuntarea divortului ". raspunderea pentru pagubele cauzate de minor incumba nu numai parintelui caruia i-a fost incredintat, ci si celuilalt parinte."

Intr-o decizie a Tribunalului Suprem s-a aratat ca "instituirea raspunderii civile a parintilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, ce locuiesc cu dansii se justifica prin prezumtia exercitarii necorespunzatoare a indatoririlor parintesti fata de copiii minori care se afla efectiv in locuinta lor. De vreme ce insa nu se face nici o distinctie, prin expresia "locuiesc cu dansii" folosita de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil s-a avut in vedere atat situatia de fapt cat si cea de drept. Ca atare, parintele la care locuieste minorul este tinut sa raspunda si atunci cand, prin hotarare judecatoreasca, acesta i-a fost incredintat celuilalt parinte. Tot astfel urmeaza sa raspunda si parintele caruia minorul i-a fost incredintat, chiar daca nu locuieste cu el, in situatia in care s-a preocupat efectiv de educarea lui." (31)

In speta, stabilindu-se ca si in perioada in care minorul se afla sub supravegherea tatalui, de educarea lui a continuat efectiv sa se preocupe mama minorului, s-a retinut ca si ea urmeaza sa raspunda pentru prejudiciul cauzat, nu numai tatal, deoarece nu si-a indeplinit in mod corespunzator indatoririle parintesti.

Consideram ca intemeiata aceasta ultima solutie, deoarece ar fi inechitabil ca parintele caruia i-a fost incredintat copilul sa raspunda singur de prejudiciul cauzat de acesta, in timp ce celalalt parinte, achitand doar obligatia legala de intretinere, sa fie scutit de incidenta prevederilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil.

Note Bibliografice

1. Constantin Statescu, Corneliu Barsan - "Drept civil. Teoria generala a obligatiilor", Editura All, Bucuresti 1997, pagina 20

2. A se vedea Tribunalul Suprem, col. civil, decizia numarul 296 din 27 martie 1962 in: Culegerea de decizii pe anul 1962, pagina 147.

3. A se vedea Tribunalul Suprem, sect. civila, decizia numarul 160 din 24 ianuarie 1973 in: Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 173.

Tribunalul Suprem, sectia civila, decizia numarul 431 din 5 martie 1985: I.G.Mihuta - "Repertoriu de practica judiciara in materie civila", Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1986, paginile 152-153.

5. Tribunalul judetean Hunedoara, decizia civila numarul 50 din 17 ianuarie 1980, in: Revista Romana de Drept numarul 7/1980, pagina 52.

6. Constantin Statescu - "Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1984, pagina 42.

7. C.Statescu, C.Barsan, opera citata, pagina 205.

8. A se vedea E.A.Barasch, I.Nestor, S.Zilberstein - "Ocrotirea parinteasca", Editura Stiintifica, Bucuresti 1960, pagina 157; Constantin Statescu, opera citata, paginile 42-43.

9. A se vedea Constantin Statescu, opera citata, pagina 43.

10. Plenul Tribunalului Suprem, decizia de indrumare numarul 6 din 17 noiembrie 1973, in: Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 37 si urmatoarele.

11. Plenul Tribunalului Suprem, decizia de indrumare numarul 6 din 17 noiembrie 1973, in: Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 51.

12. Tribunalul judetean Timis, sec. civila, decizia numarul 2013 din 30 decembrie 1970 in: Revista Romana de Drept numarul 12/197 1, pagina 150.

13. Constantin Statescu, opera citata, pagina 45.

1 A se vedea C.Statescu, C.Barsan, opera citata, pagina 207; I.M.Anghel, F.Deak, M.F.Popa - "Raspunderea civila", Editura Stiintifica, Bucuresti 1970, pagina 153; Eugen A.Barasch, I.Nestor, S.Zilberstein, opera citata, paginile 158-159; Liviu Pop - "Teoria generala a obligatiilor", Editura Lumina Lex 1998, pagina 246.

15. Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia numarul 40/1974, in: Culegerea de decizii pe anul 1974, pagina 488.

16. Tribunalul judetean Neamt, decizia penala numarul 15/1970, in Revista Romana de Drept numarul 7/1970, pagina 18

17. A se vedea A.Glavan, nota critica semnata la decizia penala numarul 43/1972 a Tribunalului judetean Bacau, in: Revista Romana de Drept numarul 9/1973, pagina 135.

18. Tribunalul judetean Bacau, deciz1ia penala numarul 413/1972, in: Revista Romana de Drept numarul 9/1973, pagina 135.

19. Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia numarul 1828/1980 in: Revista Romana de Drept numarul 9/1981.

20. A se vedea C.Statescu, opera citata, pagina 46; C.Statescu, C.Barsan, opera citata, pagina 208.

21. A se vedea Liviu Pop, opera citata, pagina 208; Ion P.Filipescu - "Dreptul civil. Teoria generala a obligatiilor", Editura Actami, Bucuresti 1997, pagina 139.

22. Tribunalul regional Cluj, decizia numarul 1934 din 6 mai 1955, in: Justitia Noua numarul 1/1956, pagina 15

23. A se vedea C.Statescu, opera citata, paginile 46-47.

2 A se vedea C.Statescu, opera citata, pagina 47.

25. A se vedea C.Statescu, opera citata, pagina 5

26. A se vedea Tribunalul judetean Hunedoara, decizia penala numarul 653/1981, in: Revista Romana de Drept numarul 5/1982, pagina 62. In sens contrar, a se vedea: Tribunalul Suprem, col. penal, decizia numarul 748/1962 in: Justitia Noua numarul 6/1963, pagina 160; Ion Anghel, Francisc Deak, M.F.Popa, opera citata, pagina 15

27. A se vedea T.R.Popescu, P.Anca - "Teoria generala a obligatiilor", Editura Stiintifica, Bucuresti 1968, pagina 202; M.Eliescu - "Raspunderea civila delictuala", Editura Academiei, Bucuresti 1972, pagina 265.

28. A se vedea articolul 42 aliniatul 1 si 4 din Codul familiei.

29. A se vedea E.A.Barasch, I.Nestor, S.Zilberstein, opera citata, pagina 54; Mihail Eliescu, opera citata, pagina 26

30. Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia numarul 1916 din 27 martie 1971, in: Revista Romana de Drept numarul 12/1971, pagina 156.

31. A se vedea Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia numarul 2154 din 13 octombrie 1983, in: Culegerea de decizii pe anul 1983, pagina 262.