Culpa

CULPA

Sectiunea 1

Notiune

Culpa este cea de-a doua forma principala de vinovatie prevazuta de art. 19, alin.1, pct. 2 Cod penal. Potrivit textului legal, o fapta este considerata ca fiind comisa din culpa atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu il accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa il prevada.

Aceasta forma a vinovatiei a fost consacrata legislativ mai tarziu decat intentia, avand un caracter exceptional, subsidiar si relevand o periculozitate mai mica decat intentia , fiind mai usoara in grad decat intentia. Culpa are caracter exceptional deoarece regula de drept penal o reprezinta incriminarea faptelor comise cu intentie, principiul minimei interventii impunand limitarea incriminarii faptelor din culpa la situatiile in care sunt afectate valorile sociale fundamentale. In acelasi timp, se considera ca incriminarea din culpa are un caracter subsidiar, ea gasindu-si intotdeauna locul langa o incriminare intentionata principala deoarece ar fi lipsit de sens ca legiuitorul sa incrimineze o fapta doar atunci cand se comite din culpa, fara a incrimina comiterea ei cu intentie.

Ca element subiectiv al infractiunilor, culpa constituie o exceptie de la regula generala ca faptele prevazute de legea penala se savarsesc cu intentie. Asadar, faptele constand intr-o actiune savarsita din culpa constituie infractiune numai atunci cand in lege se prevede in mod expres aceasta (art. 19, alin 2, C. Pen.). Ori de cate ori legea intelege ca fapta savarsita din culpa sa constituie infractiune, prevede aceasta printr-o dispozitie separata (spre exemplu, avem infractiunile de omor din culpa, vatamari corporale din culpa, distrugerea din culpa). Astfel, culpa, ca forma de vinovatie, nu are relevanta penala decat in cazul anumitor fapte prevazute de legea penala.

Culpa reprezinta, asadar, atitudinea psihica a faptuitorului care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, considerand ca acesta nu se va produce, atitudine caracterizata de doctrina drept usurinta, nesabuinta, fie nu prevede rezultatul faptei sale, desi putea si trebuia sa-l prevada, situandu-ne in acest caz in domeniul neglijentei ca atitudine psihica.

Sectiunea 2

Structura culpei

Spre deosebire de modalitatile intentiei, care au ca numitor comun factorul intelectiv, in ceea ce priveste faptele comise din culpa, factorul intelectiv (sau prevederea) nu este intotdeauna prezent. De aceea, doctrina a apreciat ca, in cazul culpei, structura acesteia cuprinde doua elemente principale:

- incalcarea unei obligatii de diligenta si

- previzibilitatea si evitabilitatea subiectiva a urmarii.

2.1. Incalcarea unei obligatii de diligenta.

Prin diligenta in sens penal se intelege o atitudine de prudenta care ii este impusa oricarui subiect de drept, o conduita menita sa previna producerea unei urmari vatamatoare pentru valorile sociale ocrotite de legea penala.

Obligatia de diligenta serveste la stabilirea unui echilibru intre caracterul necesar al unei activitati generatoare de risc pentru valorile sociale ocrotite si interesul protejarii acestor valori. Incalcarea acestei obligatii constituie esenta normativa a culpei, care apare astfel ca fiind contrara diligentei cerute de lege.

Incalcarea obligatiei de diligenta poate rezulta din: incalcarea normelor de securitate intr-un anumit domeniu (cum ar fi normele de protectie a muncii), crearea de catre autor a unui risc excesiv pentru o alta persoana, neconformarea de catre autor regulilor de prudenta uzuale in efectuarea unei activitati (de pilda in domeniul medical), faptul ca autorul a actionat fara a dispune de mijloacele potrivite pentru efectuarea fara riscuri a activitatii. Aceste reguli de prudenta, avand in vedere functia lor preventiva, au un caracter obiectiv, fiind obligatorii tuturor persoanelor aflate intr-o anumita situatie.

2.2. Previzibilitatea si evitabilitatea subiectiva a urmarii.

In masura in care autorul nu putea sa previna producerea urmarii, fie pentru ca nu era previzibila, fie pentru ca, desi previzibila, nu putea fi evitata, este exclusa posibilitatea angajarii raspunderii sale cu titlu de culpa.

Se pune problema in legatura cu aceasta a doua conditie de care depinde existenta culpei de a stabili un etalon in raport de care se evalueaza previzibilitatea si evitabilitatea urmarii. O prima solutie ar fi aceea a raportarii la un etalon abstract, reprezentat de omul mediu, grijuliu si prudent, insa acest criteriu poate fi criticat daca se are in vedere ca este posibil ca o persoana sa posede o pregatire peste medie ai sa nu fie tinuta sa isi folosesca toate calitatile sau informatiile de care dispune pentru a evita lezarea valorii sociale.

Se admite ca evitabilitatea trebuie analizata tinand cont de caracteristicile personale ale autorului, experienta de viata, pregatire, dar si de conditiile concrete in care acesta a actionat. Asa de exemplu, in cazul unui medic ce acorda primul ajutor unui ranit previzibilitatea si evitabilitatea rezultatului se analizeaza diferit fata de cazul unei persoane fara pregatire medicala care face acelasi lucru.

Cu toate acestea, nu trebuie ca trasaturile personale luate in considerare sa releve prin ele insele o incalcare a obligatiei de diligenta sau prudenta. Spre exemplu, in cazul unui conducator auto cu deficiente grave de vedere, nu se poate spune ca urmarea nu putea evitata in considerarea acestei particularitati, pentru ca ea constituie tocmai incalcarea obligatiei de prudenta.

Sectiunea 3

Modalitatile culpei

Potrivit textului de lege, si anume art. 19 alin 1, pct. 2 Cod penal, legiuitorul roman a consacrat o distinctie traditionala intre doua modalitati ale culpei: culpa cu prevedere (cunoscuta si sub denumirea de usurinta sau temeritate) si culpa fara prevedere (sau neglijenta). Intre cele doua modalitati exista deosebiri calitative si cantitative in ceea ce priveste factorul intelectiv, al prevederii urmarii socialmente periculoase a unei fapte.

3.1. Culpa cu prevedere

Aceasta forma de vinovatie exista, in baza art. 19, alin. 1, pct. 2, lit. a C. pen., atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca nu se va produce. Astfel, infractorul are reprezentarea rezultatului socialmente periculos al faptei sale (care este contrara obligatiei de diligenta), dar nu il accepta, sperand, in mod usuratic, ca el nu se va produce. Culpa cu prevedere mai este denumita in doctrina penala culpa cu previziune, usurinta sau temeritate.

Pentru a decide ca o fapta a fost comisa din culpa cu prevedere, va trebui sa se constate ca sunt intrunite cumulativ urmatoarele conditii :

a) faptuitorul sa fi prevazut rezultatul faptei sale, sa fi avut realmente reprezentarea rezultatului;

b) faptuitorul sa nu fi urmarit producerea rezultatului prevazut, adica actiunea sau inactiunea sa fi fost efectuata in vederea altui rezultat;

c) faptuitorul sa fi socotit fara temei ca acel rezultat nu se va produce.

Asadar, faptuitorul, desi a prevazut ca actiunea sau inactiunea sa e de natura sa produca alt rezultat decat cel urmarit de el, totusi a apreciat, a socotit, ca in cazul sau, fata de imprejurarile in care se efectueaza actiunea sau inactiunea sa, acel rezultat nu se va produce. Aceasta apreciere a fost insa gresita, fiindca rezultatul s-a produs, ceea ce dovedeste ca ea nu a fost sprijinita pe temeiuri serioase, ca ea a fost facuta cu usurinta.

Culpa cu prevedere implica un anumit mod de corelare a proceselor volitive si intelective in producerea rezultatului. Infractorul actioneaza pe baza unei anumite cunoasteri a datelor realitatii, cunoastere care se intregeste cu prevederea rezultatului, ceea ce ar asemana aceasta modalitate a culpei cu intentia (atat directa, cat si indirecta).

Pozitia psihica fata de rezultat diferentiaza culpa cu prevedere de intentie, fiindca daca la intentia directa este urmarit rezultatul, la intentia indirecta este acceptat, in cazul usurintei rezultatul nu este acceptat. Astfel, culpa cu prevedere se apropie de intentia indirecta, deoarece in ambele cazuri este prezenta prevederea urmarii tipice, care nu este insa urmarita de faptuitor.

In cazul culpei cu prevedere, sub aspect intelectiv, infractorul prevede rezultatul actiunii sau inactiunii sale, ca si in cazul intentiei indirecte, dar sub aspectul factorului volitiv, spre deosebire de intentia indirecta la care infractorul accepta rezultatul faptei sale, la culpa cu previziune infractorul nu il accepta, socotind in mod usuratic ca acesta nu se va produce.

Intentiei indirecte si culpei cu prevedere le este comuna prevederea. In ambele cazuri, autorul prevede doua urmari: o urmare pe care o doreste, care poate fi licita sau ilicita, si a doua urmare care este prevazuta de legea penala si pe care nu o doreste, considerand ca ea nu se va produce. Spre exemplu, o persoana aflata la vanatoare, vede un animal la distanta relativ mica de un coleg de vanatoare, dar decide sa traga, socotind ca va reusi sa evite ranirea colegului. Daca acesta este totusi ranit, fapta va fi comisa din culpa cu prevedere. In acest caz, urmarea dorita (uciderea animalului) poate fi licita daca vanatoarea se desfasoara legal, sau poate fi o fapta prevazuta de legea penala daca, de exmplu, autorul nu avea permis de vanatoare. Urmarea nedorita (ranirea colegului) este intotdeauna prevazuta de legea penala.

Deosebirea intre cele doua modalitati consta in caracterul imperfect, al urmatoarelor doua procese: cunoasterea anumitor date este superficiala, de natura a-i crea infractorului convingerea ca va putea evita rezultatul aflat in reprezentarea sa si prevederea este la randul ei denaturata, deoarece rezultatul este prevazut ca imposibil.

Ceea ce deosebeste deci culpa cu prevedere de intentia eventuala este ca, in primul caz, faptuitorul a crezut sincer, dar gresit, ca rezultatul nu se va produce, pe cand in cazul al doilea, faptuitorul si-a dat seama ca producerea rezultatului e posibila, dar a acceptat riscul producerii lui.

Doctrina penala a adoptat teoria acceptarii riscului drept criteriu de delimitare a celor doua forme de vinovatie. Astfel, se considera ca, in cazul intentiei indirecte infractorul prevede rezultatul, avand o atitudine indiferenta de acceptare a acestuia, intrucat acesta nu urmareste preintampinarea rezultatului, ramane pasiv, iar in cazul culpei cu previziune nu se accepta posibilitatea producerii in concret a rezultatului prevazut. Neacceptarea rezulta din atitudinea faptuitorului care spera sa-l preintampine bazandu-se pe anumite date, imprejurari sau temeiuri.

Imprejurarile sau temeiurile pe care se bazeaza faptuitorul pot fi de natura obiectiva (de exemplu: proprietatile instrumentului cu care actioneaza) sau subiectiva (cum ar fi experienta autorului, calitatile sale personale).

Uneori, imprejurarile obiective pe care se bazeaza convingerea subiectului ca rezultatul nu se va produce nu sunt preexistente actiunii, ci sunt create de insusi autor pentru a preveni urmarea periculoasa. Spre exemplu, X incearca sa ridice o greutate cu un scripete, iar o alta persoana ii atrage atentia asupra faptului ca, intrucat este prea subtire, cablul folosit ar putea ceda. Dand curs atentionarii, X monteaza un cablu mai solid, dar in cele din urma si acesta cedeaza, producand-se uciderea unei persoane. In acest caz, elementul obiectiv pe care autorul si-a fundamentat convingerea ca rezultatul nu se va produce, consta tocmai in masurile luate pentru a-l preveni.

In cazul culpei cu previziune, autorul evalueaza in mod eronat aceste imprejurari si ajunge, in mod gresit, la convingerea ca rezultatul nu se va produce. In ipoteza in care faptuitorul nu se bazeaza pe nicio imprejurare sau pe niciun temei de natura a preveni rezultatul periculos, ci pe hazard, pe intamplare, vinovatia sa va imbraca forma intentiei indirecte, intrucat, un asemenea caz echivaleaza cu acceptarea urmarilor prevazute .

Fapte savarsite din culpa cu previziune intalnim foarte des in practica judiciara, in domeniul circulatiei pe drumurile publice. Exemplul clasic care ilustreaza culpa cu previziune este fapta conducatorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe langa un grup de persoane, prevazand posibilitatea unui accident, rezultat pe care nu-l accepta si considera neintemeiat ca acesta nu se poate produce, dar rezultatul se produce totusi.

3.2. Culpa fara prevedere

Potrivit art. 19, alin. 1, pct. 2, lit. b C. pen., exista culpa fara prevedere atunci cand autorul nu a prevazut rezultatul faptei sale, cu toate ca trebuia si putea sa il prevada. Aceasta este denumita in doctrina si culpa simpla, neglijenta sau greseala.

Neglijenta, ca forma a culpei, se caracterizeaza prin aceea ca infractorul nu are reprezentarea consecintelor activitatii, deoarece nu foloseste intreaga sa capacitate intelectuala pentru a prevedea urmarile faptei savarsite, desi putea, avea aceasta capacitate si trebuia sa depuna toate diligentele in conduita sa.

Pentru stabilirea vinovatiei in forma culpei simple, trebuie sa se constate existenta cumulativa a urmatoarelor conditii:

a) faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale;

b) faptuitorul trebuia si putea sa prevada rezultatul care s-a produs.

Neprevederea rezultatului apare ca o greseala, ca o nejustificata lipsa de previziune. Faptuitorul, daca ar fi lucrat cu atentie si grija, daca ar fi facut tot ceea ce trebuia pentru a cunoaste exact urmarile posibile ale actiunii (inactiunii) sale, in circumstantele in care o efectua, atunci ar fi putut prevedea ca acel rezultat se va produce.

Culpa fara prevedere este singura forma a vinovatiei careia ii lipseste prevederea urmarii periculoase, deoarece in aceasta situatie incalcarea obligatiei de diligenta nu se face in mod constient . Spre exemplu, in cazul mamei care iese din casa, uitand la indemana copiilor mici, un recipient continand o substanta toxica cu care lucrase anterior, in masura in care unul dintre copii gusta din substanta si decedeaza, in sarcina mamei se retine o culpa fara prevedere deoarece nu a prevazut urmarea, desi putea si trebuia sa o prevada.

Neglijenta este considerata forma comuna a culpei, ea aparand in cazul majoritatii infractiunilor neintentionate. In plus, se considera de catre unii autori ca aceasta forma e mai putin grava decat culpa cu prevedere, deoarece in cazul acesteia din urma, autorul, desi a prevazut posibilitatea producerii rezultatului, a comis totusi actiunea.

Uneori, in practica, lipsa prevederii rezultatului poate dovedi un mai mare dezinteres sau usurinta din partea autorului fata de valoarea sociala ocrotita de norma penala si deci, o periculozitate sporita. In cazul culpei cu prevedere, autorul isi chibzuieste actiunea, ceea ce probeaza o mai mare atentie si respect fata de valoarea sociala ocrotita.

Potrivit definitiei legale, pentru a fi in prezenta culpei fara prevedere, pe langa lipsa in concret a prevederii, mai trebuie constatata existenta a doua elemente : obligatia de prevedere si posibilitatea de prevederea. Alti autori vorbesc despre un criteriu obiectiv ("trebuia sa prevada") si de un criteriu subiectiv ("putea sa prevada").

Obligatia de prevedere se leaga de existenta unei obligatii de diligenta impuse subiectului, cuprinsa intr-un act normativ sau intr-o regula de conduita nescrisa. Aceasta corespunde criteriului obiectiv, prin care se urmareste sa se stabileasca daca infractorul trebuia sa prevada rezultatul faptei sale. Astfel, se verifica imprejurarile de fapt in care a avut loc actul de conduita pentru a stabili daca orice om din categoria infractorului, ca nivel de pregatire si experienta de viata, trebuia sa prevada rezultatul actiunii sau inactiunii sale.

Posibilitatea de prevedere constituie criteriul subiectiv pentru existenta culpei simple. Prin raportare la imprejurarile concrete in care s-a desfasurat actiunea, la caracteristicile subiective ale autorului (gradul de pregatire profesionala, experienta de viata, anumite caracteristici fizice, etc.) se urmareste sa se verifice daca infractorul a avut posibilitatea sa prevada acest rezultat si daca putea sa-l prevada in momentul savarsirii faptei.

Daca in raport de imprejurarile concrete se constata ca infractorul nu a avut posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei sale, acesta nu va putea fi tras la raspundere penala, fapta sa nefiind infractiune, ci se va retine cazul fortuit.

Pentru a fi in prezenta culpei, nu este suficient sa fi existat obligatia si posibilitatea de prevedere, ci trebuia ca autorul sa fi avut posibilitatea evitarii acestui rezultat, in cazul in care l-ar fi prevazut . Nu este posibila imputarea unui rezultat care ar fi survenit oricum, chiar in absenta incalcarii obligatiei de diligenta.

3.3. Alte modalitati ale culpei

In afara modalitatilor normative, in teoria dreptului penal sunt cunoscute si alte modalitati ale culpei ce pot duce la o mai corecta caracterizare a vinovatiei si la individualizarea pedepsei.

Astfel, in raport cu cauza ce a determinat atitudinea culpabila se face distinctie intre : imprudenta sau nesocotinta (o comportare nechibzuita a infractorului), nebagare de seama (infractorul a actionat cu neatentie), nepricepere, (lipsa cunostintelor si deprinderilor elementare necesare efectuarii activitatii), nedibacie (lipsa aptitudinilor cerute pentru efectuarea unei activitati).

In functie de natura activitatii in cadrul careia s-a manifestat culpa, se face distinctie intre: culpa in agendo si culpa in omitendo, dupa cum aceasta s-a manifestat in cadrul unei actiuni sau al unei inactiuni; culpa directa si culpa indirecta, dupa cum se refera la actiunea savarsita de infractor sau de aceea savarsita de o alta persoana.

Uneori, in practica judiciara, se poate intalni un concurs de culpe, atunci cand la producerea rezultatului periculos contribuie activitatea mai multor persoane, respectiv culpa fiecareia. Spre exemplu, exista concurs de culpe in cazul unui accident de munca sau in cazul unui accident mortal de circulatie, produs din vina a doi conducatori auto.

O alta situatie intalnita poate fi aceea a culpei comune, a faptuitoruli si a victimei. Astfel, la producerea unui rezultat periculos poate contribui culpa infractorului alaturi de culpa victimei, caz in care se retine culpa comuna, care nu inlatura vinovatia faptuitorului, dar are efect la individualizarea judiciara a pedepsei si cu privire la reducerea despagubirilor civile acordate.

Sectiunea 4

Gradele culpei

In literaratura juridica se face distinctie intre diferite grade ale culpei, in raport de intensitatea acesteia :

a) Culpa lata sau grava - exista atunci cand orice om cu simt de prevedere obisnuit poate prevedea rezultatul daunator, intrucat producerea lui apare ca sigura (certa) sau aproape sigura (probabila).

b) Culpa levis sau usoara - exista atunci cand rezultatul socialmente periculos poate fi conceput daca se face un efort mental, fiind nevoie de o inteligenta mai ascutita pentru a prevedea acel rezultat in finalitatea activitatii fizice, intrucat prevederea lui, cu oarecare grija si atentie, era posibila.

c) Culpa levissima sau foarte usoara - exista atunci cand rezultatul daunator nu poate fi conceput fara un efort mental sporit, fiind nevoie de o inteligenta deosebita, de un simt de prevedere exceptional pentru a prevedea acel rezultat in finalizarea activitatii fizice. Producerea rezultatului, in acest caz , apare ca aproape exclusa, improbabila, imposibila, avand in vedere natura si imprejurarile situatiei concrete.

Sub aspectul consecintelor, dreptul penal nu distinge, in ceea ce priveste imputabilitatea, daca culpa este lata, levis sau levissima, vinovatia existand indiferent de gradul culpei, insa poate avea efecte la individualizarea pedepsei.