Conceptia moderna privind vinovatia ca trasatura a infractiunii

Conceptia moderna privind vinovatia ca trasatura a infractiunii

Legislatia noastra penala in vigoare si doctrina noastra au fundamentat si sustinut definitia legala substantiala a infractiunii prevazuta de art. 17 C. pen., cu referire la cele trei trasaturi generale esentiale ale acesteia: pericolul social, vinovatia si prevederea faptei de legea penala.

Doctrina penala straina, indeosebi cea italiana si germana, trateaza in cu totul alta maniera trasaturile generale ale infractiunii. In aceste sisteme, infractiunea este definita de doctrina majoritara ca fiind "o fapta tipica, antijuridica si comisa cu vinovatie" , aceasta fiind o conceptie tripartita. Exista si autori care sunt adeptii unei teorii bipartite, conform careia antijuridicitatea nu este o trasatura de sine statatoare, trasaturile esentiale fiind doar tipicitatea si vinovatia.

Astfel, vinovatia este elementul comun intre aceste definitii ale infractiunii din sistemele de drept prezentate.

In cele ce urmeaza, vom analiza trasaturile infractiunii prezentate din perspectiva conceptiei tripartite:

4.1. Tipicitatea este o consecinta a aplicarii in fapt a principiului legalitatii incriminarii si pedepsei, potrivit caruia o fapta concreta nu poate atrage raspunderea penala decat in masura in care este prevazuta ca infractiune de catre o norma penala. Elaborand norma de incriminare, legiuitorul stabileste un model abstract al faptei sanctionabile, cu care urmeaza a fi ulterior comparate faptele concrete, pentru a stabili daca acestea pot fi sanctionate.

Astfel, notiunea de tipicitate este folosita pentru a exprima ideea ca fapta concreta corespunde tuturor trasaturilor prin care norma de incriminare-tip, modelul abstract, defineste (descrie) o fapta determinata ca fapta incriminata. Altfel spus, tipicitatea consta in faptul ca trasaturile faptei concrete coincid cu cerintele normei de incriminare.

Pentru a formula o norma de incriminare, legiuitorul porneste de la observarea faptelor din realitatea sociala si, pe baza evaluarilor, concepe un model legal de baza constand din anumite trasaturi de esenta. Fapta concreta devine infractiune numai in masura in care ea se regaseste in continutul unei norme de incriminare, adica atunci cand corespunde trasaturilor stabilite de legiuitor in modelul prevazut de norma penala. Spre exemplu, incriminand furtul (art.208 C. pen.) legiuitorul roman stabileste conditiile pe care o fapta trebuie sa le indeplineasca pentru a fi calificata ca atare: sa constea intr-o actiune de luare, sa aiba ca obiect un bun mobil, respectivul bun sa se afle in posesia sau detentia unei persoane, iar luarea sa se realizeze in mod intentionat, in scopul luarii pe nedrept.

In activitatea de aplicare a legii penale, organele judiciare trebuie sa compare o fapta concret savarsita de o persoana cu fapta-model descrisa in norma de incriminare. Astfel, fapta concreta a inculpatului X de a patrunde in locuinta lui Y si de a sustrage de acolo o suma de bani, corespunde faptei descrise in art. 208 C.pen. In schimb, fapta lui Z de a lua in scopul insusirii un bun gasit pe strada nu corespunde modelului legal, intrucat bunul nu se afla in posesia altuia in acel moment, fiind un bun pierdut.

In doctrina penala romana nu se foloseste termenul de tipicitate, in locul acesteia folosindu-se expresia de "fapta prevazuta de legea penala" ca trasatura esentiala a infractiunii prevazuta in definitia din art. 17 C. pen.

Prin notiunea de "fapta" din expresia mentionata se intelege fapta concreta, deoarece numai aceasta este susceptibila sa constituie infractiune daca, pe langa prevederea in legea penala, ar fi savarsita cu vinovatie, spre deosebire de fapta descrisa in norma de incriminare.

In doctrina penala romana mai veche se facea deosebire neta intre fapta neconvenabila societatii care oricat de inumana, antisociala si imorala ar fi prin natura sa, sa nu constituie infractiune cat timp o norma de drept nu o incrimineaza si o sanctioneaza si fapta prevazuta de legea penala pentru care exista o dispozitie legala care o declara ilicita si o sanctioneaza cu pedeapsa.

Fiecare fapta concreta, pentru a fi privita ca infractiune, trebuie sa corespunda uneia din infractiunile prevazute de legea penala, adica sa satisfaca conditiile cuprinse in cadrul incriminarii faptei. Cand exista aceasta corespondenta, fapta se incadreaza in dispozitia penala respectiva, aceasta fiind tipica fiecarei infractiuni si diferentiind-o de celelalte infractiuni.

In doctrina contemporana, exista autori care sustin ca orice infractiune presupune ca premise necesare trei realitati preexistente: norma de incriminare, savarsirea unei fapte concrete si trasaturile faptei concret savarsita sa corespunda cu cele prevazute in norma de incriminare.

4.2. Antijuridicitatea este o trasatura esentiala a infractiunii, potrivit conceptiei tripartite imbratisata de doctrina germana si italiana.

Potrivit teoriei tripartite, ilicitul este caracterizat atat prin tipicitate (care este un indiciu si pentru antijuridicitate), cat si prin antijuridicitate. Fapta constituie infractiune nu numai daca este conforma tipului legal si, implicit, daca este evaluata ca aducand atingere unei valori ocrotite de legea penala (conditie pozitiva), dar si numai daca nu exista o valoare sociala superioara, in numele careia sa se permita fapta respectiva (conditie negativa).

Nu orice fapta tipica reprezinta prin ea insasi o infractiune, desi ea corespunde in mod necesar modelului abstract prevazut de norma de incriminare. Spre exemplu, orice ucidere intentionata corespunde modelului prevazut de art. 174 C. pen., care incrimineaza omorul. Cu toate acestea, pentru a fi in prezenta unei infractiuni de omor, este necesar ca fapta respectiva sa nu fi fost premisa de lege, aceasta deoarece legea penala nu poate sanctiona o fapta pe care o alta norma juridica o autorizeaza. De aceea, uciderea unei persoane in legitima aparare, desi satisface cerintele impuse de modelul-tip din norma de incriminare, nu va fi sanctionata intrucat este autorizata de prevederile art. 44 C. pen. Astfel, pentru ca o fapta tipica sa constituie infractiune, trebuie in plus constatat ca ea contravine ordinii juridice.

In masura in care o valoare sociala superioara se opune celei ocrotite de norma penala, aceasta din urma va ceda, astfel ca fapta tipica, desi aduce atingere unei valori sociale, devine prin vointa legii, o fapta permisa, opunandu-se astfel ceea ce este licit ilicitului.

Verificarea daca exista sau nu o norma permisiva, in raport de care fapta este sau nu antijuridica, are loc dupa ce s-a verificat existenta tipicitatii. Aceasta verificare, evaluare, este impusa de realitatea obiectiva care confirma ca poate exista o fapta tipica, dar care sa nu fie antijuridica, deoarece ar putea fi ingaduita de lege.

Faptele permisive prevazute de legea penala sunt cauzele justificative. In masura in care opereaza o cauza justificativa, fapta tipica nu constituie infractiune. Antijuridicitatea apare astfel ca o contradictie a faptei concrete nu cu norma de incriminare, ci cu intreaga ordine juridica, in ansamblul ei.

O parte a doctrinei, adepta a conceptiei bipartite, nu recunoaste existenta antijuridicitatii ca trasatura autonoma a infractiunii, considerand ca ea nu este decat o consecinta a tipicitatii. Aceasta conceptie a fost criticata pe motiv ca nu se poate pune semnul egalitatii intre ceea ce este penalmente irelevant (fapta care nu este prevazuta de legea penala) si ceea ce, desi prevazut de legea penala, este permis (fapta comisa in prezenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei).

Noul Cod penal, chiar daca in enumerarea trasaturilor esentiale ale infractiunii nu a mentionat antijuridicitatea, aceasta a fost recunoscuta in mod implicit, prin reglementarea cauzelor justificative (legitima aparare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau indeplinirea unei obligatii, consimtamantul partii vatamate) intr-un capitol distinct intitulat "Cauze justificative" (art. 19-22), fata de cauzele care inlatura caracterul penal al faptei (constrangerea fizica, constrangerea morala, excesul neimputabil, minoritatea faptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicatia, eroarea de fapt) reglementate in alt capitol (art. 24-30).

4.3. Vinovatia este cea de-a treia conditie pe care fapta - tipica si antijuridica - trebuie sa o indeplineasca pentru a fi in prezenta unei infractiuni, conditie care se regaseste si in definitia legala a infractiunii prevazuta de art. 17 C. pen.

In prezent, aceasta trasatura este analizata pe baza teoriei moderne privind vinovatia, si anume teoria normativa, conceptia psihologica asupra vinovatiei, impartasita de majoritatea doctrinei si de legislatia penala fiind abandonata. Astfel, potrivit acestei conceptii, antijuridicitatea presupune contrarietatea faptei fata de ordinea de drept, in vreme ce vinovatia (culpabilitatea) presupune un repros social la adresa autorului, care a actionat altfel decat i-o ceruse ordinea de drept.

In cadrul vinovatiei, ca trasatura esentiala si autonoma a infractiunii, pot fi analizate trasaturile subiective ale faptei concrete si concordanta lor cu cerintele subiective din norma de incriminare. Deoarece norma de incriminare cuprinde o descriere atat a elementelor subiective ale faptei incriminate, cat si a celor obiective, conformitatea trasaturilor obiective ale faptei concrete cu cerintele obiective din cuprinsul normei de incriminare trebuie analizata, inteleasa in cadrul tipicitatii.

In doctrina penala romana mai recenta s-a subliniat ca promovarea conceptiei tripartite cu privire la trasaturile generale, esentiale ale infractiunii - tipicitate, antijuridicitate si vinovatie - ar permite o mai corecta reglementare si aplicare a cauzelor care exclud caracterul penal al faptei, putand exista cauze care inlatura tipicitatea, cauze care inlatura antijuridicitatea (cauze justificative) si cauze care inlatura vinovatia. De asemenea, s-ar imbunatati reglementarea aplicarii masurilor de siguranta, cand exista o cauza care exclude infractiunea, doar pentru situatiile cand este exclusa vinovatia desi exista o fapta tipica si antijuridica, fiind exclusa posibilitatea luarii unor asemenea masuri in lipsa tipicitatii si antijuridicitatii.

Alti autori sustin ca in delimitarea trasaturilor generale ale infractiunii trebuie avuta in vedere necesitatea actualizarii demersurilor in materie ale doctrinei romane, in sensul preluarii conceptiei tripartite asupra infractiunii, cu toate clarificarile si delimitarile conceptuale pe care aceasta le aduce. Totusi, este necesara adaptarea conceptiei tripartite la conceptia materiala asupra conceptului de infractiune, cu consecinta mentinerii pericolului social ca trasatura generala a acesteia. Astfel, infractiunea ar fi definita ca o fapta tipica, antijuridica, savarsita cu vinovatie si care prezinta pericol social.

In activitatea practica, verificarea indeplinirii conditiilor implicate de fiecare dintre trasaturile generale se face intr-o ordine stricta. Astfel, mai intai se verifica tipicitatea, prin compararea faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor in norma de incriminare. Daca aceasta corespondenta exista, se trece la verificarea antijuridicitatii, in fapt la verificarea incidentei vreunei cauze care ar inlatura aceasta trasatura. Daca si aceasta conditie este indeplinita, se verifica vinovatia, tot prin constatarea inexistentei vreunei cauze care sa o inlature. In fine, daca aceste trei trasaturi sunt intrunite, se procedeaza la evaluarea pericolului social concret al faptei.

Pe masura avansarii acestui examen gradual al trasaturilor generale, devin aplicabile diferite categorii de masuri si sanctiuni prevazute de legea penala. Astfel, simpla constatare a tipicitatii, in absenta antijuridicitatii, nu permite aplicarea vreunei masuri cu caracter penal. Din momentul in care este constatata antijuridicitatea, devine posibila aplicarea masurilor de siguranta, chiar in absenta a doua trasaturi (vinovatie si pericol social). Daca este prezenta si vinovatia, lipsind doar pericolul social, pot fi aplicate sanctiunile cu caracter administrativ prevazute de art. 91 C. pen. In fine, doar daca se verifica si existenta pericolului social, sunt aplicabile sanctiunile penale.

In opozitie cu aceasta opinie care sustine adoptarea conceptiei tripartite si pastrarea pericolului social ca trasatura a infractiunii din conceptia materiala, exista autori care pledeaza pentru eliminarea pericolului social din definitia legala a infractiunii, aceasta eliminare fiind impusa de recunoasterea si reglementarea in legislatia noastra penala a cauzelor justificative. Astfel, o definitie legala posibila a infractiunii ar putea fi: "infractiunea este o fapta concreta, prevazuta de legea penala si savarsita cu vinovatie".