Forme ale raspunderii internationale

Forme ale raspunderii internationale

In intreaga evolutie a societatii umane, institutia raspunderii morale si juridice a fost considerata ca o institutie de baza a tuturor ramurilor de drept. In doctrina juridica exista regula potrivit careia nimanui nu ii este ingaduit sa incalce drepturile altei persoane si sa-i provoace un eventual prejudiciu. Notiunea de raspundere juridica, existenta in toate ramurile de drept, da expresie unui raport social generator de drepturi si obligatii, sanctionat juridic prin repararea prejudiciului cauzat, evocand astfel ideea de sanctiune si reparatie.

Intr-un context mai larg, raspunderea juridica, specifica dreptului, constituie o forma esentiala a raspunderii sociale ca institutie universala a conduitei umane. Derivand din raspunderea sociala, caracterul de omniprezenta al raspunderii juridice este impus de obligatia respectarii normelor dreptului din care face parte si de masurile legale sanctionatoare. Intrucat dreptul nu reprezinta nimic fara impunerea unor masuri de constrangere, sanctiunea reprezinta o insusire fara de care raspunderea juridica este de neconceput. Intarirea raspunderii in intreaga viata sociala constituie o problema importanta a progresului economic si social, iar atitudinea de tolerare a lipsurilor, de netragere la raspundere a celor vinovati, aduce prejudicii intregii comunitati.

Raspunderea juridica, sub forma notiunii generale, include, dupa caz, raspunderea penala, civila, administrativa, etc. Raspunderea civila sau materiala se distinge de celelalte forme, putand fi delictuala, contractuala sau extracontractuala, in raport de natura faptei cauzatoare de prejudiciu. Institutia raspunderii materiale este, in acest mod, si de esenta dreptului international, intr-o forma corespunzatoare naturii si subiectelor acestui drept.

1.Raspunderea materiala

Dreptului international ii este specifica institutia raspunderii statelor, care poate fi angajata sub forma raspunderii politice, morale si materiale. Ea este una dintre institutiile fundamentale ale acestui drept, iar functionarea normala a acesteia contribuie la asigurarea ordinii si legalitatii internationale, joaca un rol important in mentinerea pacii si securitatii popoarelor.

Raspunderea materiala, ca forma a raspunderii internationale, este o institutie juridica. Statul caruia ii este imputabil un act ilicit, potrivit dreptului international, datoreaza reparatie statului impotriva caruia acest act a fost comis. Aceasta raspundere materiala ia nastere dintr-un delict international constand in actul unui stat care, in raporturile sale cu un alt stat, violeaza o norma a dreptului international, fie cutumiar, fie contraventional in vigoare, cu caracter universal sau intre el insusi si statul lezat.

Raspunderea materiala difera de celelalte forme de raspundere internationala a statului, intrucat implica obligatia de a repara pagubele materiale sau morale cauzate unui alt stat. Ea poate exista independent sau corelata cu raspunderea politica si morala ori insotita de raspunderea penala a persoanelor vinovate de crimele contra pacii si securitatii internationale, crimele de razboi si crimele impotriva umanitatii.

In doctrina juridica de specialitate se afirma, pe buna dreptate, ca temeiul raspunderii materiale internationale a statului are trasaturi similare raspunderii civile din dreptul intern constand in : savarsirea unui act ilicit cu intentie sau din neglijenta; actul ilicit sa fie imputabil statului sau organelor sale; prin actul ilicit sa se fi produs un prejudiciu material sau moral; intre prejudiciul cauzat si actiunea ilicita sa existe un raport de cauzalitate.

Avand caracter interstatal, ea se deosebeste fundamental de raspunderea civila din dreptul intern. In primul rand, fiind vorba de un raport de drept international, subiecte nu pot fi decat statele aflate in cadrul acestui raport juridic. In al doilea rand, actul ilicit consta dintr-o incalcare a dreptului international sau a unei obligatii contractuale generatoare de prejudiciu. De aceea, statul, in calitatea sa de subiect al raspunderii internationale, intervine fie pentru exercitarea unui drept ca atare, fie al unui cetatean al sau. Acest drept al statului lezat este o consecinta fireasca a prerogativelor suveranitatii de stat.

Asadar, raspunderea materiala internationala poate interveni atunci cand un stat reclama pagube ce i s-au cauzat de catre alt stat, fie direct printr-o incalcare a dreptului international ori a unui angajament contractual, fie cand este vorba despre o paguba creata unui cetatean al sau. In ambele cazuri, statul lezat isi exercita un drept propriu. Pe cand in dreptul civil intern principiul repararii prejudiciului cauzat are aplicatie generala, in dreptul international, existand alte conditii, el se aplica in cazuri bine determinate, specifice raspunderii materiale a statului.

In dreptul international predomina conceptia potrivit careia statul este raspunzator pentru actiunile sau omisiunile care sunt imputabile organelor sau functionarilor sai, considerandu-se ca singurul temei al raspunderii materiale internationale il constituie incalcarea unei norme imperative de "jus cogens" a dreptului international sau a unui angajament asumat pe cale conventionala.

O problema care face obiectul discutiei se refera la norma de drept aplicabila in cazul raspunderii materiale internationale a statului. In aprecierea normei de drept care urmeaza a fi aplicata in cazul unei actiuni sau omisiuni generatoare de prejudiciu, intr-o opinie se sustine ca fapta trebuie sa fie ilicita din punctul de vedere al dreptului international, intrucat actele statelor trebuie apreciate in raport de legalitatea internationala, iar un fapt neincriminat de dreptul intern poate fi ilicit in dreptul international. Intr-o alta opinie se arata ca problema trebuie raportata la drepturile fundamentale ale omului.

Dupa cum se arata, intemeiat, in doctrina dreptului international, statul are obligatia de a asigura strainilor drepturile de care se bucura cetatenii sai, care nu pot fi mai mici decat drepturile fundamentale ale omului prevazute in Carta Organizatiei Natiunilor Unite, in Declaratia drepturilor omului si in pactele referitoare la aceste drepturi, toate constituind norme cu caracter universal. Prin urmare, raspunderea internationala a statului intervine numai atunci cand sunt violate aceste norme de drept international in privinta strainilor.

In unele opinii se invoca principiul "normei internationale de justitie" si principiul "egalitatii nationalilor si a strainilor", care au insa un caracter contradictoriu. In primul caz este vorba de a garanta actele de protectie ale unui stat pentru cetatenii sai si in strainatate, iar in cazul al doilea pentru a se exclude raspunderea statului de resedinta, in cazul in care cetatenii acelui stat, care acorda protectia, beneficiaza de acelasi tratament ca si cei ai statului de resedinta. In prezent se mai invoca teoria "recunoasterii internationale a drepturilor omului", afirmandu-se ca principiile enuntate mai sus sunt depasite. Se argumenteaza ca dreptul international contemporan nu mai face distinctie intre cetateni si straini sub aspectul tipurilor clasice de protectie, intrucat prin internationalizarea drepturilor omului se tinde spre protejarea intereselor legitime ale persoanei umane, in general.

In practica statelor au existat unele cazuri in care s-a invocat raspunderea internationala a statului, chiar daca nu a existat violarea sau neexecutarea unei obligatii internationale, motivandu-se ca, dupa principiile dreptului international, nici un stat nu are dreptul de a utiliza sau permite sa se utilizeze pe teritoriul sau intr-un mod care sa produca pagube unui alt stat ori cetatenilor acestuia.

In dreptul international contemporan, regula de drept consacrata este aceea ca raspunderea internationala a statului va fi angajata cand acesta intreprinde un act de agresiune sau o violare a pacii si securitatii internationale. In astfel de cazuri, pe langa masurile de legitima aparare ce se intreprind pentru curmarea agresiunii, intervine in mod obligatoriu si raspunderea materiala, constand in restituirea in totalitate a bunurilor capturate si in repararea pagubelor pricinuite in timpului conflictului armat. Deoarece raspunderea materiala a statelor decurge, de cele mai multe ori, ca urmare a razboiului de agresiune, restituirea bunurilor capturate in natura, precum si cuantumul reparatiilor se fixeaza, de regula, prin documente si tratate de pace.

Raspunderea materiala internationala a statului decurge din actiunile sau omisiunile organelor si functionarilor sai, contrare normelor dreptului international si a obligatiilor asumate pe cale conventionala. Acest principiu general de drept international este unanim recunoscut in doctrina si consacrat in tratate si conventii internationale cu caracter universal. In cazul unor acte de agresiune, statul in cauza nu poate opune dreptul sau intern pentru a se elibera de obligatiile internationale. Si in doctrina dreptului international se arata, in mod intemeiat, ca nici o lege nationala nu trebuie sa fie in contradictie cu dreptul international. Cu toate acestea, exista, insa, si unele opinii contrare, lipsite de argumente, care sustin ca dreptul intern primeaza pe planul relatiilor internationale.

Organele legislative ale statului nu pot adopta dispozitii incompatibile cu obligatiile lui internationale care sa duca la lezarea drepturilor altui stat sau ale cetatenilor acestuia. Prin actele comise in baza acestor dispozitii legislative, statul poarta raspunderea materiala in eventualitatea cauzarii de prejudiciu. Tot astfel, aceasta raspundere este angajata si atunci cand un stat nu a adoptat dispozitiile legislative impuse de executarea obligatiilor internationale ori a omis a le indeplini. De asemenea, statul poarta raspunderea internationala pentru actiunile sau omisiunile functionarilor sai in cazul prejudiciilor cauzate altui stat ori cetatenilor acestuia, care sunt contrare dreptului international si obligatiilor conventionale asumate.

Raspunderea revine statului si atunci cand organele sau functionarii sai au actionat in afara competentei, prevalandu-se de calitatea lor oficiala, dar nu si in cazul in care lipsa de competenta era evidenta, actiunea sau omisiunea generatoare de prejudiciu fiind a unui asemenea functionar. Comisia de Drept International a Organizatiei Natiunilor Unite a retinut in proiectul aflat in curs de definitivare ca statul raspunde pentru prejudiciul cauzat prin actiuni contrare dreptului international sau prin omisiuni decurgand din acest drept, daca acestea sunt provocate de un functionar in limitele sale. Dimpotriva, statul nu raspunde pentru pagubele produse de functionarii sai in afara competentei date acestora de dreptul national, decat atunci cand : guvernul este informat ca un functionar se pregateste sa comita un act ilicit si nu-l impiedica in timp util ; actul ilicit fiind consumat, guvernul nu sanctioneaza pe functionarul respectiv ; lipsa unei cai legale de actiune impotriva functionarului vinovat sau refuzul instantelor judiciare de a da curs actiunii.

Denegarea de dreptate constituie o alta situatie generatoare de raspundere internationala a statului, care insa difera de cea din dreptul intern.^[1] In doctrina, in practica diplomatica si in jurisprudenta internationala, notiunea de denegare de dreptate, in sens larg, consta in actele si omisiunile care pot angaja raspunderea internationala a statului pentru pagubele cauzate altui stat, cetatenilor si bunurilor acestora, indiferent de organul care le-a comis sau omis.

In sens restrans, aceasta notiune cuprinde numai actele si omisiunile organelor judiciare sau ale altor organe si functionari din justitie. Problema respectiva apare in Conventia referitoare la drepturile strainilor adoptata de cea de-a doua Conferinta interamericana din Mexic (1902) in Rezolutia privind responsabilitatea internationala a statului, a celei de a 7-a Conferinte interamericane de la Montevideo din 1933, in Proiectul asupra protectiei diplomatice (1925), in proiectele Institutului de Drept International, precum si in alte tratate si documente cu caracter universal.

Statul raspunde pentru neexecutarea unei obligatii contractuale, desi, uneori, jurisprudenta internationala afirma ca nu s-ar putea proclama, dar nici nega existenta unei reguli de drept international dupa care raspunderea statului ar fi angajata pentru nerespectarea unor astfel de obligatii. Cand obligatiile contractuale rezulta din contracte incheiate intre persoanele particulare, avand cetatenii diferite, se aplica regulile dreptului international privat. In ipoteza in care contractul intervine intre stat si un cetatean strain, neexecutarea unor astfel de obligatii nu angajeaza raspunderea internationala a statului, decat daca statul in cauza, prin organele sale, a comis un act ilicit sau daca reclamantul a fost victima unei denegari de dreptate. Trebuie insa sa se faca distinctie intre violarea unui astfel de contract si neplata unei datorii publice, in cazul din urma problema raspunderii internationale punandu-se numai in masura in care este justificata de un interes de ordin public sau pentru a nu se face o discriminare intre nationali si straini in defavoarea celor din urma.

In conceptia internationala, statul raspunde pentru prejudiciile cauzate strainilor de catre organele sau functionarii sai care au comis acte ilicite ori au dat dovada de neglijenta in prevenirea sau reprimarea actelor generatoare de pagube, ca si in cazul pagubelor rezultate in urma tulburarilor interne, atunci cand nu a luat masuri, potrivit imprejurarilor, de prevenire si combatere a unor asemenea acte. Raspunderea statului este angajata si in cazul masurilor luate de autoritati pentru a preveni tulburari interne prin care se cauzeaza pagube unui alt stat sau strainilor. In asemenea cazuri, raspunderea materiala pentru actul prejudicial nu intervine direct, ci actiunea imputabila este indreptata impotriva unor organe sau functionari ai statului respectiv.^[3] Temeiul acestei raspunderi consta in prejudiciul cauzat strainilor precum si intr-o culpa comisiva sau omisiva privind exercitarea obligatiilor legale. Asadar, nu prejudiciul ca atare angajeaza raspunderea, ci neexecutarea unei obligatii internationale.

In momentul in care ne referim la actele ilicite ale persoanelor particulare, doctrina si jurisprudenta internationala au stabilit, ca regula lipsa raspunderii materiale a statului. In asemenea cazuri, ca o exceptie, statul raspunde indirect daca nu a luat masurile necesare de impiedicare a particularului in comiterea faptei prejudiciale sau l-a sustras de la pedeapsa.

In ceea ce priveste cazurile de raspundere a statului pentru daunele nucleare, in doctrina juridica se arata ca aceasta poate interveni fie ca raspundere generala tinand de normele dreptului national al obligatiilor, caz in care statul plateste despagubiri oricarei persoane lezate, fie ca raspundere materiala reglementata de dreptul international sub forma contractuala pe baza conventiilor privind despagubirea pentru daune nucleare sau ca urmare a regulilor care guverneaza delictul international. In aceasta situatie se aplica regulile generale din dreptul international cu privire la raspunderea internationala a statului in caz de delict.

In doctrina dreptului international se arata ca, in fapt, caracterul ilicit sau ilegal al unui act contrar obligatiilor internationale ale statului nu constituie in toate cazurile temeiul raspunderii internationale pentru prejudiciul cauzat. Este deci imposibil ca o fapta ilicita in sine sa nu produca totusi consecinte sau sa-si piarda acest caracter. Cu exceptia actelor de agresiune, a crimelor contra pacii si crimelor impotriva umanitatii, situatii in care raspunderea internationala a statului este intotdeauna angajata, exista uneori circumstante atenuante sau agravante, care pentru celelalte infractiuni internationale pot duce la agravarea, atenuarea sau exonerarea statului de raspundere materiala.

In aceasta materie, regula este aceea ca raspunderea internationala a statului nu intervine cand a existat o cauza sau circumstanta independenta de vointa statului, care sa-i fi impus actul sau omisiunea incriminata, sa fi provocat direct prejudiciul sau cand actul ilicit a fost imprevizibil. In dreptul international, raspunderea materiala nu decurge decat din acte sau omisiuni previzibile. Prin urmare, raspunderea statului pentru prejudiciile cauzate strainilor prezinta particularitati. Daca raspunderii penale internationale ii este straina notiunea juridica a starii de necesitate, aceasta opereaza in cazul raspunderii materiale fata de pagubele cauzate strainilor, cum, de alt fel, produc efecte si situatiile de forta majora. Atunci cand paguba in dauna unui strain este consecinta starii de necesitate sau fortei majore decurgand dintr-un pericol grav si iminent ce ameninta un interes vital al statului sau cand este provocata de culpa strainului, in principiu, nu exista o raspundere materiala a statului. In asemenea situatii se impune insa ca prejudiciul sa nu fi fost provocat de stat sau de organele ori functionarii lui si sa nu fi existat vreo posibilitate de a-l inlatura prin alte mijloace.

In doctrina si in practica dreptului international se considera, in general, ca starea de necesitate, forta majora, legitima aparare si culpa, imputabila strainului sau altui stat, nu constituie cauze care sa duca la exonerarea totala a raspunderii materiale, acestea constituind circumstante atenuante de natura a duce la micsorarea raspunderii.

Cu privire la starea de necesitate, opinia dominanta din doctrina recunoaste ca aceasta poate constitui o cauza a exonerarii statului de raspunderea materiala internationala. Se argumenteaza ca practica diplomatica si documentele de drept international atesta ca statele nu neaga, in general, starea de necesitate cu conditia ca ea sa nu legitimeze acte contrare dreptului international. O opinie contrara este exprimata de Jean Basdevant care arata ca nu exista o regula de drept international pozitiv care sa justifice nerespectarea unei norme de drept international pe motiv de necesitate. Desi in materia raspunderii materiale internationale starea de necesitate este, in principiu, recunoscuta, atat doctrina cat si practica cunosc numeroase contradictii in privinta determinarii elementelor constitutive ale notiunii respective. In conceptia dreptului international, notiunea starii de necesitate presupune : existenta unui pericol iminent indreptat impotriva unui interes vital de stat, de natura sa ameninte statutul sau teritorial, forma de guvernare, independenta sau capacitatea deplina de actiune internationala, situatii ce nu pot fi inlaturate decat prin incalcarea unor interese straine aflate sub protectia dreptului international; acest pericol trebuie sa fie actual, iminent si grav, absolut si irezistibil, deci nu o simpla amenintare; statului in cauza, desi folosind toate mijloacele, sa-i fi fost imposibil de a actiona altfel decat contrar dreptului.

In ceea ce priveste forta majora, doctrina si practica recunosc, ca un caz specific, imprejurarea in care prejudiciul cauzat este consecinta masurilor luate de autoritatilor militare, sau de alte organe ale statului pentru a preveni sau reprima orice fel de tulburari interne. In aceasta privinta se iau in considerare atat masurile cu caracter general de natura a asigura ordinea interna derivand din suveranitatea de stat cat si masurile care vizeaza direct si individual pe particulari, indiferent de nationalitatea lor. In ultimul caz, daca se produc pagube, statul va trebui sa le repare. Jurisprudenta internationala recunoaste, in general, ca dreptul international admite forta majora ca o exceptie care ar putea exonera de raspundere statul, ori ar aduce la reducerea sa. Asadar, dreptul international admite, in principiu, situatia de forta majora, insa in conditii restrictive fata de dreptul intern. Cea mai esentiala conditie restrictiva consta in caracterul incoercibil al evenimentului care a determinat forta majora.^[4]

Legitima aparare este considerata de dreptul international clasic si contemporan ca o cauza care exonereaza, in anumite conditii, statul de raspunderea materiala internationala. In cadrul lucrarilor de codificare a dreptului international, in jurisprudenta precum si in doctrina este recunoscut principiul dupa care daca strainul lezat se afla in culpa care a cauzat actul prejudicial, statul este exonerat de raspundere sau aceasta comporta circumstante atenuante. Acest punct de vedere este recunoscut si in proiectul aprobat de Institutul de Drept International in sesiunea de la Neuchatel. Atunci cand prejudiciile cauzate altui stat sau cetatenilor straini sunt urmare a unor tulburari sau insurectii interne, ca urmare a complicitatii sau ingaduintei autoritatilor statului, actele cauzatoare de prejudicii constituie, evident, o circumstanta agravanta. In asemenea cazuri agravarea raspunderii materiale a statului rezulta din actiunea complet opusa a organelor sale, contrara obligatilor internationale si ca aceasta circumstanta agravanta nu opereaza cand prejudiciul este urmarea neglijentei organelor sau functionarilor statului.

In fine, dreptul international ia in considerare, in imprejurari determinate, anumite cauze sau circumstante, care nu pot fi admise nici pentru a exclude, nici pentru a atenua raspunderea materiala a statului. In aceste imprejurari se includ represaliile. Cu privire la aceasta problema trebuie precizat ca represaliile sunt interzise de dreptul international, ele neputand constitui o cauza a exonerarii de raspundere materiala a statului. O opinie contrara, insa lipsita de temei, s-a exprimat in cadrul lucrarilor de codificare de la Haga. Dupa cum se cunoaste unanim in doctrina si practica internationala recurgerea la represalii constituie un act contrar normelor de drept international, statele fiind obligate a-si solutiona toate diferendele internationale numai prin mijloace pasnice. Asadar, actele de represalii sunt generatoare de raspundere materiala. Mai trebuie mentionat ca ruperea relatiilor diplomatice sau nerecunoasterea unui stat ori guvern nu constituie cauze de exonerare de raspundere, intrucat astfel de acte nu sunt obligatii de drept international. Lipsa unor relatii diplomatice intre doua state, asa cum o demonstreaza practica internationala, nu constituie un impediment pentru existenta sau nasterea unui raport de responsabilitate internationala.

2. Raspunderea penala internationala

Doctrina juridica si legislatiile penale nationale ale statelor consacra principiul fundamental de drept, potrivit caruia infractiunea este singurul temei al raspunderii penale. Termenul de infractiune folosit pentru denumirea generala a oricaror fapte penale include crimele si delictele, acestea fiind categorii ale infractiunii.

Fiind unicul temei al raspunderii penale, infractiunea are drept consecinta aplicarea unei pedepse prevazuta de lege. Pentru a exista o infractiune se impune, in mod obligatoriu, ca fapta sa fie savarsita cu vinovatie, sa prezinte pericol social si sa fie prevazuta de legea penala. Lipsa uneia dintre aceste trasaturi esentiale duce la inexistenta infractiunii si, implicit, la excluderea raspunderii penale. De asemenea, prin existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau a unei situatii in care legea exclude existenta pericolului social, implicit, nu va exista nici raspundere penala.

In sens juridic, notiunea de raspundere penala este o categorie a dreptului care reflecta anumite relatii juridice inerente oricarei ramuri de drept. Raspunderea penala, ca forma a raspunderii juridice, inseamna, in sens restrans, obligatia unei persoane de a suporta o pedeapsa pentru infractiunea comisa, si dreptul organelor judiciare de a aplica aceasta pedeapsa.

Principiul fundamental care guverneaza raspunderea penala consta in faptul ca aceasta revine numai infractorului, avand caracter personal. Cercul persoanelor care cad sub incidenta raspunderii penale este limitat numai la infractori ce pot fi autorii ori participantii la comiterea unei infractiuni, cu intentie sau culpa.

In cazul raspunderii penale sanctiunea constituie o obligatie pentru infractor, aplicata de catre stat prin organele sale de judecata. In acest mod se finalizeaza raportul juridic penal, determinand obiectiv si subiectiv mecanismul incidentei sanctiunii, al aplicarii pedepselor pe baza unei reglementari stricte si nu in mod arbitrar. In afara infractiunii nu poate exista raspundere penala intrucat principiile legalitatii interzic orice fel de abuz sau arbitrariu.

Principalele caracteristici privind raspunderea penala au incidenta si in dreptul international, comportand particularitati specifice, determinate de natura raporturilor juridice internationale si a continutului infractiunilor care constituie crime de drept international.

In dreptul international din trecut se afirma raspunderea penala a persoanelor particulare pentru acele infractiuni considerate delicte contra gintilor. Aceste delicte cunoscute sub denumirea de juris gentium si considerate ca lezand interesele tuturor se refereau, indeosebi, la comertul cu sclavi, falsificarea de moneda si actele de piraterie. Normele de drept privind incriminarea acestor infractiuni s-au format mai intai pe cale cutumiara, iar apoi au fost consacrate in conventii internationale prin care statele au obligatia de a le prevedea in legislatiile lor nationale si de a pedepsi pe infractori.

Institutia raspunderii penale internationale s-a dezvoltat dupa cel de-al doilea razboi mondial, in prezent acordandu-i-se o importanta deosebita.

Raspunderea penala internationala isi are temeiul juridic in normele imperative de jus cogens de drept international consacrate in articolul 2 pct.4 din Carta Organizatiei Natiunilor Unite care prevede obligatia statelor de a se abtine, in relatiile lor internationale, de a recurge la amenintarea sau la folosirea ei, atat impotriva integritatii teritoriale ori independentei vreunui stat, cat si in orice mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite. Totodata, statele sunt obligate sa isi rezolve diferendele internationale numai pe cale pasnica.

Notiunea de raspundere penala internationala da expresie unui raport social sanctionat juridic printr-o pedeapsa penala aplicabila persoanelor fizice care se fac vinovate de comiterea unor infractiuni incriminate de normele imperative de jus cogens ale dreptului international contemporan.

Normele imperative de drept privind interzicerea agresiunii au fost dezvoltate de Statutul Tribunalului Militar International de la Nűrnberg, care defineste crimele contra pacii, crimele de razboi si crimele contra umanitatii. Statutul acestui tribunal international are ca temei Acordul de la Londra din 8 august 1945 si cel de la Tokio din 19 ianuarie 1946 dintre Uniunea Sovietica, Statele Unite ale Americii, Anglia si Franta. Aceste norme imperative se completeaza cu articolul 1 pct.2 din Carta O.N.U. in care este inscris principiul autodeterminarii popoarelor si natiunilor, precum si cu prevederile inscrise in conventiile multilaterale referitoare la incriminarea agresiunii si a faptelor care constituie crime internationale.

Infractiunea internationala este o fapta ilicita, caracterizata prin incalcarea unei norme imperative a dreptului international, care atrage dupa sine raspunderea si aplicarea unei pedepse penale. Actiunea sau inactiunea ilicita pot avea loc prin savarsirea unei fapte cu intentie ori printr-o neglijenta. Infractiunea internationala se deosebeste de actele inamicale, care nu constituie incalcari ale normelor imperative, ci o nesocotire a uzantelor internationale. Calificarea unei fapte ca infractiune internationala, cat si competenta de a o judeca poate reveni unei instante internationale temporare, ca in cazul Tribunalului Militar International de la Nűrnberg, unei instante judecatoresti a statului lezat, in acord cu statul delincvent sau a unei instante neutre a unui stat tert, acceptat ca mediator.

Crimele de drept international, prin caracterul si gravitatea lor constituie un atentat la legalitatea internationala, afecteaza intreaga comunitate a statelor, impunand reprimarea ferma a lor. In acelasi timp, asemenea crime aduc un grav prejudiciu progresului civilizatiei umane, sentimentelor elementare de umanism si justitie.

Raspunderea statelor pentru agresiune, ca cea mai grava crima internationala, implica, pe de o parte, raspunderea penala a persoanelor fizice care au actionat in numele statului agresor, iar pe de alta parte, obligatia acelui stat de a repara pagubele materiale cauzate statului victima a agresiunii si cetatenilor acestuia.

Institutia raspunderii internationale a statelor imbraca mai multe forme. In primul rand, statul are o raspundere politica in cazul unei infractiuni internationale, care consta in sanctiuni diplomatice, economice sau masuri de constrangere aplicate in conformitate cu prevederile Cartei O.N.U. In al doilea rand, un stat poarta o raspundere materiala, care exprima obligatia de a repara prejudiciul cauzat, de a restitui bunurile luate pe nedrept si de a plati, cand se impune, anumite daune, concomitent cu pedepsirea persoanelor vinovate. In fine, cand nu s-a comis un delict international, dar un alt stat a fost, totusi, intr-un alt mod, lezat, statul in cauza are o raspundere morala care poate consta in cererea de scuze sau in alte acte cu caracter amiabil.

Incalcarea cu intentie sau ca urmare a unei omisiuni a normelor imperative de drept international angajeaza raspunderea statului numai atunci cand s-a comis o infractiune, existand un raport de cauzalitate intre fapta si consecintele acesteia sau cand, desi nu s-a comis o infractiune, s-a produs un prejudiciu material care urmeaza a fi reparat. In raport cu natura incalcarii normelor de drept sau a obligatiilor conventionale raspunderea statelor se defineste atat in raspunderea penala ce incumba persoanelor fizice, cat si in raspunderea materiala care presupune repararea prejudiciului cauzat.

Prin urmare, raspunderea internationala este angajata numai atunci cand sunt intrunite cumulativ urmatoarele conditii: actul ilicit sa fi fost comis cu intentie sau din culpa; acest act sa fie imputabil statului sau recortisantilor lui; actul ilicit sa constituie o infractiune , ori sa cauzeze un prejudiciu material sau moral altui stat; intre actiune sau inactiune si urmarile acestora sa existe un raport de cauzalitate.

Clasificarea infractiunilor internationale, caracterul ilegal sau criminal al unei incalcari a normelor imperative ale dreptului international este stabilit atat de norme conventionale, cat si de reguli cutumiare. Intrucat toate genurile de infractiuni internationale lezeaza relatiile interstatale, desigur intr-o masura mai mare sau mai mica, ele au o dubla incriminare, atat prin normele de drept international, cat si prin legislatiile penale nationale ale statelor.

Statul, ca entitate suverana, are o responsabilitate internationala care decurge din calitatea lui de subiect de drept international. Aceasta raspundere internationala a statelor constituie garantia asigurarii ordinii, legalitatii si securitatii internationale.

Fiind subiecte ale dreptului international, statele raspund pentru actele reprezentantilor lor care incalca legalitatea internationala, suveranitatea neputand constitui un atribut prin a carui folosire abuziva s-ar incalca drepturile altor state.

Principiile care guverneaza raspunderea penala internationala isi au temeiul juridic in acordul de vointa al statelor, care constituie fundamentul dreptului international contemporan. Aceasta inseamna ca o fapta neincriminata pe plan intern poate constitui o infractiune internationala daca este interzisa de normele imperative ^[5] ale dreptului international.

Caracteristica proprie statelor de a fi principalele subiecte ale dreptului international, rezolva, in esenta, problema sferei subiectelor raspunderii internationale. Statele ca detinatoare ale suveranitatii exercita suprematia asupra teritoriului si se comporta independent in relatiile care se stabilesc intre ele. Evident , statele suverane si egale in drepturi unele fata de altele nu sunt numai subiecte ale dreptului international, ci si creatoarele lui.

In acelasi timp, masurile de constrangere in dreptul international pentru asigurarea executarii normelor de drept se realizeaza de catre state, individual sau in colectiv, deoarece nu exista un aparat suprastatal care sa detina puterea de constrangere ^[6].