Delincventi si delincventa . corelatii

DELINCVENTI SI DELINCVENTA . CORELATII

Anchetele sociologice consacrate descrierii delincventilor au pus in evidenta corelatii:

1.Delincventa variaza tare in functie de varsta: tendinta spre delincventa creste in adolescenta, apoi ea se diminueaza (mai putin repede cu cat nu este cunoscuta) o data cu trecerea de varsta de 18 sau 20 de ani.

2.Actele de delincventa sunt, in marea lor majoritate, comise de barbati, mai degraba decat de catre femei.

3.Contrar unei idei acceptate, s-ar parea ca delincventii nu sunt suprareprezentati in randul claselor sarace.

4. Actele de delincventa sunt comise in grup.

5.Majoritatea actelor de delincventa sunt comise de o minoritate nesemnificativa de delincventi, pe care o numim delincventi cronici.

I. Sursele datelor

Delincventii sunt dificil de studiat, in masura in care ei disimuleaza activitatile lor pentru a evita sanctiunile penale si morale care li s-ar da.

Pentru cercetatori exista doua moduri de a determina caracteristicile lor socio-demografice: - documentele oficiale realizate de catre de politie sau de justitie. ( ex. cazierul judiciar, care releva ansamblul condamnarilor unui individ)

- datele detinute prin autodezvaluire obtinute prin interogarea directa a indivizilor (indivizii insisi dezvaluie daca au comis sau nu acte de delincventa in decursul unei anumite perioade si daca da, de ce natura si cu ce frecventa).

Fiecare din aceste doua moduri de a aduna datele prezinta avantaje si inconveniente.

1. - Documentele oficiale constituie baza clasica pentru a studia delincventii.

Principala calitate a acestor date este obiectivitatea lor in calificarea si datarea actelor de delincventa.

Inconvenientul acestor acte este ca ele nu releva decat actele de delincventa pentru care un individ a fost arestat sau condamnat. Toate actele pe care el le-a putut comite fara sa fie descoperit nu-i pot fi imputate, daca ne limitam la documentele politiei sau ale justitiei.

(ex. cum arestarile sunt mult mai frecvente pentru anumite tipuri de acte ( de exemplu, agresiunile), decat pentru altele (furturile), date oficiale tind sa le indice mult mai adesea pe primele decat pe cele din urma)

Datele oficiale beneficiaza de o buna fiabilitate pentru actele pe care le semnaleaza, dar ele nu reflecta decat in mod partial si subterfugiar, activitatea delincventa totala a unui individ.

2. - Datele autodezvaluite sunt adaptate studiului delincventei juvenile si delictelor care sunt cel mai adesea comise.

Ele au un mare avantaj in raport cu datele oficiale:

ele permit cunoasterea infractiunilor comise de un individ, dar pentru care el nu a fost suspectat, nici condamnat;

permit mult mai bine decat datele oficiale, sa se determine care este activitatea delincventa reala a indivizilor tipurile de acte comise si frecventa lor.

Datele autodezvaluite ridica dificultati evidente de fiabilitate:

pe de o parte, indivizii interogati pot minti: sa disimuleze anumite delicte pe care le-ar fi fi putut comite sau, din contra, sa exagereze si sa-si atribuie infractiuni imaginare.

pe de alta parte, ei pot sa aiba gauri de memorie si sa nu-si aduca aminte de toate delictele comise in lunile sau anii precedenti. Problema disimularii este inevitabila.

Criminologul american Travis Hirschi a aratat, intr-o ancheta asupra uni esantion de 4.000 de liceeni din California, ca exista o buna corelatie statistica intre delincventa autodezvaluita si delincventa oficiala: Adolescentii nu ezita sa recunoasca faptul ca au furat si destainuirile lor pot sa fie confirmate, intr-o mare masura, de datele oficiale privind contactul cu politia.

II. Profilul sociodemografic al delincventei: doua concepte descriptive: participarea si frecventa.

Participarea este variabila care permite distingerea delincventilor de non-delincventi: un individ participa la delincventa daca comite cel putin un act de delicventa in decursul perioadei de timp alese ca referinta (spre exemplu, in decursul anului 2001).

Pentru un grup de indivizi (spre exemplu, o clasa de varsta sau populatia unei tari), participarea reprezinta numarul sau procentul indivizilor din cadrul acestui grup, care au comis cel putin un act de delincventa in timpul perioadei de referinta.

Pentru un individ care participa la activitatea delincventa, putem defini frecventa acestei activitati, ca fiind numarul actelor de delincventa comise in decursul unui an.

Reprezentam aceasta frecventa prin simbolul l (litera greceasca lambda).

Un individ care in decursul anului 2001, a comis doua agresiuni, a furat conci masini si a participat la zece spargeri, poate fi caracterizat prin frecventa l = 17.

Daca suntem interesati de frecventa pe tip de infractiune, vom putea spune, spre exemplu, ca frecventa spargerilor este l= 10.

Participarea si frecventa pot fi evaluate la fel de bine pe baza datelor oficiale, ca si pe baza datelor de autodezvaluite. Aceste concepte sunt indispensabile pentru interpretarea corecta a statisticilor de ansamblu aspra actelor de delicventa.

Aceste concepte sunt utile in mod egal pentru analiza evolutiilor delincventei. Daca, spre exemplu, rata delincventei creste, acesta poate semnifica:

1.Fie ca participarea la delincventa este sporita, ceea ce inseamna ca proportia indivizilor care comit infractiuni a crescut;

2.Fie ca frecventa activitatii delincvente a crescut. In acest caz, nu exista mai multi delincventi, dar fiecare delincvent devine, in medie, mult mai activ.

Distinctia intre participare si frecventa serveste la.

- analizarea delincventei globale,

- studierea diferentelor dintre grupurile sociale, din punct de vedere al activitatii lor delincvente.

III. Varsta - Curba varstelor

Relatia intre varsta si delincventa ofera un prim principiu in explicarea anumitor variatiuni globale ale ratei infractionalitatii

Tinerii adolescenti si tineri adulti sunt suprareprezentati printre autorii actelor de delincventa

Statisticile politienesti americane sunt mult mai detaliate decat cele din Europa, pentru ca ele indica inclusiv varsta indivizilor arestati. Ele permit buna vizualizare a curbei varstelor: numarul actelor de delincventa (estimat aici prin numarul de arestari) creste brusc pornind de la varsta de 12-13 ani, atinge un maxim la varsta de 18 sau 20 de ani, apoi scade pana la batranete.

Diminuarea e foarte rapida dupa atingerea maximului pentru actele de delicventa contra persoanelor.

Aceasta forma a curbei varstelor o brusca crestere pana la varsta de 18 sau 20 de ani, urmata de o scadere uniforma - poate fi confirmata de catre alte surse ale datelor oficiale.

Exista, insa un semn de intrebare: aceste concluzii pot fi considerate ca imperfect concludente. De fapt, este posibil intotdeauna ca statisticile oficiale sa reflecte aspecte ale activitatii institutiilor care le produc, mai curand decat realitatea fenomenelor de delincventa.

S-ar putea, spre exemplu, ca politia sa orienteze spre minori o parte relativ importanta a activitatii sale, decat spre majori.

In plus, adultii reusesc, datorita experientei, sa se sustraga cu mai multa usurinta decat minorii arestarilor.

Dar aceste ipoteze sunt neverosimile. Criminologii sustin aproape in totalitate ca tinerii sunt un segment mai bine reprezentat in activitatile de delincventa.

Cum evolueaza delincventa? Exista doua posibilitati.

1.- Cea dintai reprezinta o rata ascendenta a infractionalitatii, odata cu inaintarea in varsta a adolescentilor; procentul este mai mic daca creste progresia pana la 18-19 ani. Delincventii cei mai prococe isi vor continua actiunile infractionale de-a lungul adolescentei (eventual prelungite la varsta matura), adaugand noutati, perfectionandu-si stilul si infractiunile comise, atragand totodata noi membri in cercul infractional.

2.- Cea de-a doua solicitare ar viza grupuri de delincventi, care isi pastreaza componenta si isi intensifica, cu timpul, actiunile infractionale.

Care din cele doua posibilitati este mai tipica?

In urma anchetelor facute s-a constatat ca frecventa actiunilor infractionale ramane relativ aceeasi in timpul adolescentei.

Daca, in general, delincventa tinerilor creste, odata cu varsta, aceasta se datoreaza cresterii ratei de participare, deci un fenomen de amplificare a participarii la varsta adolescentei pe care o teorie a delincventei ar trebui sa explice impiedicand totodata prelungirea fenomenului la varsta adula. Diminuarea numarului infractiunilor comise dupa 18-20 de ani pare sa functioneze din motive simetrice cu acelea care determina intrarea in delincventa. S-ar produce asadar la tinerii adulti o scadere progresiva si constanta a ratei participarii. (teza invariantei)

IV. Genul (sexul)

Majoritatea actelor infractionale sunt comise de barbati si doar in mica masura de femei.

Asta se refera atat la adolescenti, cat si la adulti si se regaseste in statisticile oficiale si in cele de autodezvaluire.

O fina analiza deosebeste activitatile infractionale ale barbatilor si ale femeilor, urmarind ambele dimensiuni: participare si frecventa.

Blumenstein a constat ca diferenta de participare intre barbati si femei este cu atat mai mare cu cat infractiunile comise sunt mai grave.

Sa incepem, asadar, cu infractiunile considerate, in general, cel mai putin grave: contactele cu politia. O ancheta facuta pe un segment de indivizi nascuti in 1958 in Philadelphia, stabilea ca doar 14% din fete avusesera contacte cu politia, spre deosebire de 31% pentru baieti, deci dublu (statistica nu cuprindea infractiunile Codului Rutier).

In anchetele vizand categorii largi de infractiuni, raportul participarii a fost, in general de 1 la 3: femeile participa de trei ori mai putin decat barbatii.

Analiza tipurilor de actiuni considerate grave constata o participare a femeilor de cinci ori mai mica decat a barbatilor. In SUA, barbatii au in medie, o sansa de 50% de a fi arestati in decursul vietii, in timp ce femeile de doar 15%.

Din punct de vedere al frecventei actelor infractionale se pare ca si aici femeile se deosebesc de barbati. Conform sondajelor prin autodezvaluire, frecventa infractionalitatii la baieti ar putea fi dubla fata de cea a fetelor.

Se poate deci, concluziona ca femeile (adolescente ori adulte) comit mult mai putine acte infractionale decat barbatii, iar atunci cand o fac, acestea sunt mitai putin semnificative, ca si gravitatea ori frecventa.

Ca urmare a comiterii inferioare astfel de acte infractionale, femeile sunt mult mai rar arestate sau incarcerate decat barbatii. Sa mentionam ca din numarul persoanelor anchetate de politie in Franta in anul 2003, 13,60% sunt femei, iar in ceea ce priveste detentia raportul este de 25 de detinuti barbati la femeie.

Femeile delincvente sunt tratate diferentiat de catre politie sau de tribunale fata de barbatii delincventi

Nu exista un raspuns unanim la aceasta problema. Unii autori sustin ca, probabil din cavalerism, femeile sunt mai bine tratate ori mai putin aspru condamnate decat barbatii pentru acte de aceeasi gravitate.

Admitand ca pentru infractiuni de aceeasi gravitate, femeile sunt mai putin aspru pedepsite (fapt nedovedit inca), s-ar putea ca aceasta diminuare a severitatii sa se datoreze unor caracteristici specific feminine: de exemplu, unele pot fi considerate mame bune si vor fi tratate mai bine decat cele considerate mame rele; sau pur si simplu, acelea care sunt mame pot primi un tratament mai bun data fiind importanta acordata de membrii instantei judiciare celulei familie.

In ceea ce priveste pofilele de delincventa masculina si feminina, acestea difera: desi se constata la nivel mondial o usoara tendinta de crestere a ratei infractionalitatii in randul femeilor, aceste procentaje sporite referitoare la delincventa feminina nu pot rasturna tendinta dominanta care este preponderent masculina printre autorii de infractiuni.

Gottfredson si Hirschi au probabil dreptate concluzionand ca atat in ceea ce priveste sexul, dar si deosebirile de varsta, apare fenomenul invariabilitatii: Ceea ce era valabil pentru varsta, ramane la fel si in domeniul diferentierilor in functie de sex: invariabilitatea in spatiu si timp.

V. Apartenenta sociala

Ideea ca delincventii juvenili provin, mai ales, din clase muncitoare - in general din paturile sarace ale societatii constituia pana in anii 1950 o evidenta universal acceptata.

Intr-un din studiile clasice de criminologie, acela al lui Shaw si Mckay despre delincventa si zonele urbane, era scoasa in evidenta o puternica relatie intre saracia unui cartier si rata delincventei juvenile a celor care locuiau acolo (rata se calcula pe baza datelor oferite de politie in ceea ce privea arestarile).

Una dintre principalele teorii sociologice ale delincventei, aparuta in anul 1930, teoria tensiunii, a lui Robert Merton, isi declara explicit obiectivul de a demonstra faptul ca, la tinerii proveniti din medii sarace, infractionalitatea este mai frecvent intalnita decat la tinerii proveniti din clasele de mijloc.

Exact acest fapt avea sa fie contestat in anii 1950

Repunerea in discutie a acestei idei a avut loc odata cu aplicarea unei noi metode de observatie: ancheta prin autodezvaluire a delincventei.

Acest tip de ancheta este adaptat pentru a reliefa actele de delincventa juvenila cele mai raspandite. Prima punere in practica a apartinut sociologilor americani Short si Nye. Interogandu-i pe adolescenti, acestia au ajuns la concluzia ca delincventa dezvaluita poate fi putin sau deloc corelata cu apartenenta la o patura sociala.

Rezultatele similare au fost evidentiate si de multi alti cercetatori.

Travis Hirschi nu a identificat o relatie notabila intre delincventa dezvaluita de adolescenti si statutul social al tatalui, statut evaluat plecandu-se de la profesia parintelui ori de la nivelul sau de educatie.

Analizand numarul ori frecventa actelor infractionale, Hirschi nu constata nici in acest domeniu diferente remarcabile in functie de apartenenta la o patura sociala.

El nu declara ca nu exista nici o legatura intre clasa sociala si delincventa, ci afirma, mai degraba, ca exista o relatie insesizabila aproape, inexistenta chiar, cu exceptia celor doua extreme ale esantionului: adolescentii apartinand sferelor cele mai elevate inregistreaza o delincventa autodezvaluita ceva mai scazuta decat adolescentii proveniti din patura inferioara a societatii. Dar chiar si intre cele doua categorii, situate la poli opusi, diferentele nu sunt uriase.

Daca este accepta verdictul anchetelor prin autodezvaluire, atunci trebuie explicat de ce anchetele efectuate asupra datelor oficiale fac sa apara o neta corelatie intre paturile sociale si delincventa.

Aceasta deosebire de pareri se poate explica, mai intai, prin faptul ca:

parintii instariti sunt cel mai bine in masura sa evite intalnirile copilor lor cu sistemul judiciar: ei pot mult mai usor sa se inteleaga pe cale amiabila cu victimele copiilor lor, platind despagubiri pentru stricaciunile provocate sau rambursand bunurile furate si facandu-i sa-si schimbe parerea despre asta, ca si de a depune plangere.

Atunci cand copilul lor ridica probleme, ei pot recurge la circuite paralele : finantare privata, scoli specializate pentru copiii cu probleme, internate, psihologi si asa mai departe.

Maurice Cusson remarca faptul ca, copiii din mediul instarit pot fura de la famiile sau anturajul lor si se pot expune unui risc mult mai scazut de a fi denuntati politiei.

Reactia judiciara este diferentiata in functie de originea sociala a adolescentului. Atitudinea politistilor ar putea fi diferita pornind de la faptul ca ei controleaza tineri proveniti dintr-un mediu sarac si tineri din mediul instarit. Daca acesti politisti ii respecta mai intai pe concetatenii lor instariti decat pe cei saraci, ei vor avea tendinta fie mai putin severi cu copiii primilor decat cu cei ai celor din urma. Copiii ai caror parinti sunt saraci vor fi lipsiti de aceste resurse si actele lor de delicventa vor deci sa fie trecut mult mai dificil cu vederea.

Pentru toate aceste motive, proportia delincventilor de origine saraca va putea fi supraestimata in statisticile oficiale.

John Braithwaite este unul din putinii autori care a contestat consensul ce s-a instalat in cursul anilor 1960-1970, repunand in cauza relatia dintre saracie si delincventa.

In lucrarea pe care a publicat-o pe aceasta tema, el a recenzat 51 de studii efectuate asupra relatiei dintre clasa sociala si delincventa juvenila oficiala (masurata prin datele oficiale): 42 dintre ele faceau sa para o relatie inversa intre clasa sociala si dobanda (rata) delincventilor. Studiile asupra relatiei dintre patura sociala si delincventa juvenila faceau sa para o situatie contrastanta: 19 dintre ele nu gaseau nici o diferenta semnificativa intre delincventa si patura sociala, 15 au concluzionat spre o implicatie in delincventa, semnificativ mult mai puternic la tinerii proveniti din clasele sociale sarace decat la cei proveniti din clasa de mijloc si 7 au dus la aceeasi concluzie, dar intr-un mod mai putin afirmativ.

In anchetele despre delincventa adultilor (intotdeauna evaluate aici conform datelor oficiale), din totalitatea de 46 de studii recenzate, relatia dintre patura sociala si delicventa era pusa in evidenta intr-un mod inca prea sistematic.

Daca Braithwaite avea dreptate, trebuia sa se considere ca anchetele prin autodezvaluire erau subterfugii. Dar de ce o faceau? Aici, de asemenea, ne putem imagina o explicatie. Tinerii proveniti din mediul sarac ar fi putut fi mult mai expusi decat ceilalti diverselor acte de delincventa (vandalism, furturi, violenta) si ar fi putut, deci, intr-o anumita masura, sa fie insensibilizati de aceste lucruri. Aceasta insensibilizare semnifica faptul ca pragul lor de toleranta la violenta era redus: infractiunile identice tindeau sa fie judecate ca mai putin grave de catre tinerii din mediul sarac decat de catre tinerii din mediul instarit.

Raspunzand la intrebarile anchetei, tinerii din mediul sarac interpretau diferit intrebarile puse si subestimau gravitatea delictelor care fusesera comise sau nu le considerau ca fiind delicte si chiar nu le mentionau. Putea astfel sa rezulte din aceasta un profil de delincventa similara intre tinerii saraci si tinerii instariti, conform anchetelor de autodezvaluire, atunci cand, in realitate, tinerii din mediul sarac comiteau, in medie, acte mai numeroase si mai grave ( si, deci mult mai susceptibile de a-i pune in contact cu sistemul judiciar).

Travis Hirschi face o remarca ce poate permite reconcilierea celor doua puncte de vedere.

El observa ca, autorii care cred intr-o relatie intre saracie si delincventa, folosesc un rationament bazat pe notiunea de clasa sociala. Dupa o anumita parte a societatii exista clasele de mijloc instarite, pe de o parte, si o clasa puternic defavorizata, de cealalta parte.

In schimb, autorii care contesta existenta acestei relatii folosesc un rationament in termeni de straturi sociale. Ei descompun profesiunea tatalui sau nivelul sau de educatie in cinci sau sase straturi esalonate, de la cel mai jos la cel mai inalt. Ori, fenomenul de saracie (ceea ce numim astazi excluziune) poate scapa unei reprezentatii stratificate a societatii. Si, de fapt, cand variabile legate de excluziunea sociala sunt introduse in ecuatie, va reaparea relatia intre saracie si delincventa.

In ancheta lui Hirschi, spre exemplu, proportia delincventilor care recunosteau ca au comis doua acte de delincventa sau mai multe, (autodezvaluire) era atribuita mai puternic indivizilor ai caror tati fusesera someri sau ale caror familii beneficiasera de ajutoare sociale.

Intervalele intre delincvente, chiar si aici, nu sunt foarte importante, dar sunt totusi mai multe decat acelea care apartin unei relatii intre delincventa si paturile sociale.

David Farrington a ajuns la o concluzie similara: el estimeaza ca saracia parintilor poate spori probabilitatea ca, copiii sa fie delicventi (saracia este, in opinia lui, un factor de risc din punct de vedere al delincventei). In acelasi timp, el atrage atentia ca apare o corelatie statistica semnificativa intre saracie si delincventa mai cu seama atunci cand dezavantajele sociale se cumuleaza: venit familial scazut, habitat sau cartier ruinat, familie numeroasa.

In concluzie, specialistii nu cad cu totii de acord asupra existentei unei relatii intre clasa sociala si delincventa juvenila. Aceasta relatie nu poate fi considerata ca una dintre marile regularitati empirice ale delincventei.