LIBERTATEA SI SIGURANTA, CONFORM JURISPRUDENTEI CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

LIBERTATEA SI SIGURANTA, CONFORM JURISPRUDENTEI CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Reamintesc ca sistemul european de protectie a drepturilor omului se bazeaza pe un principiu bine cunoscut al dreptului international public, principiul subsidiaritatii, in virtutea caruia autoritatile si jurisdictiile nationale sunt chemate, ele dintai, sa asigure aceasta protectie; Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu trebuie sa actioneze decat in ultima instanta. Altfel spus, autoritatilor publice nationale inclusiv magistratilor le revine sarcina de a veghea la respectarea drepturilor si libertatilor garantate de Conventie si protocoalele sale de catre fiecare stat parte la Conventie.

Intre aceste drepturi, unul dintre cele mai importante - afirmat cu putere inca la 1789 prin Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului - este dreptul la libertate si la siguranta, enuntat la articolul 5 al Conventiei.

Textul art. 5 din Conventie cu titlul marginal Dreptul la libertate si la siguranta are urmatorul cuprins:

1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:

a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de un tribunal competent;

b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege;

c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, sau cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia;

d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarata pentru educatia sa sub supraveghere sau despre detentia sa legala, in scopul aducerii sale in fata autoritatii competente;

e) daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o impiedica sa patrunda in mod ilegal pe teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de expulzare ori de extradare.

2. Orice persoana arestata trebuie sa fie informata, in termenul cel mai scurt si intr-o limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa.

3. Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere.

4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.

5. Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii.

Alte izvoare: art. 9 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948 are urmatorul cuprins: Nimeni nu poate fi arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar.

Art. 9 din Pactul ONU din 1966 privitor la drepturile civile si politice.

Analiza de continut: Se poate defini acest drept, in ansamblul sau, ca acela de a nu fi privat de libertate, cu exceptia unor situatii exceptionale, si de a nu fi arestat sau detinut in mod arbitrar. Dupa cum lesne se poate observa articolul 5 este cel mai lung si mai detaliat dintre toate articolele Conventiei si Protocoalelor sale. In acelasi timp, aceasta inseamna ca el comporta numeroase aspecte si ca redactorii Conventiei, preocupati de pragmatism, au tinut sa enunte cu multa precizie conditiile in care o persoana poate fi privata de libertate, ca si garantiile de care poate si trebuie sa fie insotita aceasta privare de libertate. Iar jurisprudenta fostelor organe ale Conventiei, Comisia si a Curtea Europeana a Drepturilor Omului, au rafinat si mai mult aceste conditii, limite si garantii.

In lumina acestei jurisprudente, se poate decela conditiile carora li se subordoneaza privarea de libertate, drepturile care apartin persoanei astfel privata de ceea ce inseamna unul dintre atributele cele mai pretioase ale fiintei umane, adica de a fi libera.

Structura art. 5: In primul paragraf este afirmat principiul protejarii libertatii individuale si apoi sunt enumerate in mod limitativ situatiile in care o persoana poate fi privata de libertate in mod legal . Prag. 2-4 precizeaza care sunt drepturile unei persoane private de libertate in conformitate cu dispozitiile primului paragraf. La fina, paragraful 5 creeaza, pentru persoana privata de libertate in conditiile ce vin in coliziune cu prevederile primelor patru paragrafe, un drept la despagubiri.

Scopul: protejarea individului impotriva arbitrariului autoritatilor statale, altfel spus ca nimeni sa nu fie privat de libertate decat cu respectarea exigentelor impuse de parag.1 al art. 5. Aceste exigente sunt tot atatea situatii in care o persoana poate fi in mod legal privata de libertatea sa.

Interpretarea dispozitiilor art. 5: dreptul afirmat in art. 5 prag. 1 partea introductiva este interpretat extensiv de Curte dar limitativ, riguros si restrictiv in ceea ce priveste exceptiile de la acesta.

Domeniul de aplicare al art. 5: Analiza efectuata de Curtea asupra textului conventional conduce la concluzia ca norma protejeaza doua drepturi, strans legate intre ele si interdependente: pe de o parte Curtea remarca faptul ca proclamand dreptul la libertate prag. 1 al art. 5 are in vedere libertatea individuala in acceptiunea ei clasica - libertatea fizica a persoanei iar pe de alta parte este protectia impotriva arestarilor si detentiilor arbitrare (protectia sigurantei are in vedere orice ingerinta arbitrara a puterii publice in libertatea personala a individului).

Notiunea de privare de libertate: Determinarea notiunii de privare de libertate nu a fost si nu este o intreprindere usoara, apreciindu-se de la caz la caz. Astfel in continutul notiunii nu intra numai termenii de arestare sau detinere ci si orice masura, indiferent care ar fi denumirea acesteia in dreptul intern, ce are ca efect privarea unei persoane de libertate.

Exemplificari: Astfel, Curtea a decis, spre pilda, ca revocarea liberarii conditionate reprezinta o lipsire de libertate in acceptiunea primului paragraf al art. 5 si ca o consecinta va trebui sa respecte exigente impuse de acesta, cu toate ca aceasta masura afecteaza o persoana deja condamnata de catre o instanta. Cu toate acestea masurile disciplinare luate impotriva detinutilor nu se inscriu in notiunea de lipsire de libertate de vreme ce acestia sunt lipsiti de libertate in prealabil, adica persoanele respective nu se afla in stare de libertate.

Curtea a decis in alte ocazii ca serviciul militar in sine nu reprezinta o privare de libertate, dar limitele art. 5 impuse statelor nu sunt aceleasi pentru militari si civili. Astfel, s-a ajuns la concluzia ca in materie de disciplina militara nu se poate vorbi despre privare de libertate decat daca restrictiile se indeparteaza net de conditiile normale de viata din cadrul fortelor armate. In acest sens sunt luate in considerare mai multe elemente cu ar fi: natura, durata, efectele si modalitatile de executare in discutie (cauza Engel si altii impotriva Olandei). Spre ex. Condamnarea in cazarma dupa programul normal si interdictia de a iesi in oras nu reprezinta masuri de privare de libertate insa incarcerarea este privita ca o astfel de masura (cauza Engel si altii impotriva Olandei). Intr-o alta cauza s-a decis ca privarea de libertate facuta in mod voluntar nu inlatura aplicarea art. 5 (cauza De Vilde, Ooms si Versyp impotriva Olandei). Tot astfel, internarea unui minor intr-o institutie psihiatrica, chiar cu acordul parintilor, face aplicabil art. 5 si deci trebuie sa respecte garantiile instituite de acesta (cauza Nielsen impotriva Danemarcei).

I. Conditiile care permit derogarea de la principiul general al dreptului la libertate si la siguranta

Principiul este afirmat si chiar repetat: 'Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta', apoi 'Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia'

Asa cum prevede regula in materie de interpretare a tratatelor, a fortiori atunci cand acest tratat se doreste un gardian al drepturilor omului, Curtea a interpretat intotdeauna principiul in mod extensiv, iar exceptiile, pe care urmeaza sa vi le indic in continuare, in mod restrictiv si limitativ (acest lucru a fost reamintit recent: a se vedea hotararea onka impotriva Belgia din anul 2002, la 42).

In realitate, exista o conditie/exceptie cu caracter general, si sase cazuri sau categorii de cazuri specifice.

A. Conditia cu caracter general. Conformitatea masurii de privare de libertate cu legea interna.
In toate cazurile unde este posibil, privarea de libertate trebuie sa se faca 'potrivit cailor legale'.

Aceasta formula, care este, in mod evident, o garantie fundamentala impotriva arbitrarului, si care trimite la notiunea foarte generala a 'preeminenței dreptului', solemn enuntata in Preambulul Conventiei[1], are o consecinta interesanta din punct de vedere juridic: ea permite infrangerea principiului subsidiaritatii specific mecanismului de protectie al drepturilor omului. Intrucat respectarea cailor legale este prevazuta chiar de Conventie, in mod simetric 'nerespectarea dreptului intern antreneaza o abatere de la Conventie'; deci, cu toate ca le revine 'autoritatilor nationale, si mai ales instantelor judecatoresti, in primul rand, sa interpreteze si sa aplice dreptul intern', dar acest lucru nu este suficient 'Curtea poate si trebuie sa exercite un anumit control pentru a verifica daca dreptul intern a fost intru totul respectat'. Aceasta regula rezulta din hotararea Benham impotriva Regatul Unit din 1996, dar acest considerent de principiu este frecvent reluat de Curte si cu alte prilejuri . Astfel, ca urmare a exercitarii acestui control, in cauza Tsirlis si Kouloumpas impotriva Grecia (hotarare din anul 1997), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca s-a incalcat articolul 5 al Conventiei. Ea a considerat, intr-adevar, ca punerea in detentie a doi ministri ai cultului Martorii lui Iehova a fost facuta cu incalcarea dreptului intern, deci nu potrivit cailor legale, in contradictie cu solutia pronuntata de jurisdictiile nationale din Grecia .

Mai mult, jurisprudenta Curtii nu se multumeste cu respectarea normelor de drept material si de procedura din legislatia nationala. Ea cere, in plus, ca orice privare de libertate sa fie conforma scopului articolului 5, protejarea individului impotriva arbitrarului (a se vedea, de exemplu, hotararea Bozano din 1986, in care Franta a fost condamnata pentru ca a procedat la o masura de extradare deghizata, sub aparenta unei proceduri de expulzare).

De asemenea, pentru ca o masura de privare de libertate sa fie compatibila cu prevederile art. 5 din Convenție nu este suficient sa fie dispusa in baza unei legi existente in dreptul intern al statului contractant, ci legea respectiva trebuie sa aiba anumite calitati pentru a fi calificata ca lege. Astfel, legea nationala trebuie sa indeplineasca anumite criterii de legalitate: sa fie accesibila , adica persoana in cauza sa fi avut posibilitatea de a fi avut acces la normele juridice aplicabile, sa fi avut posibilitatea sa le fi cunoscut in prealabil. In acest sens, publicarea legilor asigura accesul si astfel aceasta garantie este satisfacuta. Dar, pe langa accesibilitate, este necesar ca aplicarea legii sa fie previzibila. In acest sens, dreptul scris sau nescris trebuie sa fie suficient de precis pentru ca individul, chiar daca recurge la consultanta de specialitate, sa aiba capacitatea de a prevedea in mod rezonabil, raportat la circumstantele factuale ale cauzei, consecințele nefavorabile ale unei actiuni determinate[4]. Altfel spus, persoana vizata trebuie sa poata deduce din continutul legii ori din practica judiciara constanta care este comportamentul interzis si care sunt consecintele ce decurg din actele sale din partea autoritatilor.

B. Cazurile specifice in care o persoana poate fi privata de libertate

Libertatea nu este, din nefericire, totala. Exista ipoteze in care privarea de libertate este legala, potrivit Conventiei insesi.

Exista sase ipoteze, sau categorii de ipoteze, a caror lista este limitativa:

1) detentia legala dupa condamnarea de catre un tribunal competent (art. 5 prag. 1 lit. a) )

Este vorba, aici, de ipoteza pedepsei cu inchisoarea, urmare si consecinta a unei condamnari de catre o jurisdictie competenta. Conteaza prea putin daca pedeapsa este calificata in dreptul intern ca sanctiune penala sau sanctiune disciplinara (chiar administrativa[5]) (hotararea Engel impotriva Olanda din 1976). Tot astfel, daca condamnarea este pronuntata de un instanta de fond, de apel sau de recurs, aceasta intrucat, daca anumite sisteme juridice europene confere efecte suspensive apelului (sau chiar recursului in casatie), altele nu o fac; Curtea considera deci detinerea ca fiind legala din momentul in care o instanta, indiferent de gradul sau de jurisdictie, a pronuntat o condamnare prin care pedeapsa privativa de libertate stabilita prin hotarare devine executorie (a se vedea, de exemplu, hotararea Wemhoff impotriva Germania din 1968). A contrario, in mod evident, detentia nu este legala daca pedeapsa a fost pronuntata cu suspendare. Dimpotriva, s-a hotarat ca un sistem in care este posibil sa se dispuna neimputarea perioadei de detentie pe durata procedurii de apel din pedeapsa cu inchisoarea pronuntata nu contravine articolului 5, intrucat acesta are drept scop descurajarea apelurilor dilatorii, ceea ce duce, in consecinta, la posibilitatea de a solutiona rapid apelurile prin care se invoca motive serioase (hotararea Monnell si Morris impotriva Regatul Unit din 1987).

Din continutul textului conventional analizat rezulta ca instanta de contencios european al drepturilor omului nu verifica corectitudinea condamnarii (relevanta pe terenul art. 6 din Conventie) ci se verifica respectarea conditiilor de forma: persoana privata de libertate[6] sa fi fost condamnata de o instanta competenta si sa existe o legatura de cauzalitate intre condamnare si privare de libertate.

Cu privire la instanta competenta aceasta este o notiune autonoma, specifica Conventiei, respectiv organul cu atributii jurisdictionale ca sa poata fi considerat instanta in sensul acestui articol trebuie sa indeplineasca anumite conditii: sa se bucure de independenta si impartialitate fata de parti si de executiv, sa judece dupa o procedura echitabila, si, in general, sa indeplineasca exigentele aratate in art. 6 din Conventie.

2) detentia legala pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata de un tribunal sau in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege (art. 5 prag. 1 lit. b) )

Asa cum rezulta din continutul textului analizat, acesta reglementeaza doua situatii distincte: 1. cand cel detinut a fost privat de libertate ca urmare a refuzului sau de a se supune masurii dispusa de o instanta conform legii; 2. cand privarea de libertate a fost ordonata in vederea garantarii executarii unei obligatii impusa de lege, privitoare la libertatea persoanei.

Prima situatie are in vedere reglementarea unor imprejurari conflictuale in care sunt implicate autoritatile statului prin intermediul instantelor judiciare care trebuie sa corespunda exigentelor notiunii de tribunal mentionate anterior.

Cu privire la cea de a doua situatie, aceasta ipoteza se verifica rar. Intr-adevar, interpretarea stricta data de jurisprudenta articolului 5, in ansamblu, se combina cu caracterul oarecum exagerat al acestui de-al doilea caz, lucru care face ca rar el sa fie judecat conform Conventiei.

Astfel intr-un caz recent de incalcare a acestei dispozitii Curtea s-a pronuntat in hotararea Nowicka impotriva Polonia din 2002, unde era vorba de detinerea, in vederea efectuarii unui examen psihiatric, a unei persoane in cadrul unor proceduri private pentru defaimare.

Pe de alta parte, articolul 1 din Protocolul nr. 4 interzice detentia datornicilor, insa doar daca este vorba de o obligatie contractuala. In schimb, nici articolul 5, nici articolul 1 din Protocolul nr. 4 nu interzic masura coercitiva a privarii de libertate cu caracter de sanctiune fiscala, ca pedeapsa accesorie avand ca scop obligarea unei persoane de a plati o creanta a Statului, cum ar fi o amenda vamala (hotararea Gktan impotriva Franta din 2002).

3) retinerea si arestarea preventiva in cadrul procedurii penale (art. 5 prag. 1 lit. c) )

O astfel de detinere nu este autorizata decat daca persoana este adusa in fata 'autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune (sau sa fuga dupa savarsirea acesteia)'.

Aceasta ipoteza trebuie inteleasa intr-o maniera absolut stricta, pentru ca ea face derogare in acelasi timp de la principiul dreptului la libertate si, intr-un anumit mod, de la cel al prezumtiei de nevinovatie (garantat de articolul 6 2 al Conventiei).

Un exemplu de interpretare stricta a acestei dispozitii este ca, in opinia Curtii, nu poate fi vorba decat de o procedura penala (iar nu disciplinara sau administrativa): a se vedea in acest sens hotararea Ciulla impotriva Italia din 1989. Ca un exemplu mai recent de incalcare a acestei dispozitii, hotararea Lukanov impotriva Bulgaria din 1997: Curtea a considerat ca detinerea reclamantului nu s-a bazat pe suspiciuni verosimile ca acesta ar fi comis o infractiune cu caracter penal.

Tot astfel, motivele verosimile de suspiciune trebuie sa existe nu numai ab initio, ci trebuie sa subziste in continuare (hotararea Stgmuller impotriva Austria din 1969). Iar suspiciunea trebuie sa priveasca o infractiune concreta si determinata; arestarea nu trebuie sa fie o preventie cu caracter general vizand o persoana sau un grup de persoane suspecte de a fi periculoase din punct de vedere social. (hotararea Guzzardi impotriva Italia din 1980).

Consecinte:

- norma conventionala analizata interzice orice lipsire de libertate in mod preventiv in afara procedurii penale;

- este incalcat textul conventional si daca se constata caracterul ilegal al masurii arestului persoanei cat si mentinerea in arest a persoanei dupa expirarea mandatului in lipsa prelungirii masurii preventive de catre instanța competenta[7];

- aducerea celui lipsit de libertate inaintea persoanei care exercita functiuni judiciare trebuie sa aiba loc repede si in mod efectiv;

- pentru ca o masura de retinere sau arestare preventiva sa fie permisa in temeiul textului conventional trebuie sa existe motive plauzibile;

4) detentia unui minor hotarata pentru educatia sa sub supraveghere sau in scopul aducerii sale in fata autoritatii competente (art. 5 prag. 1 lit. d) )

Curtea controleaza daca este vorba, intr-adevar, de masuri si de structuri educationale. Ea a decis, astfel, ca plasarea unui minor in arest preventiv, intr-un regim virtual de izolare, fara personal calificat si fara ca aceasta plasare sa aiba un caracter provizoriu si sa se preschimbe rapid intr-un transfer la o institutie specializata, incalca articolul 5 (hotararea Bouamar impotriva Belgia din 1988). Aceasta jurisprudenta este constanta. A se vedea, ca un exemplu mai recent, D.G. impotriva Irlanda (hotarare din 2002). Prin aceasta, se arata din nou ca ea vegheaza la o interpretare restrictiva a exceptiilor aduse principiului libertatii.

5) detentia unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond (art. 5 prag. 1 lit. e) )
Aceasta categorie destul de variata vizeaza ceea ce s-ar putea numi detentie 'profilactica' (fie ca este vorba de profilaxie sanitara sau sociala).

Abuzurile fiind pe deplin posibile in aceasta ipoteza, dupa cum au demonstrat-o, in trecut, internarile psihiatrice ale disidentilor politici sau doar ale simplilor non-conformisti, controlul in materie, exercitat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, este deosebit de strict ( cauza Rakevich impotriva Rusia, in care reclamanta invoca o incalcare a acestei parti a articolului 5 din Conventie).

In anul 2000, Curtea a pronuntat o hotarare Varbanov impotriva Bulgaria prin care a constatat incalcarea acelorasi dispozitii, considerand ca era imposibil sa se obtina probe prin care sa stabileasca maladia psihica a unei persoane ce fusese plasata in detentie intr-un institut psihiatric.

In ceea ce priveste alienatii mintal Curtea s-a ferit sa dea o definitie definitiva, aratand ca sensul sau evolueaza in permanenta datorita progresului stiintei medicale si evolutiei mentalitatilor. Curtea precizat in cauza Winterwerp impotriva Olandei cerintele minimale de privare de libertate: alienatia trebuie dovedita in fata instantei nationale printr-o expertiza medicala obiectiva; tulburarile mentale trebuie sa aiba un caracter sau o amploare care sa legitimeze internarea; tulburarile trebuie sa persiste in timp pe intreaga durata a internarii, perioada neputandu-se prelungi in mod valabil fara existenta acestor tulburari.

Termenul vagabonzi si detentia vagabonzilor a fost antamata de Curte in cauza vagabondajului[8] unde instanta europeana a preluat definitia data de dreptul belgian notiunii de vagabond din art. 347 Cod penal (persoana care nu are un adapost stabil, nici mijloace de subzistenta si nici profesie ori ocupatie stabila).

In ceea ce priveste notiunea de alcoolic in cauza Witold Litwa impotriva Poloniei, Curtea a considerat ca persoanele care nu sunt diagnosticate medical ca fiind alcoolici, dar al caror comportament sub influenta alcoolului reprezinta o amenintare pentru ordinea publica ori pentru ele insele, pot fi retinute pentru protectia ordinii publice sau a interesului lor, cum ar fi sanatatea sau siguranta personala. Curtea respinge teza conform careia o persoana poate fi detinuta doar pentru ca a consumat alcool.

6) detentia unui strain, fie pentru a-l impiedica sa patrunda in mod ilegal pe teritoriu, fie ca impotriva lui se afla in curs o procedura de expulzare ori de extradare (art. 5 prag. 1 lit. f) )

Si aici Curtea face o interpretare limitativa a acestei ipoteze de privare de libertate - un strain avand, din principiu, un drept la libertate egal cu orice cetatean al tarii de resedinta.

Astfel, ea considera ca, in caz de detentie pendinte extradarii, privarea de libertate este justificata doar cata vreme se deruleaza procedura anterioara adoptarii unei decizii prin care sa se confirme - ori sa se infirme - extradarea persoanei in cauza si ca, prin urmare, daca tara de primire nu indeplineste aceasta procedura cu diligenta necesara, detentia inceteaza sa mai fie justificata: hotararea Quinn impotriva Franta din 1995. Ea adopta acelasi rationament pentru durata unei proceduri de expulzare (hotararea Chahal impotriva Regatul Unit din 1996).

Curtea a hotarat, de asemenea, ca retinerea strainilor in zona de tranzit a unui aeroport international echivaleaza cu privarea de libertate si a cenzurat aceasta retinere pentru durata sa excesiva, in absenta unui control judiciar suficient de catre un judecator (hotararea Amuur impotriva Franta din 1996).

Bineinteles, la fel ca pentru orice privare de libertate autorizata de articolul 5, Curtea trebuie sa fie convinsa ca exista o baza legala in dreptul intern. Este ceea ce a hotarat, de exemplu, in cauza Dougoz impotriva Grecia in 2001.

II. Garantiile procedurale impotriva privarilor de libertate

Garantiile si masurile de salvgardare de care trebuie sa poata beneficia orice persoana arestata sau detinuta, chiar daca aceasta arestare sau detentie este legala din punctul de vedere al articolului 5 din Conventie sunt prevazute in paragrafele 2 pana la 5 ale acestui articol.

Exista aici patru tipuri: dreptul de a fi informat, dreptul de a aparea in fata unui judecator, dreptul la recurs si dreptul la despagubiri.

1) informarea datorata oricarei persoane arestate asupra motivelor arestarii si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa (art. 5 parag.2)

Acest drept la informare reprezinta o garantie cruciala a libertatii individuale si dreptului la aparare[9].

Articolul 5 prag. 2 din Conventie precizeaza ca aceasta informare trebuie furnizata in termenul cel mai scurt si intr-o limba inteleasa de persoana arestata. Jurisprudenta a precizat aceste notiuni. Un termen de cateva ore (aproximativ cinci ore) intre momentul arestarii si aceasta informare a fost judecat ca fiind compatibil cu aceasta dispozitie (hotararea Fox, Campbell si Hartley impotriva Regatul Unit din 1990). A se vedea, in acelasi sens, decizia Kerr impotriva Regatului Unit din 1999. In ceea ce priveste limba, nu trebuie, neaparat, ca aceasta sa fie limba materna a persoanei, ci cel putin un idiom pe care sa-l inteleaga (a se vedea mutatis mutandis, in contextul articolului 6 3, cat priveste un rechizitoriu, hotararea Kamasinski impotriva Austriei din 1989). Pentru a da eficienta pe deplin acestei obligatii statele trebuie sa asigure persoanei detinute serviciile unui interpret, cheltuielile ocazionate cu acest serviciu urmand a fi suportate de statele parti.

Conform jurisprudentei Curtii, oricarei persoane lipsite de libertate trebuie sa i se aduca la cunostinta, in termeni simpli, nejuridici, pe care-i poate intelege, care sunt elementele esentiale de fapt si de drept care au determinat luarea masurii, informare menita sa-i permita , daca doreste, sa se adreseze unei instante judecatoresti pentru a contesta legalitatea masurii (hotararea din 5 aprilie in cauza H.B. impotriva Elvetiei).

Absenta totala a informarii asupra motivelor unei privari de libertate incalca articolul 5 2 (hotararea Van der Leer impotriva Regatului Unit din 1999).

In sfarsit, Curtea considera ca acest drept are un caracter foarte general si ca el depaseste procedura penala stricto sensu.

2) dreptul de a fi adus de indata inaintea unui judecator, apoi de a fi judecat intr-un termen rezonabil, sau eliberat in cursul procedurii (art. 5 prag. 3)

Aceasta importanta garantie procedurala, prevazuta la paragraful 3 al articolului 5, nu vizeaza decat ipoteza arestului preventiv in cadrul procedurii penale, deci cea de-a treia ipoteza de posibila privare de libertate. Si este asa, deoarece este vorba de o garantie care, in mod precis, este pandantul arestului preventiv si care trebuie sa intareasca prezumtia de nevinovatie, in sensul penal al termenului.

Textul conventional analizat contine doua garantii vitale distincte pentru individ: protejarea persoanei impotriva oricarei arestari arbitrare impunand sa intervina de indata autoritatea judiciara care va asigura controlul masurii; evitarea mentinerii, pe o perioada indelungata, in detentie a persoanelor inainte de a fi judecate.

1. Mai intai, din momentul arestarii sau al plasarii in arest preventiv, trebuie ca un judecator (sau un alt magistrat, dar in orice caz un organ independent de executiv si impartial) sa poata audia de indata persoana arestata. Jurisprudenta a precizat aceasta notiune, 'de indata'. Un termen de 14 zile, chiar in contextul special al luptei impotriva terorismului, a fost considerat excesiv (hotararea Aksoy impotriva Turcia din 1996). La fel, pentru termene care insumau, dupa caz, 6, 7 si 11 zile (hotararea De Jong, Baljet si Van den Brink impotriva Olanda din 1984).

Si chiar un termen de patru zile si jumatate, cu toate ca se apropie de limita acceptabila, a fost considerat incompatibil cu cerintele articolului 5 3 (hotararea Brogan impotriva Regatul Unit din 1988).

Cu privire la calitatea functionarului autoritatii judiciare prevazut de textul conventional analizat, se poate cita exemplul unui magistrat asimilat de Curte unui judecator, ca urmare a independentei si impartialitatii sale, este cazul unui procuror de district din cantonul Zrich (hotararea Schiesser impotriva Elvetia din 1979), dar si un exemplu in sens opus, intr-un caz in care Curtea a constatat o dubla incalcare a articolului 5 3, pentru ca procurorul nu a audiat 'de indata' persoana arestata si nu putea, pe de alta parte, sa apara in speta ca impartial, din punct de vedere obiectiv[10] (hotararea Brincat impotriva Italiei din 1992).

Dintr-un alt unghi de vedere, daca detinutul este adus in fata unui judecator, dar acesta nu are puterea de a dispune eliberarea sa, articolul 5 prag. 3 este incalcat, asa cum a decis Curtea in hotararile Aquilina si T.W. impotriva Malta din 1999.

2. In al doilea rand, garantia oferita de paragraful 3 al articolului 5 comporta necesitatea de a se pune capat arestului preventiv intr-un termen rezonabil, fie printr-o hotarare judecatoreasca care sa se pronunte cu privire la vinovatia inculpatului, fie prin punerea lui in libertate provizorie inaintea acestei pronuntari. Aceasta exigenta se bazeaza pe prezumtia de nevinovatie si pe principiul conform caruia libertatea este regula, iar privarea de libertate este exceptia. Curtea a procedat foarte devreme la aceasta interpretare, incepand cu hotararea sa Neumeister impotriva Austria din 1968. Ea califica chiar detinerea drept 'o grava derogare' (a se vedea hotararea Stgmuller impotriva Austriei din 1969). Sunt necesare, deci, motive plauzibile de a suspecta ca persoana aflata in detentie ar fi comis o infractiune (hotararea Scott impotriva Spania din 1996) sau indicii grave asupra vinovatiei sale (hotararea Tomasi impotriva Franta din 1992). Dincolo de aceasta, trebuie ca mentinerea in arest preventiv sa continue sa se justifice, iar motivele precum tulburarea ordinii publice sau riscul de a fugi trebuie sa fie temeinic justificate de autoritatile nationale (a se vedea, de exemplu, hotararea Letellier impotriva Franta din 1991).

Trebuie, in sfarsit, ca autoritatile judiciare, de altfel, obligate conform articolului 6 prag. 1 sa judece intr-un termen rezonabil, sa faca dovada, in aceasta materie, unei celeritati deosebite, pentru ca miza este libertatea. Bineinteles, este imposibil, intr-un domeniu unde apar noi parametri, sa se indice un termen rezonabil 'ideal' sau, pentru Curte, sa procedeze la o evaluare abstracta. Cu titlu de exemplu, se pot cita cazurile in care Curtea a gasit ca termenul era excesiv: Kalashnikov impotriva Rusiei (hotarare din 2002: mai mult de patru ani), Debboub impotriva Frantei (hotarare din 1999: idem), Kudla impotriva Poloniei (hotarare din 2000: aproape doi ani si jumatate).

3) dreptul persoanei arestate sau detinute sa faca recurs in fata unui tribunal pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detentiei (art. 5 prag. 4)

Aceasta regula, mentionata la articolul 5 4, dar care ne reaminteste de Actul Habeas Corpus britanic[11] din secolul XVII, instituie un drept la controlul jurisdictional pe intreaga durata a detentiei.

Jurisprudenta a adus mai multe precizari. Legalitatea trebuie sa fie apreciata nu numai in raport cu dreptul intern, dar si fata de exigentele Conventiei (hotararea Weeks impotriva Regatului Unit din 1987). Garantia functioneaza pentru orice persoana privata de libertatea sa, indiferent ca privarea a fost legala sau nu (cauza interstatala Irlanda impotriva Regatului Unit, hotarare din 1978), ca ea se inscrie intr-un context penal sau de alta natura; de exemplu, ea functioneaza pentru internarile pe motive psihiatrice, unde interventia judecatorului constituie o garantie cruciala (a se vedea in acest sens, de exemplu, hotararea Keus impotriva Olandei din 1990, sau Varbanov impotriva Bulgariei din 2000). Trebuie ca procedura urmata pentru exercitarea acestui control sa fie de natura judiciara (asa-numita cauza Vagabondaj, hotararile din 1970 si 1971 impotriva Belgiei). Notiunea de 'termen scurt', daca urmeaza a fi apreciata in concreto, trebuie luata in serios de catre autoritatile judiciare nationale (hotararea Sanchez-Reisse impotriva Elvetiei din 1986).

Se pot cita doua exemple recente de incalcare a articolului 5 4 pentru lipsa controlului jurisdictional al legalitatii detentiei, unul in cazul unei detentii prealabile unei expulzari (hotararea Dougoz impotriva Greciei din 2001), celalalt in cazul mentinerii in detentie, in baza unei condamnari la pedeapsa inchisorii pe viata (hotararea Stafford impotriva Regatului Unit din 2002).

4) dreptul la reparatii pentru orice persoana arestata sau detinuta cu incalcarea altor dispozitii ale articolului 5 (art. 5 prag. 5)

Acest text obliga statele (in numele principiului subsidiaritatii) ca ele insele sa despagubeasca victimele unor privari de libertate ilegale sau arbitrare. Iar daca statul nu-si indeplineste aceasta obligatie, el incalca articolul 5 prag. 5, Curtea fiind aceea care, in virtutea articolului 41, il va condamna sa plateasca reclamantului o despagubire cu titlu de reparatie echitabila.

Se poate cita un exemplu recent de incalcare a articolului 5 5, procesul Hood impotriva Regatul Unit (hotarare din 1999) unde, in cadrul procedurii derulate in fata curtilor martiale, reclamantul incercase sa obtina controlul legalitatii detentiei sale. Curtea a hotarat ca acest control era incredintat ofiterului comandant, care nu putea sa treaca drept independent fata de parti. In consecinta, ea a constatat o incalcare a articolului 5 prag. 3 si, cum persoana in cauza nu era indreptatita la reparatii pe plan intern, o incalcare, de asemenea, a articolului 5 prag. 5.

Concluzii:

Articolul 5 din Conventie stabileste in sine o protectie puternica a libertatii si a sigurantei. In al doilea rand, jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului a sporit, prin interpretarea data acestor dispozitii, si mai mult, intensitatea si intinderea acestei protectii. In sfarsit, in acest domeniu Curtea le lasa statelor parti o marja de apreciere ingusta: exigenta sa reprezinta, prin urmare, un puternic factor de armonizare a dreptului national si a practicilor din aceste state.

Obiective de urmarit:

 Ce inseamna privare de libertate?

In ce condiții se poate dispune? De catre cine?

Ce inseamna "motive plauzibile" pentru arestare? Cum sancționeaza Curtea neindicarea motivelor de arestare?

Care este durata admisibila a arestarii preventive in funcție de circumstanțele cauzei?

Care sunt motivele admise pentru prelungirea arestarii?

In ce consta dreptul de a fi informat cu privire la motivele arestarii?

Ce inseamna termen scurt pentru judecarea contestației introduse impotriva masurii arestarii?

Jurisprudenta in materie in cazurile cu privire la Romania.

1. Cauza Pantea impotriva Romaniei[12]:

Curtea a retinut urmatoarele:

1. Cu privire la luarea masurii arestarii preventive impotriva reclamantului in absenta unor indicii temeinice ca acesta s-a sustras urmaririi penale dupa savarsirea faptei

220. Curtea reaminteste ca pentru interpretarea termenului 'potrivit cailor legale', prevazut de articolul 5 alineat 1 din Conventie, Curtea face trimitere la legislatia nationala si consacra obligatia de respectare a normelor interne procedurale si de drept substantial (Assenov, sus-mentionata, 139). Desi autoritatile nationale, in special instantele judecatoresti, sunt, in primul rand, competente sa interpreteze si sa aplice dreptul intern, totusi daca nerespectarea dispozitiilor legale interne reprezinta, in acelasi timp, o incalcare a articolului 5 alineat 1 din Conventie, Curtea poate si trebuie sa exercite functia sa de control asupra respectarii dreptului national (Douiyeb c. Olandei, cererea nr. 31464/96, 45).

221. Sub acest aspect, Curtea noteaza ca prin ordonanta din 5 iulie 1994, procurorul D. a dispus arestarea preventiva a reclamantului, in aplicarea articolelor 146 si 148 literele c), e) si h) din Codul de procedura penala, invocand faptul ca reclamantul se sustrasese urmaririi penale si ca lasarea sa in libertate prezenta pericol pentru ordinea publica. Or, prin hotararea din 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a declarat ilegala arestarea preventiva a reclamantului, cu motivarea ca acesta nu s-a sustras urmaririi penale, ci, dimpotriva, a dat curs tuturor convocarilor parchetului, iar procurorul desemnat a instrumenta cauza l-a lasat sa astepte, in zadar, pe culoarul parchetului.

222. Curtea noteaza, de asemenea, ca Guvernul nu a contestat faptul ca arestarea preventiva a reclamantului a fost dispusa cu nerespectarea dispozitiilor dreptului intern in materie, pe de o parte, pentru ca nu au existat motive temeinice care sa justifice emiterea mandatului de arestare si, pe de alta parte, pentru ca procurorul a omis sa mentioneze, astfel cum prevedeau dispozitiile articolului 146 din Codul de procedura penala, motivele care justifica aprecierea ca lasarea in libertate a reclamantului punea in pericol ordinea publica.

223. In aceste circumstante, Curtea apreciaza ca, in cauza, nerespectarea dispozitiilor legale ce reglementeaza in dreptul intern materia arestarii preventive, fapt recunoscut de instantele judecatoresti interne si necontestat de Guvern, este, in mod evident, stabilita si atrage incalcarea articolului 5 alineat 1 litera c) din Conventie.

2. Cu privire la mentinerea reclamantului in stare de detinere dupa expirarea mandatului de arestare

224. Reclamantul invoca faptul ca a fost, in mod ilegal, mentinut in stare de arest preventiv dupa expirarea mandatului de arestare.

225. Guvernul nu contesta aceasta afirmatie. El releva ca mandatul de arestare impotriva reclamantului, emis la data de 5 iulie 1994, pentru o durata de 30 de zile, a fost pus in executare la data de 20 iulie 1994 si a expirat la data de 19 august 1994. Guvernul afirma ca, potrivit dreptului intern, reclamantul ar fi trebuit pus in libertate la expirarea acestui termen, in cazul in care Tribunalul Bihor nu s-a pronuntat, pana la acea data, asupra necesitatii prelungirii masurii arestarii preventive.

226. Avand in atentie principiile generale ale jurisprudentei sale in materie, enuntate la paragraful 220 de mai sus, Curtea remarca faptul ca mentinerea reclamantului in stare de detinere dupa 19 august 1994, data la care mandatul de arestare a expirat, a fost declarata ilegala de catre Curtea de Apel Oradea, in lipsa unei prelungiri a masurii de catre tribunalul competent a se pronunta asupra legalitatii acesteia, fapt necontestat de Guvern.

227. In consecinta, Curtea apreciaza ca mentinerea reclamantului in stare de detinere dupa 19 august 1994 nu este conforma dispozitiilor legale si, prin aceasta, incalca dispozitiile articolului 5 alineat 1 litera c) din Conventie.

3. ASUPRA PRETINSEI INCALCARI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 3 DIN CONVENTIE

228. Reclamantul se plange, de asemenea, ca nu a fost condus 'de indata', la instanta judecatoreasca, dupa arestarea sa. El invoca articolul 5 alineat 3 din Conventie, care prevede:

'Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute la alineatul 1 litera c) din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a unui alt magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciarei ()'

229. In observatiile initiale asupra admisibilitatii si temeiniciei plangerii, Guvernul a admis ca legislatia romana in vigoare la data evenimentelor nu raspundea exigentelor articolului 5 alineat 3 al Conventiei, intrucat procurorul, ce avea competenta de a dispune masura arestarii preventive, nu oferea garantiile pe care notiunea de 'magistrat', in sensul articolului 5 alineat 3 din Conventie, le implica. Or, in cauza, masura arestarii preventive impotriva reclamantului a fost luata prin ordonanta procurorului din 20 iulie 1994, pentru o durata de 30 zile de la data arestarii sale de catre organele de politie, adica 20 iulie 1994.

230. In observatiile sale complementare, ulterioare datei de 6 martie 2001, data pronuntarii deciziei de admisibilitate a plangerii, Guvernul a sustinut ca nu ar trebui ca aprecierea incalcarii unei dispozitii a Conventiei sa se faca in abstracto, caci o lege interna poate conduce, in anumite cazuri, la o incalcare a drepturilor garantate de Conventie, dar, in alte cazuri, se poate ajunge la constatarea, in concreto, a respectarii Conventiei. In acest sens, Guvernul subliniaza ca, la data de 21 iulie 1994, adica in ziua urmatoare arestarii sale, reclamantul a fost condus, in temeiul articolelor 152 alineat 2, 4 si 5 din Codul de procedura penala la instanta judecatoreasca, respectiv Tribunalul Bihor, pentru a fi ascultat. Or, in opinia Guvernului, judecatorul desemnat a se pronunta asupra fondului cauzei oferea toate garantiile impuse de articolul 5 alineat 3 din Conventii. Din aceste considerente, Guvernul considera ca, in cauza, dispozitiile articolului 5 alineat 3 din Conventie nu au fost incalcate.

231. Curtea considera necesar sa examineze, mai intai, argumentul invocat de Guvern in observatiile complementare. Sub acest aspect, Curtea reaminteste ca s-a pronuntat in mod constant in jurisprudenta sa in sensul ca prima teza a articolului 5 nu se rezuma la a prevedea accesul persoanei arestate la o autoritate judiciara, ci ea impune magistratului in fata caruia persoana arestata este condusa, obligatia de a examina circumstantele care militeaza pentru si contra mentinerii arestarii preventive, de a se pronunta potrivit criteriilor juridice asupra existentei unor motive temeinice care sa justifice mentinerea arestarii si, in absenta lor, de a dispune punerea in libertate (a se vedea, intre altele, Assenov, sus-mentionata, 146; De Jong, Baljet si Van den Brink c. Olandei, hotararea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 21 - 24, 44, 47 si 51). Cu alte cuvinte, articolul 5 alineat 3 impune ca magistratul sa se pronunte asupra legalitatii masurii preventive.

232. In speta, Curtea noteaza ca, dupa cum sustine si Guvernul, reclamantul a fost condus pe data de 21 iulie 1994 in fata judecatorului M.V., presedinte de sectie la Tribunalul Bihor, care i-a adus la cunostinta reclamantului ca parchetul a dispus trimiterea sa in judecata, i-a facut cunoscut rechizitoriul si ia pus intrebari in legatura cu o declaratie pe care acesta a facut-o la parchet.

233. Or, Curtea releva ca din actele dosarului nu rezulta ca judecatorul a examinat aspectele privitoare la legalitatea arestarii. Intr-adevar, nu rezulta din incheierea de sedinta din 21 iulie 1994 ca problema legalitatii masurii preventive a fost luata in discutie (paragraful 23, de mai sus, in fine).

234. Curtea apreciaza ca simpla aducere a reclamantului in fata judecatorului M.V., la data de 21 iulie 1994, nu era de natura sa asigure respectarea articolului 5 alineat 3 din Conventie. In consecinta, acest argument al Guvernului nu poate fi retinut.

235. In aprecierea Curtii, capatul de cerere intemeiat pe articolul 5 alineat 3 din Conventie include doua aspecte distincte: primul priveste calitatea de 'magistrat', in sensul articolului 5 alineat 3, a procurorului care a dispus masura arestarii preventive impotriva reclamantului; al doilea aspect poarta asupra caracterului 'imediat' (prompt), in sensul aceleiasi dispozitii din Conventie, al controlului judecatoresc asupra legalitatii masurii arestarii preventive.

1. Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat masura arestarii preventive

236. Conform principiilor stabilite de jurisprudenta Curtii, controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esential al garantiei oferite de articolul 5 alineat 3 (Aksoy c. Turciei, hotararea din 18 decembrie 1996, Culegerea de hotarari si decizii 1996-VI, p. 2282, 76). Pentru a se considera ca un 'magistrat' exercita 'functii judiciare', in sensul acestei dispozitii, acesta trebuie sa indeplineasca anumite conditii, ce reprezinta, pentru persoana arestata, garantii impotriva arbitrarului si a privarii nejustificate de libertate (Schiesser c. Elvetiei, hotararea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, 31). Astfel, 'magistratul' trebuie sa fie independent in raport de executiv si de parti (Schiesser, sus-mentionata, 31). In aceasta privinta, unele circumstante obiective, existente la momentul luarii masurii arestarii preventive, pot fi relevante: daca magistratul poate interveni in procedura penala ulterioara momentului luarii masurii, in calitate de organ de urmarire, independenta si impartialitatea sa poate fi pusa la indoiala (Huber c. Elvetiei, hotararea din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, 43 si Brincat c. Italiei, hotararea din 26 noiembrie 1992, seria A nor 249-A, p. 12, 21).

237. Curtea releva, in primul rand, ca, in cauza, procurorul D.F. de la Parchetul de pe langa Tribunalul Bihor a intervenit initial in stadiul de cercetare penala, analizand daca exista indicii temeinice ca reclamantul a savarsit o infractiune, etapa finalizata prin dispunerea inceperii urmaririi penale si prin luarea masurii arestarii preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, in calitate de organ de urmarire penala, etapa finalizata prin punerea in miscare a actiunii penale impotriva reclamantului si trimiterea acestuia in judecata. Procurorul nu a reprezentat, in speta, Ministerul Public in procedura in fata instantei judecatoresti, desi ar fi putut sa o faca, caci nici o dispozitie legala in materia organizarii judiciare nu o interzicea in mod expres. In consecinta, este necesar a se examina daca, in circumstantele spetei, procurorul oferea garantiile de independenta si impartialitate pe care le presupune notiunea de 'magistrat', in sensul articolului 5 alineat 3 din Conventie.

238. Sub acest aspect, Curtea reaminteste ca, in cauza Vasilescu c. Romaniei (hotararea din 22 mai 1998, Culegerea de hotarari si decizii 1998-III, p. 1075, 40, 41) a statuat deja, pe terenul articolului 6 alineatul 1 din Conventie, ca in Romania, procurorii, actionand in calitate de reprezentanti ai Ministerului Public, subordonati, mai intai, procurorului general, apoi ministrului justitiei, nu indeplinesc conditia de independenta in raport cu puterea executiva. Curtea nu identifica nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferita in speta, de aceasta data, pe terenul articolului 5 alineat 3 din Conventie, din moment ce independenta fata de executiv este inclusa printre garantiile pe care le presupune notiunea de 'magistrat', in sensul articolului 5 alineat 3 din Conventie (Schiesser, sus-mentionata, 31).

239. Avand in vedere cele expuse anterior, Curtea concluzioneaza ca procurorul care a dispus arestarea preventiva a reclamantului nu era un 'magistrat', in sensul articolului 5 alineat 3 din Conventie. In consecinta, urmeaza a se verifica daca legalitatea masurii arestarii preventive a fost supusa controlului judecatoresc si daca acesta a intervenit 'de indata' ('aussitt'), in sensul aceleiasi dispozitii din Conventie.

2. In ceea ce priveste respectarea conditiei de promptitudine prevazute de articolul 5 alineat 3 din Conventie

240. Curtea reaminteste ca articolul 5 alineat 3 din Conventie impune interventia, de indata, a controlului judecatoresc asupra legalitatii masurii arestarii preventive, promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciata in concreto, in raport de circumstantele cauzei (De Jong, Baljet si Van den Brink, sus-mentionata, p. 24 si 25, 51 si 52). In acelasi timp, in interpretarea si aplicarea notiunii de promptitudine, nu se poate aplica principiul flexibilitatii decat intr-o foarte mica masura (Brogan si altii c. Marii Britanii, hotararea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 33 - 34, 61), un control judecatoresc rapid asupra arestarii preventive constituind, pentru persoana in cauza o garantie importanta impotriva unor rele tratamente (Aksoy, sus-mentionata, 76).

241. In speta, Curtea noteaza ca masura arestarii preventive impotriva reclamantului a fost luata prin ordonanta procurorului din 5 iulie 1994, pentru o durata de 30 de zile, incepand cu data arestarii sale, respectiv 20 iulie 1994. Or, abia la data de 28 noiembrie 1994 au fost examinate aspectele privitoare la legalitatea arestarii preventive de catre Tribunalul Bihor care, incontestabil, prezenta garantiile impuse de articolul 5 alineat 3 din Conventie (paragraful 26, de mai sus). Durata totala a arestarii preventive anterioare aducerii reclamantului in fata unui 'magistrat' in sensul articolului 5 alineat 3 este, deci, de mai mult de patru luni.

242. Curtea reaminteste ca, in hotararea Brogan, a statuat ca o perioada de patru zile si sase ore de la data la care mandatul de arestare a fost pus in executare pana la data la care legalitatea masurii a fost supusa controlului judecatoresc depaseste limitele temporale stricte fixate de articolul 5 alineat 3 din Conventie, chiar daca arestarea era necesara in scopul protejarii colectivitatii, in ansamblul sau, impotriva terorismului (Brogan, sus-mentionata, 62). A fortiori, Curtea nu ar putea admite, in cauza, ca era necesara arestarea preventiva a reclamantului pe o perioada de mai mult de patru luni, fara ca el sa fi fost condus in fata unui 'magistrat', in sensul articolului 5 alineat 3 din Conventie.

243. In consecinta, articolul 5 alineat 3 din Conventie a fost incalcat in cauza.

4. CU PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 4 DIN CONVENTIE

244. Reclamantul se plange, de asemenea, ca instanta judecatoreasca sesizata, Curtea de Apel Craiova, nu a dispus in termen scurt cu privire la cererea sa de punere in libertate. El invoca articolul 5 alineat 4 din Conventie, care prevede:

'Orice persoana lipsita de libertatea sa, prin arestare sau detinere, are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.'

245. In observatiile sale asupra admisibilitatii si temeiniciei plangerii, Guvernul nu a contestat faptul ca, in cauza, nu au fost respectate prevederile dreptului intern in materie, potrivit carora masura arestarii preventive trebuie prelungita in termen de 30 de zile, iar recursul impotriva incheierii/sentintei (daca masura este prelungita o data cu pronuntarea hotararii pe fond a primei instante, n.n.) prin care se prelungeste masura arestarii preventive trebuie solutionat in termen de 3 zile.

246. In observatiile complementare, Guvernul a precizat ca a intervenit o eroare in observatiile sale initiale, in sensul ca termenul de trei zile la care se face referire in aceste prime observatii este termenul in care persoana arestata poate declara recurs impotriva incheierii prin care instanta se pronunta asupra prelungirii masurii arestarii preventive, si nu termenul in care trebuie solutionat recursul.

247. Invocand hotararile Rehbock c. Sloveniei (cererea nr. 29462/95, 84, Culegerea de hotarari si decizii 2000-XII) si Jablonski c. Poloniei (cererea nr. 33492/96, nepublicata), Guvernul admite ca statului ii revine obligatia de a reglementa o procedura judiciara rapida, in cadrul careia sa se exercite controlul legalitatii arestarii preventive, dar subliniaza ca aprecierea masurii in care aceasta obligatie este indeplinita trebuie realizata in concreto. In cauza, ca urmare a recursului declarat de reclamant la data de 9 decembrie 1994 impotriva sentintei prin care instanta s-a pronuntat si asupra prelungirii masurii arestarii preventive (prin respectiva sentinta, prima instanta solutiona pe fond cauza, n.n.), Curtea de Apel Oradea a fixat un prim termen la data de 16 februarie 1995. Or, la acest termen de judecata, s-a hotarat amanarea examinarii cauzei intrucat reclamantul era absent, instantei aducandu-i-se la cunostinta ca acesta urma sa fie internat in Spitalul Penitenciar Jilava, fiind prezent numai avocatul reclamantului.

248. In opinia Guvernului, perioada de timp dintre cele doua sedinte de judecata se explica prin faptul ca instanta nu putea fixa un termen mai apropiat, intrucat nu avea cunostinta de durata spitalizarii reclamantului. Guvernul subliniaza, de asemenea, ca la termenul din data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a pus, din oficiu, in discutia partilor problema legalitatii arestarii si a prelungirii acesteia, si, admitand recursul reclamantului, a dispus punerea sa in libertate.

249. Curtea reaminteste ca, prin garantarea unei cai de recurs persoanelor arestare sau detinute, articolul 5 alineat 4 consacra, de asemenea, dreptul acestora de a obtine, in termen scurt, o hotarare judecatoreasca prin care sa se statueze asupra legalitatii masurii arestarii preventive si care sa puna capat privarii de libertate, daca aceasta este declarata ilegala (Van der Leer c. Olandei, hotararea din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p. 14, 35). Nu este necesar ca procedura prevazuta de articolul 5 alineat 4 sa ofere garantii identice celor impuse de articolul 6 alineat 1 pentru procesele civile sau penale, dar ea trebuie sa imbrace un caracter judiciar si sa ofere persoanei in cauza garantii adaptate naturii privarii de libertate de care el se plange (a se vedea, intre altele, Megyeri c. Germaniei, hotararea din 12 mai 1992, seria A nr. 237-A, pag. 11 - 12, 22).

1. Perioada ce urmeaza a fi luata in considerare

250. Curtea observa ca perioada ce urmeaza a fi luata in considerare pentru aprecierea celeritatii procedurii de examinare a legalitatii arestarii a debutat cu cererea de punere in libertate formulata de catre reclamant la 9 decembrie 1994, in cadrul recursului declarat impotriva sentintei din 28 noiembrie 1994. In sustinerea recursului, reclamantul a solicitat, printre altele, examinarea cu prioritate a cererii sale de punere in libertate, mentionand lipsa impartialitatii procurorului desemnat a instrumenta cauza si riscul de abuz in cazul mentinerii sale in stare de arest preventiv.

251. Curtea releva ca, abia la data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a dat curs cererii reclamantului de a examina legalitatea masurii arestarii preventive, dispunand punerea sa in libertate.

252. Or, Curtea apreciaza ca, in principiu, un asemenea interval - trei luni si douazeci si opt de zile - este incompatibil cu notiunea de 'in termen scurt', prevazuta de articolul 5 alineat 4 din Conventie. In consecinta, Curtea va examina, in lumina argumentelor Guvernului, daca exista circumstante de natura exceptionala care sa permita justificarea in speta a unei derogari de la acest principiu.

2. Respectarea principiului solutionarii 'in termen scurt'

253. Curtea subliniaza mai intai ca aceasta notiune nu se poate aprecia in abstracto, ci - ca si in cazul interpretarii notiunii de 'durata rezonabila' prevazuta de articolele 5 alineat 3 si 6 alineat 1 din Conventie - trebuie sa se aprecieze in lumina circumstantelor fiecarei cauze. In aceasta privinta, Curtea noteaza ca Guvernul a evidentiat o serie de elemente care, in ansamblul lor, pot justifica durata procedurii: astfel, motivul pentru care curtea de apel a fixat, la data de 16 februarie 1995, un nou termen de judecata atat de lung a fost, pe de o parte, absenta reclamantului la acest termen si, pe de alta parte, imposibilitatea instantei de a cunoaste perioada de spitalizare a acestuia. Curtea noteaza ca Guvernul invoca, de asemenea, argumentul potrivit caruia, la termenul din 6 aprilie 1995, curtea de apel a examinat din oficiu aspectele privitoare la legalitatea masurii arestarii preventive luate impotriva reclamantului.

254. Desi nu contesta faptul ca participarea reclamantului la sedinta de judecata in care se analizeaza legalitatea arestarii sale preventive constituie una din garantiile procesuale ce trebuie asigurate in materia controlului lipsirii de libertate, nu este mai putin adevarat ca reclamantul avea dreptul sa obtina 'intr-un termen scurt' o hotarare - pozitiva sau negativa - asupra legalitatii masurii dispuse impotriva sa.

255. Or, Curtea nu intelege de ce internarea reclamantului la Spitalul Penitenciar Jilava si absenta sa la termenul din 16 februarie 1995 au fost atat de importante, incat Curtea de Apel Oradea sa considere necesar sa amane examinarea cauzei pana la data de la 6 aprilie 1995, adica o luna si optsprezece zile mai tarziu. Curtea noteaza ca reclamantul a fost, de altfel, readus la Penitenciarul Oradea la data de 20 februarie 1995 (paragrafele 83 si 98, de mai sus).

256. In plus, Curtea reaminteste ca un control judiciar rapid al legalitatii arestarii, asa cum prevede articolul 5 alineat 4 din Conventie, constituie pentru persoana care face obiectul masurii in cauza o garantie importanta impotriva relelor tratamente (mutatis mutandis, Aksoy, sus-mentionata, 76). Or, releva Curtea, in speta nu se contesta ca, intre 9 decembrie 1994, data la care reclamantul a solicitat punerea sa in libertate, invocand nelegalitatea arestarii sale preventive si riscul de abuz, si 6 aprilie 1995, data la care curtea de apel a statuat asupra cererii sale, reclamantul a fost supus in penitenciar la tratamente declarate de Curte contrare articolului 3 din Conventie (paragraful 185, de mai sus).

257. In aceste circumstante, Curtea estimeaza ca garantia de celeritate, prevazuta de articolul 5 alineat 4 din Conventie, nu a fost respectata, in cauza, si, deci, ca articolul 5 a fost incalcat si sub acest aspect.

5. ASUPRA PRETINSEI INCALCARI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 5 DIN CONVENTIE

258. Reclamantul se plange ca nu a obtinut o reparatie pentru detinerea sa ilegala. El invoca articolul 5 alineat 5 din Conventie, care prevede:

'Orice persoana care este victima a unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii'.

259. In observatiile sale initiale asupra admisibilitatii si temeiniciei plangerii, transmise Curtii la data de 13 iulie 1998, Guvernul a precizat ca reclamantul putea beneficia de despagubiri pentru prejudiciul suferit pe calea unei actiuni in reparare intemeiata pe articolul 504 din Codul de procedura penala. Guvernul a subliniat ca reclamantul poate oricand (in sensul ca la momentul transmiterii observatiilor, reclamantul putea introduce aceasta actiune, n.n.) sa faca apel la aceasta procedura, intrucat termenul general de prescriptie de 3 ani care, in opinia Guvernului, curge de la data pronuntarii hotararii Curtii Supreme de Justitie din 26 noiembrie 1996, nu se implinise inca.

260. In observatiile sale complementare asupra admisibilitatii si temeiniciei plangerii, transmise Curtii la data 5 iunie 2001, Guvernul precizeaza ca dispozitiile articolului 504 din Codul de procedura penala au un caracter special si sunt aplicabile situatiilor limitativ prevazute in textul sau. Or, in opinia Guvernului, aceasta reglementare nu exclude posibilitatea, pentru reclamant, de a face uz de alte cai de recurs care i-ar permite obtinerea unei reparatii pentru prejudiciul pretins.

In special, Guvernul releva faptul ca in dreptul roman, comitentii sunt responsabili, in temeiul articolului 1000 alineat 3 din Codul civil, pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor in exercitarea functiilor ce le-au fost incredintate (paragraful 153, de mai sus). Guvernul furnizeaza, cu titlu de exemplu, o copie nedatata si nesemnata a unei actiuni civile bazata pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil, prin care o persoana fizica (D.V.) a chemat in judecata Curtea de Apel Bucuresti si Ministerul Justitiei, pentru a fi obligati, in calitatea lor de comitenti, la plata de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestarii, masura apreciata nelegala.

261. Reclamantul considera ca, la data introducerii cererii sale, nu era reglementata in dreptul romanesc o procedura care sa-i permita obtinerea de despagubiri pentru arestarea sa nelegala. Mai mult, el releva faptul ca in 1999, a dat curs recomandarilor formulate de Guvern in observatiile sale initiale asupra admisibilitatii si temeiniciei plangerii, introducand o actiune in reparare intemeiata pe articolul 504 din Codul de procedura penala. Totusi, instantele judecatoresti nationale au respins actiunea sa, desi a fost introdusa in termenul general de prescriptie de trei ani, asa cum a indicat Guvernul.

262. Curtea reaminteste ca articolul 5 alineat 5 este respectat daca persoana poate cere o reparatie pentru privarea sa de libertate realizata in conditii contrare dispozitiilor articolului 5 alineatele 1 - 4 (Wassink c. Olandei, hotararea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 16, 38). Dreptul la reparatie garantat de paragraful 5 presupune ca a fost deja constatata incalcarea unuia dintre celelalte paragrafe ale articolului 5 fie de catre o autoritate nationala, fie de catre organele Conventiei. Luand in considerare concluziile la care a ajuns Curtea la paragrafele 223, 227, 257 de mai sus, rezulta ca articolul 5 alineatul 5 este aplicabil in cauza.

263. Curtea releva faptul ca Guvernul invoca doua cai de recurs care i-ar fi permis reclamantului sa obtina despagubiri pentru prejudiciul pretins, adica, in primul rand, o actiune in reparare intemeiata pe articolul 504 din Codul de procedura penala si, in al doilea rand, o actiune in raspundere civila delictuala, intemeiata pe articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil.

264. In ceea ce priveste prima dintre caile indicate de Guvern, Curtea reaminteste ca ea nu procedeaza la o examinare in abstracto a legislatiei si jurisprudentei interne relevante, ci verifica daca modul in care acestea au fost aplicate in cazul reclamantului a condus la o incalcare a dispozitiilor Conventiei (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani c. Italiei, hotararea din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, 24). Sub acest aspect, Curtea noteaza ca reclamantul a introdus la data de 18 noiembrie 1999 o actiune in despagubiri intemeiata pe articolul 504 din Codul de procedura penala, asa cum a indicat Guvernul in stadiul admisibilitatii cererii, adica in termenul general de prescriptie de trei ani care a inceput sa curga de la data pronuntarii hotararii Curtii Supreme de Justitie din 26 noiembrie 1996.

265. Or, Curtea releva ca Judecatoria Timis a respins cererea in despagubiri a reclamantului de doua ori: mai intai la data 7 iulie 2000, ca prematur introdusa, cu motivatia ca procedura penala initiata impotriva sa era inca pendinte si, a doua oara, la data de 18 ianuarie 2002, ca prescrisa, cu motivatia ca termenul de prescriptie de un an prevazut de articolul 505 alineat 2 din Codul de procedura penala fusese depasit.

266. Date fiind aceste puncte de vedere contradictorii ale Guvernului si ale instantelor nationale cu privire la termenul in care reclamantul ar fi putut introduce o actiune in despagubiri pentru prejudiciul suferit urmare arestarii sale nelegale, Curtea apreciaza ca nu este necesar sa se pronunte asupra interpretarii acestei probleme de drept intern (Vasilescu, sus-mentionata, 39). Ea precizeaza, de asemenea, ca nu-i revine competenta de a se pronunta asupra oportunitatii solutiilor instantelor interne; rolul sau se rezuma la a verifica conformitatea cu dispozitiile Conventiei a consecintelor ce decurg din aplicarea dreptului national (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei, hotararea din 19 decembrie 1997, Culegerea de hotarari si decizii 1997-VIII, p. 2955, 32). Curtea va avea in atentie, in examinarea cauzei, dispozitiile dreptului roman existente la data introducerii cererii.

267. Curtea observa ca, potrivit dispozitiilor articolelor 504 si 505 din Codul de procedura penala, reclamantul poate introduce o cerere in despagubiri in termen de un an de la ramanerea definitiva a hotararii de achitare sau de la data emiterii rezolutiei de neincepere sau de scoatere de sub urmarire penala. Or, asa cum noteaza Curtea pana la aceasta data reclamantul nu a fost nici achitat, si nici nu a beneficiat de o rezolutie de neincepere sau de scoatere de sub urmarire penala.

268. Curtea noteaza ca Guvernul nu a prezentat nici un exemplu din practica instantelor nationale care sa sustina argumentul potrivit caruia o actiune intemeiata pe articolul 504 din Codul de procedura penala ar permite partii interesate sa obtina o reparatie atunci cand o instanta a constatat, asa cum este cazul reclamantului, ca arestarea preventiva a fost nelegala. In aceste circumstante, Curtea constata caracterul incert al caii de recurs indicate.

269. In ceea ce priveste ce-a de-a doua cale de recurs indicata de Guvern, adica o actiune in raspundere civila delictuala intemeiata pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil (paragraful 153, de mai sus), Curtea releva ca observatiile prezentate de Guvern, asupra acestui aspect, au mai de graba forma unei exceptii de neepuizare a cailor de recurs interne care fiind invocata pentru prima oara dupa pronuntarea deciziei de admisibilitate a cererii, nu poate fi luata in considerare (a se vedea, printre altele, Ceteroni c. Italiei, hotararea din 15 noiembrie 1996, Culegerea de hotarari si decizii 1996-V, p. 1755 - 1756, 19).

In orice caz, Curtea noteaza ca dosarul cauzei nu contine nici un exemplu de practica judiciara in care o persoana sa fi obtinut o reparatie de tipul celei prevazute de articolul 5 alineatul 5 din Conventie, invocand dispozitia legala mentionata de Guvern (articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil, n.n.). Curtea releva, in aceasta privinta, ca Guvernul s-a limitat la transmiterea copiei unei cereri prin care un justitiabil a sesizat o instanta interna, in temeiul dispozitiei in cauza. Or, Curtea noteaza ca acea copie nu este nici datata, nici semnata si ca nu se poate stabili cu certitudine ca o asemenea actiune a fost, in mod real, introdusa la o instanta interna, nici a fortiori ca ar fi facut obiectul examinarii acesteia din urma.

270. Tinand cont de cele de mai sus, Curtea apreciaza ca exercitarea efectiva a dreptului garantat de articolul 5 alineatul 5 din Conventie nu a fost asigurata cu suficienta certitudine, in cauza (a se vedea, mutatis mutandis, Ciulla c. Italiei, hotararea din 22 februarie 1989, seria A, nr. 148, p. 18, 44).

271. In consecinta, Curtea apreciaza ca a existat o incalcare a articolului 5 alineatul 5 din Conventie.

2. Cauza Cauza Calmanovici impotriva Romaniei[13]

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 alin. 1 din Conventie

53. Reclamantul se plange de nelegalitatea arestarii preventive si mentinerii sale in stare privativa de libertate in baza ordonantei procurorului din data de 2 august 2002 si a incheierilor din 20 august, 19 septembrie si 7 octombrie 2002, datorita necompetentei autoritatilor care au pronuntat aceste decizii, de lipsa motivelor cerute de prevederile CPP si de nepublicarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor cu inchisoarea, care priveau de asemenea executarea arestarii preventive. El invoca de asemenea lipsa bazei legale pentru detentia sa timp de saisprezece ore in ziua de 27 septembrie 2005. Reclamantul invoca art. 5 alin. 1 din Conventie care dispune urmatoarele :

 Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale :

a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal competent ;

()

c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsire acesteia ;

() 

A. Asupra detentiei reclamantului in perioada 2 august - 19 noiembrie 2002

1. Asupra admisibilitatii

54. In masura in care reclamantul invoca incalcarea art. 5 alin. 1 din Conventie datorita necompetentei procurorului de a dispune arestarea sa preventiva la data de 2 august 2002, Curtea constata ca la vremea comiterii faptelor, in conformitate cu art. 148 CPP, procurorul era competent sa dispuna o asemenea masura (a se vedea, mutatis mutandis, Ilie impotriva Romaniei (Hotarare), nr. 9369/02, 30 martie 2006), care a fost apoi confirmata de o instanta la data de 20 august 2002. In ceea ce priveste nepublicarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 citata anterior, Curtea constata ca reclamantul nu a indicat deloc in ce fel nepublicarea acestui regulament ar putea afecta nelegalitatea retinerii si mentinerii sale in stare de arest preventiv in baza ordonantei procurorului din data de 2 august 2002 si a deciziilor ulterioare ale instantelor.

55. Reiese ca acest capat de cerere trebuie respins ca fiind neintemeiat, in aplicarea art. 35 alin. 3 si 4 din Conventie.

56. In ceea ce priveste celelalte parti ale capatului de cerere, Curtea constata ca nu sunt in mod manifest neintemeiate in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca acestea nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate si declara deci restul capatului de cerere admisibil.

2. Asupra fondului

a) Argumentele partilor

57. Reclamantul a mentionat ca nici ordonanta de arestare preventiva, dispusa de procuror la data de 2 august 2002, nici hotararile judecatoresti ulterioare ale instantelor interne care au confirmat aceasta ordonanta nu au oferit motive concrete pentru a justifica  pericolul pentru ordinea publica  pe care ar reprezenta-o mentinerea sa in libertate, in conditiile in care art. 148 lit. h) CPP care se refera la asta constituia baza legala a arestarii sale preventive. Facand trimitere la art. 137 CPP si la Hotararea Pantea impotriva Romaniei (nr. 33343/96, paragrafele 222-223, CEDH 2003-VI (extrase)), reclamantul considera ca arestarea sa preventiva nu a fost nici  legala  nici decisa  potrivit cailor legale , contrar dispozitiilor art. 5 alin. 1 c) din Conventie. Mai mult, el constata ca instantele interne nu au oferit indicii in sprijinul afirmatiei potrivit careia ar fi incercat sa influenteze derularea anchetei.

58. Referindu-se la faptele rezumate in paragrafele 15-20 de mai sus, reclamantul mentioneaza ca, in ciuda dispozitiilor Legii nr. 360/2002, intrata in vigoare la data de 24 august 2002, care prevedea competenta instantelor ordinare in cauzele penale privindu-i pe politisti, Tribunalul Militar Bucuresti, in incheierile sale din 19 septembrie si 7 octombrie 2002, s-a considerat competent sa dispuna mentinerea sa in arest preventiv, respingand exceptia invocata cu acest titlu. Decizia Curtii Militare de Apel Bucuresti din data de 7 decembrie 2002 a confirmat necompetenta instantelor militare si a mentinut, in temeiul art. 43 alin. 6 CPP arestarea preventiva a reclamantului intre 20 noiembrie si 19 decembrie 2002, dar nu a reparat arestarea ilegala menționata anterior.

59. Invocand jurisprudenta Curtii in materie, Guvernul considera ca articolele 137 si 148 lit. h) CPP erau dispozitii legale clare si previzibile si ca, in incheierea sa din data de 20 august 2002, Curtea Militara de Apel a examinat ordonanta de arestare preventiva pronuntata de procuror la data de 2 august 2002. Curtea de Apel a retinut existenta probelor demonstrand vinovatia reclamantului si posibilitatea acestuia din urma, daca se afla in libertate, de a actiona pentru a impiedica aflarea adevarului in cauza care il privea. Cat despre existenta pericolului pentru ordinea publica ceruta de art. 148 lit. h) CPP, Guvernul considera ca pericolul consta fara indoiala in conditiile concrete in care reclamantul comisese infractiunea de coruptie pasiva.

60. In ceea ce priveste pretinsa necompetenta a Tribunalului militar de a prelungi mandatul de arestare preventiva a reclamantului dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002, Guvernul face referire la concluziile deciziei Curtii Supreme de Justitie din data de 17 ianuarie 2003 si la dispozitiile art. 382 (3) si 43 (6) CPP si considera ca Curtea Suprema a considerat ca mentinerea reclamantului in stare de arest preventiv era conforma dreptului intern, astfel incat art. 5 alin. 1 nu a fost incalcat.

b) Aprecierea Curtii

6. Curtea observa ca pentru a examina compatibilitatea arestarii reclamantului cu art. 5 alin. 1 din Conventie pe baza motivelor oferite de reclamant, este cazul sa se distinga doua perioade : de la 2 la 31 august, si anume perioada acoperita de ordonanta de arestare preventiva pronuntata de procuror si de la 21 septembrie la 19 noiembrie 2002, si anume perioada pentru care reclamantul a invocat necompetenta Tribunalului Militar Bucuresti pentru mentinerea sa in stare de arest preventiv.

i. Detentia reclamantului de la 2 la 31 august 2002

62. Curtea aminteste ca termenii  legal  si  potrivit cailor legale care figureaza la art. 5 alin. 1 citat anterior se refera in principal la legislatia nationala si consacra obligatia de a respecta normele de fond precum si cele de procedura. Art. 5 alin. 1 cere in plus conformitatea oricarei privari de libertate cu scopul acestui articol : protejarea individului impotriva arbitrarului (Amuur impotriva Frantei, Hotararea din 25 iunie 1996, Culegere de hotarari si decizii 1996-III ; Scott impotriva Spaniei, Hotararea din data de 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, paragraful 56).

63. Prin urmare, orice hotarare luata de instantele interne in sfera de aplicare a art. 5 trebuie sa fie conforma cu cerintele procedurale si de fond fixate printr-o lege preexistenta. Daca le revine in primul rand autoritatilor nationale, mai exact instantelor, sarcina de a interpreta si de a aplica dreptul intern potrivit art. 5 alin. 1, nerespectarea dreptului intern implica incalcarea Conventiei si Curtea poate si trebuie sa verifice daca acest drept a fost respectat (Assanidz impotriva Georgiei [GC], nr. 71503/01, paragraful 171, CEDH 2004-II si Pantea, citata anterior, paragraful 220).

64. In cazul in speta, Curtea trebuie sa acorde atentie descoperirii daca arestarea preventiva a reclamantului prin ordonanta procurorului din data de 2 august 2002 in temeiul art. 148 lit. h) CPP a fost efectuata  potrivit cailor legale . Curtea reaminteste ca a concluzionat deja ca a avut lor incalcarea art. 5 alin. 1 intr-o cauza in care Guvernul a admis ca, in momentul arestarii preventive a reclamantului in temeiul art. 148 lit. h) CPP, procurorul nu a expus faptele pentru care considera ca mentinerea in libertate a interesatului ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publica, asa cum prevedeau dispozitiile relevante in materie (a se vedea Pantea, citata anterior, paragrafele 222 si 223 si paragrafele 40-42 de mai sus). Desigur, o perioada de detentie este in principiu  legala  daca se bazeaza pe o hotarare judecatoreasca. Cu toate acestea, facand referire la cauza Pantea citata anterior, Curtea considera ca ii revine sarcina de a verifica respectarea, de catre procuror, a conditiei citata anterior care permitea arestarea reclamantului in temeiul art. 148 lit. h) CPP.

65. Curtea observa ca, in decizia sa din data de 20 august 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti a admis recursul Parchetului impotriva deciziei Tribunalului militar din data de 12 august 2002 constatand lipsa pericolului pentru ordinea publica, pe motiv ca procurorul care ordonase arestarea preventiva a reclamantului la data de 2 august 2002 luase in calcul posibilitatea ca acesta din urma sa obstructioneze derularea anchetei si, prin urmare, aflarea adevarului. Curtea constata totusi ca ordonanta din data de 2 august 2002, care reproducea textul art. 148 h), nu facea nicio mentiune asupra posibilitatii, din partea interesatului, de a impiedica aflarea adevarului in timpul urmaririi impotriva sa, motiv care ar fi putut conduce la arestarea sa in temeiul art. 148 lit. d) CPP. De altfel, presupunand ca Curtea Militara de Apel ar fi intentionat sa modifice baza legala a arestarii preventive a reclamantului potrivit art. 148 lit. d) CPP, trebuie remarcat ca nu a prezentat vreo fapta sau vreun motiv concret in sprijinul afirmatiei sale (a se vedea, a contrario, Gaidjurgis impotriva Lituaniei (Hotarare), nr. 49098/99, 16 ianuarie 2001). In sfarsit, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care considera ca pericolul pentru ordinea publica pe care l-ar fi reprezentat mentinerea in libertate a reclamantului reiesea  fara indoiala  din felul in care interesatul a comis infractiunea de coruptie pasiva, in masura in care nici procurorul, nici instantele interne nu au prezentat un astfel de motiv la vremea comiterii faptelor.

66. In aceste circumstante, Curtea considera ca Guvernul nu a prezentat niciun element relevant pentru a distinge, din acest punct de vedere, cauza prezenta de cauza Pantea citata anterior. Prin urmare, incalcarea  cailor legale  de catre procuror cu ocazia arestarii preventive a reclamantului pentru perioada cuprinsa intre 2 si 31 august 2002 a condus la incalcarea art. 5 alin. 1 lit. c) din Conventie.

ii. Detentia reclamantului de la 21 septembrie pana la 19 noiembrie 2002

67. Curtea constata ca perioada de detentie in chestiune se bazeaza pe incheierile din 19 septembrie si 7 octombrie 2002 pronuntate de Tribunalul Militar Bucuresti si ca art. 5 alin. 1 lit. c) se aplica, cu exceptia perioadei cuprinse intre 11 si 19 noiembrie 2002 care trebuie examinata din punctul de vedere al art. 5 alin. 1 lit. s) ca detentie ce a urmat condamnarii in prima instanta a interesatului de catre acest Tribunal la data de 11 noiembrie 2002. Cu toate acestea, tinand cont de plangerea reclamantului, care invoca necompetenta Tribunalului Militar Bucuresti, Curtea considera ca nu este necesar sa se examineze cele trei decizii in discutie potrivit unor criterii diferite, stiind ca art. 5 alin. 1) lit. a) cere de asemenea ca privarea de libertate sa rezulte dintr-o hotarare judecatoreasca pronuntata de o instanta competenta avand autoritatea ceruta pentru judecarea cauzei (Dacosta Silva impotriva Spaniei, nr. 69966/01, paragraful 43, 2 noiembrie 2006).

68. Curtea reaminteste ca o perioada de detentie este in principiu legala daca a avut loc cu executarea unei hotarari judecatoresti. Constatarea ulterioara a unei incalcari din partea unui judecator poate sa nu se rasfranga, in dreptul intern, asupra validitatii arestarii suferite in acel interval de timp. Acesta este motivul pentru care Curtea continua sa refuze sa admita cererile sosite de la persoane recunoscute vinovate de infractiuni penale si care invoca faptul ca instantele de apel au constatat ca verdictul de vinovatie sau pedeapsa se bazau pe erori de fapt sau de drept (Benham impotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotararea din data de 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, paragraful 42).

69. In prezenta cauza, Curtea trebuie sa se concentreze pe descoperirea daca incheierile din 19 septembrie si 7 octombrie 2002 si hotararea judecatoreasca din 11 noiembrie 2002 pronuntate de Tribunalul Militar Bucuresti constituiau o baza legala pentru privarea de libertate a reclamantului, tinand cont in special de necompetenta invocata de interesat. In acest sens, Curtea reaminteste ca, pentru a stabili daca art. 5 alin. 1 din Conventie a fost respectat, este cazul sa se faca o distinctie clara intre actele privind detentia categoric nevalabile - de exemplu cele care sunt emise de o instanta in afara competentei sale - si actele privind detentia care sunt prima facie valabile si eficiente pana in momentul in care sunt anulate de o alta instanta interna (Benham citata anterior, paragrafele 43 si 46 ; Lloyd si altii impotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 29798/96 si urmatoarele, paragrafele 83, 108, 113 si 116, 1 martie 2005 ; Khoudoyorov impotriva Rusiei, nr. 6847/02, paragrafele 128-129, 8 noiembrie 2005).

70. Curtea observa ca Guvernul se bazeaza pe incheierea Curtii Supreme de Justitie din data de 17 ianuarie 2003 si pe articolele 382 alin. 3 si 43 alin. 6 CPP pentru a concluziona ca arestarea reclamantului dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002 era legala. In masura in care, in ceea ce priveste perioada respectiva, decizia susmentionata a facut referinta in principal la incheierea Curtii Militare de Apel din data de 7 decembrie 2002, trebuie examinata insemnatatea acestei ultime decizii in privinta competentei Tribunalului militar.

71. In aceasta privinta, Curtea releva ca anuland decizia Tribunalului militar din data de 11 noiembrie 2002 datorita necompetentei instantelor militare fata de reclamant dupa data de 24 august 2002, Curtea militara de Apel a aplicat totusi in speta art. 43 alin. 6 CPP, precizand ca trebuia mentinuta partea din dispozitivul hotararii judecatoresti care dispunea arestarea reclamantului intre 20 noiembrie si 19 decembrie 2002 pe motiv ca instanta  urma sa-si decline competenta . Trebuie constatat ca Curtea militara de Apel a concluzionat in mod expres asupra necompetentei Tribunalului militar pentru perioada de dupa 24 august 2002, adica cea pentru care acesta din urma a dispus mentinerea reclamantului in stare de arest preventiv in deciziile din 19 septembrie, 7 octombrie si 11 noiembrie 2002, dar nu a vizat, prin intermediul art. 43 alin. 6 CPP decat perioada de detentie de la 20 noiembrie pana la 19 decembrie 2002 neindicata in prezenta plangere. In masura in care numai o interpretare stricta se potriveste cu cerintele art. 5 alin. 1, textul deciziei Curtii Militare de Apel din data de 7 decembrie 2002 nu poate fi inteleasa ca validand retroactiv detentia reclamantului de la 21 septembrie pana la 19 noiembrie 2001, la care decizia in cauza nu face nicio referire. Nu numai o validare retroactiva a unei detentii dispuse de o instanta necompetenta ar fi contrara dreptului intern si art. 5 alin. 1 din Conventie, in plus Curtea observa ca o asemenea interpretare s-ar lovi in plus in cazul in speta de constatarea ca instanta militara a respins special exceptia de necompetenta ridicata de reclamant la data de 19 septembrie 2002 (paragraful 15 de mai sus).

72. Tinand cont de constatarea necompetentei Tribunalului militar si de faptul ca nicio hotarare judecatoreasca nu ar putea constitui baza legala a detentiei respective, Curtea considera ca detentia reclamantului intre 21 septembrie si 19 noiembrie 2002 a incalcat cerintele art. 5 alin. 1 din Conventie (a se vedea, mutatis mutandis, Khoudoyorov, citata anterior, paragrafele 164-166).

Prin urmare a avut loc incalcarea acestui articol.

B. Asupra detentiei reclamantului timp de saisprezece ore la data de 27 septembrie 2005

1. Asupra admisibilitatii

73. Curtea constata ca aceasta plangere nu este in mod manifest neintemeiata in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate si o declara deci admisibila.

2. Asupra fondului

a) Argumentele partilor

74. Facand trimitere la jurisprudenta Curtii in materie (Quinn impotriva Frantei, Hotararea din data de 22 martie 1995, seria A nr. 311 si Labita impotriva Italiei [GC], nr. 26772/95, CEDH 2000-IV), reclamantul considera ca a stat in stare de detentie mai mult de saisprezece ore fara o baza legala pana sa fie eliberat in temeiul unei sentinte a Judecatoriei Bucuresti din data de 20 septembrie 2005, devenita definitiva la data de 26 septembrie 2005 la miezul noptii, nerecuzata de Parchet. Indeosebi, el considera exagerat termenul de trei ore scurs mai inainte la instanta citata anterior sa informeze Penitenciarul Jilava asupra caracterului definitiv al acestei sentinte si termenul de circa sase ore necesare administrarii inchisorii pentru a indeplini formalitatile in vederea eliberarii sale, estimand ca durata minima necesara nu poate depinde de numarul de detinuti eliberati in ziua respectiva. Considerand ca autoritatile nu au actionat cu promptitudinea ceruta atunci cand este vorba despre libertatea unei persoane pentru a respecta termenul minim necesar executarii hotararii judecatoresti care dispunea eliberarea sa conditionata, reclamantul mentioneaza de asemenea, facand referinta la scrisoarea administratiei din data de 4 ianuarie 2006, ca termenul de derulare a formalitatilor in chestiune nu este reglementat de lege, lasand loc arbitrarului practicilor administrative.

72. Guvernul estimeaza ca perioada de luat in considerare pentru examinarea activitatii Judecatoriei Bucuresti este cea dintre orele 8.00 si 10.51 din dimineata zilei de 27 septembrie 2005, termen necesar pentru redactarea scrisorii adresata prin fax Penitenciarului Jilava. De altfel, facand trimitere la cauzele Quinn citata anterior si Giulia Manzoni (nr. 19218/91, Culegere 1997-IV), el considera ca tinand cont de operatiunile de indeplinit de catre administratia penitenciarului (paragraful 52 de mai sus) si de faptul ca alti detinuti trebuia sa fie eliberati in aceeasi zi, autoritatile nu au depasit termenul inevitabil pentru executarea hotararii de punere in libertate a reclamantului.

b) Aprecierea Curtii

76. Curtea reaminteste ca lista exceptiilor la dreptul la libertate ce figureaza la art.5 alin. 1 are un caracter exhaustiv si ca numai o interpretare stricta se potriveste cu scopul acestei dispozitii : garantarea ca nimeni nu este privat de libertate in mod arbitrar (Labita, citata anterior, paragraful 170). Prin urmare ii revine sarcina de a examina capetele de cerere referitoare la intarzierile in executarea unei hotarari de punere in libertate cu o atentie deosebita (Bojinov impotriva Bulgariei, nr. 47799/99, paragraful 36, 28 octombrie 2004). De altfel, ea reafirma ca, daca un anumit termen pentru executarea unei hotarari de punere in libertate este deseori inevitabil, acesta trebuie redus la minim (Quinn, citata anterior, pag. 17, paragraful 42 si Giulia Manzoni, citata anterior, pag. 1191, paragraful 25).

77. In cazul in speta Curtea retine ca partile sunt de acord asupra faptului ca hotararea din data de 20 septembrie 2005 care dispunea punerea in libertate conditionata a reclamantului a devenit definitiva si executorie la data de 26 septembrie 2005, la miezul noptii. Curtea reaminteste ca, pentru a examina termenul de executie al unei hotarari de punere in libertate, nu a inlaturat perioade cum ar fi seara si noaptea in alte cauze in care conditiile cerute pentru punerea in libertate a reclamantului au fost legate de o ora la care angajatul inchisorii desemnat cu unele operatiuni necesare in acest scop lipsea din cauza programului de lucru (a se vedea Labita, citata anterior, paragrafele 24 si 172 si Rashid impotriva Bulgariei, nr. 47905, paragrafele 31-32 si 79-80, 18 ianuarie 2007). Daca situatia este diferita in aceasta cauza in masura in care primul demers de facut, comunicarea catre inchisoare a caracterului definitiv al hotararii, trebuia sa fie efectuat de Judecatorie, si anume un grefier si un judecator delegat, la ora inchiderii, Curtea retine totusi ca, chiar daca acest termen poate fi considerat drept inevitabil, autoritatilor le revenea sarcina de a face dovada unei promptitudini deosebite la data de 27 septembrie 2005 pentru a reduce la minim timpul necesar eliberarii reclamantului care petrecuse deja o noapte in plus in inchisoare.

78. Or, tinand cont de probele aflate la dosar, Curtea nu este convinsa de argumentul Guvernului potrivit caruia prelungirea detentiei reclamantului pana la orele 16.30 in ziua de 27 septembrie 2005 a reprezentat termenul inevitabil pentru executarea hotararii de punere in libertate a reclamantului. Astfel, ea observa ca faxul care comunica Penitenciarului Jilava caracterul definitiv si executoriu al sentintei in discutie nu a fost trimis de instanta mentionata anterior decat la orele 10.51 si ca timpul necesar redactarii si semnarii acestei scrisori nu poate justifica un asemenea termen. De altfel, daca este cert ca se impune un anumit termen pentru a indeplini operatiunile si a intocmi documentele referitoare la punerea in libertate a unui detinut, Curtea retine ca, in scrisoarea sa din data de 4 ianuarie 2006, administratia penitenciarului Jilava a indicat ca era imposibil sa estimeze timpul cerut de aceste operatiuni si a lasat sa se inteleaga ca eliberarea altor patru detinuti in aceeasi zi a prelungit durata necesara punerii in libertate a reclamantului.

79. Pe baza celor de mai sus, Curtea estimeaza ca durata detentiei reclamantului la data de 27 septembrie 2005 nu corespunde termenului minim inevitabil in executarea unei hotarari definitive care dispune eliberarea sa. Detentia in cauza nu se intemeiaza deci pe unul din alineatele art. 5 din Conventie.

80. Reiese ca a avut loc incalcarea art. 5 alin. 1 in aceasta privinta.

II. Asupra pretinselor incalcari ale art. 5 alin. 3 din Conventie

81. Reclamantul se plange ca nu a fost adus  de indata  in fata unui magistrat desemnat sa indeplineasca functii judiciare dupa arestarea sa preventiva la data de 2 august 2002 si ca instantele interne nu au justificat necesitatea de a-l mentine in stare de arest preventiv, referindu-se in special la perioada care dureaza pana la 19 noiembrie 2003. El invoca in aceasta privinta art. 5 alin. 3 din Conventie, care prevede urmatoarele :

 Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 litera c) din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere.

A. Asupra admisibilitatii

82. In masura in care plangerea privind nejustificarea necesitatii mentinerii reclamantului in stare de detentie priveste perioada cuprinsa intre 11 si 19 noiembrie 2002, Curtea aminteste ca, potrivit jurisprudentei, termenul final al perioadei prevazuta la art. 5 alin. 3 este  ziua in care s-a statuat asupra temeiniciei acuzarii, chiar si in prima instanta  (Labita, citata anterior, paragraful 147). Chiar daca Guvernul nu invoca acest argument, Curtea trebuie sa observe ca dupa decizia pe fond a Tribunalului Militar Bucuresti din data de 11 noiembrie 2002, detentia ulterioara a interesatului nu se intemeiaza pe art. 5 alin. 1 lit. c) din Conventie, ci pe art. 5 alin. 1 lit. a). Ea considera ca nici faptul ca detentia respectiva a fost initial acoperita de incheierea din data de 7 octombrie 2002 care mentinea reclamantul in stare de arest preventiv, nici constatarea de mai sus a necompetentei instantei citata anterior nu fac aplicabil art. 5 alin. 1 lit. c) la perioada respectiva. In masura in care perioada de detentie susmentionata nu intra in domeniul de aplicare al art. 5 alin. 3, acest capat de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozitiile Conventiei in temeiul art. 35 alin. 3 si va fi respins in temeiul art. 35 alin. 4 (a se vedea, mutatis mutandis, B. impotriva Austriei, Hotararea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, pag. 14, paragrafele 36 si urmatoarele, si Sardinas Albo impotriva Italiei (Hotarare), nr. 56271/00, 8 ianuarie 2004).

83. In ceea ce privește restul capetelor de cerere, Curtea constata ca nu sunt in mod manifest neintemeiate in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca acestea nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate si le declara deci admisibile.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor

84. Bazandu-se pe jurisprudenta Curtii in materie (a se vedea, intre altele, Belchev impotriva Bulgariei, nr. 39270/98, paragraful 82, 8 aprilie 2004, Trzaska impotriva Poloniei, nr. 25792/94, paragraful 65, 11 iulie 2000 si I.A. impotriva Frantei, nr. 28213/95, paragraful 104, CEDH 1998-VII) si facand referire la hotararile interne, reclamantul considera ca autoritatile nu si-au indeplinit obligatia de a justifica concret necesitatea mentinerii sale in stare de arest in temeiul art. 148 lit. h) CPP si, in special, pericolul pentru ordinea publica pe care l-ar fi constituit mentinerea sa in libertate. De altfel, instantele interne nu au oferit niciun motiv asupra faptelor pentru a demonstra ca ar fi incercat sa obstructioneze urmarirea si necesitatea de a finaliza ancheta penala nu ar putea constitui in sine un motiv relevant si suficient pentru arestarea preventiva a unui acuzat. In sfarsit, instantele au examinat impreuna mentinerea in detentie a reclamantului si complicelui lui fara a face o distinctie in privinta situatiei lor personale.

85. Facand referire la hotararile respective si la jurisprudenta Curtii (a se vedea, intre altele, Dinler impotriva Turciei, nr. 61443/00, paragraful 51, 31 mai 2005 si Labita, citata anterior, paragraful 153), Guvernul considera ca instantele interne au motivat in mod adecvat necesitatea mentinerii in stare de arest preventiv a reclamantului si ca au luat de asemenea in calcul, in momentul primelor prelungiri, faptul ca urmarirea penala impotriva sa nu se incheiase. El considera ca motivele prezentate de instante nu urmau un model stereotip si ca nu au existat perioade de inactivitate in urmarire si considera ca perioada respectiva de detentie este inferioara celei examinate de Curte in alte cauze in care a concluzionat ca art. 5 alin. 3 a fost incalcat.

2. Aprecierea Curtii

86. Obiectul art. 5 alin. 3, care formeaza un tot unitar impreuna cu paragraful 1 lit. c) din acelasi articol (Lawless impotriva Irlandei (nr. 3), Hotararea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, pag. 52, paragraful 14), consta in a oferi indivizilor privati de libertate o garantie speciala : o procedura judiciara vizand asigurarea ca nimeni nu este privat de libertate in mod arbitrar (Schiesser impotriva Elvetiei, Hotararea din data de 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, pag. 13, paragraful 30). Curtea a declarat de mai multe ori : art. 5 alin. 3 din Conventie ofera persoanelor arestate sau detinute pe motiv ca au fost banuite ca au comis o infractiune penala garantii impotriva privarii arbitrare sau nejustificate de libertate (a se vedea, intre altele, Hotararea Assenov si altii impotriva Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VII, pag. 3298, pag. 146). Art. 5 alin. 3 are drept obiect principal eliberarea in momentul in care temeiul detentiei inceteaza.

87. Curtea face trimitere la concluziile sale de mai sus (paragrafele 66 si 72) in care ea considera ca reclamantul nu a fost inchis  legal , in sensul art. 5 alin. 1, intre 2 si 31 august 2002 si intre 21 septembrie si 19 noiembrie 2002.

88. Curtea reaminteste ca in alte cauze in care a concluzionat ca art. 5 alin. 1 din Conventia a fost incalcat in privinta unor perioade de arestare preventiva, ea a considerat ca nu mai era cazul sa statueze separat asupra fondului plangerilor referitoare la incalcarea art. 5 alin. 3 care privesc aceleasi perioade (a se vedea, mutatis mutandis, Zervudacki impotriva Frantei, nr. 73947/01, paragrafele 60-61, 27 iulie 2006 si Holomiov impotriva Moldovei, nr. 30649/05, paragraful 131, 7 noiembrie 2006). Prin urmare, ea considera ca in cauza nu trebuie examinata separat plangerea mentionata anterior a reclamantului potrivit caruia nu ar fi fost adus  de indata  in fata unui magistrat desemnat sa indeplineasca functii judiciare dupa arestarea sa preventiva la data de 2 august 2002.

89. Curtea considera in schimb ca, in masura in care plangerea reclamantului privind omisiunea instantelor interne de a justifica necesitatea mentinerii sale in detentie priveste de asemenea o perioada care nu a fost examinata potrivit art. 5 alin. 1, si anume cea cuprinsa intre 1 si 20 septembrie 2002 inclusiv, ea trebuie sa examineze aceasta plangere asa cum a fost formulata, retinand totusi incalcarea art. 5 alin. 1 constatata anterior (a se vedea, mutatis mutandis, Nakhmanovich impotriva Rusiei, nr. 55669/00, paragraful 75, 2 martie 2006).

a) Principii rezultate din jurisprudenta Curtii

90. Exista o prezumtie in favoarea eliberarii. Asa cum Curtea a indicat in cauza Neumeister impotriva Austriei (Hotararea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, pag. 37, paragraful 4), partea a doua a art. 5 alin. 3 nu ofera autoritatilor judiciare o optiune intre judecarea intr-un termen rezonabil si eliberarea provizorie. Pana la condamnarea sa, persoana acuzata trebuie sa fie considerata nevinovata si dispozitia analizata are drept obiect principal impunerea eliberarii provizorii imediat ce temeiul mentinerii detentiei inceteaza. Continuarea detentiei nu se justifica deci intr-o anumita speta decat daca indicii concrete demonstreaza o cerinta veritabila de interes public care prevaleaza, in ciuda prezumtiei de nevinovatie, asupra regulii respectarii libertatii individuale stabilita la art. 5 din Conventie (a se vedea, printre altele, McKay impotriva Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 543/03, paragrafele 41-42, CEHR 2006-). In principal pe baza motivelor ce figureaza in hotararile pronuntate de instantele interne in aceasta privinta, precum si a faptelor necontroversate indicate de interesat in caile sale de atac, Curtea trebuie sa stabileasca daca a avut loc sau nu incalcarea art. 5 alin. 3 din Conventie (Labita, citata anterior, paragraful 152 in fine).

91. Curtea reaminteste ca nu se poate face o evaluare abstracta asupra caracterului rezonabil al duratei unei detentii (Patsouria impotriva Georgiei, nr. 30779/04, paragraful 62, 6 noiembrie 2007). In aceasta privinta, art. 5 alin. 3 din Conventie nu poate fi interpretat ca permitand neconditionat arestarea preventiva atata vreme cat nu depaseste o anumita durata. Orice mentinere in stare de arest preventiv a unui acuzat, chiar si pentru o durata scurta, trebuie justificata in mod convingator de autoritati (a se vedea, printre altele, Chichkov impotriva Bulgariei, nr. 38822/97, paragraful 66, CEDH 2003-I si Musuc impotriva Moldovei, nr. 42440/06, paragraful 41, 6 noiembrie 2007).

92. Mai mult, o hotarare motivata a instantelor interne in materie dovedeste ca partile au fost efectiv audiate. Ea permite partii interesate sa intenteze apel si ofera instantei de apel posibilitatea de a examina hotararea respectiva pe baza motivelor astfel ridicate. Numai prezentand motivele pe care se intemeiaza o hotarare se poate permite un control public al gestionarii justitiei (Suominen impotriva Finlandei, nr. 37801/97, paragraful 37, 1 iulie 2003). De altfel, argumentele pro si contra punerii in libertate nu trebuie sa fie  generale si abstracte  (a se vedea, printre altele, Smirnova impotriva Rusiei, nr. 46133/99 si 48183/99, paragraful 63, CEDH 2003-IX (extrase)).

93. In jurisprudenta sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventiva a unui acuzat suspectat ca a comis o infractiune : pericolul ca acuzatul sa fuga (Stgmuller impotriva Austriei, Hotararea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, paragraful 15) ; riscul ca acuzatul, odata repus in libertate, sa impiedice aplicarea justitiei (Wemhoff impotriva Germaniei, Hotararea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, paragraful 14), sa comita noi infractiuni (Matzenetter impotriva Austriei, Hotararea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, paragraful 9) sau sa tulbure ordinea publica (Letellier impotriva Frantei, Hotararea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, paragraful 51 si Hendriks impotriva Olandei (Hotararea), nr. 43701/04, 5 iulie 2007).

94. Pericolul de a impiedica buna derulare a procesului penal nu poate fi invocat in mod abstract de autoritati, ci trebuie sa se bazeze pe probe faptice (Beccies impotriva Moldovei, nr. 9190/03, paragraful 59, 4 octombrie 2005). La fel se intampla in cazul tulburarilor aduse ordinii publice : daca un asemenea motiv poate fi luat in calcul potrivit art. 5 in circumstante exceptionale si in masura in care dreptul intern recunoaste aceasta notiune, acesta nu poate fi considerat relevant si suficient decat daca se bazeaza pe fapte de natura sa indice ca eliberarea detinutului ar tulbura cu adevarat ordinea publica (Letellier, citata anterior, paragraful 51).

b) Aplicarea principiilor la cazul in speta

95. Curtea retine ca, in hotararile lor referitoare la arestarea preventiva a reclamantului pana la data de 11 noiembrie 2002, instantele interne au considerat ca era necesara mentinerea interesatului in detentie pe motiv ca conditiile prevazute de art. 148 lit. h) continuau sa fie valabile, mentionand de asemenea in subordine necesitatea de a asigura buna derulare a urmaririi si, dupa trimiterea in judecata de catre Parchet la 25 septembrie 2002, a procesului penal.

96. Curtea reaminteste ca, in ceea ce priveste perioada cuprinsa intre 2 si 31 august 2002, ea a constatat incalcarea art. 5 alin. 1 din Conventie dat fiind ca procurorul si, cu ocazia recursului, instantele interne nu si-au indeplinit obligatia prevazuta de dreptul intern de a preciza, in cazul arestarii intemeiata pe art. 148 lit. h) citata anterior, motivele pentru care mentinerea reclamantului in libertate ar constitui un pericol pentru ordine publica (paragrafele 64-66 de mai sus).

97. Curtea retine ca, chiar si in lipsa unei jurisprudente nationale mereu coerente in materie, instantele interne au definit in cursul timpului criterii si elemente de luat in calcul la examinarea existentei  pericolului pentru ordinea publica , de unde si reactia publica declansata datorita faptelor comise, starea de nesiguranta ce ar putea fi generata de mentinerea sau punerea in libertate a acuzatului precum si profilul personal al acestuia din urma (paragraful 41 de mai sus). Or, trebuie remarcat ca in cazul in speta hotararile instantelor interne de mentinere a reclamantului in detentie in timpul perioadei indicate nu au oferit motive concrete in sprijinul afirmatiei  pericolului pentru ordinea publica  si justificarii, in baza art. 148 lit. h) CPP, necesitatii mentinerii reclamantului in detentie. Aceste hotarari s-au limitat, in principal, la reproducerea textului acestui articol in mod stereotip si la adaugarea, tot in mod abstract, a motivului privind buna derulare a urmaririi (a se vedea, mutatis mutandis, Patsouria, citata anterior, paragraful 71), precizand ca aceleasi motive care au determinat arestarea reclamantului, cele prevazute in art. 148 lit. h) CPP, ramaneau valabile (paragrafele 14-16 de mai sus).

98. Or, Curtea constata ca notiunea de  impiedicare a bunei derulari a urmaririi  este diferita de cea de  pericol pentru ordinea publica , deoarece este enuntata la art. 148 lit. d) CPP si nu la art. 148 lit. h) CPP, care a constituit baza legala a mentinerii interesatului in stare de arest preventiv. De altfel, Curtea releva ca in niciun moment instantele interne nu au indicat modul concret in care aceste dispozitii s-ar aplica in cazul reclamantului si nu au examinat motivele invocate de interesat de la arestarea sa pe baza profilului sau personal si situatiei sale familiale, in timp ce art. 136 CPP prevedea ca aceste motive ar fi trebui sa fie luate in calcul, printre altele, la alegerea masurii preventive cea mai adecvata (paragrafele 12, 14 si 40 de mai sus si, mutatis mutandis, Becciev, citata anterior, paragraful 62). In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca, potrivit art. 5 alin. 3, autoritatile trebuie sa ia in considerare masurile alternative la arestarea preventiva cata vreme acuzatul ofera garantii in privinta prezentarii sale la proces. Cu toate acestea, fara a justifica concret impiedicarea de catre reclamant a bunei derulari a urmaririi sau a invoca riscul sa nu se prezinte, instantele interne nu au examinat in nicio clipa posibilitatea de a adopta una din masurile alternative prevazute de dreptul intern (Patsouria, citata anterior, paragrafele 75-76).

99. Scurta trimitere, in incheierea Curtii de Apel Bucuresti din 31 octombrie 2002 pronuntata la sfarsitul perioadei indicate, la gravitatea faptelor comise, la modul in care acuzatii le-au comis si la calitatea acestora din urma, nu ar putea completa lipsa de motivatie susmentionata, deoarece este de natura sa puna mai multe intrebari decat sa ofere raspunsuri in privinta rolului acestor elemente in existenta invocata a unui pericol pentru ordinea publica in cazul in speta. In special, Curtea reaminteste ca a decis deja ca instantelor interne le revine sarcina de a motiva in mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publica ar fi efectiv amenintata in cazul in care acuzatul ar fi liber (a se vedea, mutatis mutandis, Letellier, citata anterior, paragraful 51). Stiind ca instantele interne trebuie sa respecte prezumtia de nevinovatie cu ocazia examinarii necesitatii de a prelungi arestarea preventiva a unui acuzat, trebuie reamintit ca mentinerea in detentie nu ar putea servi la anticiparea asupra unei pedepse privative de libertate bazandu-se in principal si in mod abstract pe gravitatea faptelor comise (a se vedea, mutatis mutandis, Patsouria, paragraful 71 si Letellier, paragraful 51, citate anterior).

100. In final, Curtea retine ca, in toate hotararile respective, instantele interne au prelungit mandatul de arestare preventiva a reclamantului printr-o formula globala care privea in acelasi timp pe interesat si pe complicele sau, fara a raspunde argumentelor invocate separat pentru fiecare din ei si fara a se referi la situatia lor deosebita. Ea considera ca o asemenea abordare nu este compatibila cu garantiile prevazute de art. 5 alin. 3 din Conventie in masura in care permite mentinerea mai multor persoane in detentie fara o examinare separata a motivelor care justifica necesitatea prelungirii detentiei (a se vedea, mutatis mutandis, Dolgova impotriva Rusiei, nr. 11886/05, paragraful 49, 2 martie 2006).

101. Pe baza consideratiilor anterioare, Curtea retine ca, neprezentand fapte concrete privind riscurile aparute in cazul punerii in libertate a interesatului si neluand in calcul masurile alternative precum si alegand sa se sprijine in principal pe gravitatea faptelor comise si sa nu examineze individual situatia reclamantului, autoritatile nu au oferit motive  relevante si suficiente  pentru a justifica necesitatea mentinerii in stare de arest preventiv in timpul perioadei in cauza.

In aceste circumstante, nu este necesar sa se descopere in plus daca autoritatile nationale competente au contribuit cu o  promptitudine deosebita  la continuarea procedurii (Dolgova, citata anterior, paragraful 50 in fine).

102. Reiese ca a avut loc incalcarea art. 5 alin. 3 din Conventie.

3. Cauza Filip impotriva Romaniei[14]

ASUPRA INCALCARII INVOCATE A ARTICOLULUI 5 4 AL CONVENTIEI

67. Reclamantul invoca mai multe infractiuni la articolul 5 4 al Conventiei care prevede urmatoarele:

"Orice persoana privata de libertate prin arestare sau detentie are dreptul de a inainta un recurs in fata unui tribunal pentru ca acesta sa hotarasca in scurt timp asupra legalitatii detentiei si ordona eliberarea sa daca detentia este ilegala".

A.     Argumentele partilor

60. Reclamantul sustine ca tribunalul competent a refuzat sa controleze temeinicia internarii sale si de aceea l-a privat de dreptul sau ca un tribunal sa controleze legalitatea internarii sale. El denunta faptul ca procurorul a asteptat expirarea masurii internarii inainte de a hotari asupra recursului sau si de a-l respinge ca lipsit de obiect.

Reclamantul se plange de asemenea ca tribunalul, asteptand expirarea masurii internarii inainte de a hotari asupra plangerii sale, nu a respectat dreptul la un control al legalitatii internarii intr-un termen scurt, in sensul articolului 5 4.

69. Guvernul sustine ca codul de procedura penala, asa cum era in vigoare la vremea faptelor, reglementa posibilitatea pentru persoana internata de a cere incetarea internarii provizorii sau inlocuirea cu o alta masura de siguranta, competenta pentru a se pronunta asupra unei asemenea cereri revenind judecatoriei. In ceea ce priveste durata de circa doua luni a procedurii privind incetarea internarii, Guvernul specifica faptul ca plangerea reclamantului nu putea fi judecata corect de tribunal in lipsa raportului de expertiza medico-legala ce a fost intocmit abia pe 22 ianuarie 2003 si pentru finalizarea caruia s-au efectuat examene medicale ulterior.

B. Aprecierea Curtii

1. Plangere inspirata din lipsa unui control al legalitatii internarii

70. Curtea aminteste jurisprudenta sa constanta conform careia oricine este privat de libertate are dreptul la un control al legalitatii detentiei sale din partea unui tribunal. Cerinta Conventiei conform careia o actiune de privare de libertate trebuie sa fie susceptibila de un control jurisdictional independent capata o importanta fundamentala, avand in vedere obiectivul care sta la baza articolului 5 al Conventiei, adica protectia impotriva arbitrarului. Sunt in joc aici protectia libertatii fizice a indivizilor, precum si siguranta persoanei (Kurt contra Turciei, hotararea din 25 mai 1998, Culegere 1998-III, pag. 1185, 123).

71. In unele cazuri controlul jurisdictional poate fi inclus in decizia de internare daca aceasta este luata de un organ care constituie un "tribunal" in sensul articolului 5 4 al Conventiei. Prin "tribunal" aceasta dispozitie nu intelege in mod obligatoriu o instanta de tip clasic, integrata in structurile judiciare ordinare ale tarii. Acest termen ajuta la desemnarea "organelor care prezinta nu numai trasaturi fundamentale comune, pe primul loc al carora se situeaza independenta fata de executiv si parti () ci si garantiile", "adaptate la privarea de libertate despre care este vorba", "adaptate la privarea de libertate in discutie", "de o procedura judiciara" ale carei modalitati pot varia de la un domeniu la altul dar care trebuie sa includa competenta de a "decide" asupra "legalitatii" detentiei si de a ordona eliberarea in caz de detentie ilegala (Weeks contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotararea din 2 martie 1987, seria A nr. 114, pag. 30, 61).

72. Daca procedura urmata de organul competent care ordona internarea nu ofera aceste garantii, statul trebuie sa permita o recurgere efectiva la o a doua autoritate prezentand toate garantiile unei proceduri judiciare. Interesatul trebuie sa aiba acces la un tribunal si sa aiba prilejul de a fi audiat personal sau prin intermediul unei anumite forme de reprezentare (De Wilde, Ooms si Versyp contra Belgiei, hotararea din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, pag. 39-41, 73-76, si Winterwerp citat anterior, pag. 24-25, 60-61).

73. Persoanele arestate sau detinute au dreptul la o examinare din partea unui asemenea tribunal a "legalitatii" privarii lor de libertate nu numai din punctul de vedere al dreptului intern ci si al textului Conventiei, principiilor generale pe care le consacra si scopului restrictiilor pe care le autorizeaza articolul 5 1 (a se vedea, in special, Brogan si altii contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotararea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, pag. 34-35, 65). Aceasta nu garanteaza dreptul la un examen judiciar de o asemenea insemnatate incat ar autoriza tribunalul sa inlocuiasca, asupra ansamblului aspectelor cauzei, inclusiv consideratiile de oportunitate, aprecierea autoritatii din care reiese decizia cu propria sa apreciere. Ar trebui un control destul de amplu pentru a se extinde la fiecare din conditiile indispensabile, in privinta Conventiei, la legalitatea internarii unui individ supus la genul deosebit de privare de libertate aplicat reclamantului (Hutchison Reid citat anterior, 65).

74. Curtea estimeaza de asemenea ca simplul fapt ca o masura de internare provizorie a incetat nu ar putea priva interesatul de dreptul de a pune sa se controleze legalitatea acestei masuri chiar si dupa incetarea sa, in special pe baza gravitatii pe care o constituie o internare intr-un spital psihiatric, chiar si provizoriu. Garantiile pe care le ofera articolul 5 4 si care se aplica in mod egal la instante de recurs diferite ar fi intr-adevar lipsite de sens daca controlul judiciar al unei internari provizorii, care prin natura sa este limitata in timp, nu ar fi posibil cata vreme efectele masurii privative continua (a se vedea, mutatis mutandis, Herz contra Germaniei, nr. 44672/98, 12 iunie 2003, 68).

75. In cazul in speta Curtea observa ca dreptul la un recurs in fata unui tribunal impotriva internarii provizorii ordonata de procuror este garantat de articolul 434 al codului de procedura penala, care prevede ca orice persoana interesata poate cere tribunalului competent ridicarea sau inlocuirea oricarei masuri provizorii de siguranta. In acest caz, tribunalul are obligatia de a solicita avizul unitatii sanitare unde se afla internatul.

76. Ori, in cazul in speta, la 2 decembrie 2002, reclamantul a formulat o plangere impotriva privarii sale de libertate, adresata judecatoriei sectorului 6 Bucuresti. Judecatoria s-a multumit sa transmita plangerea la parchet, in ciuda dispozitiilor articolului 434 al codului de procedura penala, care prevede ca judecatoria este instanta competenta sa se pronunte asupra ridicarii sau inlocuirii masurilor de siguranta, dupa ce a solicitat avizul spitalului psihiatric respectiv. La o data neprecizata parchetul a cerut avizul centrului psihiatric. Documentele supuse atentiei de catre Guvern nu indica daca centrul psihiatric a formulat un asemenea aviz.

Pe 29 ianuarie 2003 plangerea a fost respinsa de procurorul sef al parchetului de pe langa judecatoria Bucuresti, considerand-o lipsita de obiect din cauza ridicarii masurii, ordonata in ajun.

77. Curtea considera, in fine, ca tribunalul competent a refuzat sa controleze temeinicia internarii reclamantului si de aceea l-a privat de dreptul sau de a se verifica legalitatea internarii sale de catre un tribunal, in sensul articolului 5 4. In plus, ea noteaza ca parchetul a asteptat ridicarea masurii de internare inainte de a hotari asupra plangerii reclamantului, creand astfel posibilitatea de a nu o examina in fond, ci de a o respinge ca ramanand fara obiect.

78. Prin urmare, s-a incalcat articolul 5 4 al Conventiei din cauza lipsei de control al legalitatii internarii reclamantului.

2. Plangere inspirata din nerespectarea conditiei de termen scurt

79. Curtea aminteste ca articolul 5 4 consacra de asemenea dreptul pentru persoanele internate de a obtine intr-un termen scurt o sentinta judiciara in privinta legalitatii detentiei lor si punand capat privarii lor de libertate daca se dovedeste ilegala. Preocuparea dominanta care traduce aceasta dispozitie este cea a unei anumite rapiditati. Pentru a ajunge la o concluzie definitiva, trebuie luate in calcul circumstantele cauzei (E. contra Norvegiei, hotararea din 29 august 1990, seria A nr. 181-A, pag. 27-28, 64, si Delbec contra Frantei, nr. 43125/98, 33, 18 iunie 2002, nepublicata).

80. In cazul in speta, Curtea constata ca punctul de plecare al procedurii demarate de reclamant este 2 decembrie 2002, data sesizarii judecatoriei sectorului 6 Bucuresti. In ceea ce priveste data incheierii procedurii, Curtea constata ca masura a fost ridicata pe 28 ianuarie 2003 si reclamantul si-a recapatat libertatea pe 30 ianuarie 2003. In consecinta, durata procedurii de luat in considerare este de peste opt saptamani.

81. Comparand cazul in speta cu alte cauze in care a concluzionat ca nu s-au respectat cerintele de "termen scurt" in sensul articolului 5 4 (a se vedea, de exemplu, Laidin contra Frantei, nr. 43191/98, 27-30, 5 noiembrie 2002, si E. contra Norvegiei, citat anterior, 63-67, in care este vorba despre termene de circa cinci saptamani), Curtea estimeaza ca intarzierea invocata de reclamant este excesiva.

82. De altfel, ea noteaza ca comisia medicala competenta nu a examinat reclamantul decat pe 19 decembrie 2002, la peste o luna de la internarea reclamantului, si a redactat raportul abia pe 22 ianuarie 2003, la o luna de la examinare.

83. In consecinta, Curtea considera ca s-a incalcat articolul 5 4 al Conventiei din cauza nerespectarii conditiei de termen scurt.

4. Cauza Tase impotriva Romaniei

I. ASUPRA PRETINSEI INCALCARI A ARTICOLULUI 5 DIN CONVENTIE

. Reclamantul sustinea ca a fost arestat si retinut in mod nelegal in absenta unor motive solide si ca nu a putut obtine compensatie pentru detentia sa de dinaintea procesului in masura in care rezultatul procedurilor penale fusese nefavorabil pentru acesta. Reclamantul a invocat Articolul 5 alineatele 4 si 5 din Conventie. Curtea considera ca plangerea intra in sfera Articolului 5 alineatele 1 (c), 3 si 5 din Conventie care prevad dupa cum urmeaza:

"1. Toti indivizii au dreptul la libertatea si siguranta persoanei. Nimeni nu va fi lipsit de libertatea s exceptand cazurile urmatoare in conformitate cu o procedura prescrisa de lege:

(c) arestul sau detentia legala a unei persoane efectuata in scopul aducerii acesteia inaintea autoritatii legale competente pentru suspiciunea rezonabila de a fi comis o infractiune sau atunci cand acest lucru este considerat in mod rezonabil necesar pentru a impiedica persoana sa comita o infractiune sau sa fuga dupa comiterea acesteia;

3. Toti indivizii arestati sau retinuti in conformitate cu prevederile din paragraful 1 (c) din acest Articol vor fi adusi in mod prompt inaintea unui judecator sau a unui alt ofiter autorizat de lege pentru exercitarea puterii judiciare si va avea dreptul la un proces intr-un termen rezonabil de timp sau la eliberarea de un proces pendinte. Eliberarea poate fi conditionata prin garantii de prezentare la proces.

5. Orice individ care a fost victima a arestarii sau detentiei cu incalcarea prevederilor acestui articol va avea un drept executoriu la compensatie."

A. Legitimitatea arestarii reclamantului

. Curtea va examina in conformitate cu Articolul 5 1 (c) pretinderile reclamantului conform carora acesta a fost arestat in mod nelegal in absenta unor motive solide.

1. Admisibilitate

. Guvernul a prezentat o exceptie de neepuizare a cailor de atac interne in ceea ce priveste aceasta plangere. In opinia acestuia, reclamantul ar fi trebuit sa inainteze plangere impotriva ordonantei procurorului din 7 iunie 2002 in baza Articolului 140¹ din Codul de procedura penala. Acesta sustinea ca un astfel de remediu era accesibil, adecvat si suficient si prin urmare trebuia sa fie epuizat..

. Reclamantul sustinea ca plangerea nu ar fi fost eficient in cazul sau.

. Curtea reitereaza ca un control judiciar al unei astfel de detentii trebuie sa fie automat si nu poate depinde de o cerere anterioara a partii detinute. (vezi, mutatis mutantis, Aquilina impotriva Maltei [GC], nr. 25642/94, alineatul 49, ECHR 1999‑III

. In consecinta, in pofida implicatiilor pe care eficacitatea plangerii in conformitate cu articolul 140¹, le-ar putea avea in scopul articolului 5 4 din Conventie, Curtea considera ca faptul ca reclamantul nu a reusit sa-l foloseasca nu face ca cererea sa in conformitate cu articolul 5 alineatul 1 (c) sa fie inadmisibila pentru neepuizarea cailor de atac interne.

Prin urmare anuleaza exceptia Guvernului.

6. Curtea constata ca aceasta plangere nu este in mod manifest nefondata in sensul articolului 35 3 din Conventie. Constata in continuare ca nu este inadmisibila in baza nici unui alt temei. Prin urmare, este declarata admisibila.

B. Fond

. Guvernul a afirmat ca ordonanta procurorului din 7 iunie 2002 era conform cu legislatia nationala in masura in care declara faptele, legea aplicabila si motivele concrete pentru luarea masurii (articolul 137 din Codul de procedura penala). Acestia au constatat ca un procuror putea dispune detentia pentru un proces pendinte daca anticipa ca sentinta pentru infractiune depasea doi ani si daca libertatea continua a persoanei acuzate constituia o amenintare pentru ordinea publica. (articolul 148 (h) din Codul de procedura penala).

. Reclamantul pretindea ca, nici la momentul arestarii sale, nici in timpul procedurilor, nu a existat o banuiala intemeiata conform careia ar fi comis acea infractiune.

. Curtea a constatat deja ca, contrar cerintelor legii nationale, facea parte din practica standard a procurorilor romani sa nu ofere motive concrete pentru o arestare, in special in masura in care era implicat pretinsul pericol pentru ordinea publica. Curtea a concluzionat anterior ca exista o incalcare a articolului 5 1 (c) pentru acel motiv (vezi, mutatis mutandis, Pantea impotriva Romaniei, nr. 33343/96, alineatele 222-223, ECHR 2003‑VI (extrase), si Rupa impotriva Romaniei (dec.), nr. 58478/00, alineatul 94, 14 decembrie 2004).

. Curtea constata ca in cauza respectiva procurorul nu a oferit nici motive concrete pentru arestul reclamantului.

Prin urmare, nu se va pleca de la dreptul anterior al cauzei in speta. Aceasta considera ca nerespectarea "procedurii prescrise de lege" la momentul arestarii reclamantului atragea dupa sine o incalcare a articolului 5  1 (c) din Conventie.

B. Prelungirea detentiei reclamantului inainte de proces

. Curtea va examina in baza articolului 5 3 legitimitatea ordonantelor care prelungeau in mod repetat detentia reclamantului inainte de proces.

1. Admisibilitate

. Guvernul a sustinut ca plangerea cu privire la prelungirea arestarii preventive a reclamantului trebuia de asemenea sa fie declarata inadmisibila pentru neepuizarea cailor de atac interne, in masura in care reclamantul nu promova recurs impotriva fiecareia din incheierile care prelungeau procesul sau pendinte de detentie. Acesta sustinea ca o astfel de cale de atac era accesibila, adecvata si suficienta si prin urmare trebuia sa fie folosita de catre reclamant. In legatura cu acestea, Guvernul a furnizat Curtii o serie de decizii pronuntate de mai multe tribunale judetene si curti de apel din intreaga tara (dar nu de Curtea de Apel Ploiesti) in care au fost admise astfel de recursuri .

. Facand referire la indicatiile oferite de tribunalele de drept intern prin incheierile de sedinta, reclamantul afirma ca putea depune un singur apel in acelasi timp cu apelul impotriva fondului cauze penale.

. Tribunalul reitereaza faptul ca singurele remedii pe care un reclamant trebuie sa le epuizeze sunt cele care au legatura cu pretinsele incalcari si care sunt in acelasi timp disponibile si suficiente. Existenta unor astfel de cai de atac trebuie sa fie suficient de sigura nu doar teoretic ci si practic, in caz contrar neexistand accesibilitatea si eficienta necesare; ii revine statului parat sa stabileasca precum aceste conditii diferite sunt satisfacute (vezi, printre alte autoritati, Navarra impotriva Frantei, sentinta din 23 noiembrie 1993, Seria A nr. 273-B, p. 27, alineatul 24, si Aquilina, mentionata mai sus, alineatul 39

. Acesta constata ca, in conformitate cu legea aplicabila si cu interpretarea acesteia oferita de tribunalele in cauza in speta, reclamantul putea sa inaintez apel doar impotriva incheierilor de sedinta in acelasi timp cu un apel impotriva fondului cauzei. Cu toate acestea, reclamantul a fost eliberat din arest in ziua ulterioara adoptarii sentintei privind fondul, care reda un astfel de apel ineficient in circumstantele cauzei.

. Curtea ia in considerare temeiul de drept al cauzei prezentat de catre Guvern pentru a justifica eficacitatea acestui apel. Cu toate acestea, acesta observa ca nici una dintre hotararile citate nu a fost pronuntata de Tribunalul Judetean Ploiesti sau de Curtea de Apel, aceasta in urma fiind instanta competenta sa solutioneze un astfel de recurs al reclamantului. In plus, nici una din hotarari nu a fost pronuntata de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. Curtea, prin urmare, considera ca, dat fiind faptul ca legea este rezervata asupra acestei probleme si nu au fost emise dispozitii de Inalta Curte in speta, practica unor curti de drept intern nu este suficienta pentru a face dintr-un astfel de apel o cale de atac care ar fi trebuit sa fie epuizata in cazul special al reclamantului.

Pentru aceste motive, Curtea respinge exceptia preliminara a Guvernului.

. Curtea constata ca aceasta plangere nu este in mod manifest nefondata in sensul Articolului 35 l 3 din Conventie. Constata in continuare ca nu este inadmisibila in baza nici unui alt temei. Prin urmare, este declarata admisibila.

2. Fond

. Guvernul a sustinut ca indiciile in baza carora procurorul isi argumentase initial opinia ca reclamantul trebuia retinut in arest, persistasera pe parcursul arestarii preventive anterioare investirii instantei prin rechizitoriu , care fusese destul de scurt - doar patru luni si trei zile. In timp ce admitea ca incheierile de sedinta ale Tribunalului Judetean ar putea parea repetitive, Guvernul sustinea ca acestea ar trebui sa fie citite in lumina tuturor materialelor din dosar aflat pe rolul instantei respective.

. Reclamantul nu a fost de acord cu sustinerile Guvernului si a sustinut ca incheierile de sedinta nu ofereau nici un argument concret pentru prelungirea arestarii sale preventive.

. Curtea reitereaza ca o persoana acuzata de o infractiune trebuie sa fie intotdeauna eliberata in procesul pendinte exceptand cazul in care Statul poate arata ca exista motive "relevante si suficiente" pentru a justifica detentia continua. Justificarea pentru orice perioada de detentie, indiferent cat de scurta, trebuie sa fie demonstrata in mod convingator de catre autoritati (vezi Sarban impotriva Moldovei, nr. 3456/05, alineatele 95 si 97, 4 octombrie 2005, si Castravet impotriva Moldovei, nr. 23393/05, alineatele 32-33, 13 martie 2007). Prelungirea aproape automata a detentiei contravine garantiilor stabilite in articolul 3 (vezi Mansur impotriva Turciei, hotararea din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319‑B, p. 50, alineatul 55, si Kalashnikov impotriva Rusiei, nr. 47095/99, alineatele 116‑118, ECHR 2002‑VI).

. In cauza de fata, Curtea constata ca Tribunalul Judetean Ploiesti a prelungit detentia reclamantului de cinci ori prin folosirea aceleiasi formule si fara a oferi detalii cu privire la motivele deciziilor sale. Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul care sustine ca lipsa argumentarii in cadrul sentintelor Tribunalului Judetean era completata de dovezile din dosar. Aceasta reitereaza ca doar prin furnizarea unei decizii argumentate poate exista o cercetare atenta publica a administrarii actului de justitie (vezi Suominen impotriva Finlandei, nr. 37801/97, alineatul 37, 1 iulie 2003).

. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curtii sa conchida ca, data fiind lipsa argumentelor concrete din hotararile tribunalelor de drept intern, prelungirea repetata a detentiei reclamantului a incalcat Articolul 5 alineatul 3 din Conventie.

C. Accesul la despagubire

1. Admisibilitate

. In cele din urma, reclamantul s-a plans ca nu i-a fost recunoscut dreptul la despagubiri pentru arestarea sa din procesul pendinte.

. Guvernul a sustinut ca articolul 5 5 era inaplicabil in cauza intrucat reclamantul nu a solicitat instantelor de drept intern sa stabileasca pretinsa ilegalitate a detentiei sale.

. Curtea reitereaza faptul ca articolul 5 5 este respectat acolo unde este posibila aplicarea unei compensatii in ceea ce priveste o privare de libertate efectuata in conditii contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4. Dreptul la compensatie stabilit in 5 presupune prin urmare ca o incalcare a unuia dintre alineatele precedente ale articolului 5 a fost stabilita , fie de o autoritate de drept intern sau de catre Curte (vezi Stoichkov impotriva Bulgariei, nr. 9808/02, alineatul 72, 24 martie 2005)

. Curtea reitereaza ca in prezenta cauza a constatat ca detentia reclamantului inainte de proces a fost facuta cu incalcarea articolului 5 1 si 3 din Conventie. A concluzionat de asemenea ca reclamantul nu avea nicio cale de atac eficienta prin care sa conteste ilegalitatea mentinerii sale in arest.

Prin urmare, Curtea considera ca articolul 5 5 este aplicabil in aceasta cauza.

. Curtea constata ca aceasta plangere nu este in mod manifest nefondata in sensul articolului 35 3 din Conventie. Constata in continuare ca nu este inadmisibila in baza nici unui alt temei. Prin urmare, este declarata admisibila.

2. Fond

. Partile nu au prezentat alte comentarii cu privire la fondul plangerii.

. Curtea constata ca reclamantul nu putea pretinde compensatie intrucat detentia sa nu a fost niciodata declarata nelegala de catre instantele de drept intern. In consecinta, acesta nu putea sa se foloseasca de procedura prevazuta in articolul 504 din Codul de procedura penala iar o actiune in baza dreptului comun care reglementeaza repararea prejudiciului nu avea o perspectiva rezonabila de succes.

. In vederea celor de mai sus, Curtea conchide ca legea romana nu permite reclamantului un drept executoriu la compensatie dupa cum este necesar prin articolul 5 5 din Conventie.

Prin urmare a existat o incalcare a articolului 5 5 din Conventie.

5. Cauza Hussain impotriva Romaniei[16]:

ASUPRA PRETINSEI INCALCARI A ARTICOLULUI 5 alineatul 1 AL CONVENTIEI

. Reclamantul se plange de faptul ca a fost incatusat si condus cu forta, pentru alungarea sa de pe teritoriu, la centrul de tranzit al aeroportului, unde ar fi fost privat in mod neregulat de libertatea sa din 1 pana la 17 august 2001. acesta invoca in esenta articolul 5 alineatul 1 al Conventiei, ale carui parti pertinente sunt formulate astfel :

 1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, exceptand cazurile urmatoare si conform legii :

f) daca este vorba de arestarea sau de detentia regulate ale unei persoane () impotriva careia este in curs l procedura de expulzare sau de extradare . 

A. Asupra admisibilitatii

. Curtea constata ca cererea nu este in mod manifest nefondata in sensul articolului 35 alineatul 3 din Conventie . Aceasta constata prin urmare ca nu exista nici un motiv de inadmisibilitate. Se declara prin urmare cererea admisibila.

B. Asupra fondului

1. Tezele partilor

i. Guvernul

. Guvernul subliniaza ca reclamantul a fost gazduit la centrul de tranzit al aeroportului in virtutea articolului 21 alineatul 3 din legea 123/2001. Acesta precizeaza ca, chiar daca legea in cauza nu prevedea posibilitatea contestarii acestei masuri, reclamantul ar fi putut sa faca acest lucru in virtutea legii 29/1990 privind contenciosul administrativ.

. Guvernul considera in plus, ca plasarea reclamantului in centrul de tranzit a reprezentat o privare de libertate conforma cu articolul 5 alineatul f) al Conventiei . Acesta releva faptul ca interesatul a fost plasat in acesta in asteptarea expulzarii sale si reaminteste ca, conform dreptului national, strainii care nu dispun de un permis de sejur valabil trebuie sa paraseasca teritoriul roman. Daca nu o fac din proprie vointa, acestia sunt alungati de pe teritoriu Alungarea este decisa de Ministerul Internelor. Strainii care nu pot sa calatoreasca pentru ca nu dispun de documente de calatorie , sunt plasati intr-un centru special amenajat in acest scop.

. Guvernul releva ca, la 1 august 2001, politistii au constatat ca reclamantul nu dispunea de o viza valabila. Dupa ce au audiat interesatul, autoritatile au decis, din cauza faptului ca nu avea pasaport, sa-l conduca la centrul de tranzit.

. Guvernul subliniaza ca la momentul plasarii reclamantului in centru, o procedura de expulzare se afla in curs. Acesta adauga ca detentia era regulata in ceea ce priveste dreptul intern. (Dougoz impotriva Greciei, nr. 40907/98, alineatul 54, CEDO 2001‑II), si anume articolul 21 din legea 123/2001 potrivit caruia, daca expulzarea nu este posibila din cauza absentei documentelor de calatorie, interesatul este plasat intr-un centru de tranzit . Legea in cauza fiind publicata in Monitorul Oficial, Guvernul considera ca era accesibila reclamantului. Acesta considera in plus ca aceasta era previzibila, de vreme ce preciza autoritatea competenta pentru a lua masura in chestiune, durata acesteia precum si posibilitatea de a contesta in fata jurisdictiilor masurile astfel luate. Pentru aceasta, Guvernul a furnizat in copie un exemplu de decizie judiciara (paragrafele 56-58 de mai sus). Potrivit acestuia, prevederile de drept intern permiteau asadar reclamantului sa prevada, intr-un grad rezonabil in circumstantele in speta, consecintele care decurg dintr-un act determinat.

. Pentru Guvern, situatia in prezenta cauza este diferita de cea a cauzei Shamsa impotriva Poloniei (nr. 45355/99 si 45357/99, alineatul 58, 27 noiembrie 2003), unde Curtea a conchis ca faptul de a detine un individ intr-o astfel de zona pe perioada nedeterminata si imprevizibila fara ca aceasta detentie sa fie bazata pe o dispozitie legala concreta sau pe o decizie judecatoreasca valabila, este in sine contrara principiului de siguranta juridica, care este implicit in Conventie si care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept.

. Citand cauza Kaya impotriva Romaniei (nr. 33970/05, alineatul 21, 12 octombrie 2006), Guvernul constata ca durata masurii luata in cauza, care nu a depasit optsprezece zile, este rezonabila. Acesta considera ca prezenta cauza se diferentiaza prin aceasta de cauzele sau de privarea de libertate in asteptarea expulzarii pe o durata de doi ani si jumatate (Singh impotriva Republicii Cehe, nr. 60538/00, alineatul 62, 25 ianuarie 2005) sau o luna si jumatate (Shamsa, mentionat mai sus, alineatul 46).

II. Reclamantul

. Reclamantul contesta argumentele Guvernului. Acesta pretinde ca nu a primit nici o informatie cu privire la motivele plasarii sale in centrul de tranzit. Acesta considera in plus ca i-a fost pusa o capcana de catre autoritati, care au incercat sa-l alunge din tara.

2. Aprecierea Curtii

. Curtea reaminteste ca 'articolul 5 alineatul 1 prezinta lista completa a circumstantelor in care indivizii pot fi privati de libertatea lor in mod legal, fiind bine inteles faptul ca aceste circumstante permit o interpretare redusa, de vreme ce este vorba de exceptii la o garantie fundamentala a libertatii individuale. (Quinn impotriva Frantei, hotarare din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 17, alineatul 42).

. In cazul de fata, nimeni nu contesta ca in perioada incriminata, reclamantul era detinut in asteptarea unei expulzari, in sensul articolului 5 alineatul 1 f) al Conventiei . Aceasta dispozitie necesita doar  o procedura de expulzare in curs.  ; prin urmare nu poate fi cercetat daca decizia de expulzare initiala se justifica sau nu fata de legislatia interna sau de Conventie. In acest caz, articolul 5 alineatul 1 f) nu prevede aceeasi protectie ca si 'articolul 5 alineatul 1 c) (Chahal impotriva Regatului Unit, hotarare din 15 noiembrie 1996, Volum de hotarari si decizii 1996‑V, pp. 1862-1863, alineatul 112 ; Mohd impotriva Greciei, nr. 11919/03, alineatul 19, 27 aprilie 2006 ; Kaya, mentionat mai sus, alineatul 17).

. Curtea reaminteste ca termenele  in mod regulat  si  conform cailor legale  care figureaza in articolul 5 alineatul 1 fac referire in mod esential la legislatia nationala si consacra obligatia de a respecta normele de fond ca cele ale procedurii. Conventia necesita in plus, conformitatea cu orice privatiune de libertate in scopul articolului 5 : protejarea individului impotriva arbitrariului (vezi, printre multi altii, Dougoz, mentionat mai sus, alineatul 54 ; Mohd, mentionat mai sus, alineatul 20).

. In acest scop, Curtea reaminteste ca solicitand ca orice privare de libertate sa`fie realizata  conform cailor legale , articolul 5 alineatul 1 impune, in primul rand, ca orice arestare sau detentie sa aiba o baza legala in dreptul intern. Totodata, aceste termene nu se limiteaza la a trimite la dreptul intern; acestea implica de asemenea calitatea legii; acestia o doresc compatibila cu preeminenta dreptului, notiune inerenta ansamblului articolelor Conventiei . O calitate asemanatoare implica ca o lege nationala care autorizeaza o privare de libertate sa fie suficiente de accesibila si precisa pentru a evita orice pericol arbitrar (Amuur impotriva Frantei, hotarare din 25 iunie 1996, Volumul 1996‑III, p. 850, alineatul 50).

. Daca  regularitatea  detentiei cu privire la dreptul intern este un element esential (Shamsa, mentionat mai sus, alineatul 48), Curtea constata in speta ca articolul 21 alineatul 3 din legea nr. 123/2001 dispunea, la momentul evenimentelor, ca pana la punerea in executie a masurii de alungare, strainii care nu dispunea de un document de calatorie si nici de mijloace financiare erau gazduiti in centre special amenajate. In plus, conform articolului 80 alineatul 3 al deciziei guvernamentale nr. 476 din 17 mai 2001 cu privire la aplicarea legii susmentionate, motivul retinerii precum si drepturile si obligatiile strainilor gazduiti in centre sunt comunicate acestora in scris.

. Ori, in speta, din piesele de la dosar nu reiese ca o astfel de comunicare scrisa a avut loc, chiar daca era prevazuta de dreptul intern..

. Prin urmare, documentul prin care directia pentru inregistrarea informatizata a persoanelor a transmis directiei pentru straini propunerile cu privire la masurile de luat in cazul reclamantului (paragraful 37 de mai sus), nu reprezinta decat un demers intern intre doua directii si nici un element de la dosar nu poate afirma ca acest document a fost comunicat interesatului .

. Curtea conchide ca nici o decizie precizand motivul plasarii reclamantului in centrul de tranzit si definind durata acestei plasari precum si drepturile si obligatiile interesatului nu au fost comunicate acestuia la momentul evenimentelor. In consecinta, reclamantului nefiindu-i comunicate acestea, Curtea nu poate subscrie argumentul Guvernului potrivit caruia acesta ar fi avut posibilitatea de a contesta masura litigioasa (paragraful 79 de mai sus). In orice caz, aceasta observa ca decizia data de Guvern in sprijinul tezei sale (paragraful 56-58 de mai sus) a fost pronuntata intr-o cauza angajata ulterior detentiei reclamantului in centrul de tranzit. In plus, Guvernul nu a furnizat nici un element de natura sa dovedeasca ca decizia denuntata, pronuntata in prima instanta, a devenit definitiva. Curtea considera de altfel ca o singura decizie nu este de natura sa confirme existenta unei jurisprudente bine stabilite

. Oricum ar fi, in absenta comunicarii prevazute de dispozitia legala, Curtea considera ca detentia reclamantului nu era conforma cu cerintele dreptului intern. In consecinta, nu se poate examina daca dispozitiile legale care autorizeaza detentia in cauza erau suficient de accesibile si previzibile.

. Curtea releva in plus ca detentia reclamantului a durat 17 zile, Ori, in cauza Kaya, invocata de Guvern, detentia in vederea expulzarii interesatului nu durase decat o singura zi, termen pe care Curtea nu l-a considerat nerezonabil (Kaya, mentionat mai sus, alineatul 21). In plus, in aceasta ultima cauza, reclamantul avea posibilitatea sa conteste plasarea sa in centrul special (Kaya, mentionat mai sus, alineatul 21), ceea ce nu era cazul in prezenta cauza.

. Asadar, Curtea conchide ca a existat in speta incalcarea articolului 5 alineatul 1 f) al Conventiei .

5. Cauza Shannon impotriva Letoniei[17]:

In fapt

Reclamanta Lindsey Hughes Shannon s-a nascut in 1955 si este cetațeana a Statelor Unite ale Americii.

Pe 1 octombrie 2002 in timpul unui sejur in Letonia, reclamanta a fost arestata preventiv fiind suspectata ca ar fi comis acte de agresiune sexuala impotriva unor minori - in noiembrie 2001. Suspiciunile s-au bazat pe marturiile a patru victime si pe cea a unui martor. Pe 31 octombrie 2002 a fost acuzata oficial.

Arestarea preventiva a fost prelungita ulterior prin cinci decizii luate de doua niveluri de competenta (4 octombrie si 29 noiembrie 2002, 30 ianuarie, 31 martie si 30 mai 2003). Toate acțiunile introduse de catre reclamanta impotriva acestor decizii au fost respinse in temeiul acelorași motive si anume : existenta unor motive plauzibile impotriva reclamantei, gravitatea infracțiunilor de care era acuzata, pericolul de a parasi tara - ii expirase dreptul de ședere in Letonia, si riscul de a impiedica buna desfașurare a anchetei.

In iunie 2003, procurorul a acuzat-o pe reclamanta de molestarea sexuala a doi baieți minori, fapta savarșita in - iulie, august si septembrie 2001. Principalele capete de acuzare au fost extinse la - agresiune sexuala, corupere sexuala a minorilor - in scopul producerii de materiale pornografice ori in scopul instigarii la practicarea prostituției.

In ianuarie 2004 reclamanta a fost condamnata la cinci ani de inchisoare. Ca urmare a achitarii sale pentru pornografie infantila, in octombrie 2004 durata pedepsei a fost redusa la 4 ani.

Dupa ce si-a executat trei sferturi din pedeapsa, reclamanta a fost eliberata condiționat in iulie 2006, fiind expulzata la trei zile dupa eliberare.

In drept

1. Cu privire la legalitatea detenției - Articolul 5 paragraful 1 litera c)

Reclamanta s-a plans de faptul ca arestarea sa preventiva a fost in sine ilegala si nejustificata, deoarece s-a dispus in lipsa unor dovezi concludente - de exemplu: nu existau dovezi care sa arate intenția reclamantei de a parasi Letonia.

Ca raspuns Guvernul a susținut ca arestarea preventiva a reclamantei fost dipusa in temeiul unor hotarari ale instanțelor naționale bine intemeiate. Curtea a constatat ca arestarea preventiva a reclamantei a fost dispusa in conformitate cu legislația naționala aplicabila; prin urmare, a constatat ca nu se poate pune nicio intrebare cu privire la "legalitatea" arestarii preventive.

In ceea ce privește existenta unor  motive plauzibile  impotriva reclamantei, Curtea a reiterat faptul ca aceasta noțiune depinde de circumstanțele fiecarui caz. In acest sens, Curtea a statuat inca odata rolul masurilor prevazute de articolul 5 paragraful 1 litera c), si anume - acela de a permite clarificarea sau, dimpotriva, inlaturarea suspiciunilor (CEDO, 14310/88, Murray vs. Marea Britanie). Astfel, faptele care suscita banuieli nu prezinta același nivel de certitudine cu cele care permit inculparea si, cu atat mai puțin, cu cele care permit condamnarea. Prin urmare aceste criterii se aplica nu doar cand exista banuieli ca o persoana a comis o infracțiune ci si atunci cand exista banuieli ca va comite o infracțiune sau ca va fugi dupa comiterea unei infracțiuni.

Suspiciunea inițiala impotriva reclamantei iși avea temeiul in declarațiile a patru victime si marturia unui "martor ocular". Prin urmare, Curtea a considerat ca astfel de dovezi sunt suficiente pentru a fi considerate "motive plauzibile".

In susținere, Curtea a aratat ca suspiciunile impotriva reclamantei nu au fost inlaturate si nici nu au scazut in intensitate atat in timpul arestarii preventive cat si ulterior inceperii procesului. Dimpotriva - din materialele din dosarul cauzei se pare ca reclamanta si-a recunoscut parțial vinovația.

In consecința, așa cum rezulta din textul articolului 5 paragraful 1 litera c), existenta acestor suspiciuni plauzibile si riscul de a fugi - sunt alternative (nu cumulative) - ceea ce justifica motivele pentru care s-a dispus arestarea preventiva a reclamantei. In cazul de fata, chiar daca reclamanta ar fi fost in masura sa dovedeasca faptul ca nu avea intenția sa fuga din Letonia - daca ar fi fost eliberata din detenție - existenta unor suspiciuni plauzibile de a fi comis o infracțiune, care cu timpul a fost susținuta de dovezi noi - constituie un motiv suficient de puternic pentru a considera ca detenția sa corespundea cerințelor articolului 5 paragraful 1 litera c).

Așadar, nu a existat o incalcare a articolului 5 paragraful 1 litera c) din Convenție.

2. Cu privire la dreptul de a introduce un recurs in fata unui tribunal - Articolul 5 paragraful 4

Prin invocarea articolul 6 paragraful 1, reclamanta s-a plans de faptul ca apelurile sale impotriva prelungirii masurii arestarii preventive au fost examinate cu intarziere. De asemenea, s-a plans in temeiul articolelor 5 paragraful 2 si 6 paragraful 3 litera e) cu privire la comunicarea tardiva catre aceasta a traduceri in limba engleza a hotararilor prin care a fost dispusa arestarea preventiva.

Curtea a constatat ca plangerile reclamantei au aratat in primul rand faptul ca motivarea instanțelor judecatorești naționale "in prelungirea arestarii sale" a fost prea abstracta si concisa precum si de faptul ca toate actele procedurale au trebuit sa fie traduse in si din limba engleza, ceea ce a dus la intarzieri. In acest sens, Curtea a reamintit jurisprudența sa in care critica calitatea deciziilor instanțelor letone in ceea ce privește "autorizarea si prelungirea masurii arestarii preventive" (Lavents vs. Letonia, 58442/00; Freimanis si Līdums vs. Letonia, 73443/01 si 74860/01; Kornakovs vs. Letonia, 61005/00; Z. vs. Letonia, 14755/03).

Astfel, potrivit jurisprudenței sale, in cazul Estrikh vs. Letonia, 73819/01 - a reiterat ideea conform careia un statut ilegal de ședere intr-o tara poate fi un motiv pentru a justifica arestarea preventiva a unei persoane. De asemenea, Curtea a aratat ca in cazurile in care o persoana iși are astfel de reședința ilegala - fara un drept de ședere - exista un risc ridicat de sustragere (Dzelili vs. Germania, 65745/01; evizovi vs. Germania, 49746/99). In concluzie, in cazul reclamantei care nu mai avea drept de ședere pe teritoriul Letoniei - ilegalitatea statutului de rezident putea fi considerata ca fiind un temei legitim pentru arestarea preventiva.

Curtea a statut faptul ca articolul 5 paragraful 4 garanteaza persoanelor reținute dreptul de a intenta o acțiune prin care sa conteste legalitatea detenției lor si recunoaște in același timp dreptul acestor persoane la o hotarare judecatoreasca rapida asupra legalitații detenției si prin care sa se dispuna incetarea acestui proces in cazul in care se dovedește a fi ilegal. Așadar instanțele naționale trebuie sa recunoasca aceste drepturi tuturor persoanelor reținute indiferent de stagiul procesului (Navarra vs. Franța, 13190/87; Toth vs. Austria, 11894/85). Cerința ca o astfel de hotarare sa fie data cu celeritate este fara indoiala o astfel de garanție, deoarece paratul trebui sa beneficieze pe deplin de principiul prezumției de nevinovatei.

Curtea a constatat deja ca intreaga perioada de detenție a reclamantei ar trebui sa fie considerata ca fiind o situație continua. In cazul de fata, pentru a analiza rapiditatea controlului legalitații arestarii preventive a reclamantei, Curtea a constatat ca, cauza a fost decisa de doua niveluri de competenta - in cinci randuri - primele decizii fiind adoptate la 4 octombrie si 29 noiembrie 2002, si 30 ianuarie, 31 martie si 30 mai 2003.

In ceea ce privește deciziile din 4 octombrie 2002, din 30 ianuarie si 30 mai 2003, si mai 30, 2003, instanțele au soluționat cauzele in termen de - 1 luna si 2 zile, 15 zile si 1 luna si 8 zile - de la depunerea de catre reclamanta a recursurilor. Prin urmare, Curtea a considerat ca obligația de a acționa cu promptitudine a fost respectata si nu exista nici o incalcare a articolului 5 paragraful 4.

In ceea ce privește decizia din 29 noiembrie 2002, Curtea a observat ca - perioada de 89 zile necesara pentru a soluționa recursul reclamantei impotriva masuri arestarii preventive - s-a datorat unei decizii a instanței prin care a trimis reclamantei cerea de recurs pentru a o traduce in limba letona. Prin urmare, a avut loc la incalcarea articolului 5 paragraful 4.