CRITERII DE APRECIERE A LEZIUNILOR CARE PUN VIATA IN PERICOL

CRITERII DE APRECIERE A LEZIUNILOR CARE PUN VIATA IN PERICOL

Reprezentarea pe plan psihic a zonei, apreciata medico-legal deci stiintific ca zona vitala, nu coincide in multe situatii cu criteriul obiectiv. Daca anumite zone ale corpului uman pot fi apreciate chiar la nivelul cunostintelor comune, ca zone vitale, cum sunt: capul, toracele si abdomenul, exista zone care realmente sunt vitale din punct de vedere medical, dar care in subiectivitatea inculpatului, la nivelul sau de pregatire, nu sunt apreciate ca atare.

Criteriile de apreciere a leziunilor primejdioase pentru viata, constituie un subiect de discutie comun intre juristi si medicii legisti ce se mentine mereu in actualitate. Aceasta actualitate a temei este determinata atat de frecventa cu care se regaseste in practica judiciara si medico-legala, cat mai ales de controversele pe care le suscita intre juristi, ajungandu-se uneori la solutii total opuse in cazuri similare. Existenta acestor divergente cat si tendinta unor practicieni de a eticheta uneori vatamarea corporala grava - in speta, punerea in primejdie a vietii - drept tentativa la infractiunea de omor, numai pe baza actului medico-legal si nu si a celorlalte criterii obiective, justifica abordarea acestui subiect, in speranta ca argumentele de cazuistica vor contura o practica comuna, astfel incat actul de justitie sa se realizeze in deplina concordanta cu starile de fapt reale, iar tragerea la raspundere penala sa fie in concordanta cu vinovatia faptuitorilor.

in abordarea acestei problematici - in mod obligatoriu, punctul de plecare, trebuie sa-l constituie notiunile din jurisprudenta privind aprecierea leziunilor primejdioase pentru viata - deci de punere in primejdie a vietii, prevazuta de art. 182 Cod penal si infractiunile impotriva vietii si tentativa la aceste infractiuni prevazute de art. 174-176 Cod penal.

in ambele situatii obiectul juridic al infractiunii il constituie viata persoanei.

Admitand ca si intr-un caz si in celalalt autorul foloseste acelasi instrument, care produce una si aceeasi leziune, apreciata univoc din punct de vedere medico-legal pe baza acelorasi criterii, totusi, desi persoanele vatamate prezinta leziuni identice si aceeasi stare clinica, infractiunile se pot deosebi. Elementul care le deosebeste in principal este latura subiectiva a infractiunii, in esenta atitudinea constienta a autorului in momentul savarsirii faptei.

Daca in situatia prevazuta de art. 182 Cod penal - prin punerea in primejdie a vietii, autorul punand in mod obiectiv in pericol viata persoanei vatamate, nu a avut reprezentarea mortii acesteia, sau chiar daca si-a reprezentat aceasta posibilitate nu a urmarit-o sau accepta-o, in tentativa la infractiunea de omor, faptuitorul, prin actiunea sa, a avut reprezentarea actiunii sale de suprimare a vietii, a urmarit-o sau, daca nu a urmarit rezultatul letal, l-a acceptat totusi. Se poate retine deci ca punerea in primejdie a vietii in situatia de la art. 182 Cod penal - este urmarea unei fapte cu caracter preterintentional, in sensul ca la intentia de a lovi si de a vatama, materializata prin vatamarea corporala se adauga culpa de a fi creat persoanei vatamate o stare de suferinta mai grava decat era dorita cu potential tanatogenerator.

Raportat la cele expuse, se desprinde certitudinea ca aprecierea medico-legala de punere in primejdie a vietii nu poate constitui unicul criteriu de incadrare a faptei in tentativa la infractiunea de omor, ci, necoroborata cu alte circumstante reale ale faptei si personale ale faptuitorului, reprezinta un element de incadrare a faptei in dispozitiile art. 182 Cod penal. Neaprecierea corecta, in totalitate, a legaturilor fapta-faptuitor, consecintele faptei, prin prisma subiectivitatii faptuitorului, ar restrange artificial notiunea de punere in primejdie a vietii, fapt pe care realitatea il infirma.

Daca stabilirea pozitiei subiective a faptuitorului - in concret a laturii subiective a faptei, apartin exclusiv anchetei, unele elemente cum sunt - notiunea de regiune corporala lezata; instrumentul cauzator al leziunii; intensitatea si multitudinea loviturilor -se regasesc in intrebari pe care anchetatorul le adreseaza medicului legist.

Un bun anchetator trebuie sa detina minimul de cunostinte medicale, care sa-i permita evitarea unor intrebari nestiintifice. Din punct de vedere medico-legal este dificila, daca nu chiar nestiintifica, impartirea organismului in zone vitale si zone nevitale. Chiar in situatia efectuarii unei astfel de delimitari - aceasta nu poate sa constituie in sine, un criteriu de departajare a infractiunii prevazute de art. 182 Cod penal (prin punerea in primejdie a vietii) de tentativa la infractiunea de omor prevazuta de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal.

in practica judiciara si cea medico-legala se cunosc cazuri in care lovitura a fost aplicata pe o regiune ce nu contine un organ vital, producandu-se o leziune cu sfarsit letal (sectiunea arterei femurale situata in regiunea coapsei, regiune nevitala), iar infractiunea a fost calificata ca omor, dupa cum se cunosc cazuri in care agentul vulnerant de tip taietor-intepator a fost aplicata pe reciunea procordiala, producand o plaga penetranta, fara ca fapta sa fi fost calificata in tentativa la infractiunea de omor. Deci, nu impartirea organismului in zone vitale si zone nevitale ar aduce elemente peremptorii pentru formularea unei convingeri intime a anchetatorului in departajarea infractiunilor de vatamare corporala prevazuta de art. 182 Cod penal de cea de tentativa la infractiunea de omor prevazuta de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal. Astfel, intrebarea daca a fost lezata o regiune vitala sau care contine un organ vital - devine inutila, importanta fiind o descriere corecta (intr-un act medico-legal corect) a morfologiei leziunilor.

Raportat la precizarile facute, cat si la imprejurarea ca nu se poate proceda la o maxima schematizare a organismului uman, apare ca neavenita si intrebarea daca a fost sau nu lezat un organ vital. in raport de functie, unele organe ale organismului apar

vitale, altele mai putin vitale, organismul putand supravietui in lipsa acestora (la parametri apropiati).

intrebarea apare corecta atunci cand se solicita sa se raspunda daca, leziunea (leziunile) prin ea insasi, indiferent de localizare si starea declansata (morbida) era in mod concret apta sau nu sa determine moartea victimei.

Practic, medicul legist nu poate stabili intensitatea loviturii, deoarece un raspuns exact ar implica punerea in ecuatie matematica a masei si a vitezei agentului vulnerant, urmata de scaderea coeficientului de rezistenta a tesuturilor traumatizate si a imbracamintii. Anchetatorul poate primi un raspuns aproximativ dat de morfologia leziunii, atunci cand intreaba daca lovitura aplicata victimei a fost de intensitate mare, mica, medie.

O alta problema care se cere elucidata se refera la instrumentul folosit si aptitudinea acestuia de a produce leziunea sau leziunile si implicit starea morbida. Ceea ce se poate solicita medicului legist, este daca, in conditiile concrete ale cazului, instrumentul folosit putea sau nu produce un anumit tip de leziune care a generat imediat sau intr-un timp foarte scurt starea de pericol pentru viata.

Individualizarea leziunilor este usor de dedus de catre anchetator din raportul de expertiza. Dificultatile apar in situatia coautorului - cand instalarea starii de pericol pentru viata sau a rezultatului letal consta din insumarea efectului mai multor leziuni. Rezolvarea corecta se poate face numai dupa stabilirea de catre procuror a autorului fiecarei leziuni in parte, urmata de aprecierea de catre medicul legist a gravitatii fiecarei leziuni. Aceste doua activitati care se presupun reciproc determina incadrarea corecta a faptei fiecarui participant coautor la comiterea faptei.

Nu in toate cazurile si mai ales atunci cand se elibereaza un certificat medico-legal la cererea persoanei, medicul legist consemneaza in actul medico-legal, punerea in primejdie a vietii, fapt ce impune reexaminarea.

Sunt situatii in care diferite persoane sunt internate in diferite sectii ale spitalelor - in special neurochirurgie sau reanimare, cu diverse traumatisme - situatia acestora nefiind comunicata medicului legist, procurorului sau organelor de politie desi ab ini-tio, este certa existenta unei agresiuni cu punerea in pericol a vietii persoanei - fapt ce impieteaza negativ asupra cercetarilor pentru identificarea autorului faptei.

O speta, solutionata de instantele din judetul Arad, ne sugereaza, prin multiple implicatii practice, discutarea unor aspecte legate de deosebirile dintre tentativa de omor si vatamarea corporala grava prin punerea in primejdie a vietii persoanei.

in speta, s-a retinut ca inculpatul S.I., in urma unor certuri repetate pe care Ie-a avut cu socrul, parte vatamata, i-a aplicat acestuia o lovitura cu briceagul in zona coapsei, cauzandu-i o plaga taiata-intepata cu sectiunea arterei femurale stangi. Din expertiza medico-legala a rezultat ca partea vatamata a suferit leziuni vindecabile in 35-40 zile ingrijiri medicale care i-au pus in pericol viata.

Analizand probatoriul administrat in cauza, instanta a apreciat ca desi instrumentul folosit era apt pentru ucidere, iar zona lezata era o zona vitala, inculpatul nu a actionat cu intentia de a ucide, lovind la intamplare, fara a viza o anumita regiune sau organ vital.

Recursul introdus impotriva hotararii primei instante a privit doar latura civila a cauzei.

Din examinarea laturii penale a cauzei se desprind o serie de aspecte a caror clarificare se impune, in vederea evaluarii legalitatii solutiei la care s-a oprit instanta.

Tentativa de omor este incriminata in art. 20 raportat la art. 174 Cod penal si consta in punerea in executare a hotararii de a ucide o persoana, iar vatamarea corporala grava prin punerea in primejdie a vietii persoanei este reglementata in art. 182 alin.1 si 2 Cod penal si consta in fapta (actiunea sau inactiunea) prin care s-a pricinuit integritatii corporale sau sanatatii o vatamare care a produs drept consecinta punerea in primejdie a vietii persoanei, ori care a fost comisa in scopul punerii in primejdie a vietii persoanei (forma simpla si, respectiv, forma agravata).

Ambele infractiuni au, deci, acelasi obiect juridic: viata persoanei.

Ele sunt legate prin urmarea comuna: "punersa in primejdie a vietii persoanei'. Aceasta face dificila deosebirea lor in practica, ajungandu-se la solutii contradictorii asupra acestei chestiuni pe cale de indrumare.

Expresia "punerea in primejdie a vietii persoanei' prezinta doua acceptiuni:

a) Una juridica, constand in crearea unui pericol iminent pentru viata persoanei prin punerea in executare a unei actiuni apte de a produce suprimarea acesteia (moartea) si caracterizate de intentia specifica de omor;

b) Una medico-legala, constand in crearea unui pericol iminent pentru viata persoanei, generat de natura si gravitatea vatamarilor produse prin fapta comisa, pericol ce poate fi imediat, tardiv sau potential - important fiind ca leziunea sa determine moartea - indiferent de modul de indepartare a lui (prin tratament medical sau reactivitate organica crescuta).

Infractiunea de vatamare corporala grava prevazuta de art. 182 Cod penal, in modalitatea punerii in primejdie a vietii persoanei nu poate avea in vedere decat acceptiunea medico-legala a expresiei, iar tentativa de omor cea juridica.

De aceea, pentru retinerea infractiunii de vatamare corporala grava este necesar ca in actul medico-legal sa se releve ca leziunile cauzate de autor prin fapta sa au pus in pericol viata victimei. Aprecierea medico-legala privind punerea in primejdie a vietii persoanei este neceara doar pentru incadrarea faptei in art. 182 Cod penal (vatamarea corporala grava). Ea se poate referi fie la gravitatea initiala a leziunii, fie la iminenta sau la aparitia de complicatii, care pot duce la moartea victimei. Punerea in primejdie a vietii persoanei in sensul medical reprezinta in acest fel unicul criteriu de incadrare a faptei de vatamare corporala grava (art. 182 Cod penal).

intrucat infractiunea de tentativa de omor prevazuta de art. 20 raporta la art. 174 Cod penal are in vedere sensul juridic al expresiei de punere in primejdie a vietii persoanei, aprecierea medico-legala de punere in primejdie a vietii nu poate constitui in acest caz prin ea insasi un criteriu de incadrare a faptei in tentativa la omor ci cel mult un element de fapt, fiind necesar pentru a fi relevant, sa se coroboreze in mod obligatoriu si cu alte circumstante reale si personale (de ordin juridic), cum sunt de pilda intentia, premeditarea, regiunea corporala lezata, instrumentul utilizat etc.

De aceea, imprejurarea constatata medical ca victima a suferit leziuni care i-au pus in pericol viata nu poate fi folosita ca argument pentru incadrarea faptei in tentativa la omor ci doar in vatamare corporala grava.

in literatura juridica s-a subliniat, in mod unanim, ca tentativa la omor se deosebeste de vatamarea corporala grava numai sub aspectul laturii subiective.

Astfel, latura subiectiva a tentativei la omor se relizeaza prin intentia directa sau indirecta, dupa cum faptuitorul, prevazand moartea victimei ca rezultat al actiunii sau inactiunii sale a urmarit sau acceptat producerea ei (art. 19 pct. 1 lit. a si b Cod penal).

in doctrina s-a exprimat si punctul de vedere, ramas izolat, potrivit caruia intentia indirecta nu poate caracteriza tentativa de omor. Dupa aceasta opinie, punerea in primejdie a vietii persoanei constituie tentativa de omor numai in cazul intentiei directe (cand prin actul de primejduire a vietii s-a urmarit rezultatul mortii). in cazul in care prin actul respectiv s-a acceptat rezultatul mortii persoanei, incadrarea juridica corecta este art. 182 alin. 1 Cod penal (vatamarea corporala grava).

Intentia de a ucide (animus necandi) trebuie stabilita in fiecare caz in raport de toate imprejurarile cauzei (dolus ex re) cum sunt: instrumentul folosit de faptuitor, regiunea corpului vizata, numarul si intensitatea loviturilor, raportul dintre faptuitor si victima, atitudinea faptuitoruliu dupa comiterea faptei.

in preactica judiciara s-a stabilit ca intentia de a suprima viata unei persoane poate fi dedusa din urmatoarele imprejurari:

- multitudinea loviturilor si locul aplicarii lor, unele vizand regiuni vitale ale corpului (cap, rinichi, ficat);

- intensitatea aplicarii loviturilor si repetarea lor pe tot corpul victimei;

- aplicarea unei singure lovituri in profunzime in regiunea gatului;

- perseverenta cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul si cu o bucata de lemn care a cauzat leziuni osoase grave si ruperi pulmonare.

in ceea ce priveste latura subiectiva prin care se realizeaza infractiunea de vatamare corporala, nu exista un punct de vedere unitar in literatura de specialitate.

in legatura cu aceasta, intr-o opinie, s-a subliniat ca forma de baza a infractiunii de vatamare corporala grava poate fi admisa numai cu praeter intentie, iar forma agravata cu intentie directa, indiferent de modalitatea acesteia.

intr-o alta opinie, s-a sustinut ca forma de baza a infractiunii de vatamare corporala grava poate fi comisa cu praeter intentie, iar forma agravata atat cu intentie directa cat si cu intentie indirecta.

Alti autori au sustinut ca forma de baza a infractiunii de vatamare corporala grava se poate comite fie cu intentie indirecta, fie cu praeter intentie, iar forma agravata numai cu intentie directa.

in literatura de specialitate a fost exprimata si o alta opinie.potrivit careia forma de vinovatie cu care poate fi comisa infractiunea de vatamare corporala grava nu este aceeasi in cazul tuturor modalitatilor aratate in art. 182 alin. 1 Cod penal, modalitati de natura sa confere acestei infractiuni caracteristicile unei infractiuni cu continuturi alternative. Astfel, cand urmarea consta in punerea in primejdie a vietii persoanei (art. 182 alin. 1 parte finala Cod penal), fapta va constitui infractiunea de vatamare corporala grava numai daca este comisa cu praeter intentie, iar daca fapta este comisa cu intentie indirecta ea va constitui tentativa la omor, intrucat faptuitorul prevede posibilitatea punerii in primejdie a vietii persoanei, iar aceasta insemna implicit ca prevede si posibilitatea producerii mortii acesteia si, desi nu doreste aceasta urmare, accepta eventualitatea producerii ei.

Aceasta din urma opinie este promovata si de instanta noastra suprema pe calea deciziei de indrumare.

Aceiasi autori, sustin ca forma agravanta poate fi comisa numai cu intentie directa.

in ceea ce ne priveste suntem de parere ca, in modalitatea punerii in primejdie a vietii persoanei, infractiunea de vatamare corporala grava nu ar putea fi comisa decat in forma simpla si numai cu forma de vinovatie a praeter intentiei, in acest caz faptuitorul actionand numai in vederea vatamarii corporale a victimei, dar in conditii corespunzatoare de a produce moartea, fara insa, a o urmari sau a o accepta. in acest caz, urmare (punerea in primejdie a vietii victimei) se datoreaa culpei fara prevedere.

De aceea, consideram, alaturi de alti autori, ca se impune ca de lege ferenda sa se modifice textul art. 182 alin. 1 si 2 Cod penal in sensul celor de mai sus.

Dupa parerea noastra, criteriul subiectiv pentru sanctionarea unor fapte ca vatamarea corporala grava in modalitatea examinata sau tentativa de omor trebuie dedus din urmatoarei elemente obiective:

a) imprejurarile concrete in care a fost comisa fapta. Astfel, este eronat sa se considere ca orice vatamare produsa intr-o zona vitala a corpului, chiar daca a necesitat un numar de zile de ingrijiri medicale, constituie infractiunea de tentativa de omor, fara a se lua in considerare si imprejurarile concrete ale comiterii faptei cum ar fi cele care privesc modul de derulare a actiunii ori chiar persoana inculpatului. Din aceste imprejurari poate reiesi ca rezultatul loviturilor nu se datoreaza pozitiei subiective a inculpatului, ci comportarii victimei (de pilda, a stabilitatii acesteia, care a stiut sa contracareze lovitura).

Aceste imprejurari pot sa releve sau nu intentia de a ucide. Astfel, intr-o speta, s-a decis ca inculpatul, desi a aplicat victimei lovituri cu un obiect apt de a produce moartea, intr-o zona vitala a corpului, nu este demonstrata intentia de a ucide intrucat din

dosar rezulta ca el si victima se aflau in relatii de prietenie, ca fapta s-a petrecut seara, pe intuneric, iar inculpatul a dat ingrijiri victimei imediat dupa comiterea faptei.

intr-o alta speta, se considera ca inculpatul a actionat cu intentia de ucidere, chiar daca a aplicat victimei lovituri usoare (cu pumnul proiectand-o intr-un bazin cu ape reziduale), intrucat imediat dupa savarsire a parasit-o pe victima, nedandu-i nici un ajutor, desi avea posibilitatea s-o salveze.

b) Natura obiectuuli vulnerant cu care a fost lovita victima. Instrumentul folosit trebuie sa fie apt de a produce leziunea sau leziunile si implicit starea mortala. De aceea, in cazul concret; este important sa se stabileasca daca instrumentul utilizat putea sau nu sa produca un anumit tip de leziune care a generat imediat sau intr-un timp foarte scurt starea de pericol pentru viata. Pentru aceasta, se va tine seama de felul instrumentului, de dimensiunile, soliditatea, greutatea lui etc.

c) Intensitatea loviturii. Lovitura aplicata vgictimei poate fi de intensitate mare, mica, medie. Ea este data de morfologia leziunilor si implica punerea in ecuatie matematica a masei si vitezei agentului vulnerant urmata de scaderea coeficientului de rezistenta a tesuturilor traumatice si a imbracamintii. Intensitatea loviturilor nu se apreciaza intotdeauna numai in raport cu rezultatul produs, ci trebuie sa se aibe in vedere si imprejurarile concrete in care s-a savarsit fapta.

d) Numarul loviturilor. in cazul actelor de violenta repetate, pentru determinarea intentiei se vor lua in considerare nu numai actele savarsite pana in momentul intreruperii actiunii, ci si limita prezumtiva pana la care infractorul ar fi continuat sa repete actele de violenta, in ipoteza in care nu ar fi fost intrerupt.

e) Regiunea corpului in care a fost aplicata lovitura precum si aceea vizata de faptuitor. in legatura cu aceasta s-a constatat ca in practica judiciara punerea in primejdie a vietii persoanei a fost apreciata doar pe baza actului medico-legal care stabilea caracterul vital sau nevital al zonei lezate. Importanta este insa regiunea corporala asupra careia s-a actionat si nu aceea unde s-au aplicat loviturile.

Astfel, daca inculpatul a lovit victima la intamplare, fara a viza o anumita regiune sau organ vital, suntem de parere ca nu se poate retine ca a actionat cu intentia de a ucide. in acest caz autorul se afla deja in situatia prevazuta de art. 182 Cod penal prin punerea in primejdie a vietii, intrucat punand in mod obiectiv in pericol viata persoanei vatamate, nu a avut reprezentarea mortii acesteia, sau chiar daca si-a reprezentat aceasta posibilitate, nu a urmarit-o si nici nu a acceptat-o.

f) Consecintele cauzate. Durata ingrijirilor medicale sau imrejurarea ca prin caracterul lor leziunile au pus sau nu in primejdie viata victimei sunt mai putin semnificative, ele avand importantan umai in masura in care se coproboreaza cu celelalte evenimente, importanta fiind, in esenta, atitudinea constienta a autorului in momentul savarsirii faptei.

in caz de indoiala cu privire la distinctia dintre ceie doua infractiuni, fapta va fi incadrata intotdeauna in dispozitiile art. 182 alin. 1 Cod penal care reglementeaza vatamarea corporala grava prin punerea in primejdie a vietii persoanei (in dubio pro reo).22

in raport de considerentele de mai sus, in speta pusa in discutie, apreciem ca solutia instantei de condamnare a inculpatului pentru infractiunea de vatamare corporala grava, prin punerea in primejdie a vietii persoanei, prevazuta de art. 182 alin. 1 Cod penal, este legala si temeinica. Instanta a retinut in mod just ca inculpatul nu a actiojnat cu intentia de omor ci cu aceea de vatamare, punerea in primejdie a vietii survenind in mod obiectiv ca rezultat mai grav, in discordanta cu ceea ce s-a urmarit sau acceptat.