Jurisdictia Curtii Internationale de Justitie

Jurisdictia Curtii Internationale de Justitie

"Felul in care statele isi manifesta consimtamantul pentru ca in disputele lor de natura legala sa decida Curtea Internationala de Justitie este definit in art.36 din Statut. Paragraful 1 sustine astfel: "jurisdictia Curtii se refera la toate cazurile aduse in fata sa de catre parti si la toate chestiunile special mentionate in Carta Natiunilor Unite in tratatele sau in conventiile in vigoare".

Prima posibilitate descrisa aici este aceea in care partile de comun acord inteleg sa supuna conflictul existent deja intre ele si astfel recunosc jurisdictia Curtii Internationale de Justitie asupra unui caz particular. O astfel de intelegere speciala care confera jurisdictie Curtii este des intalnita sub numele de "compromis". O alta posibilitate este aceea ca un conflict sa fie adus in fata Curtii in timp ce la data initierii procedurilor doar unul din statele aflate in conflict recunoscuse valabil jurisdictia Curtii in legatura cu cazul respectiv, iar celalalt stat nu procedase astfel printr-o manifestare expresa a vointei sale, ci in mod implicit."

Totusi aceasta este o situatie destul de rar intalnita si cunoscuta sub numele de forum proregatum.

S-a mai intamplat, de asemenea, de 10 ori ca un stat sa initieze procedurile in fata Curtii Internationale de Justitie desi se spunea ca partea opusa nu a recunoscut jurisdictia Curtii, parte pe care o invita in acest mod sa recurga la recunoasterea jurisdictiei Curtii. In majoritatea cazurilor, raspunsul care s-a dat a fost unul negativ.

"Cea de-a doua posibilitate descrisa in art.36, paragraful 1 din Statut pune intrebarea daca tratatele sau conventiile in vigoare confera jurisdictie Curtii. A devenit o practica internationala generala includerea in intelegerile internationale - atat bilaterale cat si multilaterale - a prevederilor, cunoscute sub numele de clauze jurisdictionale, ca disputele dintr-o anumita categorie sa fie in viitor sau sa poata fi supuse uneia sau mai multor metode de a gasi o rezolvare pe cale pasnica a conflictului. Numeroase clauze de acest tip au prevazut si mai prevad inca recurgerea la metode cum ar fi concilierea, medierea sau arbitrajul. Altele prevad recurgerea la metoda rezolvarii de catre Curte, fie imediat, fie dupa ce au esuat celelalte metode prin care sa se ajunga la o intelegere pe cale pasnica.

In acord cu acestea, statele semnatare ale acestor intelegeri pot, daca un conflict de tipul celui descris in clauza jurisdictionala din tratat apare intre ele, fie sa initieze procedurile impotriva celeilalte parti sau celorlalte parti prin completarea unei cereri unilaterale, fie sa incheie o intelegere speciala cu cealalta parte sau celelalte parti prevazand ca problema sa fie adusa in fata Curtii Internationale de Justitie."

Felul in care clauza jurisdictionala este alcatuita variaza de la un tratat la altul. Clauzele jurisdictionale tip au fost intocmite de Institutul de Drept International in anul 1956.

"Clauzele jurisdictionale se gasesc in tratate sau conventii:

. avand ca subiect intelegerea pe cale pasnica in disputele dintre doua sau mai multe state, care prevad in particular faptul ca se va cere luarea unei decizii pe cale judiciara, in anumite categorii de conflicte care pot sa apara intre statele respective de obicei cu anumite exceptii;

. avand ca obiect altceva decat intelegerea pe cale pasnica a disputelor care s-ar putea naste intre statele respective, caz in care clauza jurisdictionala a tratatului sau conventiei in cauza sa va referi numai la disputele care privesc interpretarea sau aplicarea tratatului sau conventiei. Astfel de clauze pot fi incluse chiar in textul propriu-zis al tratatului sau intr-un protocol anexat acestuia. Ele pot fi obligatorii sau facultative si pot suporta anumite exceptii sau nu.

Astazi, astfel de clauze jurisdictionale confera jurisdictie Curtii Internationale de Justitie, dar pentru a preveni situatia in care ele isi pierd eficienta, Statutul prezent prevede despre C.I.J. sa fie substitutul pentru Curtea Permanenta de Justitie Internationala. Daca intelegerea la care se face referire este inca in vigoare, iar statele implicate sunt parti semnatare ale Statutului, orice disputa care se naste poate fi supusa pentru rezolvare C.I.J. in acelasi mod in care se proceda in trecut cu C.P.J.I.. Cele cateva sute de tratate sau conventii care confera jurisdictie Curtii in acest fel au fost in mod normal inregistrate la Secretariatul Ligii sau la Natiunile Unite si o sa apara in colectiile tratatelor publicate de cele doua organizatii."

In completare se poate spune ca, C.P.J.I. si C.I.J. au publicat liste ale acestor tratate si conventii si extracte din ele. Nu este intotdeauna usor de determinat care dintre ele sunt mai in vigoare, dar probabil ca numara aproximativ 400, iar din cauza ca unele sunt bilaterale, implica aproximativ 60 de state, iar altele fiind multilaterale, implica un numar si mai mare de state.

"O a treia modalitate de a consimti asupra jurisdictiei Curtii este descrisa in paragrafele 2 si 3 ale art.36 din Statut:

2. Statele, parti semnatare ale prezentului Statut pot oricand sa declare ca recunosc drept obligatorie ipso facto si fara o intelegere speciala, in legatura cu orice alt stat care accepta acelasi lucru, jurisdictia Curtii asupra tuturor disputelor de natura legala privind:

a) interpretarea unui tratat;

b) orice problema de drept international;

c) existenta oricarui fapt care, daca se stabileste ca exista, ar constitui incalcarea unei obligatii internationale;

d) natura sau marimea cuantumului despagubirilor care trebuie platite pentru incalcarea unei obligatii internationale.

3. Declaratiile la care se face referire mai sus pot fi facute neconditionat sau sub conditionarea reciprocitatii din partea mai multor state sau a unui stat anume, sau pentru o perioada de timp anume.

Acest sistem asa-zis al "clauzei facultative" a dus la crearea unui grup de state care se situeaza fata de Curte pe aceleasi pozitii pe care se situeaza si locuitorii unei tari fata de instantele de drept comun din acea tara. Fiecare stat care apartine acestui grup are in principiu dreptul de a chema oricare alt stat sau chiar mai multe care fac parte, de asemenea, din acest grup, in fata Curtii, prin completarea unei cereri care initiaza procedurile desfasurate in fata Curtii si invers, s-a obligat sa apara inaintea Curtii, daca procedurile impotriva sa au fost initiate de un alt stat sau de altele mai multe. Acesta este motivul pentru care astfel de declaratii sunt cunoscute ca "declaratiile care accepta obligativitatea jurisdictiei Curtii".

Aceste declaratii care imbraca forma unui act unilateral al statului implicat sunt depuse la Secretariatul General al Natiunilor Unite si sunt, in mod general, semnate de ministrul de externe al statului respectiv sau de reprezentantul acestui stat la Natiunile Unite. Ele sunt publicate in "Seriile Tratatelor" ale Natiunilor Unite si in Anuarul Curtii Internationale de Justitie. In ciuda apelurilor solemne ale Adunarii Generale a Natiunilor Unite, ale Secretarului General al Natiunilor Unite si ale Institutului de Drept International (1959), ele sunt mai putine la numar decat se sperase.

In iulie 1996 erau doar 59, din urmatoarele zone geografice: Africa 17 (11 din ele din 1966), America Latina 9, Asia 5, Europa si alte state 28. Trebuie adaugat ca 12 alte state care la un moment dat recunoscusera jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie si-au retras declaratia, 7 dintre ele dupa ce au avut calitatea de parat in fata Curtii. In ce priveste tratatele si conventiile, Statutul a prevazut ca declaratiile care se refera la Curtea Permanenta de Justitie Internationala vor fi tratate ca si cand s-ar referi de fapt la Curtea Internationala de Justitie. Sapte dintre acestea erau inca in vigoare in 1996, dar 11 tari care initial recunoscusera obligativitatea jurisdictiei Curtii Permanente de Justitie Internationala nu au mai recunoscut-o pe aceea a Curtii Internationale de Justitie. Problemele se complica prin faptul ca acceptarea jurisdictiei obligatorii se face cu anumite rezerve ceea ce limiteaza scopul initial. Aceste rezerve se gasesc in majoritatea declaratiilor oficiale (41 din cele 59 in vigoare in iulie 1995). Declaratiile oficiale sunt valabile pe o perioada anume, de obicei pentru 5 ani cu posibilitatea unei reinnoiri tacite - ca regula - si de obicei se mai prevede ca declaratiile oficiale sa se incheie printr-o simpla nota, care sa produca efecte dupa un timp anume sau imediat.

Prevederile de acest tip, cel mai des folosite, se refera la conflicte:

. pentru care alte cai de a se ajunge la o intelegere in mod pasnic sunt, de asemenea, prevazute;

. care aparusera inainte de o anume data sau care se refera la situatii sau fapte anterioare acelei dati, in general data la care statul printr-o declaratie oficiala, conform dreptului international sau dreptului statului insusi;

. care apar pe timpul sau in afara ostilitatilor;

. ca anumite state: ca, de exemplu, intre statele membre ale Commonwealth-ului [1]sau cu alte state cu care statul care face declaratia oficiala nu intretine relatii diplomatice;

. privind anumite tratate multilaterale;

. privind anumite aspecte ce privesc probleme pentru care se aplica reglementarile din dreptul marilor.

Cele mai importante doua prevederi, cea in legatura cu alte cai pentru a se ajunge in mod pasnic la o intelegere si cea in legatura cu jurisdictia interna a unui stat (prima regasindu-se in 33 de declaratii oficiale, iar cea de-a doua in 23 de declaratii) corespund art.95 si art.2 (7) al Cartei Natiunilor Unite. Acestea prevad ca nimic din Carta:

"sa nu impiedice statele membre ale Natiunilor Unite de a incredinta solutionarea diferendelor existente intre ele, altor tribunale, in virtutea intelegerilor deja existente sau care pot fi incheiate in viitor";

"sa nu autorizeze Natiunilor Unite sa intervina in chestiuni esentiale care tin de jurisdictia interna a unui stat".

In legatura cu ultima problema, este incontestabil faptul ca orice stat suveran detine, conform dreptului international, ceea ce este cunoscut ca teritoriu in legatura cu care doar el poate decide si ar fi de neimaginat in cazul in care Curtea Internationala de Justitie ar putea sa ia hotarari privind probleme ce tin de aceasta. Totusi asa cum Curtea Permanenta de Justitie Internationala a clarificat in una din primele sale decizii, "Problema daca o anume chestiune cade sau nu in jurisdictia interna a unui stat este in mod esential o problema relativa; depinde de dezvoltarea relatiilor internationale".

Aceasta este, fara indoiala, unul din motivele pentru care anumite state au refuzat sa recunoasca jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie in ce priveste chestiunile care cadeau esential in limitele jurisdictiei interne. O astfel de rezerva actioneaza automat: este suficient pentru un guvern care se bazeaza pe o astfel de rezerva, sa declare ca o problema in legatura cu care urmeaza sa fie initiate procedurile in fata Curtii Internationale de Justitie tine de fapt de jurisdictia interna, in scopul de a limita jurisdictia C.I.J. asupra cazului respectiv.

Curtea Internationala de Justitie a retinut obiectia bazata pe aceasta rezerva in primul caz, dar nu a luat-o in considerare in ceea ce priveste cel de-al doilea caz, din moment ce obiectia se baza pe motive diferite. Unii membri ai Curtii si-au exprimat opinia in sensul ca o astfel de rezerva ar fi contrara Statutului, astfel incat, conform unor judecatori, o astfel de rezerva era nula si fara sa poata produce efecte, dar in opinia altora, intreaga declaratie care accepta jurisdictia obligatorie era nula si fara efecte (1957, 1959). Din aceasta cauza, Institutul de Drept International (1959) si mai multi oameni de stat si juristi au luat legatura cu guvernele care inclusesera o astfel de rezerva in declaratiile lor oficiale, pentru a o retrage. Anumite state au procedat in consecinta iar in 1996 doar 5 declaratii oficiale mai includeau o astfel de clauza.

Importanta unei astfel de rezerve este mai mare prin conditia reciprocitatii, care expres sau implicit se ataseaza tuturor declaratiilor oficiale care accepta jurisdictia obligatorie a Curtii. Aceasta inseamna ca atunci cand o disputa se naste intre doua sau mai multe state care facusera aceasta declaratie, rezerva facuta de oricare dintre ele poate sa devina punctul pe care sa se bazeze si care poate fi invocat de toate celelalte state. Asta inseamna ca jurisdictia Curtii in legatura cu un caz este limitata la acele categorii de dispute care nu au fost excluse de nici unul din statele implicate."

In cosecinta, tinand cont de faptul ca numarul statelor care au acceptat jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie este limitat, se poate vedea ca aceasta jurisdictie este generala pentru un numar si mai mic de state din acest numar deja limitat si este vorba, de o jurisdictie limitata pentru restul statelor.

"Statele care recunosc jurisdictia obligatorie a Curtii (cu sau fara rezerve) sunt:

Australia    Guinea-Bissau Norvegia

Austria    Haiti Pakistan

Barbados    Honduras Panama

Belgia    Ungaria Filipine

Bolswana    India Polonia

Bulgaria Japonia Portugalia

Cambogia    Kenia Senegal

Cameroon    Liberia Somalia

Canada    Liechtenstein Spania

Columbia    Luxemburg Sudan

Costa Rica Madagascar Suriname

Cipru    Malawi Swazilan

Danemarca    Malta Suedia

Republica Dominicana Mauritius Elvetia

Egipt    Mexic Togo

Estonia    Nauru Marea Britanie

Finlanda    Noua Zeelanda ..

Gambia    Olanda Uganda

Georgia    Nicaragua Uruguay

Grecia    Nigeria Zair

60 de state au fost parti in cazuri infatisate Curtii Internationale de Justitie.

Din moment ce jurisdictia Curtii se bazeaza pe consimtamantul dat de state, vointa lor este cea care determina intinderea jurisdictiei si cat de des se va recurge la decizia pronuntata de Curtea Internationala de Justitie." Trebuie sa ne reamintim ca cele 2 Curti nu au fost create in scopul de a rezolva toate conflictele internationale, ci numai anumite dispute de natura legala. "Nici Carta din San Franciso (art.33 si 95) si nici Declaratia asupra Principiilor de Drept International in ce priveste Regulile de Prietenie si Cooperare intre State nu au exclus alte mijloace de a rezolva diferendele internationale.

Curtea Permanenta de Justitie Internationala, insasi a subliniat faptul ca intelegerea pe cale judiciara "este pur si simplu o alternativa pentru rezolvarea directa si pe cale prieteneasca a disputelor intre parti". Ceea ce este esential este ca scopul final - rezolvarea conflictelor pe cale pasnica - sa fie atins.

Adunarea Generala a Natiunilor Unite a luat in calcul aceste principii atunci cand a dezbatut rolul Curtii Internationale de Justitie intre anii 1970 si 1974. Concluzionand ca ar fi fost de preferat daca ar fi folosit tot ceea ce Curtea putea sa ofere, s-a reluat in rezolutiile 3232 (XXIX), 3283 (XXIX) si 37/10 (Declaratia Manila in legatura cu Intelegerile Pasnice in Disputele Internationale din 1982) ceea ce Institutul de Drept International afirmase deja intr-o rezolutie din 1959 si anume ca actul prin care se recurge la o rezolvare pe cale judiciara a unei dispute nu trebuie sa fie considerat ca unul neprietenesc.

In 1989, Secretarul General al Natiunilor Unite a infiintat un Fond pentru Asistarea Statelor in Rezolvarea Disputelor in fata Curtii. Scopul acestui fond a fost acela de a furniza, in conformitate cu termenii si conditiile specificate in documentul intitulat Termenii Competentei, Directive si Reguli, asistenta financiara statelor pentru cheltuielile care apar in legatura cu:

a) o disputa infatisata Curtii printr-o intelegere speciala;

b) executarea unei hotarari judecatoresti a Curtii rezultata in urma unei intelegeri speciale ."