Diviziunile dreptului roman

Diviziunile dreptului roman

1. Dreptul public si dreptul privat

Dreptul roman cuprinde doua ramuri: dreptul public (ius publicum) si dreptul privat (ius privatum), deosebirea dintre aceste doua ramuri rezida in natura intereselor deosebite pe care le ocroteste.

Dreptul public ocroteste interesele publice (ad statum rei romanae spectat), obstesti, iar cel privat pe cele private, adica pe cele ale cetatenilor luati in mod izolat (ad singularum utilitatem). Fac parte din dreptul public: cultul, sacerdotiile, magistraturile (in sacris, in sacerdotibus, in magistratibus) cu alte cuvinte, raporturile juridice referitoare la organizarea religioasa si la cea statala in general. Din dreptul privat fac parte normele dreptului natural, al gintilor si ale dreptului civil, toate aceste norme exprimand interese private.

Normele dreptului public referindu-se la organizarea de stat, nu pot fi modificate de catre particulari, ele se impun tuturor, asa cum au fost stabilite prin actele normative respective. Normele de drept privat insa, referindu-se la interesele membrilor societatii, luate izolat ingaduie partilor, in masura in care interesele lor o cer, sa se abata de la aceste norme si sa le suplineasca cu altele, fara a se incalca regulile fundamentale ale sistemului dreptului sclavagist roman.

Dreptul civil si dreptul gintilor

Dreptul privat roman este alcatuit din principii de drept civil, de drept al gintilor si de drept natural.

Dreptul civil (ius civile) este dreptul unui popor, organizat initial, din punct de vedere politic, in cetati (civitates). In epoca straveche, cand statul roman cuprindea cetatea Roma si regiunile limitrofe ce depindeau de ea, dreptul roman se reducea exceptand unele raporturi interclanale in curs de lichidare - in exclusivitate la dreptul civil. Acesta se aplica numai cetatenilor, deoarece romanii aveau cu strainii raporturi de schimb sau sociale neorganizate. Faptul apare explicabil pentru o epoca cu trasaturi de patriarhalitate autentica, cand fiecare familie romana isi satisfacea singura nevoile prin munca membrilor ei si a sclavilor de care dispunea. Nivelul fortelor de productie era scazut, iar economia naturala predomina. Datorita acestui fapt, tranzactiile comerciale erau rare si, in consecinta, tot atat de rare erau actele juridice menite sa le dea eficienta, pentru a se valida in ordinea de drept existenta. Pentru mentalitatea epocii - reflex al unei stari economice mai putin evoluate, tranzactiile economice si formele juridice ce le insoteau apareau ca acte primejdioase in raport cu consecintele pe care le puteau avea asupra persoanelor si bunurilor, si anume limitarea libertatilor personale prin intermediul obligatiilor si instrainarea bunurilor din cadrul familial prin mijlocirea modurilor de alienare a proprietatii. De aici rezida si formalismul ce domina incheierea oricarui act juridic. In asemenea ocazii, se proceda la pronuntarea unor cuvinte sacramentale, la indeplinirea anumitor solemnitati, la schitarea unor gesturi rituale etc. Tot acest formalism impregnat de puternice elemente de magie, indeplinea insa un imperativ social: atragea atentia partilor asupra continutului actului incheiat si asupra consecintelor lui inerente. Formalismul cu elementele sale vizuale si auditive folosite sub sanctiunea nevalabilitatii actului - urmarea sa evite orice surpriza pentru partile contractante. Timpul necesar pentru indeplinirea unor asemenea formalitati, dadea posibilitatea reflexiei si a unei schimbari de atitudine. La randul lor, martorii - a caror prezenta constituia in vechiul drept roman o conditie de fond a actului - puteau datorita acelorasi elemente formaliste, sa refaca - mai usor din memorie, elementele si limitele conventiei incheiate intre parti si in consecinta sa lamureasca - mai bine instanta de judecata in cazul unui eventual conflict ce ar fi putut izbucni intre partile contractante.

In ultimele secole ale Republicii, odata cu dezvoltarea societatii romane, productia de marfuri creste si odata cu ea cresc si necesitatile schimbului. Raporturile comerciale si schimbul de marfuri depasesc limitele cetatii Roma si antreneaza pe straini (numiti si peregrini) in reteaua comerciala a capitalei. Vechiul drept civil isi pierde treptat din exclusivitatea sa, si in scopul dezvoltarii impetuoase a economiei de schimb, o parte din normele sale sunt extinse si asupra peregrinilor, pentru a reglementa raporturile comerciale tot mai frecvente ce se incheiau intre acestia si romani, pentru a solutiona conflictele inerente unor asemenea relatii. Asa de pilda, contractul verbal care se incheia prin pronuntarea anumitor cuvinte solemne a devenit accesibil si peregrinilor, in acest chip ei au putut incheia astfel de contracte cu romanii cu singura deosebire ca termenii folositi pentru incheierea unui contract verbal intre un roman si un peregrin erau altii decat cei utilizati in contractele verbale intre cetatenii romani. Normele juridice romane, extinse asupra peregrinilor pentru a le face acestora accesibile caile de conlucrare in materie comerciala cu romanii sunt cunoscute sub numele de dreptul gintilor (ius gentium).

Iata de ce afirmatia jurisconsultului Gaius, ca dreptul gintilor este un drept comun tuturor persoanelor, este o idealizare contrazisa de realitatea faptelor din societatea sclavagista. Mai intai ca peregrinii - locuitori ai statului roman care nu aveau cetatenie romana - se puteau bucura numai de anumite reglementari romane ce constituiau - asa cum am vazut - dreptul gintilor si, in al doilea rand, deoarece raporturile juridice dintre peregrini erau reglementate de dreptul lor national. Pe de alta parte, cei pe care-i numim noi astazi straini, cunoscuti sub numele generic de barbari, erau in afara ordinii juridice romane, raporturile dintre ei fiind reglementate de cutumele lor locale.

3. Dreptul pretorian

Dreptul pretorian (ius praetorium) este alcatuit din normele pe care magistratii romani si mai ales pretorii le-au creat in vederea adaptarii dreptului civil la noile conditii economice ale societatii romane in plina efervescenta, spre finele Republicii. Transformarea vechiului sistem de drept - rigid si formalist - si adaptarea lui la nevoile vietii sociale, au fost realizate pe temeiul si in conformitate cu ideea de echitate (aequitas). Echitatea reprezinta conceptul de morala, de bine si de rau, asa cum acesta era inteles de clasa stapanitoare. De aceea, jurisconsultul roman Celsus defineste dreptul ca fiind "ars aequi et boni", adica stiinta echitatii si a binelui, doua elemente al caror continut se desprinde din morala si interesele varfurilor stapanitoare.

Echitatea in acest sens devine in mod constant masura critica a dreptului pozitiv roman, insufletind procesul permanent de transformare a dreptului in vigoare. In adevar, magistratii, mai ales pretorii, calauzindu-se de principiile echitatii, au putut solutiona toate problemele pe care viata le scotea la iveala, completand, modificand sau chiar inlaturand institutiile devenite desuete ale vechiului drept civil.

Asa de pilda - dreptul pretorian a ameliorat sistemul succesoral roman, sistemul contractual, procedura de judecata, reglementarea juridica a dreptului de proprietate, sistemul de interpretare a normelor si a actelor juridice, dand importanta cuvenita fondului si intentiei reale a partilor ce au incheiat actul (voluntas) etc.

Pretorii au introdus unele reguli si institutii noi, care concurand cu cele ale vechiului drept civil, s-au impus     in detrimentul acestora, inlocuindu-le in numeroase domenii. Acest dualism juridic a constituit una din caracteristicile dreptului roman, dovedind ca ceea ce este mai aproape de viata, de mersul evenimentelor, pana la urma, biruie.

Activitatea pretorilor s-a desfasurat dupa anumite principii generale pe care acestia le inscriau, la intrarea in functiune, in planul lor anual de activitate, cunoscut sub numele de edict (edictum). Aceste principii s-au materializat in numeroase reglementari concrete, devenite treptat institutii juridice pretoriene mereu tinute, prin intermediul edictului pretorian, la nivelul cerintelor sociale contemporane.

4. Dreptul natural

Este definit ca un drept comun tuturor vietuitoarelor, sadit fiind de natura mama in constiinta oamenilor si in instinctele celorlalte vietuitoare.

Influentati de ideile filozofiei grecesti, jurisconsultii romani vedeau in dreptul natural de cele mai mult ori un drept permanent, echitabil si bun (semper aequm et bonum) adevarate norme ideale in raport cu imperfectiunile dreptului pozitiv.

Acest concept a constituit obiectul a numeroase discutii speculative, rupte de realitate si potrivnice acesteia. Printre principiile pe care juristii romani le socoteau de drept natural se numarau: legitima aparare, nevalabilitatea unei obligatii care are ca obiect un lucru imposibil, imbogatirea fara iusta causa etc. Aceste reguli echitabile prin ele insele au patruns - spre deosebire de altele - in dreptul pozitiv, dar sfera lor de aplicare nu s-a extins asupra tuturor oamenilor, cum ar fi fost logic intr-un sistem de reguli aplicabile neamului omenesc, caci sclavii - simple lucruri - se gaseau in afara ordinii de drept si, in consecinta, in afara oricarei ocrotiri.

De asemenea apare ca ilogica ideea unui drept comun tuturor vietuitoarelor - o speculatie filozofica - animalele fiind incapabile de a cadea sub influenta legilor.

5. Dreptul de exceptie

Dreptul de exceptie (ius singulare) si dreptul comun (ius commune). Dreptul de exceptie este o dispozitie divergenta fata de ansamblul unei anumite reglementari juridice. O asemenea dispozitie se justifica printr-o ratiune practica deosebita (propter aliquam utilitatem). Este cu alte cuvinte, o derogare de la normele generale in vigoare.

In opozitie cu dreptul de exceptie, dreptul comun (ius commune) reprezinta normele de aplicare generala. De pilda, in materie de testamente, normele dreptului comun cereau pentru intocmirea acestora indeplinirea anumitor conditii de fond si forma; in schimb ostasii sub arme nu erau obligati sa respecte aceste conditii, ei putandu-si confectiona testamentul in forme simplificate.

Drept comun sunt, de asemenea, normele de urmarire penala privind pe infractori; dispozitiile insa care inlaturau orice urmarire penala a magistratilor in timpul anului in care isi exercitau demnitatea de magistrat constituie un drept de exceptie.

In anumite situatii, dreptul de exceptie are denumirea de privilegium, cum este cazul anumitor magistrati care, chemati sa fie judecati de instantele din provincii, cer ca pricina sa fie adusa spre cercetare inaintea pretorului din Roma.