DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

NATURA DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Drept international public. Societate internationala.

Relatii internationale.

In acceptiunea sa cea mai larga, dreptul international public, odinioara denumit si "dreptul gintilor", reprezinta ansamblul de norme juridice care reglementeaza raporturile care se stabilesc in cadrul societatii internationale.

Societatea internationala este formata, in primul rand, din state, purtatoare de suveranitate, care isi asuma, in mod nemijlocit, anumite drepturi si obligatii in raportuile dintre ele. In societatea internationala contemporana, statelor li se alatura organizatiile interguvernamentale si anumite entitati nestatale, a caror capacitate de a-si asuma drepturi si obligatii internationale decurge din vointa statelor. Principala caracteristica a societatii internationale consta deci in natura sa poliarhica, in sensul ca puterea este repartizata intre diferitele state care o compun. Aceasta caracteristica se explica prin existenta, din punct de vedere juridic, a suveranitatii statelor.

Raporturile ce se stabilesc in cadrul societatii internationale sunt, in general, denumite relatii internationale. Termenul de relatii internationale desemneaza insa mai multe categorii de raporturi sociale, avand ca trasatura comuna faptul ca depasesc limitele unui singur stat, si anume:

(a)    raporturile dintre state si dintre acestea si celelalte entitati ale societatii internationale, in primul rand organizatiile internationale;

(b)   raporturile la care participa persoane fizice sau juridice din diverse state. Sub incidenta dreptului international public cad doar relatiile dintre state si dintre acestea si celelalte entitati componente ale societatii internationale.

Drept international privat. In sfera dreptului international public nu intra reglementarea oricaror raporturi juridice care contin un element de extraneitate. Acest element poate rezulta din faptul ca partile sau una din partile raportului juridic, obiectul sau efectele acestuia sunt plasate in state diferite. Asemenea raporturi sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului, in primul rand de catre dreptul international privat.

Dreptul international privat reprezinta un ansamblu de norme juridice interne, specifice fiecarui stat, care reglementeaza raporturile dintre persoane fizice sau juridice continand elemente de extraneitate. Datorita acestor elemente, in desfasurarea respectivelor raporturi juridice pot aparea conflicte de legi. Aceasta semnifica faptul ca au vocatie concurenta legile interne din doua sau mai multe state. Normele de drept international privat ale fiecarui stat solutioneaza tocmai aceste conflicte de legi.

1.2. Raportul dintre dreptul international si dreptul intern

Dreptul international public pe de o parte, si dreptul intern, pe de alta parte, sunt doua sisteme de norme si doua tipuri distincte de drept care actioneaza in planuri si prin mijloace diferite. Desi distincte, intre cele doua sisteme exista importante interferente prin intermediul statelor, in jurul carora sunt organizate si prin care actioneaza.

Astfel, pe de o parte, exista norme de drept international, in special acelea cuprinse in tratate internationale, in temeiul carora statele care devin parti la acestea sunt obligate sa ia masuri in planul legislatiei lor interne, pentru aducerea la indeplinire a obligatiilor ce le revin din aceste tratate, ca de exemplu in materia dreputilor omului, transporturilor internationale, combaterea poluarii, a terorismului, a traficului de droguri, s.a.

Pe de alta parte, o serie de reglementari interne, specifice fiecarui stat, stabilesc conditiile de desfasurare a relatiilor respectivului stat cu alte state sau organizatii internationale si produc deci efecte in ordinea internationala. In aceasta categorie intra, de exemplu, stabilirea competentei organelor statului prin intermediul carora se desfasoara relatiile sale externe, problemele privind cetatenia, statutul juridic al strainilor, procedurile interne prin intermediul carora un stat devine parte la tratatele internationale.

In decursul timpului, in doctrina dreptului international s-au cristalizat, in legatura cu acest raport, mai multe curente de gandire si respectiv anumite constructii teoretice: dualismul si monismul, acesta din urma cu doua variante.

Dualismul s-a dezvoltat cu precadere in secolul al XIX- lea si la inceputul secolului XX, sub influenta doctrinelor pozitiviste care scoteau in evidenta importanta "vointei suverane a statului". In lumina acestei doctrine, dreptul intern si dreptul international, ar reprezenta doua sisteme juridice distincte, care actioneaza pe planuri diferite, cu domenii diferite de aplicare si fara comunicare intre ele, avand izvoare distincte si destinatari deosebiti: indivizii in dreptul intern si statele in dreptul international.

Monismul considera dreptul ca pe o structura unitara, compusa din norme obligatorii, indiferent daca acestea sunt adresate indivizilor, statelor sau altor entitati asimilate acestora.

Dispozitiile Constitutiei Romaniei revizuita cu privire la raportul dintre dreptul international si dreptul intern se gasesc in art. 11 si art. 20.

Articolul 11

Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

In cazul in care un tratat la care Romania urmeaza sa devina parte cuprinde dispozitiile contrare Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea Constitutiei.

Alineatul (2) stabileste deci o modalitate directa de incorporare a dreptului international in dreptul intern, prin chiar legea de ratificare a unui tratat, textul acestuia devenind "lege interna". Textul trebuie interpretat extensiv, in sensul ca si actele legislative ale guvernului, prin care se aproba/ accepta anumite acorduri internationale, indeplinesc aceeasi functie integratoare.

Alineatul (3) trebuie interpretat ca exprimand o pozitie dualista, de vreme ce tratatele ale caror dispozitii sunt in conflict cu normele constitutionale nu pot fi modificate implicit prin legea de ratificare. Numai in urma modificarii Constitutiei, in acord cu tratatul, acesta poate fi incorporat in dreptul intern.

Articolul 20, in schimb, afirma clar primatul dreptului international asupra dreptului intern atunci cand obiectivul eventualului "conflict de legi" se refera la drepturile omului.

Articolul 20

Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia universala a drepturilor omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.

Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne cona in dispozitii mai favorabile.

In domeniul drepturilor omului, solutia constitutionala este deci una monista, cu primatul dreptului international asupra dreptului intern; pentru a se reveni la un monism opus- primatul dreptului intern- in cazul in care "Constitutia sau legile interne cona in dispozitii mai favorabile".

IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Izvoarele dreptului international public: "sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de vointa al statelor".

Sediul legal al materiei este art. 38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, in care sunt identificate principalele izvoare si se ofera o ierarhizare a acestora.

Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma si principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public - hotararile judecatoresti si doctrina.

Statutul Curtii adauga acestor categorii de izvoare si "echitatea", considerata ca potential izvor de drept.

In doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugand izvoarelor enumerate alte doua categorii: actele adoptate de organizatiile internationale si unele dintre actele unilaterale ale statelor.

Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international, reprezinta o practica generala, constanta, relativ indelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca avand forta juridica obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca "dovada a unei practici generale, accepata ca drept". Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international, aceasta trebuie sa intruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:

1. sa aiba un caracter nescris si general, relativ indelungat si repetat;
2. sa fie acceptata de catre subiectele dreptului international public ca o regula de conduita cu forta juridica obligatorie.

Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia internationala. Practicile mentionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere juridica si nu atrag raspunderea internationala a statelor in cazul nerespectarii lor. Unele uzante s-au transformat, in timp, in reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomatilor).

In practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie intrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. In jurisprudenta sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca este nevoie de "o participare larga si reprezentativa din partea statelor, insa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internationala la un moment dat." (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibila formarea unor cutume chiar pe o arie geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.

In ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi si mai scurt (cativa ani) cu conditia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. In acest mod s-au format asa zisele "cutume salbatice", cum este dreptul popoarelor la decolonizare.

Obligatia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se apara impotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.

Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:

1. acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne, cu conditia sa produca efecte pe plan extern);
2. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state decat cele care sunt parti la tratat;
3. practica generala a organizatiilor internationale (de exemplu, regula potrivit careia abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol in adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internationala).

Sunt considerate izvoare ale dreptului international public actele unilaterale ale statelor care produc efecte juridice in planul relatiilor internationale: declaratia, recunoasterea, protestul si renuntarea.

a) Declaratia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa in legatura cu o anumita situatie si este in masura sa angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaratia statului prin care accepta jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie, sau declaratiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive si suverane asupra platoului continental (acestea din urma au determinat formarea unor norme cutumiare in domeniu - vezi, Proclamatia Truman -1946);

b) Recunoasterea este actul prin care un stat constata aparitia unui nou subiect de drept international (un alt stat, o organizatie internationala) sau a altor categorii (guvern, natiune care lupta pentru dobandirea independentei sau insurgentii dintr-un razboi civil) si prin care isi manifesta dorinta de a stabili cu acestea relatii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept international;

c) Protestul este o forma a demersului diplomatic prin care un stat ia pozitie impotriva actiunilor unui alt stat care incalca drepturile sale legitime, atragandu-i atentia asupra responsabilitatii sale sau solicitandu-i reparatii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi impiedicati, totodata, formarea unei noi reguli cutumiare.

d) Renuntarea este actul prin care un stat abandoneaza voluntar, total sau partial, anumite drepturi pe care le dobandise in baza unor tratate internationale. De exemplu, renuntarea unui stat la imunitatea de jurisdictie si de executie, pentru a putea obtine un credit important de pe piata financiara internationala si a raspunde in cazul nerambursarii la timp a creditului.

Statutul Curtii Internationale de Justitie prevede dreptul acestei instante de a solutiona un litigiu in conformitate cu principiul echitatii ("ex aequo et bono"), daca partile la acea cauza sunt de acord. Aceasta prevedere semnifica faptul ca, atunci cand partile unui litigiu incredinteaza "judecatorului international" solutionarea cauzei conform principiului echitatii, ele confera instantei puteri exceptionale. Intr-un asemenea caz, judecatorul va propune o solutie bazata pe fapte si nu pe dreptul pozitiv, pe care o considera justa si conforma intereselor partilor in cauza. Recurgerea la echitate nu inseamna nerespectarea normelor imperative ale dreptului international public. Totusi, o hotarare judecatoreasca pronuntata in baza principiilor echitatii poarta un grad de subiectivitate, chiar daca se pretinde a fi o solutie dreapta, intrucat nu se fondeaza pe normele dreptului international. Practic, judecatorul international are posibilitatea, fie sa completeze un vid normativ, fie sa atenueze rigorile unei norme internationale daca situatia concreta o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrans de aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar consimtamantul expres al partilor in cauza.

Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice si un principiu de drept, alaturi de cel al bunei-credinte.